Magda Ursache - Vorba-n colţuri (IV)
Florica Bud – Cu glagorie de găină
Isabela Vasiliu-Scraba - Propulsarea lui Culianu prin minciuni
Petru Romoşan - Dictatură sub acoperire?


                                      Vorba-n colţuri (IV)

        Enfin Boris Marian vint! Nu fusese destul că devenisem, în zborul peste Atlantic al lui Shaul Carmel, considerată fană a grupului Zacuska Senzual, care încercase, tot după Carmel, „desacrizarea” (sic) Menorei, dată de „însăşi (sic) Dumnezeu lui Moshe”, dar mai foloseam un limbaj grobian, care, spunea Shaul, „o îmbărbăteşte”. În fapt, nu-mi plăcuse, până la greaţă, proza lui Vakulovski. Tot atât de falsă (arătând inclemenţa pamfletarului faţă de opinia contrară) era şi afirmaţia că Nae Ionescu l-ar fi împins pe Mihai Şora la „frenezie criminală”, subînţelegându-se că şi eu i-aş provoca lui S. Carmel „durere sufletească cumplită” cu naţionalismul meu. Doamne fereşte, „chiar fizică”! Ce să mai spun că acel citat pe care îl credea al lui Cioran, alt derapat „în naţionalism”, ca şi Crainic, Gyr, Pan Vizirescu, Noica, Mircea Vulcănescu, Ţuţea (nume citate de fostul publicist de la „Clopotul”), nu era câtuşi de puţin din Cioran, ci din Eliade: „cât timp judec în istorie, iar nu în absolut – nu pot gândi fără să ţin seama de neamul meu”. Şi Shaul Carmel adnota scârbit: „ăsta e neamul ei, neamul lui Ştefan Andrei, neamul trupei Zacuska Senzual”.
        Da, nu fusese destul. Mai trebuia ca într-o revistă a presei apărută chiar în „Contemporanul” (martie, 2009), revistă dragă mie, la care deţin o rubrică fixă, să răsune ecoul Boris Marian la scrisele lui Shaul Carmel. Unul din zborul avionului, celălalt din mersul tren(d)ului corect politic.
        Iritat de prezenţa mea în „Saeculum” (Focşani), lângă D.R.P., Irina Mavrodin, LIS etc, Boris Marian scria: „Nu lipseşte Magda Ursache, activă în mai toată presa din spaţiul celor trei mari zone geografice, cu aceeaşi temă, atacul la persoană”. Urma să execute un atac la persoana mea, din toate poziţiile, ca lunetiştii. În cuvintele lui T. Mazilu, citat din memorie: Tu mi-ai dat o palmă şi tot tu te plângi că mi-ai dat o palmă. N-am priceput ce înţelege B.M. prin atac la persoană şi nu-mi amintesc s-o fi făcut-o la adresa poetului Adi Cusin, fostul meu coleg de facultate; tot atac la persoană considera B.M. rezervele mele privind un volum girat de prof. univ. Viorica S. Constantinescu, unde proletcultismul era considerat... curent modernist.
        În mult prea etnica revistă a presei semnată Boris Marian (criteriul părea a fi lipsa sau prezenţa aşa-numitelor „nuanţe etno-politice”), notă foarte proastă lua Editura Antet pentru că publicase cartea Tupeu a lui Norman G. Finkelstein, ca „singurul evreu care şi-a permis să batjocorească memoria celor ucişi în Holocaust”. Notă bună lua Bogdan Cristian Iacob, care elogiase Perfectul acrobat de V. Tismăneanu, chit că lui Boris Marian nu i se părea atât de reprobabil Leonte Răutu, cel mai dur aparatcik, tov. Leonea, teleportat din Marea Uniune Sovietică. B. M argumenta că, oricum, erau uitaţi Leonte Răutu şi Jdanov. Sau trebuia să-i uităm? Tot acolo, Boris Marian îl lăuda pe... Boris Marian, prezent (în „Saeculum”, nota mea, Magda U.) cu o recenzie la cartea Demnitatea în vremuri de restrişte (Editura Hasefer).
        Nu mai dau alte exemple pozitive. La negative: Gh. Grigurcu, comentând Jurnal infidel de Bujor Nedelcovici, ca „un scriitor care pune un mare accent pe motivul exilului său”, „răul absolut fiind comunismul”. Obiecţia previzibilă a lui B. M:? Iat-o: „Putem spune că nimic pe pământ nu este absolut, iar ancorarea în ecuaţia fascism = comunism este fără sens ca orice ecuaţie în istoria complexă a omenirii”. Mie, dimpotrivă, fascist mi se pare comunismul.
        Mihai Iovănel a încasat şi el un minus: „pentru maniera persiflantă în care se descriu momente din viaţa cotidiană din Israel. Poate că nu i-ar strica o vizită”. De lucru? Asta ca să nu mai îndrăznească să aibă rezerve la scrisul lui Virgil Duda. Ca şi cum trebuia să vizitezi Peru ca să poţi scrie despre Llosa ori să ajungi în Columbia, în ţinutul imaginar Macondo, ca să-l comentezi pe Márquez.
        Boris Marian nu poate gândi indiferent faţă de etnia sa. O apără cum fac şi eu. Numai că deloc concesivul domn are ce are cu românitatea mea, până acolo încât îl deranjează adjectivul ebree. Mie mi se pare elegant.
        Devenit arbitru al presei (de februarie, 2009) corect şi incorect politice, a găsit cu cale, ca domnul Vucea, să-i tragă câteva la palmă „tătarului”. M-a acuzat că aş fi scris cu patimă despre pătimirile religioase ale martirilor închisorilor. Nepătimaş despre Patimile după Piteşti, asta voia B.M? Cel mai inuman experiment (1949-1951), prin care au trecut liceeni nevinovaţi? Simion Drăgoi, elev în Alba Iulia, s-a înscris în Liga anticomunistă fondată în ’49 numai de liceeni. Înfiinţată de ziua Revoluţiei din octombrie, serbată în 7 noiembrie, Liga îşi propusese să-i ajute pe americanii veniţi să elibereze România. Americanii n-au mai venit, iar Liga a fost declarată „organizaţie militară de tip fascist”. Liceanul, devenit student, a stat închis 8 ani: în „şerpărie” la Jilava, în zarca Aiudului, în mina de plumb de la Cavnic, apoi în DO în Bărăgan, până în ’71, când a ajuns la Cluj, cu 7 ofiţeri şi 9 informatori pe urme. Am narat destul de alb biografia acestui deţinut politic?
