Un cărţar din epoca maşinii de scris

        Un prieten latinist îmi spune că vocabula premia ( premii, recompense) era folosită în latina vulgata cu sensul de scatoalce. În alte cuvinte: îţi dau un premiu putea însemna o să primeşti o scatoalcă. Niculae Gheran însuşi (o istoriseşte în Indiscreţii, din vol. Ex-temporale,Casa Cărţii de Ştiinţă,Cluj –Napoca,2018) n-a fost scutit de scatoalce : „Încâlcite mai sunt căile Domnului sub cupola artei.”
        Pe scurt, Gheran a plecat din postul de director al Editurii Institutului Cultural Român numai ca să poată continua lucrul la monumentul Rebreanu. Câţi work –aholici de felul său ne-au mai rămas? Sunt editori de şcoală nouă care nu ştiu că se reproduce ultima ediţie antumă, nu prima. Dar ce mai contează? Nu vor mai fi editări postume, pentru că n-are cine plăti facturile.Urmaşii par a se vrea ieşiţi din Era Gutenberg. Rebreanologul a trecut la Muzeul Judeţean Bistriţa- Năsăud, pe un post modest, de 1601 lei fix, care s-a suprimatără.Aşa că a avut timp să scrie cartea mult dorită şi amânată, Târgul Moşilor, neintrată în librării, deci devenită carte rară. Bun şi-atât!
        O redactoreasă (N. Gheran nu-i dă şi nu-i dau nici eu numele, cum nu dă nici numele editurii) i-a întocmit referat negativ. L-a prezentat nevrednic de a fi publicat , pentru că ar fi neprofesionist, stângaci stilistic, dubios în reflecţii. Dialog? Naiv! Expresivitate? Îndoielnică! Au interesat-o întrucâtva, în această ordine: „ paginile despre casele de toleranţă, despre legionari şi evrei sau despre mediul cazon, să zicem.” Gheran ar fi comis, după don’şoara fără nume , „paraliteratură biografică” ,ceea ce n-a convins-o defel. L-a trimis să facă istorie literară, nu altceva. Şi pe mine un cronicar m-a sfătuit să mă las de politică (literară ) şi să fac...descrieri de natură.
        Las la o parte că „nemerituosul” Gheran a avut de parcurs vreo 30 de cronici, toate favorabile,despre cartea sa, cum o spune amuzant –sarcastic : „mi-a fost dat să-mi citesc necrologurile încă din timpul vieţii.” Eu sunt de părere că Arta de a fi păgubaş, spre osebire de memorialistica exersând programat amnezia, este o medicaţie necesară contra variilor propagande şi de stânga, şi de dreapta. Iar Niculae Gheran nu cunoaşte „ la petite histoire” din tratate, el a trăit-o. Matelot pe corabia Centralei Editoriale, a râs ca Zorba grecul când s-a surpat şandramaua.Tovbiografia şefilor,dar şi cea proprie sunt prezentate nud, convins fiind că adevărul are picioare lungi, pe care doar neisprăviţii încearcă să le ascundă, pentru a da la spălat, apretat, călcat reputaţia şifonată. Şi are toată îndreptăţirea, de vreme ce nu şi-a pus stalină gurii,în formularea lui André Glucksmann. N-a tăcut, n-a plecat confortabil capul. Era, în perioada dur stalinizantă (cînd istoria era sovietizată, lingvistica era sovietizată, pedagogia era sovietizată, sociologia şi psihologia erau sovietizate), angajat la Direcţia Generală a Editurilor. Naţionalizate toate şi devenite de stat. Funcţiile erau repartizate conform politicii de stat, „care a ucis criteriul competenţei”. De pildă, director general la Editura de Stat fusese pus un anume Pecker,care îi cerea lui Dumitru Trifu : „Tov Trifu,adumi să văd şi eu ce nea trimis reclamantul.” Ce să mai spui despre nea Pecker? Mă-sa n-avea cratimă!
