Cronica unei morţi anunţate prin CNSAS (II)

        Organa lucra cu influenţarea pozitivă, adică şantaja, hărţuia, ameninţa, dacă mergeai pe calea riscantă a refuzului cârdăşiei. Pactizai ca Alexandru Ivasiuc, deveneai şef al Editurii Cartea Românească, secretar USR, director al Casei de filme 1...Nu pactizai? Suportai dubla cenzură : a DSS (Direcţia Securităţii Statului ) şi a DGPT. După aşa-zisa desfiinţare a cenzurii, a fost şi mai rău: frica şefilor de reviste şi de edituri, de a pierde scaunul, a crescut. Iar ideologii –nu puţini – de Partid erau cu ochii în paişpe să nu fie „rotaţi”. Cum se făceau rotările ştim : pentru unii, din brânză în smântână. Al. Balaci,vicepreşedinte la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (înlocuit cu Ion Dodu Bălan ), a fost transferat la Accademia di Romania de la Roma., iar Dumitru Trancă, tot de la CCES, a fost dus la Externe, sub Ştefan Andrei.
        Cezar Ivănescu aştepta cu anii să-i apară o carte. După Rod I a venit Rod III, pentru că Rod II a fost respins în ’69 . Abia în ’79 avea să apară cu La Baaad, însumînd 520 de pagini de poezie înaltă. Cu o haită (cuvîntul său) de informatori în siaj, a ieşit, după întunecatul iulie 1971,de la revista „Argeş”. Ura poezia conjuncturală şi nu pregeta s-o declare. În ’76,un „Argus” (scriitor, presupun) îl toarnă.Când Dumitru M. Ion le cere pentru „Viaţa militară” (unde îşi făcea stagiul sub arme ) poezie de partid, Ion Nicolescu, Paul Tutungiu, Dumitru Stancu acceptă ; Cezar se opune făţiş indicaţiilor : „Mai lăsaţi chestiile astea neserioase şi compromiţătoare pentru că o astfel de poezie vă compromite.” Versificatorii pe teme date l-au contrazis. Greu de găsit structuri inflexibile printre poeţi. Vasile Militaru, care promisese că „în poeziile mele niciodată nu va rima poporul cu tractorul”, murise închis la Ocnele Mari. Mustrat de confraţi, notează informatorul ( şi nu-l cred), Cezar „s-a retras discret”, cu capul plecat. Dar nu avea dreptate? Adevărata poezie patriotică se scrie greu, cel mai greu. Din sursa „Gheorghiu” aflu că, în an ’77, Cezar Ivănescu acuza public acel „fals naţionalism şi fals patriotism”, „umflate deopotrivă la maximum, fără ca încărcătura să aibă altceva decât aer”.
        Când se vorbea de autofinanţarea revistelor de cultură, Ivănescu nu tăcea : cum poate poezia de partid să fie rentabilă financiar? Cum să se vândă revistele când nu poţi scrie ce vrei, când poezia partidnică umple până la refuz coloanele şi, pe cale de consecinţă, primeşte refuzul cititorilor? Un iaşiot autofinanţist făcea sicrie ca să plătească salarii, într-o „ unitate de cultură”. Un fel de sicrie de hârtie de Letea erau şi numerele omagiale de ianuarie ale revistelor literare.
        Urmărirea lui Cezar, ca „Ivanov” în DUI, începe în noiembrie ’73 şi continuă în ’75, când era redactor la „Argeş”.Cum relaţiile cu străinătatea erau atent monitorizate, căpitanul Ion Munteanu notifica ( în 25 septembrie ’75) faptul că „Ivanov”şi-a recunoscut vina de- a avea legături cu diplomaţi belgieni şi francezi : „A furnizat o declaraţie amplă privind activitatea lui Tănase Virgil, legătură apropiată a lui D. Ţepeneag şi Paul Goma” (Poezia ca act de insurgenţă. Cezar Ivănescu în arhivele Securităţii, în editarea Ioanei Diaconescu,. Junimea , 2017, p. 167 ). Tănase era obiectiv „Tomis”, iar Goma - obiectiv „Bărbosu”. Numai că poetul (precizare: Ioana Diaconescu) i-a spus tot lui Virgil Tănase. Eu aş fi vrut să citesc şi olograf „ampla” informare; altfel, nu putem decât să dăm crezare căpitanului care trebuia să probeze mai marelui în grad că-i conştiincios şi mereu pe fază.