        Polemica impune responsabilitate în evaluare. Or, Boris Marian n-a evaluat corect, văzând, în manieră Manea, iudeofobi prin tot locul; conştient ori inconştient, intelectualul român (generalizare) ar fi antisemit activ, ca şi poporul român (pasiv).
        Verdictul, în ce mă priveşte, a fost eroare etică sau, mai ştii, putea fi sindrom P.I. (politic incorect). Mereu şi mereu în tensiune identitară (ca să nu-i spun nevroză), Boris Marian mă tot taxa: ajunsesem nacafaua lui (în traducere: preocupare, pasiune).
        Poate că l-aş fi putut convinge cu argumente dacă ar fi vrut cu adevărat să le audă; poate că am fi putut purta un divan, nu o gâlceavă; un dialog, nu o ceartă. I-aş fi spus, ca Dorin Tudoran (v. Un linşat pentru eternitate: belicosul Rollerică) lui Vladimir Tismăneanu: „Volodea, pentru niciun om serios, evreitatea ta nu poate constitui o problemă. Lichelismul – da”.
        Pe Boris Marian nu l-am înduplecat nici când, într-un „Argeş” de octombrie 2008, ceream să nu mai vedem în toate, cu referinţă la perioada Dej-Pauker, anti sau filosemitism. Să privim obsedantul deceniu cu înţelegere depasionată (sintagma mea, subliniată de mine). Aş, B. M. mă devoala, „ba din contra”, ca obsedată de ororile carcerale. În dorul lelii Pauker, pesemne. Oricum, comparaţia Holocaust-Gulag trebuia interzisă cu desăvârşire, nu ştiu de ce. Ba ştiu: ca să putem fi consideraţi perpetuu laşi şi trădători. Or, batjocorirea eroilor, a martirilor mă revoltă. Recunosc: nu pot fi relaxată când scriu despre anii de teroare antiromânească, de violenţă extremă; despre o reeducare după modul stalinist şi a fortiori despre „experimentul” din închisoarea piteşteană.
        A fost o „Golgotă românească”, aşa cum o spune (patetic?) Părintele Gh. Calciu Dumitreasa, trecut prin ea. În laboratorul de lobotomie al lui Eugen Ţurcanu, aflat sub comanda lui Nicolschi, trebuia să li se scoată din cap tinerilor „putregaiul”, adică Biserica, Părinţii, Neamul, Datina. Şi cum mai schingiuia la Piteşti ofiţerul politic Fisher, fost mic comerciant!
        Ştiţi ce înseamnă „broasca”, „balansul morţii”, „sărita” pe stern ori să stai lungit pe spate, cu capul ridicat şi cu un ac sub ceafă? Iar torţionarii evitau să ucidă pentru a lăsa mai mult timp chinului. „Bandiţii” n-aveau voie să moară pentru că moartea era o uşurare. Cum să rezişti cruzimii maxime? Şi-i greu să te închini când eşti lovit. Au făcut-o şi preoţii, şi miniştrii, şi ţăranii puşcărizaţi, deopotrivă.
        Cei dinăuntru nu aflau când le mureau părinţii; părinţii nu ştiau când le mureau copiii.
        Iisus a înviat în temniţă, a intrat la Gyr în celulă. Şi o stradă din Cluj nu poate fi numită Radu Gyr pentru că se opune Alexandru Florian. Dacă şi unii dintre torţionarii Părintelui Arsenie Boca au fost capabili de metanoia, de ce domnul Florian nu poate avea o brumă de respect faţă de martirii închisorilor dejiste? Vrea Institutul „Elie Wiesel” să devină alt Tribunal al Poporului, ilegitim? Sau trebuie create tensiuni etnice pe banii noştri, Florian fiind remunerat, după cum afirmă presa, cu un salariu de 8000 euro?
        Petre Ţuţea se recomanda (apud Petru Ursache) „ostaş al neamului meu”. Intrase nesilit pe Drumul crucii (citiţi cele două volume de Aurel State, apărute la Editura Litera, Bucureşti, 1993). Era, cum scrie autorul lor, „Golgota fără înviere. Te-ai băgat singur sub cruce, după cum se cuvine”. Un crucifor Aurel State! Îşi pierduse jurnalul de front „într-o luptă prin Caucaz”. După „cotitura” din ’44, s-a negat eroismul legendar al războiului din Crimeea, „peste mare”, iar acum suferim de amnezie multilateral dezvoltată privind războiul pentru eliberarea Basarabiei. Să numim dodonie maladia asta?
        Sacrificiul pentru ideea naţională sau creştină e minimalizat continuu. În atenţia lui Boris Marian: poţi fi naţionalist fără să fii antioccidental; mistic fără să fii antimodern.
        Repetăm, după nu ştiu ce persoane, că românii n-au coloană vertebrală, că sunt ne-trebnici, cu apucături rele; când se aduc contraargumente, se râde de ele. Citez din „Dilema”, de 15-21 septembrie 2000, p.6: „Un borş pescăresc din Deltă, precum cel de care se „îndrăgostise” Carol I spre sfârşitul vieţii – va fi totdeauna de preferat unei poze eroice”. Logica asta a comparaţiei lui C. Paul-Bădescu , borş-erou, îmi scapă.
