Magda Ursache - Vorba-n colţuri (II)
Florica Bud – „Andromaca mulge vaca”
Isabela Vasiliu-Scraba - False dispute cu ideile lui Eliade şi cu Nae Ionescu
Petru Romoşan - PSD – mortul din sufrageria României


                                        Vorba-n colţuri (II)

        Scriam şi în textul Vorbind din off, din „Revista română” nr. 2, 2006, că nu pricep cum se-ntâmplă, nu-nţeleg cum se poate ca tema modelelor să provoace atâtea umori temperamentale. În fapt, pricep bine de ce „o ceată de agitaţi” (mulţumesc, Alex. Ştefănescu!) demonstrează – sau vor s-o facă măcar – că România e terra deserta din punct de vedere cultural. Dacă industria a fost declarată postsocialist morman de fiare vechi, de ce n-ar fi şi literatura morman de rable, iar cultura umanistă o „maioneză tăiată”, cum declara H.-R. Patapievici?
        Comanda fiind dată, a urmat contestarea modernităţii clasicilor, „fumaţi” demult; s-a strâmbat din nas la „izul” lor naţional; personanţa romanităţii, pe care a pus accent Blaga, cu matricea lui (nu a noastră; pe noi nimic nu trebuie să ne mai unească, nici Unirea; doar n-o să-l contrazicem pe Herodot: „Dar unirea lor -a tracilor, nota mea, Magda U.- e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”), a deranjat. Am ajuns refractari la ideea de specific, pe care Al. George îl considera „o himeră de neidentificat”, de stil propriu, de matrice stilistică proprie oricărei culturi, proprie aşadar şi culturii noastre, ca fiind propagandă de paradă ceauşistă. Dar poate Brâncuşi să nu fie „subjugat” matricei? Sau Enescu? Şi nu e un „jug”, sau e un jug benefic, indicând direcţia.
        Râdem de baştină, de şleau, de „spaţiu mioritic”, de „deal-vale”; bătăliei de la Rovine ne amuzăm să-i spunem „bătălia de la Ovine”.Facem haz de „limba oiască”, nu românească, uitând că marii creatori, fugăriţi peste hotare, ca Mircea Eliade ori Emil Cioran ori Vintilă Horia nu şi-au pierdut identitatea, au avut nostalgia plaiului, a Poienii Mărului, a Coastei Boacii. A avut-o şi Shaul Carmel, de vreme ce a revenit de atâtea ori pe ţărmul Mării Negre sau în dulcele Târg al Ieşilor, ca să-şi ia, în 2007, Premiul revistei „Convorbiri literare”.
        Înainte de a respinge ce scrie X, n-ar trebui să-l şi citeşti? Sau cer prea mult? Nu-i agreez pe polemiştii care contrazic ce cred ei că ai scris, nu ce ai scris cu adevărat. Accept să fiu combătută, dar nu în fals intenţionat. Nu cu agresivitate lipsită de informaţie corectă, fără eleganţă, fără civilitate. Nu shaulcarmelic.
        Un coleg de facultate şi prieten, Constantin Coroiu, mi-a adus un număr din revista „Viaţa noastră”, din august 2008: „Scuză-mă, dar trebuie să ştii asta”. Am aflat. Ce-am citit mi-a produs „starea de şoc Carmel”, cum am numit-o de atunci. Cu voce tunătoare, foarte combativ din avionul pe care-l numea „caleaşca aerului”, mă acuza, nici mai mult, nici mai puţin, că aş fi susţinut expoziţia de la New York, cea cu poneiul roz, având svastica pe crupă. Fostul luptător în războiul de 6 zile din '67 (emigrant în Israel din '65), după ce luptase aprig pentru realism-socialist în ziarul „Clopotul”, părea gata să pună la cale o tăiere de limbă şi o scoatere de ochi. Un fake, un fonfleu gazetăresc, asta era ce scria la rubrica sa Contrapunct, având ca subtitlu „Cu dragoste din avion” şi ca titlu: Învierea stafiilor. Precizare: 2008 fusese declarat an al dialogului intercultural european.
        Clopotarul din Botoşani n-a avut o clipă intenţia să citească textul meu in „Argeş”. Ce nevoie ar fi avut de argumente ad rem? La polemicile pline de bădărănii, de bălăcăreli, de dejecţii nu răspund, dar, cum era implicată revista din Piteşti, am răspuns. Şi asta pentru că Shaul Carmel voia doar să mă trăsnească din cer ca „rrumâncă, „naţionalistă şi antisemită până-n măduva oaselor” Aşa mă radiografiase dumnealui. O astfel de judecată m-ar fi trimis la Fort 13, într-o celulă de pedeapsă cât un sicriu, pe vremea Tribunalului Poporului. În zarca de la Aiud, aş fi stat în picioare, ziua întreagă, la marginea patului; aş fi sorbit din ciorba bine strecurată, fără o boabă de fasole, arpacaş, cartof. Oblonul ar fi fost astupat, să nu intre, cumva, aer proaspăt.
        De câte ori să repet că eu consider antisemitismul boală psihică şi că detest ura de rasă aşa cum detest şi ura de clasă? N-am nici o fobie iudaică, aşa cum m-a acuzat, fără dovezi, Shaul Carmel. Numai că nu vreau să avem memorie selectivă (aşadar tot un soi de memorie captivă), prin recuperarea „ex-comuniştilor, ofiliţi şi reşapaţi”, cum le-a spus Radu Mareş. Iar dacă discuţi despre faptul că prima secţie de critică a Uniunii Scriitorilor a fost alcătuită din dentistul Vitner, inginerul Crohmălniceanu, călinescofobul Vicu Mândra, student, ultra-radicalul Mihai Cosma, Silvian Iosifescu şi Paul Georgescu, reprezentanţii cei mai vajnici ai ideologiei oficiale, fără să precizezi etnia nimănui, o, eşti declarat pe dată antisemit, neonazi, legionaroid, „tuţer Ţuţea” ori adeptul acelui „naţionalist rasist”, tot după Al. George, Nae Ionescu. Chiar dacă nu afirmi că starea ebree a fost privilegiată în proletcultură. Tot din prima secţie de critică a USR a făcut parte şi Nestorul „Scînteii”, românul Ignat, înlocuindu-l pe adevăratul Nestor al filosofiei româneşti, C. Rădulescu-Motru. Iar Geo Dumitrescu, alt ne-evreu, a fost eliminat din PCR pentru că şi-a luat libertatea de a trage cu puşca în bucherii lui Stalin şi a intrat în bătaia puştii lor.
