Luaţi degetele de pe etnolog!

         De la plecarea lui Petru, în turnul de veghe al etnologului se află, pentru mine, Iordan Datcu. Cele două monografii, Petru Ursache (Ed. Eikon, 2016) şi Constantin Eretescu (Ed. Bibliotheca, 2017), despre cei doi oameni buni ai culturii româneşti, reprezintă şi ele modul cărturarului de a apăra valorile tradiţiei,după ce a îngrijit (îngrijire de ediţie, ce cuvânt ieşit din uz!) marile colecţii ale literaturii populare de patrimoniu .
         Acum, când trăieşte altă des-proprietărire de pământ, dar şi de identitate, ţăranul clasic încă mai poate oferi un model de conduită. Să fie tiparul ţărănesc de gândire  vetust, perimat, inactual? Ia să-l cităm pe etnosof: „Nici salcia pom, nici ticălosul om”. Şi parcă anonimul se adresează corijenţilor la capitolul iubire de etnie. Dragostea firească de neam, în opinia mea, e chestie de caracter neîntinat. Se vede limpede – repet – că s-a instalat un dispreţ faţă de Grund (origine). Sentimentul identităţii e considerat anormal, „racilă” (cuvânt proletcultist) ceauşistă.
         În fapt, comunismul a bătut război continuu cu talpa ţării, ţăranul român. Aproape că l-a învins. Postsocialist însă, când ţărănuşului i s-a tăiat legătura cu şcoala, se uită că marii cărturari, de la Sfântul Ierarh Varlaam şi Brâncuşi la Anghel Rugină, se trag din părinţi ţărani. Se uită faptul că învăţătorul îi orienta pe părinţi atunci când descoperea mintea bună a copilului lor. Cei rămaşi locului deveneau destoinici tot datorită învăţătorului din sat. Şi aici aş vrea să amintesc o evocare a scriitorului C.D. Zeletin, evocarea mamei sale, preoteasă de ţară. Nu se lăsa niciodată împovărată de trebi, spunând: „Le toporăsc eu pe toate”.Ce expresiv acest cuvânt: a toporî!
         Bărbaţii politici ai României, ca Virgil Madgearu ori Ion Mihalache, au vrut un ţăran emancipat, cultivat, dar fără a distruge rânduiala, rostul, datina săteanului. În linia Eminescu: nu maimuţarea legilor şi obiceiurilor străine, ci măsuri în firea noastră.
          Noile modalităţi – în principal „reforma” învăţământului – au strâns gâtul ţăranului. Gata, nu mai are acces la cultură. „Treptele de înălţare”, spre a le spune ca Maiorescu, pentru fiii de ţărani au fost tăiate. Scara nu mai este, urcuşul nu mai e posibil. Unde ni sunt preoţii şi învăţătorii de ţară care-l îndrumau pe cel mai „isteţ”, pe cel mai „dezgheţat” din clasă spre şcoli înalte? Ca şi Petru, Iordan Datcu tot dintr-un sat a plecat. Unu-i moldovean, altul-i teleormănean. Săracul nu mai citeşte, nu mai socoteşte… Lumina-i scumpă. Suntem pe primul loc în Europa la analfabetism.
         Ion Mihalache, el însuşi învăţător în Topoloveni, a avut, în temniţă, rezistenţă de ţăran. La fel Ţuţea. Cum scrie Petre Ţuţea, „ sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs”. Şi asta după 15 ani de puşcărie cumplită. Aceeaşi rezistenţă fabuloasă de ţăran, pentru că ţăran e derivat de la ţară, din ţară.
         Şi Petru Ursache, şi Iordan Datcu au asistat, aşa cum scrie P.U. în interviul luat de Mircea Dinutz, la „schimbarea de paradigmă culturală/ neculturală”. Nu şi-au îngăduit lipsa de reacţie faţă de uluitoarea răsturnare de perspectivă asupra literaturii orale, devenită dintr-odată primitivă, ca şi termenii văzuţi ca anacronisme, etnie, neam, datină; când naţional(ist) a căpătat un sinonim: retardat.