        Interceptările telefonice, sustragerile de scrisori au continuat mai avan. Provocările curgeau şi ele, exasperându-l. Sunt ştiute conflictele violente cu colegii (Matei Gavril Albastru, Aurel Dragoş Munteanu) şi luptele cu Nicolae Dragoş Răcănel, trecut de la „Scânteia” la „Luceafărul”,unde Cezar lucra cu jumătate de normă.
        Contestatarul, recalcitrantul, diversionistul înfierbântat Cezar Ivănescu ar fi spus, după informatorul „Gheorghiu”, prezent şi în DUI Dorin Tudoran, unde se arăta tenace în a alcătui note de filaj : „cu verbul nu poţi să faci nimic ; „sigura soluţie e ciomagul” (2 dec. 1976).
        Cât se temeau ca Ivănescu să nu trimită manuscrise la Paris, pentru revista lui Virgil Ierunca,”Limite”, adevărată forţare a limitei.Sau şi mai rău, vreo bandă înregistrată pentru Europa Liberă. O „Nicoletă” informa (an 1985) că Ivănescu asculta postul împreună cu Dan Laurenţiu şi cu Gh. Suciu, în care timp beau vârtos şi se îmbătau cleşte. Iată de ce mi se pare greu de crezut că , în ’83, maiorul Traian Ciubotă ( în a cărui sarcină se afla şi Dorin Tudoran, „Tudorache” pentru Secu) propunea să fie scos de sub supraveghere fiind „cuminţit”: „cam năbădăios, însă doar guraliv”.În ’84, lui Cezar Ivănescu i se aprobase plecarea în RFG.. De ce? Pentru că era „pretabil la acţiuni de dezordine”. Nu mai aveau nevoie de încă un caz Goma, de încă un caz Ţepeneag, de încă un caz Virgil Tănase, de încă un caz Dorin Tudoran. Sursa „Remus” informase despre ameninţarea poetului: „Totul se va sfârşi cu sânge, nimic nu va conta, preţul va fi însăşi viaţa mea .”
        În iunie ’86, făcea greva foamei la domiciliu, pentru „democratizarea conducerii USR”. După o săptămână de înfometare voită, se sprijinea în baston. „Nou-nouţ”, cum ironiza sursa.Iată de ce tare-aş vrea să ştiu cine- or fi fost sursele „Marian” şi „Zaharia”, cu sarcina de a-l tempera . Mai ales „Zaharia”, „ faţă de care obiectivul are încredere” (Notă de măsuri,din ’85). Voi afla?
        Luca Piţu îi identifică fără dubiu pe informatori şi nu-i tace. Le dă toate numele. Ca Petruţei Spânu, colegă de catedră, care , postsocialist, a devenit membră USR şi a luat Premiul „Irina Mavrodin” pentru traducere; de tradus, tradusese destul (il traduttore tradito) pentru operativii neştiutori de franceză, care-l zmintiseră din bătaie pe fratele Alexandru al Irinei Mavrodin, mort de foarte tânăr după acest tratament.Am cerut şi eu să se elimine culpabilii din Uniune,iar juriile să ţină cont de prestaţia turnătorilor. Mi s-a spus că am căpătat şi un tic : să deconstruim amnezia.