        Paul Goma a fost trecut pe lista neagră pentru că a cerut istorie integrală, aşa cum nu vor proletcult-fantomele, care au tăiat şi spânzurat, aruncând în temniţă elita ţării, în perioada cea mai nefastă a României.
        Cu „mâna pe inimă” sau pe la inimă, dar şi cu retorica de tip stalinist deprinsă în Şcoala Superioară de Literatură şi Critică Literară din Bulevardul Kiseleff, supranumită „Ferma de scriitori”, Shaul Carmel a găsit cu cale (a aerului) să vitupereze articolul meu, Vorbind din off, ca fiind „cea mai rrumânească şi mai urât mirositoare chestie”. O, „fericitule care pleacă, mirodeniile tale au miros plăcut”, i-am replicat eu, după Cântarea cântărilor.
        Nu m-am înfricoşat la acuzele aiuritoare, chit că Shaul, dând în penibil, îmi trăgea clopotele.
        Mi-am recitit textul publicat în „Argeş”, minunându-mă ce memorie avea, dar şi cu gândul să-i motivez, cumva, nestăpânirea de sine, bazată pe dezinformare crasă: că mi-ar fi plăcut poneiul cu svastică! N-am găsit altă motivaţie decât că îl urma pe directorul Şcolii de Literatură Petre Iosif, ne-scriitor. Când, foarte rar, scria, scria: „Mai sunt tovarăşi care preferă fumul exotic al unui Apollinaire sau Malraux mirosului de sudoare muncitorească”.
        Când semna S. Vântu în „Clopotul”, Carmel era paznic atent al dogmei, vânător de alunecări în teren ideologic. Nu eram corect politică? Oi fi fost, dar textul meu nu făcea altceva decât să semnaleze indiferenţa faţă de modele, de repere absolute, cum le numeşte Petru Ursache, maladie urâtă a etniei româneşti. Recentuţ, într-o emisiune televizuală, de marţi, 30 mai, 2017, doamna prof. univ. Mihaela Miroiu credea că intenţia lui Brâncuşi a fost să sculpteze nu Coloana infinitului, ci Coloana neisprăvirii românilor, iar neisprăviţii ăştia ar fi epuizaţi fără să fi făcut nimic în istorie.
        România e ori isterică ori fără reacţie, deci moluscă; după alţi antropologi sau sociologi,ţara e defectă. A fi demofil a ajuns o ruşine, atitudine reacţionară. De-a lungul istoriei, n-am fi fost decât trădători ori înfrânţi în bătălii. Victorii n-avem. Ţăranul, bietul de el, e murdar, incestuos, violator. Marian Popa le spune etnologilor care susţin nemernicia asta „viologi”, cercetători ai violului: de la Traian, siluind-o pe Dochia, la domniţele voievozilor „ruşinate” de turcii păgâni; Mircea, Ştefan, Mihai sunt taţi de bastarzi. Concluzia: n-am fi onorabili ca popor, ci altfel. Vechimea noastră trezeşte zâmbete („Bă, protocroniştilor!”), devotamentul, loialitatea, jertfa eroilor sunt batjocorite de „saltimbancii şi irozii” vremilor noastre. Şcoala Boia e pusă pe re-structurarea memoriei, pe demolarea simbolurilor identitare. Şi-l aprob pe Alex. Ştefănescu, scriind despre Boia: „un profesionist al denigrării românilor”, vrând să le des-facă miturile, mistificând.
        Recunosc: junele istoric Isăcescu m-a supărat, după cum mă supără faptul că suntem din ce în ce mai indiferenţi la modele şi mai atraşi de mode efemere. Or, fără puncte cardinale (modele) îţi pierzi Nordul. Cum să scrii? Din nimic nimic răsare, atenţie, dragi douămiişti puşi pe denigrări. O fi denigrarea asta continuă mult dorita liberalizare a criticii? Mă tem că nu, că nu este.
        Eu nu cred, ca H.-R. Patapievici, că te poţi forma singur-singurel, „departe de instituţii şi maeştri”. Educaţia se face prin cărţi (asta, da!) şi prin conversaţii (depinde cu cine). Cum s-ar fi format păltinişenii fără „antrenor”? Eu am pierdut timp cu profii marxişti în facultate, dar l-am câştigat cu Al. Dima, Ştefan Cuciureanu, Constantin Ciopraga, Mihai Drăgan, Hertha Perez…
        În ce-l priveşte pe eminescologul M. Drăgan, după acel Decembrie a devenit Le mort qu'il faut, mortul care trebuie (titlul lui Jorge Semprun), din alergia la Volksgeist (spiritul poporului) a detractorilor săi.
        Dar să revin la Carmel, care n-a dat semn că ar fi fost deranjat de „modelul” Ezra Pound, recomandat de istoricul suscitat, Isăcescu, ca lectură obligatorie şi modelatoare ideologic. Deranjat a fost de o frază a mea. Scriam că, postsocialist, „canonul trebuia redesenat cu ciocanul”. Nu Arghezi, ci Tzara; nu Blaga, ci Fondane; nu Rebreanu, ci H. Bonciu; nu Camil Petrescu, ci Blecher sau Sebastian. Mai scriam că nimeni nu trebuie neapărat să ia locul cuiva, fiecare având locul lui în istoria literaturii. Nici n-aş fi observat, dacă nu mi-ar fi atras atenţia Shaul Carmel, că „înlocuitorii” sunt evrei. După publicistul de la „Clopotul”, care a făcut întâi Şcoala de literatură şi abia apoi şi-a terminat liceul, eu aş fi fost revoltată că „scriitorii evrei au «luat» locul scriitorilor români în ţara lor, adică a ei”. L-am contrazis: Fondane n-a luat locul lui Eminescu, cu atât mai puţin A. Toma sau Dan Deşliu, nici Bonciu locul lui Rebreanu, nici Tzara locul lui Arghezi, pentru că nu au putut s-o facă. Re-repet: fiecare are locul său în istoria literaturii. Şi dacă prefer proza lui Goma, nu cea semnată de Norman Manea, asta nu înseamnă că dau dovadă de antievreitate. Numai că Shaul Carmel vedea totul numai prin dioptria evreu-neevreu, „ai ei”/ ai lor (adică ai mei).
