01 Ulmeanu Radu - Director general
02 Gheorghe Grigurcu - Director al revistei Acolada


                                            Ulmeanu Radu

– Director general

Născut la 25 ianuarie 1946, în comuna Ulmeni, judeţul Maramureş
Studii: UNIVERSITATEA "BABEŞ-BOLYAI" CLUJ, ROMÂNIA Facultatea de Litere
Poet. Profesor de limba şi literatura română. Director fondator al Casei de Editură Pleiade şi al revistelor de literatură Pleiade şi Acolada, fondator al Societăţii CATV Samtel Satu Mare,. A condus ca director Studioul TV şi Radio Samtel Satu Mare.

Debutul literar:

– în presă: O pagină de poezii cu o prezentare de Geo Dumitrescu în Contemporanul, 1966: Radu Ulmeanu: O dimineaţă frenetică;
– în volum: Eu port această fiinţă, Antologie de poezie tânără de Nicolae Prelipceanu, Editura Dacia, Cluj, 1972;

Volume publicate:

Patinoar, versuri, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979; Un domeniu al meu, versuri, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982; Astrele negre, versuri, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983; Sintagmele noptii, versuri, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987; Sonete din Nord, versuri, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990; Ce mai e nou cu Apocalipsa, versuri, Ed. Helicon, Timişoara, 1997, Climatul fulgerului, Poeme regăsite, versuri, Editura Dacia, Cluj, 1991, Laptele negru, Antologie de poezii cu o prefaţă de Gheorghe Grigurcu, Editura Brumar, 2008, Prăpastia numelui, versuri, Editura Pleiade 2009, Ospeţele iubirii, Editura Tipo Moldova, Colecţia Opera Omnia, 2012 şi Chermeza sinucigaşilor, roman, Editura Pleiade, 2009. ANTOLOGII: Eu port această fiinţă Antologie de poezie tânără, Ed. Dacia, 1972; Antologia poeţilor tineri (George Alboiu), Ed. Cartea Românească, 1982; Ierarhiile pergamentelor, Casa de Editură PANTEON, 1995; O mie şi una de poezii româneşti, antologie de Laurenţiu Ulici, Ed. DU Style, Bucureşti, 1997.

A colaborat mai de la revistele:
România literară, Viaţa Românească, Luceafărul, Tribuna, Pleiade.

Referințe critice:

-în reviste

Gheorghe Pituţ, Neobosita căutare a luminii în Luceafărul anul XXII 14 (884) Sâmbătă 7 aprilie 1979
Nicolae Ciobanu, Un elegiac modern, în Luceafărul, nr. 14 (884), Anul XXII, 7 aprilie 1979.
Laurenţiu Ulici, Prima verba. Un poet., în România literară, Anul XII, nr.25, joi 21 iunie 1979
Adrian Popescu, Ipostaze lirice, în Steaua, Anul XXX, nr. 6 (385), iunie 1979
Eugen Simion, Tineri poeţi, în România literară, nr.33, Anul XII, joi, 16 august 1979
Ion Murgeanu, Ceva foarte aproape de torţă, în România liberă,, Anul XXXVII, nr. 10864, marţi, 2 octombrie 1979
Dan Ciachir, Un debut remarcabil, în Săptămâna culturală a capitalei, Serie nouă, nr. 470, 7 decembrie 1979
I.(on) B.(ledea), Starea de poezie, în Cronica sătmăreană, Anul XV, nr.3836 (4115), 28 martie 1982
V. Fanache, Radu Ulmeanu - Un domeniu al meu, în Steaua, Anul XXXIII, nr. 7, 1982
Radu Săplăcan, Radu Ulmeanu: Un domeniu al meu, în Tribuna, nr.27 (1333), Anul XXVI, 8 iulie 1982
Nae Antonescu, Radu Ulmeanu “Un domeniu al meu”, în România literară, Anul XV, nr.37, joi 9 septembrie 1982
Constant Călinescu, “Un domeniu al meu”, în Luceafărul, Anul XXVI, nr.6 (1084), 12 februarie 1983
Cristian Livescu, Radu Ulmeanu: Astrele Negre, în Convorbiri literare, nr. 4, aprilie 1984
Miron Blaga, Astrele negre, în Familia, Seria a V-a, ianuarie 1985, Anul 21 (121), nr.1 (233)
Laurenţiu Ulici, Promoţia ’70. Ardelenii (XXI), în România literară, Anul XX, nr.3, joi 15 ianuarie 1987
Marian Papahagi, O cale a poeziei, în Tribuna, nr. 32 (1598), Anul XXXI, 6 august 1987
Nicolae Manolescu, Actualitatea literară. Doi poeţi., în România literară, nr.43, 22 octombrie 1987
Valentin F. Mihăescu, Radu Ulmeanu: “Sintagmele nopţii”, în Luceafărul, nr.46, 14 noiembrie 1987
Nae Antonescu, Radu Ulmeanu: Sintagmele nopţii, în Steaua, Anul XXXVII, nr. 12, decembrie 1987
Radu G. Ţeposu, Radu Ulmeanu “Sintagmele nopţii”, în Tribuna României, Anul XVII, nr. 363, 1988
Alexandru Pintescu, Diptic liric, în Atitudinea, Anul I, nr. 2 (5), august 1990
Dora Mircea-Radu, Geometria unui “sistem” poetic? în Steaua, nr.1, 2002, Anul LIII

