Magda Ursache - Fără nici o iluzie, fără nici o confuzie – II
Isabela Vasiliu - Centenarul nașterii filozofului Octavian Nistor (1917-1993)
Petru Romoşan - Şandramaua regală şi paralelă


                    Fără nici o iluzie, fără nici o confuzie – II

        Nu sufăr de scenarită, n-am boala asta, însă ghidonajul fostei Securităţi a devenit clar. Am fost ghidonaţi de la început: şi protestatarii strigând Jos comunismul!, şi minerii, şi greviştii foamei, şi participanţii la mitinguri pro şi contra regelui. Şi unii şi alţii, cum a văzut Radu Mareş clar, în Manual de sinucidere.
        Până şi mutarea statuii soldatului sovietic din dealul Copoului, la care am participat, mi se pare acum dirijată. De unde veneau liderii? Părea că ştiu toate mutările, cine şi ce avea de făcut. Oameni oneşti şi altruişti? Mă îndoiesc. Din ieşirea la revoluţie s-a făcut o afacere cu sume enorme în joc. Morţii au rămas nejustificaţi.
        Şi am mai avut o iluzie: că postsocialist n-o să se mai aplaude Puterea. Dacă omagiatorii, ceauşescolatrii nu-şi mai pocneau atâta palmele de le săreau degetele, poate că dictatorul se retrăgea de bunăvoie, ca Honecker, şi nu şi-ar fi băgat cozile în „schimbare” „turiştii” KGB, CIA, AVO, MOSSAD şi cine-a mai fost. Agentul KGB, gen. Militaru, a pus mâna pe armată, iar unitatea militară anti-KGB a fost, după evenimentele decembrii, desfiinţată.
        Scriitorul în politică, re-re-repet, e ca albatrosul căzut al lui Baudelaire, ca îngerul din cuşcă, la Márquez. Chiar sprijinul pe care li-l dau politicienii e malefic. Ca ajutorul dat de Gogu Rădulescu (CC/PCR), cu spate tare masonic, zice-se, plus cel al URSS (după Marian Popa, în serviciul secret sovietic). Ajutorul dat de „sus” unor scriitori a împiedicat coagularea unui nucleu dur de rezistenţă. Poate că mămăliga exploda mai repede şi n-ar fi fost o explozie controlată de pe marginile ţării, cu victime mii.
        „Se minte ca-nainte”, observă Petru Romoşan. „Stejarul carpatin” („Dunărea gândirii”, Pericle comunist, Nicolae/văpaie, multiubitul urât până la paroxism) a pierit, în fine, dar aplaudacii de preşedinţi prisosesc, ba încă au de ales între Iliescu şi Constantinescu, Băsescu şi Iohannis. Laudele curg şi peste pletele purtătoarei de cuvânt, „reuşita” doamnă Puşcalău, aşa cum curgeau peste blonda supremă Udrea, care a vizitat zonele calamitate, dăruind sinistratelor pantofi cu toc.
        Geaba nota cu sinceră amăreală istoricul Florin Constantiniu: „Politicienii au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii, nemţii şi ruşii”. Responsabil de vânzarea pământului, Ion Iliescu; de depopulare, toţi preşedinţii, în special Băsescu; de politica de dez-unire a românilor, toţi preşedinţii, tot Parlamentul, mai toate ONG-urile.
        Interesează să fim ţinuţi în dezbinare, în stare de incomunicare. Îndemnul la „consens” a fost rostit de Iliescu pentru ai lui, ai celor trecuţi cu grăbire din barca PCR în barca FSN. Vocabula consens a căpătat un sens peiorativ, aşa cum crypto-comunist e un eufemism. De ce crypto? Iluzia României întregite cu Basarabia, speranţa naţională de sfârşit de decembrie, s-a dus şi ea, ca şi crucea adusă-n spate de 30 de tineri, ei înşişi o cruce vie, în Marşul Unirii, din 1992. A fost furată? Oricum, a dispărut o vreme din Piaţa Universităţii, iar noi am ajuns mai duşmani decât şiiţii şi suniţii. Cred că acel cactus, statuie a Unirii chipurile, ar simboliza perfect dez-unirea noastră, la care s-a lucrat de 20 de ani şi încă 7.