        Pe mine, Steinhardt şi Sebastian m-au îmbogăţit sufleteşte. L-am admirat pe Tudor Vianu, „un lucid modest”, căruia 18 ani i s-a amânat titularizarea ,de la membru corespondent al Academiei la membru deplin, pentru că „a şovăit” să se supună cerinţelor proletcultiste. Şi ce diferenţă este între rapid adaptatul Ralea şi lent adaptatul Vianu! „Dilema” am cumpărat-o ani în şir, număr de număr, pentru Radu Cosaşu. L-am iubit şi pe el ,şi pe Brel. În „iepocă” era gura mea de oxigen. Trecuse de la patos comunist la sarcasmul din Supravieţuiri, ignorând şantierele unde fusese reporter. Juca belotă şi asculta Brel, lăsând naibii Lumina Hidrocentralei „V.I. Lenin” (Bucureşti, Ed. Tineretului, 1960).
        Sfârşitul tragic (avea 37 de ani, Doamne!) al lui Mihail Sebastian m-a obsedat şi mă obsedează. Se ducea la Universitatea muncitorească, pentru a conferenţia despre Balzac. N-a avut timp să se ferească de camion? N-a dat un pas înapoi, nu s-a ferit? Blândul, bunul Sebastian se afirma atunci dur, ca luptător social. M-am surprins gândindu-mă că a fost omorât la vreme (rea), ca să nu se compromită în războiul proletcultist. Citisem că o ascultase pe Lucia Demetrius la un cenaclu, în casă la Felix Aderca. După lectură, Sebastian a izbucnit: „Revoluţia aleargă pe stradă (era imediat după 23 august '44) şi aici se face literatură!” Replica lui Aderca nu l-a calmat: „Literatura, când e originală, iubite Sebastian, e tot un fel de revoluţie!”.
        Dar Mihail Sebastian nu l-a ascultat: a fugit pe scări, să participe, la „revoluţia proletară”.

                                                                                        Magda URSACHE




                                  „Andromaca mulge vaca”

                                                                Pamflet de Florica Bud
       
        „Andromaca mulge vaca
        Vaca linge Adromaca”
        Emil Brumaru
       
        Cu ani în urmă, aflându-mă în Bucureşti, mai bine spus într-o maşină care rula melcifier pe una dintre străzile Capitalei, ascultam vrând-nevrând radio-ul, pe undele căruia doi realizatori distrau lumea blocată în trafic cu tot felul de lucruri trăsnite. Aşa a început coşmarul şi tot atunci s-a produs şi deznodământul. Din gura umanizată a radio-ului am auzit prima dată că „Andromaca mulge vaca”. Tanti dragă ai mari lacune în acest domeniu, vă veţi colţi, Haţieni Burbonioşi Matinali, ori poate că atunci erai doar o pruncă de cinci ani şi nu aveai cum să cunoşti aceste versuri pe care toată lumea bună le ştie, asta dacă cumva nu eşti copil minune. În cazul că eşti şi nu cunoşti acţiunea „Andromaca”, atunci vom cere să ţi se retragă certificatul pe care nu îl susţii intelectual.
        Nu! Nu sunt ceea ce speraţi şi voi să nu fiu, ar fi prea obositor pentru mine. Mă strecor cuminte printre alţi copii de vârsta mea. Dar să ne întoarcem la Andromaca. Dacă ar fi să ne luăm după semnificaţia numelui, toţi ar trebui să ne numim aşa, sau măcar cei care suntem oameni şi care luptăm pentru ceva. Aşa că promotorii entuziaşti ai reginei Epirului, cei doi protagonişti radiofonici, probabil mari iubitori de lapte, sileau eroina să muncească, din oră în oră. Cât am stat în Bucureşti, vreo zece zile, având treburi dimineaţa prin oraş, mi-a fost dat să aud acelaşi lucru la radio, „Andromaca mulge vaca”.
        Am avut nevoie de aproape o jumătate de an să îmi scot din minte versurile, care mi s-au strecurat insinuos, acolo. Ajunsă acasă mă culcam și mă trezeam cu ele. Acum că Andromaca ajunsese în patul meu era una, dar să mă înghesuie şi vaca respectivă, pe care o botezasem Mândraia, după văcuţele din gospodăria noastră, era prea mult. Iubesc văcuţele, deşi ar trebui să fiu supărată pe ele, mi-au rumegat vacanţele de elev. Cât era vara de lungă le scoteam la păscut, în caz fericit le duceam până la ciurdă, dimineaţa şi seara mergeam după ele. Dar asta este altă poveste. Şi apoi cum ai fi făcut picioare frumoase, dacă nu ai fi bătut drumurile Ulmeni-ului şi cărările holdelor, mă veţi complimenta pentru prima dată, Juriziabili Internaţionalişti Piciorologi.
        După multe luni am reuşit să dorm singură în patul meu. Asta până într-un decembrie când, aflându-mă la Ateneu, unde alături de alţi scriitori şi un public numeros, am dat onorul poeților de pe „Lista lui Manolescu”. Surpriza a venit de la recitalul maestrului Emil Brumaru, când am aflat că de fapt Andromaca mulge vaca oficial, legitimată fiind de numele poetului. Ceea ce a urmat puteţi bănui şi singuri dumneavoastră, Lunatici Nebunitovagi Nightinu. Din nou mă culcam si mă trezeam cu văcuţa şi Andromaca. Nu aş vrea să greşesc, dar mai mult ca sigur că acei tineri, în răstimpul cât am stat în maşină la acea oră a dimineților, nu au pomenit numele autorului. Eram convinsă că stihurile le aparţin. Poate că l-au pomenit la începutul emisiunii, dar mi se pare nedrept să foloseşti versurile unui poet fără să îi spui numele, dacă este cazul din cinci în cinci minute. Dar la noi se poate orice.
        Îmi vine în minte Mircea Sântimbreanu şi glumele sale. După ce l-am cunoscut – şi m-am întors acasă după acel colocviu de literatură pentru copii, de la Călăraşi – am râs multă vreme de una singură, aducându-mi aminte de situaţiile nostime create în jurul său şi de umorul savuros care ţâşnea prin toţii porii săi uriaşi, ce slujeau o înălţime de doi metri şi cinci centimetri. Elevii îl iubeau şi îl adoptau instantaneu, Dumnezeu Să-l Odihnească!