        Vasile Gogea a semnalat pe blog (ianuarie, 2017) două cărţi (şi ce puţine sunt încă!) ale preotului Vasile Rus din Nepos despre martirii rezistenţei anticomuniste. În prima, Martirii din Dealul Crucii, preotul scrie cum au fost împuşcaţi mişeleşte de Securitate bunicul său, Toader Dumitru, împreună cu membrii „Gărzii albe”, Leonida Pop şi Ioan Burdeţ. A doua carte, Gheorghe Paşca – viaţa şi jertfa, Editura „Născut liber”, Bistriţa, 2016, e dedicată celui care a luptat în zona Ţibleş şi Năsăud, între ’48 şi ’53, când a fost împuşcat. Subiect – scrie Vasile Gogea – rămas prea mult timp „pe raftul tăcerii”. Comunismul a bătut lung război cu ţăranul român. L-a învins greu. Şi acum? Opt sute de familii din Nadăş au luptat în justiţie 14 ani cu un escroc care voia să evacueze tot satul, pe baza unui certificat fals de moştenitor.
        Aş vrea să-i răspund lui Boris Marian şi la întrebarea „ce-au căutat românii la Cotul Donului?”.
        După ministrul Grigore Gafencu, 1940 a fost anul „prăbuşirii morale”, când s-au cedat Basarabia şi Bucovina de Nord fără luptă. Ordinul dat de Ion Antonescu la Piatra Neamţ, din trenul de comandament „Patria”: „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!” a şters dezonoarea colectivă de a fi cedat pământ românesc. Atunci, regele Mihai a trimis o telegramă: „Vă sunt recunoscător, domnule general. Trăiască viteaza noastră armată”. Şi a fost cu adevărat vitează: în 22 iunie ’41, sergentul Ion Tofan a urcat tricolorul pe Podul de la Oancea, măturând santinelele sovietice. Au murit acolo 58 de militari din Regimentul 11. Tofan a fost ucis şi el în luptele ce au urmat.
        Antonescu a trecut Nistrul, spun istoricii de bună credinţă, pentru că România ar fi fost înconjurată, prinsă-n cleştele Hitler – Stalin, cu ajutorul Ucrainei Mari. Există documentul: Hitler voia acest proiect. Ar fi fost cuprinse în Ucraina Mare şi Basarabia, şi Bucovina de Nord, şi Herţa, şi Transnistria, şi Volînia Orientală. Marea slavă ar fi înghiţit România. Generalul Gh. Jienescu, ministru secretar de stat al Aerului, contestat de Alexandru Florian (alt „criminal de război”!) n-a şovăit să îndemne la sacrificiul cerut de Antonescu: „La arme, la manşe, cu Dumnezeu înainte!”
        Cifra exactă a deportărilor din perioada 28 iunie ’40 – 5 martie ‘53 n-o avem. Biroul Politic al CC al PCUS s-a organizat rapid. Noaptea, bărbaţi, femei, copii, toţi „chiaburi fascişti”, au fost înghesuiţi în vagoane pentru vite şi expediaţi în Siberia. Avem şi noi, aşadar, trenuri ale groazei, după cum avem un Auschwitz : Cumplitul Canal.
        După cifrele Marelui Stat Major (Arhiva MAPN), în evacuare au fost ucişi, răniţi, dispăruţi 42.876 de soldaţi şi gradaţi. Dacă Boris Marian n-a citit Săptămâna roşie de Paul Goma, despre atrocităţile comise asupra armatei române în retragere, în cele 4 zile stabilite de ultimatum-ul acceptat de Carol II, ori cartea istoricului Gh. Buzatu, Cum a început holocaustul împotriva poporului român, putea afla multe de la istoricul Alexandru Mihai Stoenescu (Armata, mareşalul şi evreii) sau de la preotul Constantin Hrehor, un adevărat „munte mărturisitor” din Bucovina, despre „anii rezistenţei, anii suferinţei”.
        Comunişti evrei, organizaţi în „miliţia civilă sovietică”, au mutilat şi ucis militari, au jefuit, au devastat biserici... Adevărate bande au omorât preoţi, notari, perceptori, poliţişti. Peste tot locul, la Chişinău şi la Cernăuţi, la Tighina, Chilia-Nouă, Cetatea Albă, „comisarii poporului” au acţionat terorist. Populaţia a fost devalizată de bunuri materiale minime, s-a aruncat cu pietre în trenurile de refugiaţi, s-au incendiat traverse de cale ferată, pentru a se împiedica retragerea funcţionarilor români.
        N-a aflat Boris Marian că Dr. Filderman şi Şef Rabinul Şafran au cerut, în ’40, coreligionarilor să se abţină de la conflicte în Timişoara, la Bucureşti, la Iaşi, unde organizau mitinguri prosovietice şi salutau „eliberarea” Basarabiei de Armata Roşie?
        Dacă nu-i agreează pe scriitorii şi pe istoricii suscitaţi, atunci să recitim împreună o însemnare din Jurnalul lui Carol II, de miercuri, 5 iulie, 1940: „Ştirile din Basarabia sunt foarte triste. Astăzi a fost ultima zi a evacuării şi a fost hotărâtă zi de doliu naţional. Evreii comunişti s-au purtat într-un fel oribil: asasinate şi molestări ale celor care voiau să plece. Aceasta mă face să mă tem că va produce reacţii primejdioase” (Însemnări zilnice, vol. III, Bucureşti, Editura Scripta, 1998).
        Răspunsul la ce s-a întâmplat din 28 iunie ’40 a venit la 22 iunie ’41. Dar eroii români de la Stalingrad – 594 – au fost reînhumaţi de Rusia, de Ziua Armatei noastre, într-un cimitir de onoare. Noi nu i-am putut reînhuma acasă.
        După „întoarcerea armelor”, prăpădul. Mai toţi semnatarii memoriului Iorga, din 2 iulie ’40, despre cedare, care nu apucaseră să moară ca Iorga sau ca Octav Codrin Tăslăuanu, au fost închişi. Iuliu Maniu, I. Mihalache, G. G. Mironescu, C. I. Brătianu, Gh. Brătianu, dr. Angelescu, Pan Halippa, Stelian Popescu, R. G. Emandi, Alexandru Lapedatu...