         Patrie înseamnă geografie, istorie, limbă. Atenţie: lumea postnaţională va fi lumea postculturală; va fi şi lumea postcreştină dacă se tot repetă că ortodoxia, cu legea ei morală cu tot, slăbeşte, epuizează, iar  sutana e asociată cu Satana.
         „Suntem în curs de de-construcţie”, a avertizat Petru Ursache. La Editura „Timpul”, în 2006, a tipărit un summum al luptei lui pentru  valorile identitare ce se doresc de-construite: Antropologia, o ştiinţă neocolonială?.
         „Cel mai important autor al literaturii române este autorul anonim”, a afirmat decis Profesorul Mihai Pop, în amfiteatrul Universităţii Bucureşti. Printre studenţi se afla şi Dorin Tudoran, căruia i-a rămas în minte spusa lui Mihai Pop (v. Luxul indiferenţei).
„Mi-e a mirare”, cum zice etnosoful anonim, de ce pictorul şi eseistul Sorin Dumitrescu crede că  folclor e un cuvânt prost (într-o emisiune pe TVR 2, din 28 dec. 2014). Petru Ursache l-ar fi contrazis. A şi făcut-o în toate cărţile sale Seria ETNO, mai ales în Etnosofia, cartea minţii ţăranului, dar şi în Etnoestetica, a doua carte importantă a sa, cartea sufletului ţărănesc. Sinteze cuprinzătoare şi-a dorit să vină de la etnologii pe care-i preţuia, „sinteze care, din păcate, întârzie să se arate” (v. Mitologia regimului nocturn, „Convorbiri literare”, nr. 11 noiembrie, 2009).
         Ca editor de elită la Minerva, Iordan Datcu s-a opus cât a putut minimalizării literaturii populare. A slujit-o devotat, atent la fondul identitar. Şi ce bogat curriculum operis deţine!
         În socialism, subcultura năpădise folclorul prin făcături tip „Cântarea României”: făcături poetice şi făcături melodice. Soluţia nu era alta decât valorificarea (ştiinţifică) a marilor colecţii, editarea lor competentă, impecabilă. Este ceea ce a întreprins echipa redactorilor de carte experimentaţi, Iordan Datcu - Ioan Şerb, pe care a spart-o, ajuns director la Minerva, Zigu Ornea, desfiinţând secţia de folclor, în 1969. Datcu a trecut la redacţia Critică literară şi folcloristică, iar Şerb la redacţia Ediţii critice.
         În neo-socialism, Minerva, o coloană a culturii naţionale, a fost vândută la preţul unui apartament din Ferentari, iar cumpărătorul – zice presa – a transferat contul editurii în buzunarul propriu. M-am întrebat de multe ori cum receptează Iordan Datcu cazurile de malpraxis editorial, de editări iresponsabile, de vreme ce a tipărit ediţii critice cu solid aparat de note şi comentarii, cu glosare, cu index, cum nu se prea mai întâmplă. În 1994, a primit răsplata muncii: Zigu Ornea i-a trimis, prin secretariat (direct n-a avut decenţa să i-o spună), o notă semnată de el însuşi, prin care îi cerea să-şi caute, la Centrala editorială, alt loc de muncă. Avea nevoie de unul dintre cei mai buni editori? Nu.
         Ioan Şerb a dus înainte editarea folcloristicii la propria editură, „Grai şi suflet”. Legat de suflet, Petru sublinia gândul lui Petre Ţuţea (din Muscel) despre „comunitatea ţărănească”. Faptul că :  „Nu seamănă cu o adunătură informă sau cu un azil de noapte”. Şi asta pentru că „sufletul ţărănesc are trăsături de o mare frumuseţe umană”.
         Postsocialist, ţăranii, aceşti nătângi, nevolnici, bicisnici (se evită cuvântul popor sau naţiune, preferându-se societate civilă), au fost luaţi la refec cu tot cu ţara lor, „ţară de lingăi şi de hoţi”, cum scria un „defectolog”, atent numai la deficienţe de comportament, nu şi la calităţi. Ne demascăm noi înşine,  ca-ntr-un experiment Piteşti II. Numai că tot ţăranul (mioritic, n'aşa?) a făcut răscoala, revolta; turcii şi tătarii nu l-au stricat (e verbul lui Matei Corvin, dintr-o scrisoare adresată regelui polonez, în ianuarie 1476). A luptat cu Rusia roşie; nevrând să devină homo sovieticus, a rămas homo religiosus.