-în volume:

Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1995, pg. 158-160
Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, Vol. 5 Poezia românească de la al doilea război mondial până în anul 2000, Editura Niculescu, Bucureşti, 2000, p. 523-525
George Vulturescu, Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului – Dicţionar 1700-2000, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2000, p. 243-248
Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001, Vol. II, p.545

Texte critice:

Gheorghe Pituţ (1979): „Poezia are în viziunea acestui poet concreteţea realului animat de manifestări demoniace(...)Un avânt asemănător celui ce dezechilibra sensibilitatea lui Rimbaud imprimă unor versuri un dinamism de transă”.
Eugen Simion (1979): „RADU ULMEANU este un imagist euforic, din când în când ironic ca toţi debutanţii din ultimii ani, însă mai talentat decât mulţi dintre ei şi mai străin de clişeele solemne care circulă. Versul trece, fără dificultate, de la Ardealul scăldat în culori de duminică, locul natal al poetului, la “trosnetul greu” al instinctelor şi de aici, fără o pregătire specială, la imaginile suave ale iubirii. Punctul de plecare poate fi Blaga (“marea tăcere”, soarele care loveşte cu pumnii în trupul femeii, îngerii cu unghiile de ceară care mor într-un paradis de miresme, aerul ce pune “cu degete negre” un văl peste faţa aceleiaşi femei sau a alteia, prânzul unei şopârle, ţipând de bucurie, pe stânci de calcar etc.), un Blaga matinal,nespiritualizat, îmbătat de aroma şi lumina unui soare tânăr. Pentru Radu Ulmeanu lucrurile n-au ajuns încă semnele unei existenţe secrete şi ideile nu coboară în mituri. Lirismul lui este mai degrabă senzorial, năzdrăvan tineresc, oprit la jumătatea drumului dintre ironia subţire şi patetismul sentimental.
Nicolae Manolescu (1987): „MEREU însă fratern cu stelele mari ale nopţii”: acest vers din cea mai recentă carte a lui Radu Ulmeanu (Sintagmele nopţii, Ed. Eminescu) ar putea fi considerat emblematic pentru o bună parte a poeziei lui, aceea de inspiraţie orfică (Orfeu şi Musaios fiind invocaţi nu o dată), sunând amplu – melodios, ca o orgă, ceremonială şi esoterică. Este, în general, cum o arată chiar titlul cărţii de acum, o poezie a nocturnului, cu câteva cosmice imagini recurente: Luna şi alte stele, alcătuind popoarele rotitoare ale galaxiilor,cu murmurul lor astral, dar care sunt şi un mediu cald, fertil şi misterios. Tonalitatea elegiacă, melancolică ne reaminteşte uneori de Rilke şi Blaga (ca şi unele motive), alţi poeţi care merită a fi pomeniţi în apropierea acestui lirism somptuos, aproape liturgic, în discursivitatea căruia descoperim, din când în când, versuri extraordinar de frumoase, ca nişte pietre scumpe montate într-un colier banal (...) Dar există la acest poet inteligent şi cultivat mult mai multe disponibilităţi, cum ar fi de pildă aceea spre abstractul de tip Nichita Stănescu. Renunţând, alteori, să umble „prin zăpada abstracţiunii”, Radu Ulmeanu scrie o poezie de dragoste de cea mai pură esenţă eminesciană”.