        Acum din nou am căzut în păcat. De câteva zile nu îmi dă pace o doină veche şi frumoasă: „Ană, zorile se varsă”. De data aceasta mi se trage de la o aniversare. Era momentul melodiilor de suflet. Ştiam doina, îmi plăcea linia melodică. Melodia mă cucereşte prima la un cântec, dacă sunt și versurile pe măsură este şi mai bine. La acestă melodie versurile mă chinuie. Ele încep bine, „Ana, mândra mea frumoasă”. Te simți bine că participi la bucuria fericitului îndrăgostit, că a reuşit să pună mâna pe o femeie frumoasă… Pe când mă pregăteam să plec acasă, îndrăgostitul doinic îmi strică tot cheful, bănuiesc că nu numai mie ci şi miilor de iubitori ai melodiei. Te rugăm să nu ne pui la socoteală pe noi, Perfectamente Soţiboţi Culcarnici, îmi veţi strica şi voi pofta de viaţă.
        „Că nevasta-i numai una şi cochiii totdeauna…”, îşi continuă rapsodul tristeţea de a avea doar o nevastă. Hodoronc-tronc! Ce căutau „cochiii” în această poveste? Mai nou văd că este la modă ca adulţii să îi folosescă scut pentru acţiunile lor mai mult sau mai puţin nesăbuite. Să vină protecţia copilului, veţi sări, Dreptace Oneghene Zburătoare. Să vină, dar să nu îmi stricaţi compoziţia cu lozinci furibunde. Acum cu voia voastră mă voi întoarce la nevasta care nici nu are ce căuta în această poveste.
        Normal ar fi să stea acasă şi să facă ceea ce trebuie să facă pe la casa omului. Nevastă fiind, normal ar fi să ţin cu nevestele. În speţa aceasta mă pune sper că duhul bun, să ţin cu iubirea, adică cu Ana. Mai sunt și altele, Ana Lugojana, Ana lui Ion şi… tot aşa şi la mândra, măi.
        Au trecut deja două săptămâni şi adorm şi mă trezesc cu Ana şi cu ingratul care o jigneşte de câte ori interpretează doina, zguduind piedestalul iubirii. Dintr-o dată, acum bătrână, vorba bunicii, îi văd pe bărbaţi cu alţi ochi. Îmi dau seama că din cauza lor nu voi fi în stare să scriu un roman. Cui să mă adresez? Unor stimabili domni, care dacă nu îşi calcă iubirea în picioare nu se simt bine? Nu că partea adversă ar sta mai bine cu… interesele. Parcă nu ai şti că savanţii au dat iubirea pe mâna oxitocinei, un banal hormon, mă veţi întrista şi mai tare, Dărâmătofaci Cioclănitori Fuziformi. Mă predau!
        Mă întorc grabnic la acţiunea Andromaca, de teamă să nu dea laptele în foc, nu aş vrea să risipesc preţiosul lapte andromacian. Din momentul acesta, în care pun punct articolului, sper să nu dureze iarăşi luni de zile până voi reuşi să îmi scot din minte insinuantele versuri brumărene. Mai ales că va trebui să dorm o vreme cu Ana şi nefericirea ei şi cu Andromaca şi văcuţa ei. Ba mai mult, în loc ca lucrurile să devină mai simple, ele se complică. Acum că ştiu ale cui sunt versurile şi ştiţi şi Domniile Voastre, Atotştiutori Variabilmente Alertători, că ştiu, mă veţi sili să respect dreptul sfânt de autor. În acest caz fericit va trebui să îi facem loc lângă noi şi poetului Emil Brumaru, ca urmare va fi nevoie să îmi amenajez un spaţiu de dormit, mult mai încăpător!


                                                                                        Florica BUD



            False dispute cu ideile lui Eliade şi cu Nae Ionescu

        Între formele pe care le îmbracă spațiul sacru, Mircea Eliade enumeră alături de Insula fericiților şi Insula „bunului sălbatec” pe care doritorii de întoarcere la natură o căutaseră ceva mai înainte de supra-evaluarea voinței de putere dirijată instinctual. Despre sine, Hans-Georg Gadamer spunea că face parte din generația care, sub semnul mișcărilor tineretului, redescoperise pădurea respingând viața culturală citadină (Elogiul teoriei, tr. rom. Oct. Nicolae și Val. Panaitescu, Iași, 1999, p.24). Desigur afirmația filosofului nu are în vedere doar pofta de drumeție ce a urmat redescoperirii naturii, ci și altceva, cu siguranță mai însemnat decât aceasta. Foarte probabil opoziția față de „cultura citadină” era la filosoful german un soi de revoltă față de refuzul ostentativ al alterității practicat de înfumurații care desconsiderau dialogul cu alte culturi. O sugestie în direcția unei asemenea decriptări am aflat-o din tentativa de ștampilare cu eticheta de „dogmă” a ideii spengleriene (adoptată și de Lucian Blaga, de Nae Ionescu și de asistentul acestuia) după care culturile majore nu sunt neapărat superioare culturilor numite „minore”: „Mais faut-il vraiment croire, comme on nous le répète à l’envi, que toutes les „cultures” se valent (lieu commun spenglérien devenu un dogme) et que nous baignons dans on ne sait quelle grande synchronie de l’art (au sens où un naïf historien des religions a pu parler un jour de „la grande synchronie du sacré”) ?” (cf. François Vezin, Art, mondialisation, primitivisme, în numărul special al rev. „Studia Phaenomenologica” dedicat lui W. Biemel, 2003, Ed. Humanitas, p.270).