        Dacă s-ar face educaţie naţională în şcoală (dar naţională se află doar în titulatura ministerului), tinerii ar şti că martiriul în temniţe nu-i deloc o problemă secundară.
        Bartolomeu Anania, Ţuţea, Stăniloae, în lanţuri la Aiud, au refuzat continuarea, acolo, a experimentului Piteşti. Nu pentru că ar fi rămas legionari, ci pentru că n-au fost bieţi „oameni sub vremuri”, ci deasupra vremurilor, ca să-l parafrazez pe Miron Costin.
        Boris Marian neagă rolul „partiduleţului de comunişti”: 900 de membri, dintre care 600 de evrei, cifra sa. Evrei şi stalinişti. Pe mine nu mă interesează decât a doua parte, nu evreitatea cuiva. Evrei sau nu, aluatul oportunist e acelaşi. Şi nu pot să nu mă gândesc ce amploare ar fi luat etnocidul dacă „partiduleţul” ar fi numărat mii de membri. Mă rezum la drama celor trei aşi ai aviaţiei. Tudor Greceanu, care a spart încercuirea de la Stalingrad: arestat în 4 aprilie ’49, a făcut 16 ani de detenţie; ţinut în apă îngheţată în temniţă, i s-a amputat piciorul. S-o fi întrebat de ce a fost la Cotul Donului?
        Horia Agarici: în ’41, a doborât singur 3 avioane sovietice şi a fost întemniţat în ’55, la Aiud, sub o condamnare de 25 de ani de muncă silnică. Eliberat în ’64, a intrat cu greu în Marina Militară, după ce a lucrat ca tâmplar ori tinichigiu. A murit în ’82, fără să apuce mult aşteptata răsturnare a regimului roşu.
        Ion Dobran, în persecuţie continuă, a fost trimis la strung, după ce învinsese eroic, pe cele două fronturi, 18 avioane inamice.
        Boris Marian ar trebui să se autoconvingă că tematica identitară nu înseamnă puseu antiebreu, nici atac la persoana nimănui. Dar, cum se acuză iarăşi misionarismul naţional ca în proletcult şi, tot ca în proletcult, „rătăcirile ideologice”, trebuia să vină replica. Altfel, vom primi în cont alte şi alte lovituri de stânga.
        Trebuie să-i mulţumesc, însă, lui Boris Marian că m-a citit consecvent, cu pixul în mână, deşi îi repugnă prezenţa mea constantă în presă. Ce-i drept, a căutat presupuse, pretinse erori de informare, cu umoare rea, dar şi conotaţii ori subtexte antievreieşti. Ăsta-i cusurul meu: nu mă informez.
        Aşa cum am promis, îi răspund din punct în punct, pentru receptare corectă.
        1. Câte stele avea pe umeri Nicolschi atunci când a venit din URSS nu ştiu exact, dar general, de sorginte NKVD, a fost.
        2. De ce suicidul colonelului Zeller (eroarea, dacă este una, îi aparţine lui V. Tismăneanu, căruia nu-i neagă nimeni competenţa pe tema stalinismului, v. Arheologia terorii) i se pare lui Boris Marian Mehr puţin plauzibil. Însă acest Zeller nu numai că a fost principalul „recrutor” al celor torţionaţi, dar a şi şters urmele „experimentului”. Mai exact, a risipit etajul de la Gherla, unde avusese loc „reeducarea”. L-o fi mustrat cugetul?
        3. Apartenenţa etnică a colonelului Marina a precizat-o Paul Goma, în Patimile după Piteşti. Sau nu trebuie să-l credem pe „gin’rle lu’ Năvodaru”?
        Cât priveşte indicarea ei, n-o consider nici pe departe „eroare etnică”. Fiecare etnie, aleasă ori ba, trebuie să-şi asume vina. De altfel, ca şi Radu Cosaşu (şi-a trecut pe coperta cărţii apărute la Polirom, Viaţa ficţiunii după o revoluţie, numele real: Oscar Rohrlich, mult mai expresiv decât pseudonimul cam proletcultist, tip stoleru, zilieru etc.), Boris Marian adaugă semnăturii sale Mehr şi ne informează că mama sa, inginer chimist cu studii în URSS, Mania Mehr, era soră cu Suciu Sharf, văr cu Mihail Boico, soţul „mătuşii Cristina” a lui V. Tismăneanu. De ce s-ar ascunde apartenenţa etnică mi-e greu să înţeleg şi mă bucur că Boris Mehr n-a făcut-o.
        4. Boris Marian Mehr a taxat retoric regretul meu că Al. Drăghici n-a fost pus sub acuzare. Îl asigur că regretul e acelaşi şi-n cazul Nicolschi, şi-n cazul Pleşiţă, şi-n cazul altor „ficiori”, indiferent de etnie.
        5. Genus irritabile, B. Marian Mehr s-a arătat deosebit de mustrător când a adus în discuţie prietenia dintre Gh. Grigurcu şi Florin Mugur, motiv pentru care criticul n-ar trebui, după B.M.M., să echivaleze Holocaustul cu Gulagul. Din nou logica asta, cel puţin bizară, îmi scapă.
        Conform raţiunilor political correctness, Boris Marian m-a demascat ca „pătimaşă” în „Contemporanul”, an 2009. Numai că, tot în 2009, revista „Contemporanul” m-a premiat „Pentru patosul revoltei”.
       
        N.B. Oare „geniul apartenenţei sale etnice”, aşa cum ar formula Zarifopol, l-a determinat pe Prof. univ. Michael Shafir să propună ca imnul nostru naţional să devină „Nea Alecu, tunde oaia şi berbecu’ ”? Luca Piţu ar spune: „o iudee bună”. Eu îi aduc aminte profesorului că imnul de stat al Israelului are la bază un cântec popular basarabean. Naftali Herz Imber a scris chiar în Iaşi, la 1878, Hatikvah (Speranţa), iar Samuel Cohen a pus-o pe note, inspirat de Cucuruz cu frunza-n sus. Şi n-aş glumări pe tema asta. Întreb: nu arată şi acest fapt modul românesc de a convieţui cu toţi cetăţenii patriei?