Laurenţiu Ulici (1987): Depărtarea – trăieşte în Satu-Mare – şi o anume discreţie a prezenţei, inclusiv editoriale, au făcut ca unul din cei mai originali poeţi ai promoţiei să fie mai aproape de anonimat decât de consacrare. Radu Ulmeanu a debutat cu poeme de regulă ample, acut vizionare în regim expresionist, viziunile închegându-se când din acumulări de notaţii sustrase realităţii imediate, când din desfăşurări de proiecte imaginare cu pretext sentimental şi miez reflexiv; originalitatea era atât a percepţiei, cât şi a scenariului liric, a interferenţei dicţiunii metaforice cu dicţiunea prozaică, „realistă”, a montajului imagistic şi a ordonării sensurilor după principiul vaselor comunicante, prin trecerea unuia în celălalt asigurată de succesiunea unor elemente de univers concret sugestiv alăturate: „Acesta să fi fost visul de aur./ Câteva minute se tace adânc lângă trupul tău./ E cazna de-a nu-ţi deschide cu propriile mâini porţile./ Se tace adânc lângă tine./ Forma mâinilor/ ţi se alungeşte. Recapeţi gustul de umbră/ atât de preţios. Ţi se deschid ochii/ te calmezi. Începe muzica./ Roţile poartă o bandă de magnetofon./ Cineva cântă descreierat şi frumos./ Fâşâie lung un covor sub picioarele tale./ Femeie într-adevăr? Frumoasă? Da, plină de farmec./ Cu dinţii puternici. Ai dinţii animalelor/ şi insulţi cu insultele lor. Mergi cu picioarele lor./ Minţi cu propria-ţi gură./ Citeşti poezii vechi şi pline de patos./ Departe, aproape, nu mai contează. Vezi/ aşa de mulţi licurici. Ţi se obişnuiesc/ ochii cu ei, licăreşti ca ei. Bând./ Potirul, lucrul de taină. Să auzi cum pârâie/ scaunele. Restaurantul pustiu. Tu şi cu tine./ Tu, bărbatul. Tu, femeia. Tu, din când în când/ amândoi la un loc. Să te prelingi printre farse./ Să stai cu gura deschisă. Să săruţi. Să-mbrăţişezi/ trupul tău, femeie, să cuprinzi acest adevăr/ al lumii. Trupul tău de carne. Trosnetul greu/ al instinctelor. Sufletul greu rodind propria ta greutate./ Aceasta e fericirea./ Cu gura mustind de o spumă suavă/ să-ţi baţi în trup. Există intrări/ şi există ieşiri. Şi multe furnici. Îngerii ard/ ca nişte fleacuri undeva peste cer. E o noapte adâncă”. În Un domeniu al meu, cel mai bun volum al poetului de până acum, calităţile acestea servesc o tendinţă de singularizare ce pare ea însăşi un efect în expresie poetică al unei singularităţi lăuntrice resimţită dureros şi, adesea, patetic; poetul nu-şi găseşte locul, impactul cu lumea, cu strada, cu oraşul, cu prietenii şi chiar cu iubita îl nemulţumeşte, încearcă să se găsească distanţându-se şi de sine însuşi, lasă imaginaţia să producă teritorii mai convenabile, notează amănunte de viaţă domestică pentru a le sfida imediat printr-un elan spre viziuni tenebroase, e mai mult îngândurat decât trist şi tolerează coşmarul pentru a-l revoca, după aceeaşi metodă a trecerii sensurilor dintr-unul în altul; are mereu puterea de a nu-şi ascunde sfâşierea dar şi bunăcuviinţa de a nu dramatiza pe marginea ei; o lucidă privire în sine e totul: „Mă culc în fiecare noapte/ pe partea mea de lume şi de pământuri dată/ dar colcăie sub mine râzând/ stelele şi pustiul. Cu ochii rupţi/ de sete mă întorc/ în jurul sufletului meu şi rabd/ să mă desfacă umbra mea/ sub casă aşteptând să-mi vină mirii./ O linişte de foc se face scrum/ pe zaruri albe se roteşte/ luna şi strigă-n polul nord/ al morţii mele pinguinii./ Abia dacă mă mai atinge un dor nebun/ să vină marea pe o funie albastră/ şi să-mi despice capul aşteptând/ ceva ca un coşmar blindat să iasă”.