        S-a ajuns la aberaţia ca un senator al României şi fost ministru al Culturii pe deasupra, Kelemen Hunor, să declare că nu poate şi nu vrea să sărbătorească Unirea centenară. Sau avem o Ungarie în miezul României şi nu ştim? Nu m-ar mira să se retrocedeze în anul Centenarului şi Muzeul Unirii din Iaşi, de vreme ce se găseşte mereu câte un Diego care să-l evoce pe Cuza mai mult contra decât pro , în Analiza intitulată Jos Cuza! Jos Bucureştiul! („Ziarul de Iaşi”). Trebuie să se afle că faţa adevărată a Marii Uniri a fost opoziţia la Unire? Şi ştiu istorici care nu-s deloc smeriţi faţă cu morţii în puşcăriile comuniste, preferând să vâre sub covor, ca pe gunoi, jertfa unioniştilor. Ţuţea spunea că memoria e ca umbra omului, nelipsită, nu se poate fără umbră. A fost declarat un bătrân imbecil, maieutizând prin cârciumi.
        Elevii învaţă, dacă mai învaţă, o istorie zăpăcitoare, fără repere temporale, o istorie… meteorologică. Istoria eroică se acoperă cu boieli, aşa cum au mai făcut-o rollerii, sufletele bolşevice cominterniste, deşi Posada, Războieni, Călugăreni, Plevna…,toate au „acoperire în sânge” (mulţumesc, Vasile Gogea!). Românii au acoperire în sânge de când se ştiu: „Ne trebuie Ardealul/ De-ar fi să ne-ngropăm de vii”. În alte cuvinte, n-am avea victorii istorice (arcul acela de triumf fiind un fake), n-am avea martiri, deşi martirii plâng în gropile comune, n-am avea eroi de război (înhumaţi în cutii de carton).
        Dar câte şantiere arheologice nu s-au închis, din lipsă de respect pentru trecut.De ce se închid muzeele?La întrebarea asta e un singur răspuns: ca să le uităm. Memoria corectă a ajuns un soi de fruct interzis.
        S-a instalat un dispreţ faţă de Grund (origine), faţă de identitate. Îmi propun chiar să scriu un text în anul centenarului, intitulat Un fragment de naţiune, de vreme ce românii au proclamat nu re-unirea cu Basarabia, ci Republica Moldova.
        „Trebuie să începem să iubim România”, scrie actriţa Oana Pellea. Dar când n-am mai putut s-o iubim? Când ni s-a spus că iubirea de ţară e baznă, că sacrificiul e o prostie. Cum să mori, ca proasta, pentru pământul tău, ca dacii? Când ni s-a repetat cu obstinaţie că e o ţară inferioară, de kkt, cum scriu internauţii. Într-un tomberon de blog (tomberoanele astea sunt moartea blogurilor curate, ca şi subtitrările ziarelor ieşene; comentatorii de sub texte, subsolic, îşi permit orice; Călin Ciobotari mi-a trimis odată un comentariu, anonim, desigur, şi m-am lămurit), aşadar într-un tomberon de blog, o Mihaelă se arăta amuzată de spusa (ea credea că-i proverb): „Ţara noastră a avut nevoie de când e ea de alt popor”. Or fi din alt popor reperele de patrimoniu moral ca Ecaterina Teodoroiu, Ana Ipătescu, Elisabeta Rizea, Zorica Laţcu, Anuţa Nandriş, Doina Cornea…
        Ca să ni se demonstreze micimea, excesele critice la adresa marilor valori n-au contenit. În 19 august 2017, teleastul cu (e)emisie Sabin Gherman găsea cu cale (rătăcită) să spună că Iorga a fost „un om inteligent, dar foarte prost”. Cât despre domnul Florian, tare-i place să se abată de la „dreapta cărare” şi să taxeze oameni desăvârşiţi ca Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Vintilă Horia. Şi câţi ghermani şi floriani nu sapă groapa marilor valori, ca să se poată crea, din nimica toată, altele.Jucându-mă şi eu cu numele, ca Niculae Gheran: avem un Havelică, un Kundereanu, un Sami Malraux, un Pata-Kierkegaard… Câţi n-au urcat scara şubrezită a ierarhiilor literare, după ce s-a deschis poarta „revizuirilor”, ca să nu le zic răzuiri! Nu că reexaminarea istoriei literare n-ar fi fost necesară, dar nici ca MRP să fie declarat „cobai al comunismului” şi Geo Dumitrescu – colabo nu-i de acceptat; ca Popescu-Dumnezeu să pledeze „nevinovat”, iar Nichita Stănescu să fie împins la colţ „roşu vertical”. El, şi nu Dan Deşliu, Nina Cassian, Maria Banuş…
        Moda-i veche: şi ruşinea, şi regretul de-a fi român s-au manifestat ante şi postbelic. Eliade, care nu -i place lui Norman Manea, publica în „Vremea”, din 10 septembrie 36, un semnal de alarmă:
        „Nu cred că este ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele şi să-şi bată joc de trecutul lui”.