        Închei cu un sfat pentru Boris Marian, decupat din propria-i poezie, publicată în revista „Poezia”, în vara lui 2009: „Blană de lup îmbracă sufletul omului, blană de lup ce-l împiedică să se-mpace cu zorile, mieii ne par vrăjmaşi, din străveche/ amărăciune, o suflete, sfâşie blana, ieşi din ea ca dintr-un basm al lui Muenchausen” (sic).
        Aşadar, trebuie ieşit din blana cu pricina, nu numai în poezie, ci şi in rem. Altfel, sub o formă sau alta, ne vom trezi dansând cu lupii.

                                                                                        Magda URSACHE




                                      Cu glagorie de găină

                                                                Pamflet de Florica Bud

        O tanti scriitoare – se poartă anul acesta, directiva venind din Centrul Mondial Dozat Şi Binecuvântat Al Modei Feminine, literele alfabetului, încrustate cu sclipici, pe bluze, pe fuste, pe blugi şi pe tenişi – habitantă în jumătatea goală a lumii largi, a scos o carte având un titlu incitant: „Cu mintea mea de femeie”. Nişte bărbaţi galanţi, aflaţi mereu pe fază, trăitori în jumătatea plină a aceleiaşi lumi largi, înarmaţi cu inteligenţa specifică bărbaţilor, au propus-o, nici mai mult nici mai puţin decât Cartea Anului.
        Cum să nu o propună?, vă veţi bate pe burtică, stricându-vă de râs, Onoroiabili Masculţi Misogenari Apocaliptici. Vedeţi să nu râdeţi ca ultimii săraci cu duhul! Nu de alta, dar nici măcar nu aţi fi originali şi nici în trend. Recunosc că este un caz unic în istoria omenirii ca o Evă să recunoască că ar putea avea şi lipsuri. Simt nevoia unei paranteze, vreau să ştiţi că femeia care sunt se dezice din toţi rărunchii – cel stâng din păcate este în remisie – de autoarea cu care sunt silită să convieţuiesc.
        Desigur că sunt de acord şi cu cinica afirmaţie că noi bărbaţii iubim femeile aşa cum le-a plămădit Domnul – mă gândesc că doar coasta lui Adam este de vină – neajutorate, dulcicoase, sensibile şi uşoooor manipulatoare. Şi apoi, „Bravo, ei!” Cine a mai văzut vreo femeie care să aibă curajul să recunoască că are minte de femeie, când toate dorim să avem minte masculină, măcar atunci când căutăm soluţii vegetativ-matematice.
        Noi, militanţii pentru drepturile bărbaţilor pe cale de dispariţie prin asimilare, am propune-o chiar cartea secolelor, măcar a celor de la Hristos încoace, veţi marşa, Bodlerieni Melanco Malflorici, trăgând periculos de elasticul situaţiei de parcă aţi trage de elasticul pantofilor proprii, cu detaşare. Se ştie din vremuri imemorabile că femeile au minte de găină. Aşa le-a vrut Atotputernicul, nu voi comenta lucrarea sa şi nu voi lua numele lui în deşert. Dar, în ciuda crudului adevăr, tot mă scoate din sărite dorinţa lor de a fi egale bărbaţilor, provocând acel război stupid, anacronic şi inegal, răzbelul sexelor.
        Am avut o copilărie şi o adolescenţă fără griji. În timpul unui an şcolar nu aveam altă grijă decât să învăţ, să îmi fac temele şi să citesc. În vacanţe aveam şi alte ocupaţii sezoniere care erau strâns legate de toanele porcarilor sau ciurdarilor care gestionau animale din sat în timpul verii. Adică dacă se supăra unul dintre aceştia şi pleca încălcând regulile contractelor încheiate cu sătenii, noi copiii şi adolescenţii eram scăparea şi soluţia de compromis.
        Porcişorii şi văcuţele nu aveau nicio vină, erau, ca şi noi, doar victime colaterale. Dar nu vreau să deconspir toate secretele satului meu. Am deviat, făcând un ocol în copilărie, tocmai ca să pot sublinia că nu era nici un nour pe bucata mea de cer. Am fost silită să mă trezesc din visele adolescentine ca apoi, încă buimacă, să fac cunoştinţă cu realitatea plictisitoare tocmai în clasa a unsprezecea, când am aflat de existenţa unui război între bărbaţi şi femei.
        Ne-a fost dat să auzim şi asta, vă veţi perpeli de râs, Tomasieni Criptici Necredinţoşi. Mare brânză, nişte femei şi nişte bărbaţi se tot ceartă între ei. Nu îmi păsa de ei, bătaia lor nu însemna nimic pentru mine, erau doar nişte „tante” şi nişte „neni” caraghioşi. Mă deranja că liniştea adolescentină ne-a fost tulburată, cel puţin a mea. Totul a pornit de la faptul că tovarăşa dirigintă cea severă şi protocolară, fiind pe maternitate, a fost înlocuită de o tovarăşă profesoară, normal tot de franceză, din aceeaşi generaţie, dar cu totul şi cu totul de altă factură. Era frumoasă, provocatoare, plină de viaţă şi râdea mult. În vremea aceea genul acesta nadinian mă obosea până la dezgust.
        Discuţia profesoară-elevi a pornit de la eterna întrebare cine a fost primul, oul sau găina, şi a ajuns la binomul bărbat-femeie. Nu îmi mai reamintesc întreaga polemică dar mi-a rămas întipărită în sertarul destinat memoriei scandalizate gura cărnoasă a profesoarei temporare, care, silită de clopoţel, a pus punct discuţiei cu memorabilele versuri: „La morale de cette histoire / C’est qu’les hommes sont de cochons./ La morale de la morale de cette histoire/ C’est que les femmes aiment les cochons”. Desigur am fost şocată, probabil că nu îmi voi reveni niciodată şi nu mă voi putea obişnui cu aceste adevăruri... chiar dacă veţi spune că sunt universal valabile. Fac şi ele ce pot!, veţi adăuga belicoşi unii dintre voi, preferând să pierdeţi nişte prietene doar pentru plăcerea trecătoare de a le da o replică.