        Nu, Cezar Ivănescu n-a fost nici cuminţit, nici convertit în ’87, anul încetării urmăririi ( închidere de DUI). „Securiţica” a încercat recrutarea şi nu i-a ieşit, a vrut să-l facă rezident ori gazda casei de întâlniri şi nu i-a mers. Cezar a rămas acelaşi dur comentator a tot ce se întâmpla în jur, dădea în clocot faţă de activiştii cu palmele umflate de aplauze în MAN, lipsiţi de repere morale. Poate că devenise ceva mai precaut. Ştiind că „Numele poetului”, cenaclul său bilunar, de vineri, de la 5, colcăia de surse, le dăduse participanţilor o legitimaţie. Se adunau cam 70 , de la 17 la 40 de ani. În şedinţe, îi apela pe presupuşii informatori să nu informeze „deformat”.Cum să n-o fi făcut? Francheţea, onoarea, solidarizarea între scriitori erau valori pierdute, mai ales în ultimul deceniu al ceauşeştilor şi ceauşiştilor. ”Martin” scria , în 17 nov. ’81: „aşa-zisa intransigenţă a lui Cezar Ivănescu nu este aşa de mare, el întreţinând relaţii relativ civilizate cu acei autori pe care îi bârfeşte în absenţă.” Un turnător abject informa că lua de la cenaclişti ţigări, mâncare, băutură...Ca, până la urmă, cenaclul să fie interzis în ’87, deşi membrii credincioşi mai veneau la Casa Scânteii,unde Cezar îi aştepta. Subversiv,desigur.
        Ca un preţ al tăcerii, Mary lucra la Editura Ştiinţifică ; primiseră casa cu doi nuci (fostul proprietar : Victor Eftimiu), iar Cezar mai spera să fie angajat la CR . Marin Preda încercase,dar organele de „sus” n-au dat aprobare.De ce nu s-ar fi moderat, se întreba – sancta simplicitas -o sursă, dacă îi apăreau cărţi, ieşea peste hotare, avea şi casă, şi slujbă ? Tot în ’87, familia Ivănescu îi înfiase pe copiii lui Petru Aruştei, rămaşi fără tată. Totuşi, Cezar Ivănescu nu se lăsa îmblânzit,iar Puterii comuniste îi era cam teamă să-l toace în malaxor şi să-l preformeze. Pentru reprezentanţii ei, Cezar manifesta un dispreţ absolut. Pe Miu Dobrescu , propag activ, strungar la bază, îl întreba, în plen de şedinţă, „dacă mai ştie ceva logică din liceu”.Care liceu? Cât despre secretarul CC-PCR cu probleme de propagandă, tot strungar la bază, Petru Enache, o, era stresat la maximum de vreme ce îşi propusese să-l citească pe Cioran (la Bucureşti , a plecat cu Fondul Cioran de la BCU, rămas nerecuperat), ceea ce i-o fi grăbit sfârşitul, în ’87.Şi zic şi eu, ca I. L..Caragiale : „Îi urăsc , mă!”
        Transferul din arhiva DSS la CNSAS a fost făcut de SRI şi SIE . În alte cuvinte, servicile au dat ce-au vrut, de unde şi neîncrederea în hârtiile CNSAS.Asta am spus Petru şi cu mine, când am auzit de acuza de colabo. Nu credeţi decât în note olografe, în N.O., nu în N D. , note dactilografiate cu maşinile de scris ale Securităţii, le-am zis celor care i-au cam întors atunci spatele sau au tăcut, în loc să-l apere.Am fost siguri, Petru şi cu mine, că Departamentul D, cu D de la Dezinformare, va acţiona cu toate mijloacele şi aşa a şi fost.Asta s-a vrut : să-i ascultăm nu pe mărturisitori,ci pe securiştii care spun că laptele-i negru.
        După ieşirea din subterana socialistă, Securitatea a înregistrat noi victorii, provocând , prin CNSAS, urâte scandaluri morale, ca să fie demonetizată existenţa noastră în demnitate.Echipa de zgomote a tras rafale peste rafale în scriitori de respect, cum îi numeşte Goma, în frunte cu însuşi Goma, acuzat de o obsesie maladivă : Securitatea. Liberi sub comunişti au fost puţini dintre scriitori.Goma şi mai cine? Radu Petrescu, Steinhardt, Dimov , Mazilescu, Turcea, Grigurcu, Bujor Nedelcovici, Marcel Petrişor, Ileana Mălăncioiu, Blandiana, Rusan, Dorin Tudoran , Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu,Vasile Gogea, Ion Lazu, Radu Ulmeanu, Dan Culcer, Aurel Dumitraşcu, Emil Brumaru şi mă refer doar la cei cunoscuţi, din proximitate.Opozanţii reali au fost împinşi în linia a doua, prima fiind ocupată de opozanţi închipuiţi. Dezideratul de dizident al scriitorului de partid comunist e de un curaj de-a dreptul ridicol, dar uite că ţine. Minele antipersonalitate s-au plantat contra vârfurilor vieţii culturale. Contra lui Noica, de pildă, „asigurat operativ” toată viaţa (mă cutremur când aflu câţi acoperiţi –descoperiţi l-au vizitat la Păltiniş ).