        Soluţia? Da, am una. Să vină Iuliu Maniu la Justiţie şi Tudor Greceanu la Armată, Petre Ţuţea la Economie, Haret ori Sandu Tudor ori Maiorescu la Învăţământ, V. Voiculescu la Culte, N. Paulescu la Sănătate, Vintilă Horia la Relaţia cu diaspora, Barbu Slătineanu ori Ernest Bernea la Patrimoniu, Anghel Saligny la Transporturi… La Cultură, lista e foarte lungă: Eliade, Steinhardt, Crainic, Gyr, Gh. Brătianu… Astfel, nu altfel, România se va reface. Sau nu se va reface deloc.
        Cât despre perspectivă, Bătrânu îmi spunea: „E un antrenament bun să vrei imposibilul”.
        Aşadar: „Fiţi realişti, cereţi imposibilul!”.

                                                                                        Magda URSACHE




      Centenarul nașterii filozofului Octavian Nistor (1917-1993)

        Motto: „Regimurile cu tendinţe dictatoriale oculte sau făţişe, prin logoree publicistică, posturi de radio şi de televiziune au năravul, devenit procedeu, de a-i face pe cei mulţi să vadă ceea ce li se spune şi nu ceea ce este de văzut” (Ştefan I. Neniţescu, în rev. „Secolul XX”, 216-218/1979)
       
        Când am evidențiat ostracizarea lui Vintilă Horia înainte și după 1990 observasem că în post-comunism noutatea cea mai „revoluționară” (ca să spunem așa) a constituit-o publicarea (în revista „Steaua”, 4/1990) câtorva amintiri despre Axente Sever Popovici, desprinse din jurnalul primului scriitor nefrancez premiat în 1960 cu cea mai înaltă distincție a literelor franceze. Axente Sever Popovici (absolvent și al Facultății de Matematică) fusese remarcat de filozoful Nae Ionescu, rămânând a-i fi asistent. Într-un dosar de urmărire a lui Constantin Noica s-a găsit informația că în iunie 1974 Axente Sever Popovici a fost la Păltiniş. În documentul scăpat la trierea securistă se amintește că vizitatorul timișorean fusese în Facultatea de Filozofie „printre studenții fruntași”, fiind coleg cu Octavian Nistor, Alexandru Dragomir, Mihai Cismărescu (Radu Gorun la Radio Europa liberă), Antoaneta Bodisco, Mihai Șora, Alice Botez, Jeni Acterian etc. (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ostracizat, ca și Eliade, din comunism până azi ; on-line : https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/). Din cauza urgiei vremurilor, Alexandru Dragomir şi-a petrecut toată viaţa sa de filozof în intimitatea câtorva persoane: la început în cercul din care făceau parte Mircea Vulcănescu (fostul său profesor) și Constantin Noica, apoi conversând cu Octavian Nistor şi Mihai Șora, sau vizitându-l la Păltiniș pe Noica, singur ori împreună cu cei doi foști colegi de facultate. Cu doi ani înainte de marea trecere, Alexandru Dragomir l-a evocat (în 2000) pe fostul său profesor, Mircea Vulcănescu. Întâi pentru a spune că a făcut parte dintr-un grup de studenţi [printre care și prietenul său Octavian Nistor] care au fost „foarte influenţaţi de Mircea Vulcănescu”. Pe urmă spre a ilustra ideea că în filozofie „nu cantitatea contează foarte mult”, ci calitatea gândirii (v. Isabela Vasiliu-Scraba, A. Dragomir, interviu comentat şi refăcut după cenzurarea sa în Observatorul