        La sfatul prietenului Trifu, Niculae Gheran n-a renunţat la „munca cu cartea”, cum cacofoniza în şedinţe un propagandist iaşiot venit în cultură (de) pe tractor.În pofida zbirilor partidnici, a învăţat meserie de la cei declaraţi „putrezi” sau „putrefacţi”, reacţionari ca Şerban Cioculescu (pentru a supravieţui, îşi vindea cărţi preţioase,manuscrise, colecţii de reviste, icoane; fiul său, Barbu,deţinea singura cartelă din casă) ori ca Alexandru Piru, „epurat” din Universitate odată cu profesorul său, mizantropul G. Călinescu, blamat acum că şi-a „optimizat” discursul. Dar cine l-a presat s-o facă? Mişa Novicov pronunţa cuvântul abuz (ideologic) obuz, cerând, într-o gazetă ieşeană, împuşcarea profesorilor nealiniaţi.În dreptul numelui Cioculescu scria , pe statul de funcţiuni : se comprimă postul şi persoana. Bacilul Croh (sobrichet pus de Ion Barbu) îi îmbolnăvise pe mulţi. Câţa, cum o alinta Balaci pe Constanţa Crăciun,soţia Generalului de Securitate Vincze Ianos, mare controlor de Partid, îşi permitea, ca ministră a Culturii,să refuze moştenirea Brâncuşi.
        De la catedră, Al.Piru a fost trimis strungar la uzina „Timpuri Noi”.Oare amintindu-şi acest episod, la ceastălaltă înnoire a timpurilor, a urcat grăbit conu Pirache în barca ziarului iliescan „Dimineaţa”? Ca să nu mai pomenim faptul că a năşit doctori nişte „dobetoci”,iar pe Pavel Ţugui, vigilentul proletcultist care l-a înfundat pe Blaga, l-a ajutat să devină prof. univ. la Cluj. Ca şef al Secţiei Ştiinţă şi Cultură din PMR, Ţugui fusese mâna dreaptă sau stângă a lui Leonea Răutu, a cărui nevastă sovietică n-a vorbit niciodată româneşte. Răutu, inchizitor, parlagiu, gropar al elitei culturale,asasinată în serie neagră,a fost pensionat de Ceauşescu, în ’81. Fiica Lena şi ginerele Andrei Coler au emigrat în SUA, ca persecutaţi , pesemne, de „ socialismul naţioanal”, spre a-i spune ca Luca Piţu. Cât despre fiica lui Coler, Luminiţa, autoarea prozei scurte Nisip sub pleoape,tovărăşica a primit premiul de debut al Uniunii Scriitorilor ( USR nu ştia cine a fost tata Coler, torţionarul şef peste temniţele politice, peste lagărele de muncă din toată ţara), ca apoi să plece legal în SUA şi să se mărite cu fiul guvernatorului Californiei.
        La noi,cultul eroilor –martiri e-n pauză, ca şi al adevăraţilor disidenţi,ca Doina Cornea. Închid paranteza ,ca s-o deschid altădată.
        À rebours cu directivele de Partid, Niculae Gheran l-a folosit pe doctul „strungar” Piru ca referent plătit al cărţilor pe care le re-introducea în circuitul editorial, acrobaţie destul de riscantă. Putea fi dat afară de peste tot. Dacă de-comunizarea ar fi însemnat aplicarea Legii Lustraţiei ( Cehia a făcut-o; România,nu), atunci Raportul final ar fi fost întocmit de experţii în orori şi erori,ca Paul Goma, Florin Constantin Pavlovici, Popa Ştefan (nume literar : Ştefan Augustin Doinaş) ori Gheorghe Grigurcu, Dorin Tudoran,Vasile Gogea, Luca Piţu, Liviu Ioan Stoiciu. Ei ar fi trebuit să scrie despre iadul ideologizării prin forţa ciocanului şi a secerii, nu fiii căuzaşilor stângişti, ca Alexandru Florian, care pretinde că ne dă lecţii de adevăr despre Mircea Vulcănescu,Vintilă Horia,Gyr, Crainic, Ţuţea, neţinând cont nici de reabilitarea legală a vreunuia dintre cei acuzaţi de fascism,legionarism etc.Şi nu ne-ar fi direcţionat Silviu Brucan (temut, zice presa ,chiar de Ion Iliescu ) spre capitalism sălbatic, cândva combătut în „Scânteia”,unde, pe prima pagină, cerea condamnarea lui Iuliu Maniu ( a urmat sentinţa Tribunalului Poporului : 104 ani de închisoare şi muncă silnică de două ori pe viaţă). Se spune că scenariul teroriştilor tot Brucan l-ar fi compus.