        Fr. Vezin – „notoriu” ca autor al unei traduceri din Heidegger „ilizibilă și inutilizabilă” (vezi Marin Tarangul, Heidegger: „Ființă şi timp” – pe marginea traducerii integrale a lui Em. Martineau, Paris, Authentica, 1985, ediţie hors commerce; în revista scoasă la Paris de Virgil Ierunca: „Ethos”, no.6/ 1989, pp. 42-46) –, nu s-a mulțumit doar cu refuzul alterității, marcat de ghilimelele în care a pus cuvântul „cultură” considerat în multiplicitatea sa. Imprudent, acest profesor de liceu a vrut să se răfuiască tangențial și cu „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, paginile mediocrului său text fiindu-i publicate de G. Liiceanu într-o revistă dedicată unui fost student al universitarului Mircea Eliade, suplinitor al profesorului Nae Ionescu la catedra de metafizică. Neinspiratul traducător francez a crezut că-l poate privi de sus pe marele savant român premiat de Academia franceză și de alte înalte foruri academice occidentale, deși în România cripto-comunistă toate onorurile, distincțiile și premiile lui Eliade (vezi Guide to the M. Eliade Papers, 1926-1998, inventarul celor 108 cutii) nu apar menționate pe nici o carte de-a lui Eliade tipărită de Humanitas, fosta Editură „Politică” a Partidului Comunist din România (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste). Pentru „ilizibilul traducător”, academicianul Eliade ar fi fost un „naiv istoric al religiilor vorbind de marea sincronie a sacralității”, în condițiile în care Mircea Eliade nu greșise cu nimic atunci când a evidențiat la toate religiile o „sincronie”, știind bine că în ciuda diversității lor, ideile și credințele religioase adună laolaltă două feluri de timp: timpul istoric și timpul, să-i spunem, „noumenal”. Dacă Eliade avea perfectă dreptate, în schimb profesorul de liceu cu veleități de traducător a cam încurcat borcanele, când a făcut acea comparație nepotrivită dintre contemporaneitatea din domeniul artei și tipul aparte de „contemporaneitate” a unei trăiri simultane atât în timpul istoric cât și în eternul prezent al sacralității care transcende curgerea timpului.
        Pentru a prezenta străinilor înfloritoarea viață culturală românească, Bazil Munteanu a zăbovit asupra vieții spirituale de după Războiul întregirii (1916-1919), în care Lucian Blaga îi apare ca «metafizician al misterului» încercând în opera sa filosofică să lărgească limitele spiritului uman, fără a recurge la iluminare, misticism, sau vreo altă «complicitate cu puterile oculte». Pe Vasile Pârvan (marele savant, arheolog și istoric al antichității) îl vede ca reprezentant al lui homo metaphysicus. La capitolul intitulat «Crearea unor valori românești. –Rolul filosofiei», brăileanul Vasile Munteanu (cu doctoratul în filosofie luat la Sorbona şi cu dorința legitimă de a obține în țară o catedră universitară) enumeră filosofii români după importanța pe care o căpătaseră în lumea academică: Constantin Rădulescu-Motru şi apropiatul acestuia, Nicolae Bagdasar (în studen¬ție cu vreo doi ani înaintea lui Mircea Vulcănescu), P.P. Negulescu, Ion Petrovici, D.D. Roșca etc. Şi cum decanul Rădulescu-Motru (1868-1957) făcea numirile de profesori definitivi de filosofie (cf. Nae Ionescu, Scrisori şi memorii, 2006) pentru toate centrele universitare din țară (București, Iași, Cluj, Cernăuți), situație ce-i oferise oportunitatea de a împiedica ascensiunea universitară a lui Nae Ionescu, autorul viziunii panoramice asupra literaturii române începe prin a-i menționa lucrarea de doctorat (Leipzig, 1893) reeditată în 1928. De fapt, Rădulescu-Motru (prin acea Revistă de filosofie, organ al «Societății Române de Filosofie”pe care o conducea de la înființarea ei) devenise o adevărată instituție, Bazil Munteanu prezintă ideile lui Rădulescu-Motru despre «spiritualitate fără misticism și fără religie”din Românismul, catehismul unei noi spiritualități (1936), cumva în paralel cu ideile filosofului creștin Nae Ionescu, «vorbitor de mare prestigiu” şi subtil dialectician, adversar al concepțiilor de viață izvorâte din religiile protestante şi din iudaism. La vremea când își scria în franțuzește cartea, Bazil Munteanu avea în vedere gândirea filosofică a lui Nae Ionescu publicată în revista „Logos” (1928), în cursurile litografiate de D.C. Amzăr şi în volumul Roza vânturilor (1937) unde Mircea Eliade îi strânsese o mică parte din articolele din «Cuvântul” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000).
        După moartea lui Nae Ionescu (15 martie 1940), Nicolae Bagdasar îi va face o prezentare de jumătate de pagină, pe gustul protectorului său. La răuvoitoarea înfățișare a întâiului creator de școală filosofică românească (școală de care Bagdasar se face că nu știe, nemenționându-i pe Mircea Eliade, Stelian Mateescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Noica etc.), protejatul lui Rădulescu-Motru adaugă la capitolul «Filosofia culturii» următoarea frază: «Nae Ionescu şi Nichifor Crainic recomandau o întoarcere la ortodoxism și intuiția mistică drept mijloc de cunoaștere» (cf. N. Bagdasar, Istoria filosofiei românești, ed. I, București, 1940, ed.II-a, 1941, ed. III-a, 1988).
        La vremea când teologul Nichifor Crainic, filosoful Ion Petrovici, dr. Nicolae Roșu, Grigore Popa, Anton Dumitriu şi Noica erau schingiuiți după gratii de mercenarii ocupantului sovietic al țării, Vintilă Horia (aflat la Paris) completează din lipsurile Istoriei lui Bagdasar, ocupându-se de contribuțiile filosofice ale exilaților Mircea Eliade şi Emil Cioran. Prezentând într-o enciclopedie occidentală curentele de gândire filosofică românească, despre maestrul celor doi Vintilă Horia scrie că, în concepția religioasă despre viață a profesorului Nae Ionescu, rațiunea nu este capabilă să explice «o realitate apărată de forțe care se opun cunoașterii (forțe numite de Lucian Blaga mai târziu „cenzura transcendentă”) » (cf. Les grands courants de la pensée mondiale contemporaine, ediţie îngrijită de M. Sciacca, 2 vol, Paris, 1964). Anti-raționalismul său l-ar fi dus către «credință ca mijloc de cunoaștere» (vezi Vintilă Horia, Introducere în Istoria filosofiei românești moderne, Ed. Jurnalul literar, București, 1999, p. 49).
        N. Bagdasar, într-un mod cât se poate minimalizator, îl etichetase pe Nae Ionescu drept «reprezentant al unei filosofii a vieții și a trăirii problemelor filosofice», ținând să lase impresia că n-avea habar de cursurile de matematici superioare frecventate de Nae Ionescu în primii doi ani de studenție, sau de doctoratul acestuia («magna cum laudae») susținut la Universitatea din München despre presupozițiile intuitive ale logisticii (Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik), pe care Mircea Vulcănescu îl va include (în originalul german) într-unul din volumele „Izvoarelor de filosofie” (vol. II, 1943, pp. 1-52).