        Apoi, fată dragă, veţi sări Recepticulari Făinabili Untialifioşi, acelaşi fenomene se întâmplă şi în coteţul găinilor cu minte de femei. Ele au mintea pe care o au, iar cocoşii iubesc găinile şi se lasă conduşi de ele, lucru întărit şi de Ion Creangă într-o nostimă poveste. Acum nici nu ştiu ce este mai bine-rău, să fii femeie cu minte aferentă sau să fii bărbat manipulat de nişte găini. Greu de ales, nu că ne-ar întreba cineva ce am dori să devenim când vom fi mari sau dacă ne plac orânduielile acestei lumi perfide şi alunecoase.
        Un lucru pot să afirm cu mâna pe inimă, nu mi-au plăcut niciodată feministele. Întotdeauna le-am suspectat că nu dorinţa de egalitate le poartă în luptă, ci hormonii pe care nu pot să îi strunească sau poate nici nu vor să le pună, cu adevărat, frâu. Nici nouă, nici nouă, nu ne plac!, nu vă veţi lăsa iudaic mai prejos, Dominanţi Scărăbuşi Solstiţionari. De unde până unde aţi devenit atât de cuminţi şi la locul vostru? Dacă mi-aş fi putut alege genul, aş fi ales să fiu bărbat, nu doar pentru faptul că ai mei au dorit să aibă şi un băiat. Ci fiindcă trăiesc cu ideea că aş fi realizat mult mai multe. Nu ar fi trebuit să pierd atâta timp cu dichisitul, nici să îmi înghit mereu cuvintele de teama să nu supăr. Ultimul motiv ar fi cel... că aş avea o părere potrivită despre ei. Fac şi ei ce pot!
        Părerea mea despre semeni se află la distanţă egală femeie-bărbat. Nu mă ruşinez de mintea de găină pe care trebuie să o port şi să o suport. Dar cu toată părerea dulcică pe care o am faţă de colegii de secol, tot unul de al lor mi-ar fi plăcut să fiu. Motivul este simplu: Este tare obositor să fii femeie!
        Ajunsă în acest punct cu destăinuirile, aştept să mă susţină fără preget aripa feminină Absalia Volantariata Megrupestra şi o parte din cei care îngroaşă rândurile societăţii anonime, Muiercultorii Perpendiculi Donhuani Pasiformi, cei care iubind femeile preiau o parte din greutăţile spiţei femeieşti pe umerii lor binevoitori şi tandri. Nişte superjuani!
        P.S. Atâta timp cât manualele şcolare sunt aceleaşi atât pentru băieţi cât şi pentru fete, înseamnă că ele se adresează unei singure minţi, cea umană. Este amuzant, când nu este grotesc, cum unele femei se alintă ,„cât îi ziulica de mare”, cotcodăcind ca nişte găini în speranţa deşartă de a cuceri cât mai mulţi cocoşi. Cotcodăceala lor nici nu strică, nici nu drege omenirea, doar îl face să zâmbească indulgent pe... Doamne-Doamne.






                      Propulsarea lui Culianu prin minciuni

        Un securist îi spusese lui Petre Țuțea prin anii șaptezeci că ei sunt pricepuți la ridicări de statui post-mortem. Dar întâi, bătrânul filozof, supraviețuitor al condițiilor de exterminare din temnițele politice, să le „facă plăcerea să moară” (vezi Gabriel Gheorghe, Petre Țuțea între legendă și adevăr, 2001, p. 99). Profesorul I.P. Culianu era în 1991 prea tânăr să moară de moarte bună, cum s-a întâmplat cu filozoful Țuțea. Așa că a fost „ajutat”. Pe 10 iulie 1999 criticul Cristian Livescu semnala „știrea adusă dintr-o vizită peste ocean a încruntatului ministru de interne Dejeu, conform căreia FBI consideră că mult căutatul killer de la Chicago se află în România şi că el trebuie doar prins, anchetat şi dat pe mâna justiției. Declarația a rămas, cel puțin până la scrierea acestor rânduri… vorbă în vânt” (vezi C. Livescu, Din nou despre Culianu…, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul VIII, Nr. 126, august 1999, p.6). Cum securistul îi spusese lui Țuțea adevărul adevărat, confirmarea nu s-a văzut doar din artificiala propulsare a scrierilor lui Culianu. Masiva mediatizare putea fi întrezărită din fraza (pe care am decupat-o dintr-un volum indigest apărut în 1992): „O societate poate manevra gradul de audiență al cărții tocmai prin accesul pe care ea îl are la determinarea nevoilor” (G.L.) Așadar chiar din anul când începuse promovarea asiduă a celui ce-a fost 12 ani profesor de română la Groningen (un an profesor de italiană în SUA, fiind împușcat înainte de a-și oficializa poziția de profesor asistent de istoria religiilor, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu) fusese expusă tactica propulsării (în niște rânduri trimise scriitorului Luca Pițu), anume că „într-o lume a mediilor dirijate” difuzarea anumitor autori de cărți ia aspectul (pre) determinării nevoii de a-l citi pe respectivul scriitor (G. L., Cearta cu filozofia, 1992, p. 193).
        În ce-l privește pe Culianu, care se pare că trimitea Securității din R.S.R. note despre Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați), monumentul înălțat în țara asasinilor săi nedați pe mâna justiției a fost ridicat nu numai prin respectivele metode ale „industriei” lansării de nume. În cazul său aparte, s-au folosit suplimentar minciuni sfruntate privitoare la cariera sa universitară de istoric al religiilor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade şi gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri), trâmbițându-se fie că ar fi fost urmașul lui Eliade, fie că ar fi fost profesor plin la Divinity School, cum scria informatorul de Securitate Sorin Antohi (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George). Datorită mijloacelor moderne de manipulare – pentru înălțarea statuii – ar fi fost poate suficientă predeterminarea nevoii de a citi cărțile lui Culianu dublată de o preocupare onestă cu ideile cuprinse în ele, fără a încuraja domnia minciunii în mediile noastre universitare.