cultural, în rev. „Asachi” din Piatra Neamţ, numerele din 2008 şi 2009; în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.6/2013, nr. 9/2013, nr. 10/2013, nr. 11/2013, nr. 12/ 2013, nr.1/ 2014, nr. 2/2014). Filozofului de la Păltiniș, Alexandru Dragomir îi dădea caietele în care-şi consemnase gândurile, sau chiar texte mai întinse, cum a fost cel despre Socrate, din 1981, nepublicat ca atare de editorul care i-a vampirizat de fapt gândirea, spre a trece în ochii naivilor drept „co-autor” fără ştirea autorului. Pentru Alexandru Dragomir, fenomenologia era un fel de a vedea „pe îndelete” ce este în jurul său şi ce se poate gândi în marginea lui Thomas din Aquino, Platon, Kant, Hegel, Descartes, Aristotel etc. Era modul său particular de a intra într-un contact „înţelegător” cu lumea filozofiei, cu lumea din jurul său şi cu propria persoană. Noica îi reproşase lui Dragomir lipsa de finalitate culturală a unei asemenea echilibrări care, fiind perfect autentică, mergea cumva pe linia observaţiei lui Blaga din anii treizeci, după care fenomenologia „nu este creatoare” (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.3/53, martie 2012, p.19).
        Pornind de la libertatea umană, exercitată într-o lume în care domneşte necesitatea, gânditorul religios Nae Ionescu intenţionase a explica studenţilor săi Axente Sever Popovici, Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Jeni Acterian, etc.) întrepătrunderea domeniului libertăţii absolute cu domeniul de existenţă, spunându-le în anul universitar 1936-1937 că aici este şi dincolo de aici, în sensul că lumea despre care în mod simplificator se spune că transcende domeniul realităţii „nu este în lumea cealaltă mai mult decât în lumea de aici” (v. Nae Ionescu, Tratat de metafizică,1936-1937; text inedit, București, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p.151).
        Jeni Acterian, în memoriile ei, scrie despre tânărul Alexandru Dragomir călcând pe urmele faimosului Nae Ionescu, dar amintește și de profesorul Anton Dumitriu, succesorul lui Nae Ionescu la catedra de istoria logicii. Scăpat cu viață din temnițele comuniste, filozoful Anton Dumitriu va fi cel care va avea curajul de a prezenta (în Istoria Logicii, ed. II-a, 1975) aspecte ale gândirii lui Nae Ionescu (nume interzis de cenzura dictaturii comuniste) precum şi multiple fațete ale gândirii medievale. În anii ateismului obligatoriu, Octavian Nistor, unul dintre puținii vizitatori cu care filozoful de la Păltiniș putea discuta de la egal la egal, avea să se ocupe la rândul său de gândirea medievală, citând și din lucrările foștilor săi profesori (P. P. Negulescu, N. Cusanus, 1937 și Anton Dumitriu, Istoria logicii, 1969) în antologia sa cu titlu de „camuflaj”: Între antichitate și renaștere (vol. I-II, Gândirea evului mediu de la începuturile patristice la N. Cusanus, Ed. Minerva, B.P.T, 1984, p.276, p.300, p.315). Pentru prima dată după ocuparea sovietică a României ciuntită de Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței, s-au putut în 1984 parcurge texte scolastice în românește prin intermediul unor traduceri de înalt profesionalism.