Marian Papahagi (1987): “Ceea ce este caracteristic peste tot e suflul violent şi chiar paroxistic al dicţiunii, discursivitatea extatică, pregnanţa imaginilor, abundenţa romantică a viziunii (...) Uneori scadenţa versificaţiei şi insistenţa narativ-imagistică aduc aminte de Poe (Îngerul pervers/ Un domeniu al meu). Însă numele chemat cel mai frecvent în memorie, din care provine „orfismul” lui Radu Ulmeanu (...) şi de unde vin şi „îngerii” săi, noptatici, îngrozitori, perverşi sau suavi este, bineînţeles, Rilke. N-am înşirat toate aceste nume pentru a detecta influenţe, ci pentru a stabili o filiaţie: Radu Ulmeanu e un poet subsumabil unei tipologii „romantice” (căreia îi aparţin mai toţi marii poeţi menţionaţi), dar pentru a cărui sensibilitate stilistică au funcţionat şi sugestii expresioniste de toate nuanţele. Poetul vrea să bruscheze percepţia inertă (...), îşi proclamă febrilitatea (...), îşi strigă „fecunda [...] disperare” sau „mareea neagră a disperării”, se simte demiurg („poate că acum câţiva ani am creat universul/ şi sufăr de-o amnezie cumplită” – Măcar stelele: câtă diferenţă faţă de amnezia suavă a altui echinoxist de marcă, Adrian Popescu!), dar încearcă şi exasperarea de a fi poet (Un domeniu al meu), exorcizându-şi „monştrii lăuntrici”, descoperind (tot în ton expresionist) valenţele sarcasmului, stimulându-şi delirul, cultivând fraza sacadată şi eliptică, discursul spasmodic, nota contrastantă (chiar franciscanismul său eventual e expresionist, lăsându-se în voia unei imaginaţii fecunde, traduse retoric (o retorică tumultuoasă, vitală, chiar şi în disperare). Aceste particularităţi se accentuează şi se nuanţează în Astrele negre, volumul unde poezia „geometriei”, de sugestie nichitastănesciană stă alături de ironie, în timp ce nota deceptivă şi metapoetică devine vizibilă: poetul denunţă dificultatea de a coborî în fenomenal în acelaşi timp în care percepe condiţia intertextuală a scrisului ca pe o dramă (căci totul s-a scris şi „orice împerechere de cuvinte e o pastişă” – Acest cântec etern). În contrapunct cu violenţa, discursivitatea şi retorismul de până acum (ce nu lipsesc: „Sufletul meu este hohotul/ care a inventat universul” – Iată mănuşa; „Un univers necreat clocoteşte în mine” – Coboară-te noapte) apar însă şi conturul poetic suav, linia graţioasă...”
Radu G. Ţeposu (1988): “Nişte elegii ale fiinţei sunt poemele lui Radu Ulmeanu din ultima sa carte, încărcate de suflul misterios al unei naturi abstracte şi siderale, dar şi de scenarii mitologice, culturale. În genere, lirica acestui poet se hrăneşte din mari simboluri şi din viziuni încifrate, aproape magice, însă versurile sunt traversate întotdeauna de un lirism genuin care fac palpabile abstracţiunile, topindu-le în efluviile imnice ale discursului. Gesturile oraculare, invocaţiile incantatorii au ceva de psalm graţios, în ale cărui reverberaţii recunoaştem un freamăt cosmic, o convulsie generală, trasă în imagini fanteziste, de apocalipsă diafană, ca în această foarte frumoasă poezie: “Eram buimăcit de mâinile tale sângerând între magnolii sălbatice/ mă trezeam sfâşiat de galopul petalelor din care nu mai ştiam/ ce-mi aparţine şi ce-ţi aparţine, ca şi cum ne-am fi culcat amândoi/ peste ele şi ne-am fi amestecat, cufundat definitiv, în regnul/ acela floral, zdrobitor, ucigaş” (Pe-atunci). Deşi mişcarea poemului pare frământată, spasmodică, impresia adevărată e totuşi de tulburare graţioasă, întrucât confesia e mereu filtrată prin imaginarul delicat, înclinat către compoziţia stilizată.”