        Celebrele simulatoare de la mitingul ceauşist , devenit anticeauşist, par a se fi mutat la CNSAS, odată cu arhivele Secu. Or, adevărul integral, după atâtea informări eronate, după atâta intoxicare, e greu de restabilit.CNSAS supralicitează un neadevăr, îl retrage, dar ceva tot rămâne.
        Ion Iliescu a cerut pe dată adeverinţă de la CNSAS, de necolaborare cu Secu. I s-o fi dat şi lui Brucan una ? Profetologul şi-a găsit surprinzător de repede dosarul, salvat –spune povestea –din incendiul de la Berevoieşti. Nu-i istoria cea mai frumoasă poveste?
        Persoanele de sprijin, categorie inferioară , cea superioară fiind informatorii şi rezidenţii ( mai mult decât informatori) s-au dovedit cu toţii de nădejde în a-i „opera” pe adevăraţii rezistenţi. Despre războiul rezidenţi versus rezistenţi am tot scris.
        Ce făcea Pleşiţă, şi anume corespondenţă cu scopul de a dezinforma, s-a amplificat cu sistemă în presa postdecembrie. La Europa Liberă, se trimiteau scrisori, dar şi la persoane particulare, că Dorin Tudoran nu era rebel , ci îndrumat anume de Securitate să plece în Vest, pentru a penetra postul de radio, dar şi organizaţiile emigraţiei. Pentru mulţi, n-a contat nici demisia sa din PCR, în ’83, nici greva foamei de 40 de zile,din iulie’85. Nu numai Tudoran ar fi avut sarcină să dezbine exilul,dar şi N. Breban, dar şi Virgil Tănase ,”om al Securităţii”.
        Pasivitatea scriitorilor la strângerea şurubului ţine de „firescul comunist”.La şedinţa ,din 6 mai 1980, a Consiliului de conducere a Uniunii Scriitorilor, Dorin Tudoran a acuzat : „noi vorbim cam din genunchi”cu PCR- ul . Iar „Neagoe” a şi făcut o notă că afirmaţia „poate servi politica de destabilizare în Balcani” (murise Tito). În numele tuturor celor cenzuraţi , pentru libertatea de creaţie literară, Tudoran cerea capul lui Eugen Florescu, şeful Secţiei de presă a CC. Inşi precari etic îi răstălmăceau spusele : şi „Rosetti”, şi „Bratu”, şi „Gheorghiu”, şi „Sorin Grigoriu”, ba chiar se turnau între ei , ca „Gheorghiu” pe „Neagoe”. Iar Dan Zamfirescu- „Neagoe” a făcut o suspectă mea culpa în „Lumea Magazin”, că ar fi informat Securitatea din „considerente patriotice”, aceleaşi cu ale istoricului Dan Amedeo Lăzărescu: înainte de plecare, se lăsa prelucrat contrainformativ, dar se ducea la colocvii internaţionale, să-şi apere ţărişoara.
        În iunie 1980, generalii locotenenţi N. Pleşiţă şi Iulian Vlad au ordonat „neutralizarea urgentă” a grupării Dorin Tudoran , Dan Cristea şi Dan Laurenţiu, Dinescu şi Robescu, A D. Munteanu, Sânziana Pop. Ordinul îi viza şi pe N. Manolescu, Dana Dumitriu, Eugen Simion, Al. Raicu (dar n-a fost devoalat Raicu, în 2010, de CNSAS , ca „Mircea Pop”?),Valeriu Cristea , Traian Coşovei, Denisa Comănescu...