         Conform noului export de ideologizare, deranjează statul naţional, ca „naţiune definită în jurul etnicului”, la fel cuvântul neaoş ( în limba lui Unamuno, castizo).Noua năvălire are în exergă spusa lui Martine Segalen: „Cu cât familia va exista mai puţin, cu atât vom fi mai moderni”. E o lovitură grea dată ţăranului clasic, a cărui conduită morală – o repet – respectă atât mica familie, cât şi marea familie: ţara. Întrebare: poţi muri din datorie faţă de ţara ta, dar cum poţi muri din datorie inter sau transnaţională, în „teatrul de operaţii” din Irak sau din Afganistan, unde te trimit decidenţii politici?  Şi asta când Ion Antonescu e ocărât că a trecut Nistrul, că a luptat la Cotul Donului.
Nu mă îndoiesc că etnologul Mihai Fifor cunoaşte cântecele de jale din Transilvania. Nu întâmplător doina de jale vine în Moldova din Ardeal, de peste munţi; feciorul se plânge măicuţei că-i dus „tocma-n Caucaz/ La nevoie şi năcaz” […] ori „la Arthur cetate/ Unde n-auzi glas de frate,/ Nici scrisoare nu răzbate”. Şi-i ales de moarte, cum doineşte anonimul, pe cine ştie ce tărâm strein. Oare ministrul Apărării, Mihai Fifor, draculolog-antropolog conform noului trend, se derobează astfel de moartea co-naţionalilor? Mitul Dracula există în România,aşadar  morţii pot învia, aşadar „relaţionăm cu morţii”.
         Bătrânu a fost indignat şi a reacţionat când o „minte deschisă” de terenistă n-a avut altceva mai înţelept de făcut decât să „ancheteze” despre sex fiica, sub ochii şi-n urechile tatălui ţăran din Maramureş. Altă cercetătoare – i-am uitat numele – conferenţia, la Colocviile de la 2 Mai, despre pat – „punct fierbinte în gospodăria rurală”.
         Petru Ursache, care considera „materialul etnografic o călăuză pentru istorie”, s-a opus acestor etnoblasfemii. După Ernest Bernea, „casa nu-i maşină de locuit”, ci „punct de intersecţie între nivele cosmice”. Ţăranii, aflaţi sub cutuma creştină, îşi construiesc ritualic spaţiul. O spune şi Cornel Nistea, în Crucile de pe Valea Arieşului din Apuseni. Aveau cruci de hotar sub semnul soarelui; din lemn sau din  piatră; sfinţeau apa să-şi stropească lanurile şi vitele. Între braţele crucilor, scrie Nistea, se aflau soarele şi ochiul albastru al lui Dumnezeu. Şi ce realizări superbe, pe furci de tors, pe lăzi de zestre, pe fluiere şi pe bâte, chiar şi pe jugul boilor, duse de Brâncuşi departe.
         Crucile de lemn s-au degradat, au dispărut, ţăranii au uitat de sfeştania câmpului. Şi, relatează tot Cornel Nistea, Domnul le-a arătat un semn: au fost trăzniţi 8 boi din 8 familii diferite.  Atunci, cutremuraţi, sătenii au reluat sfeştania la crucea din Metereg, Sălciua. Şi-i istorie recentă asta, din anii '70-'80, de comunism aprig. Or, scrie Petre Ţuţea: „Un ţăran român care se roagă sub nuc coboară prin actul lui veşnicia în viaţa trecătoare. Pe el rugăciunea îl pune în contact cu absolutul şi prin aceasta se purifică şi se întăreşte” (din piesa de teatru Întâmplări obişnuite).