                                        Gheorghe Grigurcu

– Director al revistei Acolada

Născut la 16 aprilie 1936, în oraşul Soroca ( Basarabia-România). Absolvent al Facultăţii de filologie a Universităţii din Cluj, doctor în ştiinţe filologice al Universităţii din Bucureşti, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al PEN-clubului din România. A cunoscut două refugii, în 1940, din Ardealul de Nord, şi în 1944 ,din Basarabia. Marginalizat şi prigonit de regimul comunist şi de Securitate, din pricina atitudinilor sale neconvenabile acestora. În perioada 1974-1989 n-a avut dreptul de-a fi într-un serviciu şi nici pe cel de-a locui într-un centru cultural. Profund dezamăgit de situaţia României după 1989. Fost redactor al revistelor Familia, Contemporanul-ideea europeană, Viaţa Românească, director al revistei Columna, care şi-a încetat în scurtă vreme apariţia din lipsă de susţinere financiară. Director al revistei Acolada. Colaborator al celor mai importante reviste literare din ţară. Distincţii : Premiile Uniunii Scriitorilor din România, Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ale revistelor Familia, Convorbiri literare, Poesis (în două rînduri), Euphorion, Mozaic, Cuget liber, Premiul naţional Tudor Arghezi ( Tg-Cărbuneşti), Premiul oraşului Bistriţa, premiul Serilor de la Brădiceni, premiul Festivalului internaţional de poezie Emia (Deva), premiul Asociaţiei culturale Duiliu Zamfirescu ( Focşani), premiul pentru Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor din România, premiul oraşului Beclean, premiul de poezie ( Deseşti, Sighet), premiul Virgil Mazilescu (Corabia), premiul Consiliului judeţean Gorj .

Cărţi publicate:

A) Poezie : Un trandafir învaţă matematica (1968), Trei nori (1969), Rîul incinerat (1971), Salută viaţa (1972), Înflorirea lucrurilor (1973), Apologii (1975), Rigoarea văzduhului (1978), Contemplaţii (1984), Cotidiene (1986), Oglinda şi vidul (1993), Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului (1996), Nimic n-ar trebui să cadă (1997), Amarul Tîrg (1997), Dealul purtat de scripeţi (1999), Spaţiul dintre corole (2000), Acul şi steaua (2001), De unde pînă unde (2002), Natură moartă şi vie (2003), Un trandafir învaţă matematica - ediţie definitivă a creaţiei poetice de pînă în anul 2000 (2004), Calendar (2004), Fiindcă (2005), Castele în Spania (2005), Şterge soarele de praf cu o cîrpă (2006).