        E drept că teza de doctorat (gata de tipar în iunie 1916) fusese axată pe critica pretențiilor identificării logicii cu matematica, a logisticii de a se considera un limbaj universal, că bibliografia ei cuprindea nume ca Husserl, Brentano, Russell, Whitehead, Bolzano, Hilbert (cu care făcuse matematică) ori Cantor și că, în final, Nae Ionescu ruina pretenția de fundamentare „a priori” a matematicii (cf. Logistica – încercare a unei noi fundamentări a Matematicei, în vol.: Nae Ionescu, Neliniștea metafizică, București, 1993). Dar perspectiva în care știuse să înfățișeze problema era, fără îndoială, metafizică. Iată cum își aprecia el însuși lucrarea, despre care scria că este «o încercare de a preciza cadrele generale ale logicii – în sensul că logica nu pune problema realității, nici pe cea a adevărului» – şi , în același timp, ar fi «o critică a tendințelor pan-logiste din neo-realismul american » (Nae Ionescu, Scrisori şi memorii, Ed. Roza Vânturilor, 2006, p. 142).
        De altfel studiului său intitulat „Comentarii la un caz de intransigență a conceptelor matematice” (din „Gazeta Matematică”,1922) i se va decerna „Premiul de filosofie matematică” în 1923. Conferențiarul de filosofie mărturisește că în această lucrare ar fi urmărit «delimitarea de competențe între logică şi epistemologie, pe de-o parte, şi teoria obiectului, pe de alta (vezi Memoriu asupra studiilor şi activității lui N. Ionescu, cuprins în vol.: Scrisori și memorii, București, 2006, p. 142)
        In Istoria filosofiei românești din 1940, pentru a încheia definitiv polemica în contra «filosofilor științifici”prin care însuși Nicolae Bagdasar fusese cândva vizat, protejatul lui Rădulescu-Motru, cu o frază lungită până spre limita incoerenței, amintește că ar mai fi și alți gânditori [între care s-ar subînțelege teologii influențați de Nae Ionescu precum şi discipolii săi direcți: Vasile Băncilă, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, G. Racoveanu şi D.C. Amzăr, Horia Stamatu etc.] care [împreună cu maestrul lor] ar manifesta tendințe metafizice, vrând să vadă «dincolo de fapte şi de raporturile lor legale» (N. Bagdasar, op. cit.).
        Încă de la primul memoriu de lucrări, ceea ce a fost de natură să deranjeze un filosof «științific» a fost poziţia extrem de tranșantă a lui Nae Ionescu în problema raportului dintre știință şi filosofie. Curând după ce devenise secretar de redacție la revista de filosofie condusă de Rădulescu-Motru, doctorul în fundamentele logice ale matematicii consemna (după primii trei ani de carieră universitară) că problema raportului dintre filosofie şi știință nu poate fi soluționată «în sensul unei împăcări» între cele două (cf. Memoriu asupra studiilor şi activității lui N. Ionescu, în op. cit, 2006, p. 142). De aceea este cu atât mai lăudabil gestul filosofului «științific” Constantin Rădulescu-Motru de a-l lua pe Nae Ionescu ca asistent (între 1920 şi 1922) şi, de bine de rău, de a-i permite să devină conferențiar.
        Oricum, la vremea când studenții se îmbulzeau la Nae Ionescu să-i audieze prelegerile de fenomenologia actului religios, de metafizică, de teoria cunoștinței sau de istoria logicii şi când decanul Facultății de Filosofie ajunsese a regreta cooptarea lui Nae Ionescu între cadrele didactice, Mircea Vulcănescu, în loc să treacă de partea lui Rădulescu-Motru, scria despre gândirea filosofică a lui Nae Ionescu și vorbea la Radio despre «persistența superstiției scientiste, fără ca filosofii să aibă o pregătire științifică suficientă în domeniul științelor exacte».
        Desigur, faptul avea să atragă după sine eliminarea lui M. Vulcănescu dintre personalitățile avizate de Constantin Rădulescu-Motru să figureze în Istoria filosofiei românești (1940). În legătură cu unele formulări din acest volum, trebuie să admitem că față de semi-bâlbâiala lui Nicolae Bagdasar invocând nesocotirea raporturilor „legale” dintre fapte la cei care nu se păstrează în limitele pozitivismului scientist, poziția metafizicienilor apare mai limpede înfățișată de gânditorul religios Horia Stamatu: „Ca pentru orice creștin, şi pentru Nae Ionescu există dincolo de TOT încă CEVA, inaccesibil rațiunii, dar nici rezultat al vreunei irațiuni, pentru că o credință religioasă nu este expresia vreunui iraționalism” (v. Horia Stamatu, 1878-1978: Independență, libertate, cultură, în „Drum”. Revistă de cultură românească, Pittsburg, USA, 1978).
        În conferințele sale de la Radio pe tema filosofiei românești, Mircea Vulcănescu, încadrase (în 1930) prezența metafizicienilor din cultura noastră în tipologia «filosofului pur și simplu», a celui care filosofează fără motivație profesională, așa cum s-a întâmplat cu «Hasdeu, cu Pârvan, cu Blaga, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Ştefan Nenițescu” (citați de Mircea Vulcănescu), sau cu dr. Nicolae Roșu, Mihail Rădulescu (1890-1951), Gr. Popa, Irineu Mihălcescu, P.P. Ionescu, Stan Popescu, Vintilă Horia, Octavian Vuia, Constantin Micu-Stavilă, Constantin Săndulescu-Godeni, Alexandru Dragomir şi alții.
        După lunga perioadă în care ideologii în slujba Kremlinului au tot încercat să îngroape gândirea filosofică românească, „nefiind admisă nici o confruntare” (apud. Nae Ionescu, 1937), ci doar o „fatalistă supunere la doctrina Statului totalitar”(ibid.), la peste zece ani de la răsturnarea comunismului, ne-am bucurat să remarcăm o vagă tentativă de „comerț spiritual” în niște rânduri ce se voiau polemice la adresa unor idei ale lui Nae Ionescu. E vorba de un fost profesor de română ce se declară mare admirator al filosofului. Spre propria-i descalificare, el scrie că l-ar prețui pe Nae Ionescu „în anumite privințe, mai mult decât pe toți ceilalți filosofi români la un loc”. Pentru că s-a preocupat (pe vreo două pagini) de un aspect al gândirii lui Nae Ionescu, respectivul profesor de liceu a alcătuit şi o listă (pe trei pagini) a cursurilor universitare „ajunse până la noi”, preluând de la Marin Diaconu sistemul haotic al acestuia de a înşira titluri de cursuri litografiate (reeditate post-mortem în țară, până în 1944, apoi în exil, şi după 1990 iarăși în țară) fără a specifica anul când Nae Ionescu a ținut respectivele prelegeri universitare.