        Fiu al unui ministru liberal ucis în temnița comunistă, filozofului Octavian Nistor (1917-1993) îi apăruse în 1947 la Casa Școalelor volumul Fragmentele eleaților. După o „pauză” forțată de aproape trei decenii – perioadă în care cel ce cunoștea engleza, franceza, franceza medievală, germana, germana medievală, italiana, latina şi greaca veche a ajuns să-și câștige o perioadă traiul ca salvamar –, a reapărut pe piața cărții cu traducerea lui Frazer (Creanga de aur, 5 vol.) și cu Antologia filozofică –filozofia antică (vol. I-II, B.P.T., 1975), urmată după nouă ani de Gândirea evului mediu ... În cripto-comunismul de după 1990 îi va mai apărea (chiar în anul morții) volumul Filozofie neokantiană în texte (Ed. Științifică, 1993).
       
        Scriind despre unul dintre discipolii necunoscuți ai lui Martin Heidegger care a fost la Freiburg când Noica îl audia (în 1943) a doua oară pe Heidegger, iar Alexandru Dragomir și Octavian Vuia își pregăteau cu Heidegger tezele de doctorat (http://www.scribd.com/doc/188004276/IsabelaVScrabaAlxDragomirOctVuia ) am presupus că pe atunci trebuie să-l fi audiat pe filozoful german vorbind despre presocratici și Octavian Nistor. De-a lungul perioadei interbelice, auditoriul provenit din Regatul României ajunsese deja să cuprindă multe nume ale personalităților de prestigiu ale gândirii filozofice românești precum Lucian Blaga, Nae Ionescu, Constantin Floru, Ştefan Teodorescu, Dumitru Cristian Amzăr, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Sorin Pavel, George Uscătescu, Vintilă Horia etc. În studiul nostru Constantin Oprişan, un discipol necunoscut al lui Heidegger (rev. „Rost”, an VI, nr. 70, dec. 2008, p.25-30) mai semnalasem cum, la vremea când bătrânul filozof fusese atacat la Paris şi omagierea sa a fost interzisă la Sorbona, se formase un fel de zid românesc din exilații români foşti studenţi ai săi care l-au omagiat (pe Heidegger) printr-un Colocviu organizat la Cerisy-la-Salle. În acelaşi castel din Normandia avea să fie omagiat printr-un Simpozion şi Mircea Eliade, după ce fusese onorat la Sorbona şi la Academia Franceză.
        Sub teroarea ideologică a regimului comunist, generaţia lui Noica şi generaţia lui Axente Sever Popovici (care a supraviețuit regimului de exterminare din închisorile și lagărele comuniste) „a fost sugrumată, cu şansa ei [de afirmare prin creaţii originale]”, spunea filozoful trăitor la Păltiniș într-o cameră microfonizată (Noica şi Securitatea, vol. II, 2010, p.22). Noica știa perfect că filozofi marginalizaţi de statul poliţienesc au fost mulți, nu numai Petre Ţuţea, Sorin Pavel, Alexandru Dragomir (traducător în anii patruzeci al unui eseu heideggerian), Octavian Nistor sau Gheorghe Ciorogaru (traducătorul lui Iacob Böhme). El mai știa că „marginalizații” erau cu mult mai pregătiți în domeniul filozofiei decât absolvenții facultăților de marxism-leninism înființate după distrugerea Academiei Române şi a învăţământului superior românesc. Rezultatele muncii de traducere a „marginalizaților” impresionează și azi atât cantitativ, cît şi calitativ. Excelenți traducători precum Noica (din Kant și din idealiștii germani), Octavian Nistor (din neokantieni), D.D. Roşca, Virgil Bogdan, Constantin Floru (din Hegel), Elena Irion/Moisuc, N. Bagdazar, C. Narly, Mihail Antoniade, Ion Gorun, Traian Brăileanu (din Kant), D.C. Amzăr, Petre Pandrea, Gh. Ciorogaru, Horia Stanca, L. Blaga etc., au fost cei care au introdus în cultura românească operele marilor filozofi germani.