        Cum s-a tot văzut însă, pentru propulsare s-a preferat înainte de toate folosirea neadevărului cras conform căruia din 1986 tânărul drd. Culianu i-ar fi urmat profesorului Mircea Eliade la catedră. Această minciună gogonată răspândită de Editura Humanitas odată cu tipărirea traducerii din franceză a micului dicționar al religiilor (apărut la Paris sub numele lui Mircea Eliade, din opera căruia s-au rezumat fișele dicționarului) a fost redifuzată în 2015 în albumul confecționat de Dan Mironescu și Emanuel Bădescu, MARI ROMÂNI DE PRETUTINDENI; Ed. Alexis, 2015, cuvânt înainte de R. Boroianu, director I.C.R.
        Altă minciună larg difuzată viza titulatura de profesor „plin” nedeținută de Culianu nici după cei doisprezece ani de la catedra de romanistică din Olanda. Doctorul F. Dworschak, licențiat în medicină la Viena și autor al remarcabilului volum intitulat În apărarea lui Mircea Eliade (Criterion Publishing, 2003) îmi scria pe 19 mai 2009 următorul mail: „vă citesc cu mare interes și admirație. Cum nu eram absolut convins de statutul lui Culianu la Chicago m-am adresat direct doamnei Wendy Doniger și dânsa mi-a răspuns precum urmează: „Ioan Culianu was indeed an associate professor on this faculty”. Îmi dau seama că este o diferență între professor și associate professor și Sorin Antohi cam mistifică lucrurile” (Francisc I. Dworschak). Numai că minciuna despre profesoratul „plin” a fost atât de repetată, fie în puzderia de doctorate din țară pe tema „Culianu”, fie chiar în volume de Studii de filozofie românească scoase de Institutul de Filozofie, încât ea a luat înfățișarea unui adevăr de nezdruncinat.
        În albumul MARI ROMÂNI DE PRETUTINDENI (2015) autorii plasează (strategic) numele celui ucis la Chicago înaintea numelui unui martir al închisorilor comuniste: mons. Vladimir Ghika, beatificat în 2013. Volumul de la Ed. Alexis (unde s-a retipărit ca prefață și un text al lui Basarab Nicolescu) a mai uzat de o strategie deja folosită în post-comunism: Aceea de a-l micșora pe Mircea Eliade nemenționându-i distincțiile și onorurile academice (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste ) din care s-ar fi văzut mult prea lesne prețuirea lui Mircea Eliade în lumea academică occidentală. Probabil și pentru a nu deveni sesizabilă discrepanța între reala apreciere a eruditului interpret al simbolurilor, Mircea Eliade, și contribuția modestă la știința religiilor adusă de Culianu. Dacă niciuna dintre lucrările de licență și de doctorat în istoria religiilor publicate de acesta în mai multe limbi (lucrări care au rămas să-i constituie opera sa de istoric al religiilor) n-a fost recompensată prin vreo distincție academică, atunci de ce să nu se aducă artificial şi opera lui Eliade la nivelul scrierilor lui Culianu?
        Lipsa oricăror distincții academice n-a împiedicat ca numele istoricului religiilor Culianu să fie unul din numele cele mai mediatizate în post-comunism (excepție făcând doar numele televizatului Andrei Pleșu, care decretase încă din toamna anului 1991 la TVR că Ioan Petru Culianu ar fi fost – vezi Doamne – „mai bun decât Eliade” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Dialoguri cu Eliade întrerupte printr-o colaborare ratată de Culianu; precum și I. Vasiliu- Scraba, Mircea Eliade și detractorii lui ). De altfel, în bibliografia masteranzilor la Institutul de Istoria Religiilor (din 2008 condus interimar de doctorul în istoria artei A. Pleșu) găsisem trecute „democratic” doar Sacrul și Profanul (de Mircea Eliade), cot la cot cu Despre îngeri (de A. Pleșu) și Călătorii în lumea de dincolo (de Culianu).
        Completările făcute la traducerea englezească a vol. Experiences de l’extase publicată cu un nou titlu (Out of this World, 1991, în românește Călătorii în lumea de dincolo) l-au făcut pe Pleșu să creadă că ar fi vorba de o nouă carte. O greșală similară (de a crede că traducerea italiană a Experiențelor extazului ar fi o nouă lucrare) a făcut-o și G. Cassadio. Spre deosebire însă de „cronicarul plastic” Pleșu (cum îl considera Noica) și de fostul fizician pe care schimbarea de titlu l-a făcut să brodeze plin de entuziasm în jurul unui presupus „ultim Culianu”, G. Cassadio a scris că I viaggi dell’anima i-a părut „una delusione, di molto inferiore alla produzione scientifica antecedente”. Față de masiva propagandă înțesată de minciuni prin care în țară I.P. Culianu este „cocoțat deasupra lui Eliade” (ca să folosesc o expresie a profesorului emerit Petru Ursache ), dincolo de granițele României, Culianu se pare că n-ar fi „un subiect special în mediile occidentale pe unde se întâmplă să respir” (C. Bădiliță, e-mail, 6 febr. 2017).
                                                                                        Isabela VASILIU-SCRABA





                                Dictatură sub acoperire?


        Toţi cei care scriu la gazetă măcar o dată pe săptămână, comentând actualitatea internă şi internaţională, ar trebui să se lase de scris şi să acorde cu pompă interviuri „interesante”, marcaţi de importanţa momentului, interviuri pentru Deutsche Welle, Radio France Internationale, Europa FM, Digi TV şi oricui le mai vrea, mai ales marilor agenţii de presă străine, dacă e posibil, aşa cum a făcut săptămâna trecută Andrei Pleşu. Idolul aproape pierdut al tuturor domnişoarelor cu pretenţii intelectuale din cartierele Dorobanţi, Primăverii, Capitale, Andrei Pleşu, are dreptate. Actualitatea merită ignorată, iar cei capabili de-o oarecare performanţă ar trebui să se întoarcă la masa lor de scriitor, acolo unde se coc capodoperele gen Despre îngeri.