        În fine, în replica sa, polemistul nostru crede că a depistat la Nae Ionescu (şi la Mircea Vulcănescu!) o lipsă de „rigoare teologică”. Aceasta s-ar fi strecurat într-o prelegere din anul universitar 1928-1929 în care Nae Ionescu vorbise despre catolicismul care falsifică iubirea (care în ortodoxie „înseamnă cunoaștere”) considerând conceptul de iubire ca fiind acțiune, mai precis caritate manifestată prin acţiune morală (vezi vol.: Nae Ionescu, Metafizica I, publicat de Mircea Vulcănescu şi Noica în 1942 după cursul litografiat tipărit de Amzăr).
        Scoțând problema din planul moral, profesorul de metafizică observase că, în esența sa, creștinismul nu este o orientare morală. Este mai mult decât atât. Pentru că însăși iubirea nu este numai de felul iubirii către semeni. Dacă ar fi în exclusivitate de tipul acțiunii morale, ar interveni o nepotrivire între perceptul biblic «iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți» şi constatarea că numai cel care nu se iubește pe sine face bine altora, iubindu-și semenii. Sau, cum spun călugării ortodocși, «cei ce se strâmtorează pe ei înșiși, din iubire față de Dumnezeu și față de semeni, pentru Dumnezeu și pentru ceilalți se strâmtorează, dobândind în schimb iubirea lor”.
        Fără a sesiza importanta diferențiere între planul moral şi planul religios operată de Nae Ionescu, polemistul improvizat (Răzvan Codrescu/ Adolf Crivăț Vasile) trece totodată peste înțelesul afirmației făcute de profesor la acel curs „eu cred că principiul recomandat de Iisus Hristos are două părți deosebite şi presupune că sînt două feluri de iubire: una către Dumnezeu şi alt fel de iubire către aproapele” (cf. Nae Ionescu, Metafizica I, 1928-1929, Cunoașterea imediată, Prelegerea XIV).
        Anticipând puțin derularea așa-zisei confruntări de idei, trebuie să mai observăm un lucru: Când Nae Ionescu afirmă existența celor două părți deosebite care presupun două feluri de iubire, el nu sare de la Vechiul la Noul Testament, ci analizează următoarele îndemnuri ale lui Iisus către tânărul bogat care-i ceruse să-i spună pe scurt legea: «iubește pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, și pe aproapele tău ca pe tine însuți». Cuprins de euforie, teologul amator metamorfozat în ochii proprii în partener de discuție, de la egal la egal, cu Nae Ionescu, crede că acesta ar critica creștinismul «vorbind despre…iudaism!». Polemistul (care mai este şi teolog amator) găsește imediat şi explicația: în calitatea sa de filosof, profesorul de metafizică ar fi pierdut din vedere o problemă de „rutină” teologică: măsura iubirii în Vechiul Testament ar fi dată de iubirea aproapelui, pe când în Noul Testament porunca este „să vă iubiți unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi” (Ioan 13, 34). Ceea ce ar dovedi că în Noul Testament este înlocuită măsura omenească a iubirii prin măsura dumnezeiască.
        Să ne întoarcem însă la prelegerea care a iscat această falsă dispută de nivel submediocru. La curs, Nae Ionescu le spusese studenților: «știți că iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți nu este propriu-zis o afirmație creștină, ci una din afirmațiile fundamentale ale Vechiului Testament şi este principiul de bază al moralei talmudice». De unde reiese că numai citind pe sărite, R. Codrescu a ajuns să descopere în Vechiul şi în Noul Testament două feluri de iubiri, una omenească și una dumnezeiască.
        În plus, se pare că polemistul nostru nu a reținut două amănunte biografice de certă însemnătate în evoluția ulterioară a gândirii naeionesciene: (a) pe când era doctorand în Germania, el urmase cursurile de scolastică ale lui Baeumker (rectorul Universității din München) şi (b) în timpul războiului, pe când se afla într-un lagăr de intelectuali, la recomandarea călduroasă a unor fețe bisericești, Nae Ionescu și-a întreținut familia ca referent la o editură ce publica lucrări de profil religios. Așadar, din Germania, după susținerea tezei de doctorat în 1919, Nae Ionescu se întoarce în țară „doctor” și în subtile probleme de filosofia religiei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica şi în dubla sa înfățișare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000).
        În prima sa prelegere inaugurală din 1919, Nae Ionescu spusese că în sistemele metafizice cu preocupări etice, iubirea și cunoașterea pot să se întîlnească, ba chiar pot să ia naștere una din alta, sau să se ajute una pe alta (Funcțiunea epistemologică a iubirii). Filosofia budhistă ar considera iubirea ca reflex emoțional al cunoașterii «extra-realității», ceea ce poate duce către urmarea că, sub raportul primordialității, „iubire și cunoaștere sunt unul și același lucru” (op. cit.). Pentru platonism, iubirea ar juca rolul unui agent «în virtutea căruia cunoașterea are loc” (ibid., p. 84). De aici ar decurge caracterul ei ontic și nu epistemologic. Doar în creștinism, care a apărut ca o doctrină a iubirii, „începutul și desfășurarea procesului cunoașterii stă la Dumnezeu. Este anume voia unui Dumnezeu plin de iubire, ca noi să ne mântuim cunoscându-L, și nu o acțiune spontană a noastră, întreprinsă de noi, din motive stabilite de noi” (p.87).
                                                                                        Isabela VASILIU-SCRABA





                          PSD – mortul din sufrageria României


        Un vânt de nebunie de o rară violenţă s-a abătut asupra ţării noastre. La nici şase luni după ce şi-a pus prim-ministrul, PSD anunţă că va vota săptămâna viitoare o moţiune de cenzură împotriva propriului guvern. Încă un record mondial românesc! Evenimente de domeniul demenţei colective se succed cu mare viteză de la oră la oră, nimeni nu le mai poate ţine socoteala. La capătul delirului general stă Dictatorul de operetă cu mustăcioară de haiduc de Codrii Vlăsiei, mă rog, ai Teleormanului, Liviu Dragnea, preşedintele absolut şi unic al PSD – cel mai mare partid din România, de fapt, „singurul”, se zice, continuatorul partidului unic inventat de sovietici, Partidul Comunist. Circulă şi informaţia că Liviu Dragnea va fi condamnat foarte curând într-un nou dosar. Fondatorul acestui partid post-1989, bătrânul comunist Ion Iliescu, e trimis în judecată pentru crime împotriva umanităţii şi, foarte probabil, va fi condamnat, împreună cu câţiva dintre ciracii săi din vremea mineriadelor.