        Constantin Noica îi spunea în 1972 filozofului Octavian Nistor că tinerii comuniști, cărora le propusese să traducă din Platon, citesc Platon și „tot la filozofia marxistă ajung” (vezi vol. Noica în arhiva Securității, Ed. MNLR, 2010, vol. II, p.101). Lui Octavian Nistor îi precizase și că Liiceanu este „discipolul lui Henry Wald”, spre a preîntâmpina vreo eventuală confuzie.
        Obișnuit să fie plagiat şi chiar forțat la un moment dat să se declare mulțumit că ideile sale circulă în cărți semnate de unii dintre vizitatorii săi (vezi textul lui Octavian Chețan din volumul apărut în anul centenarului nașterii marelui filozof român: Modelul cultural Noica, 2009, pp. 119 –133), într-o conversaţie înregistrată de Securitate pe 14 mai 1984, Noica întreba despre un scriitor dacă „e bun, sau plagiator?” (Noica in arhiva Securităţii, II, Ed. Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2010, p.264), ultimul fiind cel care fie rezumă, fie parafrazează ideile altuia şi uită să-l „deconspire” pe autorul ideilor preluate. Sau, chiar dacă-l aminteşte în treacăt, el nu mai adaugă idei personale, nu pune nimic în plus (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi despre plagierea de tip inadequate paraphrase la Patapievici, în „Acolada”, 7-8/2012, p. 19 ).
        Petre Ţuţea observase că Noica n-a făcut şcoală, deşi toată viaţa visase să pună (ca şi Nae Ionescu) temelia unei şcoli de gândire. Doar Octavian Nistor și Alexandru Dragomir, ultimul evoluat la maturitate într-o perfectă clandestinitate culturală, ar putea fi vag asociați unei presupuse şcoli „Noica” ţinând seamă de încurajările primite de Alexandru Dragomir de la Noica în anii 1946-1949, extrem de bine venite la început de drum, precum şi de contactul apropiat pe care Dragomir și Octavian Nistor l-au avut cu Noica în ultimele lui decenii de viaţă. În principal însă, având în vedere valoarea contribuției din domeniul filozofiei românești a celor doi prieteni.
                                                                                        Isabela VASILIU-SCRABA





                              Şandramaua regală şi paralelă


        Avem, în sfârşit, şi un stat paralel – după ce am avut un stat mafiot, unul poliţienesc şi unul de drepţi. Am avut Sistemul, am avut Binomul. Am avut multe. Am avut şi mai avem trei Familii regale: Familia Duda de Hohenzollern, Familia prinţului Paul de Roumanie („Nu poţi să faci afacer dacă nu eşti politic mestecat”), Familia regelui Cioabă. Împăratul Iulian nu e limpede dacă a fost omologat sau nu. Aşa a vrut Sistemul, aşa au vrut preşedintele republican Ion Iliescu şi Securitatea cea nouă, o confuzie cât mai mare între regii, împăraţii şi prinţii noştri de sânge. S-au ocupat de instalarea şi sporirea confuziei generalul Nicolae Militaru, agent sovietic, Ion Iliescu, cu studii la Moscova, Gelu Voican Voiculescu, esoterist neidentificat (ăsta al cui o mai fi fost?), Virgil Măgureanu, cel cu Trabantul, şi el prietenul sovieticilor, al cominterniştilor, al bişniţarilor etc. – chestiuni rămase în ceaţă.
        Am intrat de-acum într-o etapă nouă, pentru că nu putem opri progresul. Comitetul Executiv al PSD, partid de guvernământ, a adoptat o rezoluţie – în unanimitate! – prin care stipulează că avem un stat paralel. Rezoluţia PSD arată „cu claritate” că principalii conducători ai statului român paralel sunt actualul preşedinte al statului de drept (sau de drepţi), Klaus Iohannis, şi procuroarea-şefă a actualului DNA, Laura Codruţa Kövesi. Cei doi ar avea deci dublă caschetă, una de drept şi una „paralelă”. Fără precedent în anale! Inegalabil: „PSD constată lipsa de reacţie complice a Preşedintelui României în ceea ce priveşte numeroasele încălcări ale Constituţiei României comise de exponenţii „Statului Paralel şi Ilegitim”, începând de la exercitarea unor presiuni asupra puterii judecătoreşti şi până la sfidarea Parlamentului, cu încălcarea deciziilor obligatorii ale Curţii Constituţionale.” Se poate ceva mai rău? Să mergem cu toţii încolonaţi la Spitalul 9?!