B) Critică , istorie literară, publicistică : Miron Pompiliu şi Junimea (1969), Teritoriu liric (1972), Idei şi forme critice (1973), Bacovia - un antisentimental (1974), Poeţi români de azi (1979), Critici români de azi (1981), Printre critici (1983), Existenţa poeziei (1986), De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş (1989), Peisaj critic, I (1993), Peisaj critic, II (1997), E.Lovinescu între continuatori şi uzurpatori (1997), Cum am devenit stalinist (1997), A doua viaţă (1997), Imposibila neutralitate (1997), Dialoguri crude şi insolite (1999), Amurgul idolilor (1999), Peisaj critic, III (1999), Poezie română contemporană I, II, (2000), Amintiri din epoca de platină (2000), În răspăr (2001), Repere critice (2001), În jurul libertăţii (2003), În pădurea de metafore (2003), Post-texte (2003), Jocul literaturii şi al sorţii (2004), Vorbind ( în colaborare cu Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican), (2004), De la un critic la altul (2005), La ce oră vine dentistul (2005), Fişele unui memorialist (2006), Opinii în genere inconfortabile (2007).

Referinţe critice:

„Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viaţa literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios şi, în acelaşi timp mai productiv, indiferent dacă îşi exersa condeiul neobişnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie şi versuri şi nici un poet care scrie şi critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime şi unul dintre cei mai importanţi critici literari ai acestei perioade de tranziţie între milenii” ( Ana Blandiana ).

„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeţi afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziţia poemului. (…)Aceste şocuri imagistice în lanţ, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci şi frumoase ca nişte perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).

„Gheorghe Grigurcu este un nume de primă mărime al literaturii contemporane” ( Mircea Martin).

„Un simbol al intransigenţei devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulţi ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînţeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ştefănescu).

„Gheorghe Grigurcu este o figură deosebit de importantă a criticii româneşti actuale, în tradiţia ei cea mai înaltă şi mai fecundă”. „Un lirism sever şi foarte adînc, de parcă poetul privindu-se în oglinda neîndurată mereu o sparge cu o calmă asprime; cel ce priveşte şi cel ce - dintre cioburile cu mare grijă şi simplitate recompuse, dînd acum reflexe multiple, complicate, ca limpezi încifrări - nu pregetă să răspundă, întemeiază un dialog pythic” ( Ion Negoiţescu).

„Grigurcu este, trebuie spus limpede, nu doar unul dintre criticii de prim plan al actualităţii literare, ci şi un scriitor autentic, un portretist de mare forţă expresivă, de obicei amar, corosiv, acid, îmbinînd o plasticitate verbală de factură argheziană cu înşelătoare abstractizări dospind sarcasme, în linia ironiei sceptice şi intelectualizante a lui E.Lovinescu” (Mircea Iorgulescu).

„Gheorghe Grigurcu nu este criticul care a scris mai întîi versuri, ca Perpessicius, nici criticul care poate scrie şi poezie, precum G.Călinescu, ci criticul integral şi poetul deplin” (Barbu Cioculescu ).

„Grigurcu este un cărturar şi un om de literă şi de cuvînt cu care s-ar mîndri oricare altă comunitate europeană, cu excepţia românilor” (Paul Goma).

„Contemplaţiile lui Gheorghe Grigurcu constituie bilanţul edificator al unei creaţii reprezentative pentru momentul actual al liricii româneşti” (Ion Pop ).

„Citindu-i volumele şi articolele, preţuirea mea pentru talentul şi simţul său critic a devenit admiraţie, iar această admiraţie e în continuă creştere” (Alexandru Paleologu).

„Critica lui Gheorghe Grigurcu este un îndreptar etic şi estetic fără seamăn în peisajul nostru literar” ( Virgil Ierunca ).

„Cred că Gheorghe Grigurcu este continuatorul cel mai fidel al spiritului lui E.Lovinescu” ( Monica Lovinescu ).