        Vrajba dintre diverse grupări de scriitori i-a ajutat pe securişti să-i hingherească pe protestatari. Cezar Ivănescu lupta cu clănţăii ideologici N. Dragoş şi Dan Fruntelată, dar de pe altă baricadă decât cea a lui Dorin Tudoran şi Mircea Dinescu. Deşi starea de spirit atinsese punctul de fierbere, nu se uneau. În 12 sept. ’80, „Sorin Grigoriu” (cred că din redacţia revistei „Luceafărul”, că prea ştia în amănunt bătaia Neacşu –Ivănescu şi Tudoran –Dinescu) informa, spre a-i da posibilitate lui Victor Achim să concluzioneze : „Toţi redactorii au un foarte scăzut nivel politic.” La proces, Cezar Ivănescu a fost parte Neacşu, în câştig de cauză ; amendat –Dorin Tudoran. Şi pentru că scriitorii erau dezbinaţi, faptele reale puteau fi date ca nereale şi invers : „urechea te minte şi ochiul te-nşeală”. Dorin Tudoran n-a avut altă soluţie decât emigrarea ; Cezar Ivănescu a scăpat de minerii care aproape l-au omorât în 14 iunie ’90.A parat cu brăţara de cupru o lovitură letală de bâtă, în moalele capului. Din balconul „Baricadei”, îi sfidase pe mineri cu figa, gest pe care – l făcea profesorul nostru din Universitatea „Al .I. Cuza”, celebrul bizutor Ştefan Cuciureanu. Cezar a scăpat cu viaţă de mineri, nu şi de servicii.
        N. Manolescu nota în Securitatea noastră cea de toate zilele, la p. 513 , postfaţă la Eu, fiul lor, Polirom , 2010 : „Un poet de seamă se lăsase convins că Dorin Tudoran era manipulat de Securitate. Astăzi ştim că poetul de seamă era turnător. Manipulat aşadar el însuşi.” Dar mai ştim asta şi în iulie 2018? Aştept coriggenda.
        Atâtor confirmaţi în serie de CNSAS ( ca informatori) dezinformarea nu le-a provocat moartea. Lui Mircea Iorgulescu şi lui Cezar, da, le-a provocat-o.
        În universitatea cuzană, rectorul D. Oprea a promis o curăţenie pascală a funcţiilor de şefi de catedre, de decani, de prorectori ...N-a precizat : la paştele cailor. Sperietoarea de ciori colaboraţioniste ( o declaraţie scrisă că n-ai semnat Angajamentul) nu a funcţionat . Înlocuitorii de profesori au rămas la post(uri). Erudiţii au fost puşi la colţ ; secii (şi caracterial, şi bibliografic) şi-au văzut de carieră şi de plecări abroad. După Gheorghe Grigurcu, o carieră fără piedici, fără obstacole e suspectă. Luca Piţu le era tuturor suspect, ca-n versul lui Topârceanu.S-a dus acasă, la Focşangeles, alegând să plece din lumea lor, a „cumetrialităţii universecuritare”, a „potlogăriilor academice”. L-a dat pe râzătoare pe micul marele ştab andriesc Ţuc (supranumit de el Ţucal ), a creat o droaie de „cajvaneme şi cajvantlâcuri” (mulţumesc , Gabriel Mardare!), în Breviarul nebuniilor curente (Ed. Ideea europeană, 1997), în Temele deocheate ale timpului nostru (Paralela 45, 2002) şi-n altele, şi-n altele...
        Cum era garantat nu dreptul de a citi , ci dreptul de a nu citi anume titluri, colegii „ cu microfon secureic în izmene” aveau ce scrie despre un lector periculos, care-şi petrecea timpul cercetând Fondul S (secret) al bibliotecilor, cerând cărţi de la librăriile free din Vest. Cum spuneam , Luca le-a pixuat numele, neomiţând pe nimeni : de la „marinele ionesco- mureşane” la „petruţele spânuţe”, de la „papa Stol” şi „carboava” la Su-lik Pop. „O, tempora, o humores,o mores,o res!”