        Pe de altă parte, e evident că pe teritoriul încă presupusei Românii de azi avem de multă vreme mai multe cnezate şi voievodate, pe lângă judeţe şi baroni locali. Avem, de exemplu, voievodatul Vrancei, condus de cneazul Marian Oprişan, sau am avut cnezatul Constanţei, cu Mamaia şi tot litoralul, condus de fostul voievod Radu Mazăre, tot aşa cum am avut comitatul Aradului, condus de comitele Gheorghe Falcă, urmaşul principelui Seculici, şi ducatul Sucevei, condus de ducele Flutur, altă „drujbă a lui Dumnezeu”, alături de principele pădurilor din Transilvania, calamitatea naturală Verestóy Attila. L-am avut şi încă îl mai avem pe baronul Liviu Dragnea al judeţului de câmpie Teleorman, care a şi devenit primus inter pares şi chiar mai mult decât atât, dictatorul programului său de guvernare, urmaş al dictatorilor Ceauşescu, Iliescu şi Băsescu. Am avut şi încă mai avem Grupul de la Cluj, după câte se spune, de provenienţă securistică, de obedienţă răsăriteană şi cu ramificaţii în Germania. De fapt, nici un analist nu a ştiut să definească acest grup cu picioarele adânc înfipte în Binom şi cu capul în centrul Sistemului. Am avut şi, bineînţeles, avem încă Binomul, de care se teme toată lumea, câmpul tactic.
        Luptele recente în jurul fostului rege Mihai, foarte bătrân şi foarte bolnav, orchestrate aparent mai ales de hohenzollernul Duda şi principe, au mascat temporar luptele dintre statul PSD, condus de baronul de Teleorman, şi statul paralel, condus de cei care ar trebui să conducă statul de drept. Te loveşte ameţeala! Dar luptele intestine şi fratricide nu s-au oprit aici. Mai nou, prinţii moştenitori ai celui de-al patrulea sau al cincilea rege – Dan Voiculescu, regele Antenelor şi al afacerilor, cel provenit din Bariera Vergului şi înnobilat sub Ceauşescu cu ordinele Crescent şi Dunărea –, prinţii deci Dana Grecu şi Mircea Badea s-au atacat în piaţa publică, pe sticla televizoarelor regalităţii. Echivalentul prinţului Duda pentru Casa Regală tradiţională, prinţul pastor Mihai Gâdea şi director, a încercat să aplaneze pitorescul conflict. Se pare, fără succes. Prinţii moştenitori ai regelui Voiculescu, Mircea Badea şi Dana Grecu, cei cu rating, cu publicitatea aferentă aducătoare de belşug, populari până dincolo de vulgari, rămân însă ireconciliabili. Asta înseamnă că nici măcar pe puternicul rege Voiculescu nu-l mai ascultă ca pe vremuri casa sa regală...
        Ce-i de făcut?, vorba (între alţii) a agentului (între altele) german Lenin. Mai întâi ar trebui să recitim cu atenţie Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, nu e prima oară că-mi vine în minte. Poate chiar să facem un referendum şi să decretăm capodopera iluministului ardelean lectură obligatorie, cu studiu aprofundat în anii de liceu. Să refacem pe faţă, de drept, şi nu paralel, cnezatele şi voievodatele. Şi, eventual, baronatele. Să decretăm noul mileniu tăcut al românilor, când, conform UDMR, ar trebui să plecăm cu toţii în sudul Dunării. Sau unde vedem cu ochii. Dacă există şi alte soluţii – acum cât Europa şi America sunt cu ochii pe noi şi cu mâinile în buzunarele noastre –, acele soluţii ar trebui urgent expuse pentru că, altfel, se duce dracului toată şandramaua regală şi paralelă.


                                                                                        Petru ROMOȘAN