        Liviu Dragnea, împreună cu comisia aparent compusă dintr-un singur om, Darius Vâlcov, fost ministru de Finanţe în guvernul Victor Ponta, şi-a analizat propriul guvern, alcătuit de el însuşi, Dictatorul Suprem, din tineret-rezerve, oameni de casă şi foste secretare, şi a decretat ceea ce ştia toată lumea, că respectivul guvern e de o totală incompetenţă, poate cel mai slab de după 1989, că nu a făcut aproape nimic din ce a promis, ba chiar a batjocorit Sfântul Program de Guvernare. Deci, Dictatorul cel Viteaz îi va aplica guvernului său, lui Sorin Grindeanu, o Sfântă Moţiune de Cenzură.
        Cu adevărat straniu e faptul că în fruntea acestui partid oarecum de stânga – în fapt, o adunătură oligarhică, exact ca şi celelalte –, succesor al partidului unic, Partidul Comunist (oligarhia violentă a proştilor şi a săracilor revanşarzi), se găsesc numai activişti proveniţi de la alte partide. Liviu Dragnea şi Darius Vâlcov provin din partidul lui Băsescu (şi Petre Roman), PD. Lia Olguţa Vasilescu, o divă de tip nou, de tranziţie, şi Codrin Ştefănescu, omul de imagine şi propagandistul-şef al PSD-ului actual, prezent seară de seară pe sticla tuturor televizoarelor, provin de la PRM-ul nu demult decedatului Vadim Tudor. Gabriela Vrânceanu Firea Pandele provine de la partidul-televizor al lui Dan Voiculescu şi al lui Mihai Gâdea, cunoscutul pastor de televiziune nouă. Carmen Dan, ministru de Interne, şi Sevil Shhaideh, ministrul Dezvoltării, „mama banilor”, au doar recomandarea ayatolahului PSD Liviu Dragnea, dar asta e mai mult decât suficient ca să ocupe nişte posturi atât de importante înaintea unor Ioan Rus, Mircea Geoană, Vasile Dâncu, Nicolae Bănicioiu, Victor Ponta şi atâţia alţi lideri PSD.
        Liviu Dragnea şi Sorin Grindeanu nu sunt primii care fac carieră mare în scopul paradoxal de a distruge, de a sparge PSD-ul. Pentru că până la urmă despre asta e vorba. Măreţul Dictator Liviu Dragnea e ţinut în lesă cu dosare penale şi cu o condamnare definitivă, iar despre Sorin Grindeanu se tot spune că ar fi coleg şi ucenic al lui Ilie Sârbu, socrul lui Victor Ponta, în nişte structuri paralele, adânci. Înaintea lor au făcut carieră cu aceeaşi ţintă a spargerii PSD-ului Teodor Meleşcanu, Cozmin Guşă (şeful Laviniei Şandru într-un partid-fantomă, PIN, fosta soţie a pedelistului Darius Vâlcov, devenit guru al PSD, cu aventuri prin cimitire şi tablouri pitite prin pereţi), Mircea Geoană, Victor Ponta şi chiar marinarul Traian Băsescu prin cei 10 ani de dictatură personală, suprarealistă şi antiromânească şi ea. Încercările repetate de a sparge din interior PSD – un partid mult prea mare şi dificil de controlat de scamatorii globali – au eşuat una după alta. Vor reuşi Liviu Dragnea şi Sorin Grindeanu să înmormânteze, în sfârşit, marele cadavru care se descompune în sufrageria României de mai bine de 25 de ani?
        Au venit călduri neobişnuite pentru luna iunie. Cadavrul PSD-ului, împărţit echitabil – o mână aici, un picior dincolo, capul în altă parte – între Kiseleff, la sediul central, Palatul Victoria, sediul guvernului, şi Parlament, unde activează majoritatea PSD-ALDE (C.P. Tăriceanu, şeful ALDE, e un vechi pesedist, de prin 1990?, sub acoperire...), a început să miroasă groaznic. Îţi mută nasul. Mai poate vreun român, votant dar mai ales nevotant al PSD, să se simtă în siguranţă într-o Românie condusă de mortul din sufragerie? Aceeaşi întrebare morbidă şi-o pot pune şi locuitorii Bucureştiului, administraţi de o recentă pesedistă, primarul general Gabriela Pandele. Pe lângă multele sale nume – nici nu mai ştii cum s-o numeşti –, doamnei Vrânceanu Firea Pandele i se mai spune pe reţelele de socializare şi „the black widow”. Să fie această poreclă, poate nedreaptă şi excesivă, de rău augur pentru capitala României? Pentru moment, domnul Pandele, primarul comunei Voluntari, ultimul soţ al primăriţei Bucureştiului, pare încă destul de viu. Ne-am amintit aici de doamna Firea Pandele pentru că aceasta pare să aibă cele mai bune şanse de a deveni noul prim-ministru al României în descompunere totală.
        Nimeni nu e încă în stare să prezică urmarea farsei de la Bucureşti. E sigur însă că, prin contribuţiile istorice nemuritoare ale lui Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu, Elena Udrea, Victor Ponta, Liviu Dragnea şi un pic şi ale lui Sorin Grindeanu, Dracula al lui Bram Stoker a devenit un personaj cotidian, uşor de recunoscut în România, ca un bucureştean oarecare, din când în când însoţit şi de asistenta lui blondă. Celelalte partide, mai prăpădite, desigur, dar nu cadaverice încă, îşi închipuie că bieţii români, atâţi câţi or mai fi, nu aşteaptă decât prohodul şi pomana PSD ca să se mute ele (PNL, USR, UDMR, PMP) la Palatul Victoria şi dansul macabru să meargă mai departe. Ceea ce sporeşte confuzia: cine mai ştie dacă suntem într-un pamflet sau chiar în viaţa cât mai poate fi ea de adevărată?


                                                                                        Petru ROMOȘAN