        Lecţia de verticalitate se înghite cu noduri sau nu se înghite deloc. Sigur că Luca Piţu a trăit periculos din cauza acestor turnători pe care suntem sfătuiţi teatral –patetic să nu-i urâm ( că ura nu-i creştinească ) şi să fim toleranţi cu păcatele lor. Toleranţă? Paul Claudel zicea că se practică în anume case. Universitatea, prin cei cu 4 ochi şi 4 urechi, a fost cât pe ce să-l trimită pe Luca în închisoare: infracţiunea de propagandă antisocialistă era aspru pedepsită prin art. 166, alin. 2 al Codului Penal. Într-un Raport de martie ’81, scria negru pe alb că Luca Piţu „ a desfăşurat, sub influenţa cetăţenilor străini, activităţi care contravin legilor ţării”, iar lupta pe unde scurte nu convenea defel Securităţii.
        Ca să creeze suspiciuni, coloneii dădeau informaţii „ la derută”, în discuţii particulare. Neîncrederea în celălalt e „operă” Secu.Vorba lui Mihai Botez ( ca urmărit, „Badea”) : „ Ei au această posibilitate de a crea suspiciune şi să te compromită, să facă dintr-un sfânt un drac.” Re-repet : poate că n-ar fi avut securiştii atâta succes în întreprinderea asta, dacă obştea n-ar fi fost împărţită pe grupuri (de interese). O grupare scriitoricească unită, coerentă, în jurul luiGoma? Sau când Nicolae Dragoş ( pentru „laude pre versuri tocmite” la Ceauşescu) a luat, în locul lui Dorin Tudoran, premiul deja jurizat pentru Mic tratat de glorie, în ’73 ? Gloria a fost a lui N. Dragoş, n-a protestat nimeni , stima noastră şi mândria! Fără suspiciunea cea de toate zilele, Dorin Tudoran n-ar mai fi fost suspectat că a fost fabricat ca disident , pentru a acţiona cu misie în Occident. Chiar la Europa Liberă a fost privit cu oarece suspiciune, după ce s-a lansat zvonul că a trimis o serie de texte acolo numai pentru a-şi construi „rolul de persecutat”. Cezar Ivănescu însuşi a greşit când ( în 12 XI, 1982) a fost de părere că există „complicităţi” între Tudoran , conducerea Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi „unele oficine străine”. Dar îi putem crede pe cei doi maiori, Dragotă şi Ciubotă sau pe sursa lor, „Marin”? Ca urmare, intrând din suspiciune în suspiciune, se vorbeşte puţin spre deloc despre rezistenţa morală şi intelectuală a scriitorilor,iar H. -R.Patapievici poate generaliza : „Canalie de facto, românul este un colaboraţionist bovarizat de ipocrizia aspiraţiei la disidenţă. ”
        De câte ori nu mi s-a întâmplat să aud la telefon : „Ia mai lasă-mă cu Goma al tău, cu Breban al tău, cu Ivăneştii tăi (Cezar şi Mircea ), cu Bujor Nedelcovici al tău, cu Piţu al tău, cu Ion Zubaşcu al tău...” Observaţi că fac parte din grupări relativ diferite. Doar Goma, şi acum persona non grata, a dat mărturie pro Breban în urâta înscenare că ar fi colaborat cu Pleşiţă, deşi a avut mijloace „T” la domiciliu mereu, şi-n anii ’80 : ascultau tot ce se discuta. Sau, poate, Pleşiţă însuşi era pus sub interceptare telefonică.
        Şi ce simplu ar fi fost – repet, că trebuie – să aplicăm Legea Gauk! Permitea nemţilor să-şi consulte dosarul STASI, dar şi pe cele ale forurilor, factorilor de conducere. La noi, cuvântul de ordine a fost să nu lustrăm.Apoi au venit pledoariile cu tentă creştină : să aşteptăm căinţa. Dar obrazele de toval au ruşine? Ne e ruşine nouă de atâta neruşinare!