        Poate cineva să conteste evidenţa că democraţia românească seamănă din ce în ce mai mult cu un balamuc general ? Deşi nu aparţinem spaţiului geografic balcanic, suntem din ce în ce mai balcanici. Ne-am balcanizat ireversibil: Antena 3 atacă Realitatea TV, Realitatea TV atacă la baionetă PSD, s-a întrerupt orice dialog între „neocomuniştii corupţi” (PSD + ALDE) şi „neosecuriştii justiţiari” (PNL „securizat” cu PDL, PMP-ul lui Băsescu luptă împotriva statului mafiot, fabricat tot de Băsescu, USR-ul scos hocus-pocus din pălăria Binomului..., Mirel Palada îi dă un pumn lui Mihai Goţiu şi-l trage de păr într-un studio TV...). Şi, pentru că veni vorba de Binom – încă o zicere reuşită a lui Ion Cristoiu pe urmele fostului său confrate într-ale poreclelor şi etichetelor de duh Corneliu Vadim Tudor –, ar trebui să observăm că fostul ziarist utecist ne-a mai aplicat o păcăleală. Care Binom, tovarăşe Cristoiu? Care Trinom, tovarăşi ziarişti? Avem un Monom de toată frumuseţea! Un Monom sau un Moloh? O dictatură militară făcută în civil, sub acoperire adică, chiar sub dublă acoperire (pentru că şi civilii au acoperiţii lor): dacă DNA e doar o unitate sub acoperire a SRI, mai avem noi vreun Binom? Câţi dintre procurorii colegi la DNA cu Negulescu-Portocală sau cu Emilian Eva sunt ofiţeri sub acoperire? Sute? Cine e şeful lor? Balamucul nostru general (falimentul nostru) mai poate fi asimilat cu o democraţie consolidată într-o economie funcţională?
        Democraţia s-a practicat cu adevărat, mai mult sau mai puţin, în ultimii 200 de ani, în Anglia, Franţa şi SUA. În ultimii 70 de ani, după cel de-al doilea război mondial, SUA au pretins că sunt tata şi mama democraţiei, mai ceva ca Atena lui Pericle. Cele trei ţări sunt toate foste sau actuale imperii şi sunt obligate să practice „sportul democratic” pentru a-şi împărţi echitabil ce au luat de la alţii. Altfel, cetăţenii acestor democraţii şi-ar sparge capul între ei destul de violent.
        Şi în România recentă, mai ales în ultimii 10-15 ani, s-a făcut multă gargară democratică, întotdeauna în inflexibila limbă a corectitudinii politice, impusă apăsat de centrele imperiale. Dar democraţia noastră băştinaşă e o fata morgana, o nălucă bună pentru un biet popor agresat, înjosit şi iluzionat. E foarte bună democraţia fără doar şi poate, numai că democraţia lui Churchill („Democraţia este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”) e un mare lux. Pe care nu şi-l poate permite chiar oricine. Democraţia se practică, ziceam, numai la centrul imperiilor, pentru cetăţenii de primă clasă deci, e cea mai bună metodă pentru „centrali” de a-şi împărţi prada adusă din războaie de cucerire, din coloniile stoarse la sânge, din exploatarea pe care o practică băncile şi multinaţionalele în afara centrului. Recent, miniştrii de Finanţe ai Franţei, Germaniei, Spaniei şi Italiei, dar şi ministrul de Finanţe al României au semnat o propunere de impozitare pe cifra de afaceri a multinaţionalelor americane din IT, GAFA – Google, Amazon, Facebook, Apple. În colonii, luxul democraţiei e inaccesibil, dar tocmai de aceea trebuie făcut continuu un mare tărăboi în jurul minunăţiilor pe care le poate aduce zisa democraţie. Trebuie să te înclini în faţa rezultatelor splendide ale democraţiei mai ceva decât în faţa Bisericii Catolice de pe vremea Inchiziţiei. Şi, bineînţeles, e admisă o singură limbă – nu e vorba despre latină, ci despre perfect normata limbă de lemn a corectitudinii politice.
        Impresia multora e că Andrei Pleşu – deşi o asemenea presupunere îl poate opări – s-a lăsat de gazetăria curentă de greaţă, dar şi de frică. A mai păţit-o cândva cu „Meditaţia transcendentală”. Momentul actual repetă în regim democratic ultimii ani ai lui Ceauşescu, anii ’80-’89, mai răi de la un revelion la altul, când te puteai aştepta la orice: un dosar, o anchetă poliţienească din senin, o eliminare din peisaj. Mai bine, deci, ne retragem în simpaticul nostru turn de fildeş, pe care-l cunoaştem atât de bine, sau, chiar mai bine, ne căutăm un loc călduţ, o bursă, o emigrare, ceva, pe alte meleaguri ospitaliere. Alt intelectual al lui Băsescu, Mircea Cărtărescu, autor de articole de propagandă în Evenimentul zilei, i-a arătat acum câţiva ani lui Andrei Pleşu calea.
        Nu prea demult, intelectualii publici erau foarte importanţi în România. Prin ei se instaura ocupaţia economică străină. Azi asistăm la o dramatică diminuare a importanţei intelectualilor, ziariştilor, scriitorilor de orice fel. Ziare, reviste şi edituri se închid în ritm alert, scad tirajele, scade distribuţia. În acelaşi timp, securiştii, militarii, procurorii, acoperiţii din justiţie, politică şi media au preluat scena principală. Daniel Dragomir, Florian Coldea, Laura Codruta Kövesi, Augustin Lazăr, Negulescu-Portocală, George Maior, Cozmin Guşă, Alexandru Grumaz, Cristian Diaconescu şi destui alţii sunt eroii televiziunilor de ştiri şi ai opiniei publice. Se militarizează România? Ce fel de dictatură se va instala?


                                                                                        Petru ROMOȘAN