         Este mai mult decât evident că un soi de globalism agresiv vrea o rasă mixtă: un euroarab (taxa UE pentru refuzul unui emigrant este mare, costă mult), o romincă sau aşa ceva. Dan Alexe susţine că Rom-Român ar fi o omofonie întâmplătoare şi total nevinovată. Să i-o spună lui Petre Roman, care a „implementat” vocabula. Şi de ce ţiganii nu-şi spun Dom sau Lom, nu Rom, ca să nu mai fie nici o confuzie?
         Tot felul de rogojinari ( cuvânt format de la numele arendaşului Rogojinaru al lui Liviu Rebreanu) susţin cum că ţăranul român e „rău şi prost şi leneş”. Mai mult încă, literatura slujind modelelor tradiţiei e catalogată ca perimată,  expirată, puţind a balegă, greşită chiar. De asta s-o fi scos din manual Coşbuc, cu Noi vrem pământ!. Sau n-a plăcut cumva In opressores: „Tu te plângi că milă nu-i?/ Mai aştepţi tu mila cui?/ Haina el ţi-o ia din cui,/ Pâinea de pe masă,// Casa ta şi ei stăpâni!/ Prindeţi ce vă cade-n mâini,/ Şi-i loviţi la mir, români,/ Că-i la noi acasă”. Fragmentul l-a aşezat Gruia Novac pe coperta numărului 4, octombrie-noiembrie-decembrie 2017, al revistei „Baaadul literar”.
         Găsesc în folclorul cules tot de Cornel Nistea distihul : „Lasă, lasă, răule,/ C-o veni şi binele”. N-a mai venit. În zilele noastre, a fi românolog e de tot dispreţul; românofob, da. Doar românii rezistă să fie „luaţi la urină”, cum afirmă fără argumente un Kierkegaard de Dâmboviţa. Numai că nu de  năvălitorii în valuri sunt ei supuşi umilinţei, ci de istorici şi – incredibil! – chiar de etnologi. „Cât măgarul e marfă, cât troaca este vas, cât salcia este pom, atâta şi valahul poate fi om.” Iar zicala bulgărească din satul Krusoviţa (v. Bălgarskaia etnologia, XXI, 1955) e citată cu satisfacţie, nicidecum amendată, de un pseudo-etnolog.
         Securitatea, glorificată de politrucii-scriitori, autori de balade pro-ucigaşi, ca Lazăr de la Rusca, sau de sub-proză, ca Mitrea Cocor, hipsterul colectivizării, a vrut să extermine clasa ţărănească, din cauza formulei sale conservator-creştină, conservator-naţionalistă. Enervează că „biet ţăranul sub vremi” stă tot pe loc, pe loc, pe loc? Totuşi, ţăranul, în satele  bântuite de Avadon, de Absalom, de Luciferul ruinii, al distrugerii, uitate de guvernanţi, nu şi de Dumnezeu, pot oferi încă modele de conduită morală.  Mă întreb cum de ICR-ul a putut fi atât de risipitor cu lada de zestre a ţăranului, preferând-o pe fata cu zestre, Nina Cassian, autoarea horelor pentru Stalin, şi cântecelor pentru Dej. Şi cum de nu s-a respectat dorinţa testamentară a  lui Take Ionescu, de a lăsa averea Academiei Române. Ultimul descendent, Corneliu Ghiciu, a fost înhumat          la cimitirul din Dămăroaia. La Bellu nu s-a găsit loc. Mafia retrocedărilor (sau cine?) a dat averea nepotului fostei menajere, soţie fără acte, Ecaterina Woroviecki. Clădirea Institutului de Etnologie şi Folclor s-a dus. Care-o fi fost răsplata, bonusul? Cumva un loc la Academie?
         Şi-mi vine în minte Georgica a VIII-a a lui Mircea Cărtărescu, din cea mai bună perioadă a sa ca poet: „… ţăranul/ îşi ia cu el la muncile de câmp/ ceasul său antishock, antiacvatic/ antimagnetic, antitetanic, antithanatic”. Ceas care nu l-a salvat.
         Titlul lui Eminescu, Ţăranul român, biet ţăranul român!, („Timpul”, aprilie 1879), e mai actual ca oricând, mai rezonant ca oricând.
 
                                                                                  Magda URSACHE