        Sigur că amnezia a fost dorită şi voită, dirijată şi controlată. Erau necesare minţi lavate. Ion Iliescu susţinea, în presă, că „aşa-zişii anticomunişti post factum sunt neo-stalinişti”. În 1957, Ilici epura studenţi; după ’90, era gata să epureze politicieni din partidele istorice, rămânând ce-a fost : comunist. Iar Emil Constantinescu (eroare din oroare) l-a decorat pe fostul comandant al penitenciarului Sighet,Vasile Ciolpan. Cât a trăit, pe torţionar nu l-a întrebat nimeni unde a fost îngropat Iuliu Maniu. Supoziţia lui Marian Oprea?Artizanul Unirii a fost înhumat undeva, pe malul Tisei şi apa i-a luat oasele. Cruciata gândirii corect –politice, doamna Sandra Pralong, consiliera lui Iohannis, i-a acuzat la televizor de stalinism pe... antistalinişti. E un leit-motiv ăsta, stalinist ori neostalinist, la fel ca „descendent legionar” sau neolegionar.
        Parte din papagalii vechi, profesori de claxoane socialist –ştiinţifice, şi-au continuat „beţiile cu Marx”, susţinând că socialismul trebuia construit , ba chiar re-construit. Oratorii, retorii sau numai limbuţii up-dataţi la noua doxă par a fi şi re-orientatul Vladimir Pastia şi di-Baciu, di la Ieş’.
        Eroarea cunoaşte căi sigure de perpetuare, iar incorectitudinea faţă de ce-a fost înseamnă incorectitudine faţă de ce este. Acuza care te băga după gratii, delict de opinie, s-a menţinut în varii forme, „acoperiţii” societăţii civile, specializaţi în distorsionarea informaţiei, trecându-şi notele informative în coloanele gazetelor. S-a uitat huiduiala ziarului „Azi” la adresa disidenţilor reali, a exilaţilor fără voie, care n-au mâncat salam cu soia în RSR? Turnătórii, turnătórii, o vremea când eram copii..., ca să-l parafrazez pe Emil Brumaru, autentic neaservit Puterii.
        Nebănuit de repede, relaţia scriitor –memorie s-a bulversat din cauza „amintirilor deghizate” de cei care vor să li se uite cedările. Organele de partid(e) s-au amestecat iarăşi în probleme de creaţie literară, ajutate de intelectuali oficiali / oficioşi, categorisiţi genii de grup, despre care Cezar Ivănescu spunea că-s destui ca să nu-i calci, când mergi pe stradă, pe bătături.
        „Mă simt în securitate”, ricana Petru Ursache, după ce- a fost chemat la decănie de Dumitru Irimia, să fie mustrat că, în ziarul „24 de ore”, scrisese despre „gradele deloc didactice” din MAI Cuza. În celula bucătăriei noastre, Petru se arăta continuu excedat de ce se întâmpla. Mai întîi, cabala mediocrilor dezlănţuită contra lui Mihai Drăgan, până la moartea eminescologului. Apoi, aceeaşi cabală aranjând alegerea unor şefi de catedră la Literatură română ca I. Sîrbu, universitar cu o singură cărţulie proletcultistă , despre Un om între oameni de Camil Petrescu, şi N. Creţu , un ins care nu fusese în stare să-şi scrie cărţile necesare trecerii de la conferenţiar la profesor.A ieşit la pensie conferenţiar.
        „După voci importante în cercetare, Al. Dima şi Const. Ciopraga, să ne conducă Sîrbu şi Creţu?” Avansarea lui Luca Piţu avea să fie oprită de o legiune, pe numărate, de persoane info ; da, Luca s-a pensionat la cerere, dar a fost şicanat până la refuz.
        Petru mi-a spus mâhnit .„Magda , ar fi trebuit să urmez sfatul Herthei Perez : să spun ca ei până plecam în Vest şi să fac ca mine.”
        Nu, tu n-ai fi putut face asta, i-am răspuns : Petru Ursache nu le-ar fi cântat securiştilor în strune. N-ar fi făcut orice pentru un paşaport.
        Să mai precizez că nici Mihai Drăgan , nici Luca Piţu ,nici Petru Ursache nu se aflau pe lista persoanelor de sprijin pentru Secu , publicată de „România liberă” după ’90 ?


Magda URSACHE