        Aşa, pe direcţie Brucan-Iliescu -Roman, s-a dat gaură nu numai drapelului, ci României întregi.Culegem muşeţel din curtea combinatelor, am dat flota pe gondole, am deschis Frizeria Verde a Pădurilor, poliţia taxează băbuţele care vând două legături de leuştean, veniturile scad pe măsură ce fustele primei doamne se scurtează...
        Normalitatea nu şi-a arătat faţa după implozia decembristă. Legea Lustraţiei? Nu funcţionează. Funcţionează însă Legea Recunoştinţei pentru „revoluţionarii” cu misie de la Secu. Filele din care se pot afla numele colaboratorilor lipsesc.Or fi protejaţi din motive „umaniste”? Să nu li se tulbure intimitatea, ca drept al omului? Dar au fost oameni?
        La toate astea, prostie, ignoranţă, incompetenţă, vulgaritate, răzbit promovate în Post –Moralia (o actriţă open mind urlă pe micul ecran : „Gata cu principiile!”), Niculae Gheran dă sfat prietenului Ion Vlad : „ nu uita să râzi. Fiindcă, Dumnezeu să mă ierte,nu ne putem plînge că n-avem de ce.” Asta pentru că râsul îi rămâne amic,mai puţin confraţii pe care îi supără opinia că vinovată e complicitatea lor laşă. Dar şi (adaug eu ) indiferenţa etnică şi etică : asistăm la dez-membrarea istoriei colective,cu miturile ei cu tot, la de-tabuizarea clasicilor (s-a dat semn de de-construcţie cam din 90 încoace, de la debutul Ioanei Bot (Eminescu şi lirica românească de azi), juriul premierilor avându-l în cap pe Ovid. S. Crohmălniceanu. Gheran îi spune ca Al. Piru, Ovid S. Papagal, după cârciuma din Galaţi a tătânelui Cohn,”La papagal”, plină cu cremă Gladis, Carmol,aţă, brice,nasturi şi multe lame de ras. Păţitul priceput, trudind peste 50 de ani(„treabă cinstită pe care am dus-o la capăt” ) la Seria de autor Rebreanu,nu-l iartă pe Croh, deoarece l-a găsit pe prozator, en detail şi en gros, „fascist.”Are şi dreptul s-o facă: din funcţia de director al Editurii ICR spune că a demisionat „liber şi neforţat de nimeni”. Greşit! Forţat de propriile idei şi principii.
        Ştiam fără greş cine-s proştii şi lichelele pe vremea lui Ceauşescu. Acum îs mai greu de dibuit,fiind mult mai mulţi.Vorba actorului Gheorghe Dinică, după Gheran : „Lume multă şi oameni puţini”.
        Transcriu un aforism al lui Gheorghe Grigurcu, din „Bucovina literară” de noiembrie –decembrie, 2017 : „Ovidiu Cotruş mi-a relatat o vorbă care circula cu privire la un personaj politic din interbelic : un păduche în dimensiuni de porc. Am impresia că aceasta nu şi-a pierdut actualitatea extremistă.” Tare-aş vrea să aflu cine-i „fata mică, frumuşică”, „aproape virgină”,spre a-i spune ca Arghezi, turnătoarea de la pag. 184. Asta ca să-i pot zice, în formularea altui umorist, Dumitru Hurubă :”Regret că ne-am cunoscut.” În atenţia lui Bogdan Creţu : Cine o fi dat Securităţii cheia casei lui Mihai Ursachi? Să căutăm femeia?
        Ca să scrii memorialistică şi s-o publici în viaţă fiind, e semn că te preţuieşti pe tine însuţi. Ce am apreciat e onestitatea lui N. Gheran. O spune chiar autorele, la p. 339: „Nu degeaba Magda Ursache,deranjată de lipsa de obiectivitate a unor memorialişti contemporani, mi-a luat în considerare Arta de a fi păgubaş, între altele şi pentru că ,în relatări, prezint şi situaţii deloc favorabile mie.” Da, Gheran nu-şi truchează, ca atâţia alţii, fotografiile,nu (auto)înşeală. În esenţă, memorialistica sa este exerciţiu de libertatea opiniei.
        Dintr-o anume discreţie, rămâne nenumită , pe numele de familie,o anume Cornelie,iar pe Paul Cornea ,”ziditor de cultură” după V. Tismăneanu, îl lasă să pledeze nevinavat pentru urâta perioadă roş proletcult. P.Cornea s-a bucurat de încrederea forurilor, cu vârf şi îndesat. L-au promovat (subl.mea ) în funcţii de răspundere: director general al editurilor, cât l-a vrut Leonte Răutu, apoi, la Direcţia Generală a Teatrelor : „ober-şef la vreo 30 de ani şi ceva, peste teatre şi alte arte” (v. Doi paşi înainte, unul înapoi ). Probabil ca expert, ca tehnocrat în eliminări, a reapărut profesorul Cornea, după ’89, adjunct la Ministerul Învăţământului. De acolo a permis „decaparea” eminentului eminescolog Mihai Drăgan. Cabala mediocrilor din Universitatea „Al.I.Cuza” l-a despicat. Nedreptatea strigătoare la cer i-a adus cancer şi moarte. Paul Cornea nu l-a sprijinit pe M. Drăgan, când i-a cerut ajutor.
        Gheran îl contrazice prieteneşte pe Cornea cînd îl acuză de „supralicitarea mareşalului Antonescu”.Criminal a zeci de mii de evrei? Părerile sunt împărţite, chiar între membrii aceleiaşi etnii.Îi aminteşte că oribilul însemn, steaua galbenă, „n-a existat în capitala noastră”; că paşaportul românesc a împiedicat trimiterea în lagărele morţii a evreilor din Ardealul de Nord, aflat sub horthişti („or actul acesta şi restricţia se datorau lui Antonescu”).
        „ Să recapitulăm : la data când Antonescu preia frânele în stat, Basarabia zburase la ruşi, graţie pactului Molotov - Ribbentrop,iar în urma arbitrajului de la Viena Ardealul de Nord fusese cedat Ungariei horthiste.
        Să ne reamintim : la 14 septembrie 1940 România este proclamată „stat naţional legionar”,iar la 12 octombrie 1940 începe intrarea trupelor germane pe teritoriul lui, aşezându-se pe Valea Prahovei şi în preajma centrelor vitale.Mai târziu, la 23 noiembrie al aceluiaşi an, Antonescu semnează la Berlin adeziunea la Axă.
        Ce s-ar fi întâmplat dacă Antonescu n-ar fi aderat la Pactul tripartit?
        Neîndoios,Horthy,aliat al lui Hitler, prelua întreaga Transilvanie,iar restul ţării repeta soarta Poloniei.Asta în cazul când Horia Sima nu devenea conducător suprem în România cu întreaga lui Mişcare legionară, pusă cu botul pe labe de Antonescu. Credeţi că ar fi fost mai bine pentru evrei?”
        Niculae Gheran face parte din specia din ce în ce mai rară, aşa cum am mai spus-o, a cărţarilor de elită, numiţi astfel de cărţarul Gheorghe Pienescu,arghezolog. În tot ce pune pe hârtie, nu face nici roman,nici istorie,nici pamflet,nici foileton,nici eseu,nici glose pe marginea cărţilor, dar ceva din toate astea, aşadar texte de graniţă.A se citi Imposibila despărţire,subintitulată Cronică parodică.Altfel spus, ca Topîrceanu, parodie originală. Insomniacul păgubos visează. Cum ? ”Visez pe dos ce se petrece în realitate.De-a-ndoaselea.” Un poet controversat moare şi primeşte aplauze când sicriul, purtat pe umeri chiar de cei mai înverşunaţi opozanţi, e coborât în pământ. Aplauzele (la fel de stupide ca like-urile cînd se anunţă o moarte) vin dinspre „Tudorică Băsconcs, teolog răspopit în diplomaţie”, cu o slăbiciune blondă-n minte, Vladimir Ismană, filosoful Gogu Moftologul, Herpes Papion, scenariul aparţinând lui Dilemache. I-aş sugera păgubaşului, ca, exersându-şi arta, să pună un bemol nu ludicului, ci grotescului ludic. Însă se vede treaba că N. Gheran este scîrbit de „pârdalnicul caracter” al celor care fac iarăşi compromisul cu Puterea, scrisul său fiind „ o obişnuinţă fără profit”, aşa cum îl definea Gabriela Melinescu.
        Ce-i interzic lui Niculae Gheran - şi-mi asum rolul de cenzor - e să nu spună „ nu mai apuc”, la pag. 138 şi la altele, şi la altele.Mai are multe de devoalat, pamfletat, comentat, din epoca maşinii de scris şi nu numai.Vorba lui Creangă : „Ca să iasă, trebuie mai întâi să intre.” În istoria literaturii, desigur.


Magda URSACHE