Magda Ursache - Războiul cuvintelor sau care pe care
Isabela Vasiliu-Scraba - Figuri ale filosofiei românești: Alexandru Dragomir și Octavian Vuia - 2
Petru Romoşan - Media alternativă versus Media compromisă


                          Războiul cuvintelor sau care pe care

        Da, cum spuneam într-un foileton precedent, De ce se ratează o polemică (I), războiul cuvintelor este mai nimicitor decât oricare alt război. Polemicari fără argumente slobozesc atacuri ad hominem, mojicii și mi(ș)tocănii. Conflictele de interese, nu confruntările de idei, blochează dialogul. La scandal, sfadasinii, spre a le spune ca Luca Pițu, ajung una-două. Prejudecățile devin judecăți aspre asupra celor de altă opinie. Singurul „profit” al scriitorului singur și care gândește singur e că se trezește injuriat. Cei din grup, ca să nu zic din gașcă, sunt excesiv de îngăduitori cu „amicii”, dându-i pe ceilalți „pe râzătoare”.
        Pentru mine, bookaholică așa cum sunt, dreptul la scriitură liberă, la libertate de opinie, stă pe prim plan. De aceea nu mă intimidează deloc nici câr (a nega), nici mâr (a râde de). Nu dreptul la imagine (cu atât mai puțin la onoruri grase, premieri, medalii; de unde o fi scos Horia Zilieru că am indemnizație de merit, cu cine m-o fi confundat?) mă preocupă. Nu-mi pasă de necuviințe, de murdării, de respingeri indignate, după cum nu mă înfricoșează nici ceea ce s-a numit „conspirația tăcerii”; intri în polemos (gr. război), ai parte de strâmbătăți, de caracterizări deloc afabile. Și? Cum nota mizantropul Călinescu, devenit optimist de fațadă, în 20 nov. 1964: „necurățenii plăcute muștelor”.
        Într-o revistă la care colaboram, „Luceafărul”, în varianta Marius Tupan, căruia îi plăcea să mă publice pe prima pagină apelându-mă la telefon „Doamna cu flori de pe pagina întâi”, m-am trezit, după moartea lui, cu o imagine de „băbuță nebună” (atunci sexagenară), în criză de vârstă. Am fost sfătuită să iau tramvaiul (numit dorință a lui Horia Gârbea), cu destinația spitalul 9 sau cimitir. Imaginea asta mi-a făcut-o nimeni altul decât imagistul USR; mai degrabă deformator de imagine USR, de vreme ce Gârbea, inginer la bază, nu prea cunoaște măsura. Îndrăznisem să-l contrazic (contrariez) pe vărul lui Shakespeare (inspir-ș-ekspir, cum ortografiază cu haz „Don Miguel Rogobete de San Severino y Drobeta”, pe Facebook). Gârbea susținea că proza bună trebuie să se poată citi pe repede, în metrou. Eu mă îndoiam că romanele grele de Dostoievski, Proust, Thomas Mann se pot parcurge între Apărătorii Patriei și Gară. Or, e în trend să cedăm la manelizare, la cultură de masă și la tentația ei de a înlocui cultura înaltă, pe Salman cu Salam, cu manele. Literatura mare se scrie, cum spune Mihai Ursachi: „Încet și greu, încet și greu, încet și greu”. În contrareplică, Gârbea a folosit gârbaciul. În mintea lui (și numai acolo), l-aş fi atacat pe criticul N. Manolescu. A vrut să mă pună în situație critică? Nici vorbă de „atac”! O rezervă am avut în problema lustrației. Altă rezervă? Faptul că o autoare de copy & paste, Noemi Bomher, prinsă cu penele raței în gură, mai uzează de carnet USR. Altă rezervă? Că ușile Uniunii sunt cam vraiște, intrând acolo tot felul de scriitorinci (vocabula lui Dan C. Mihăilescu), în dauna adevăraților scriitori. O grădină de poetă, Mihaela Grădinariu, de pildă, n-a fost acceptată în breaslă, însă în Uniune a intrat „penetranta” doamnă Vrăjitoru, al cărei nume mic îmi scapă. Nici numele de cod, puse de „Securițica”, nu le țin minte. Rezervele au fost exprimate cu decență și cu respect, datorat unui critic pe care îl citesc de aproape cinci decenii. I-am admirat autoritatea critică și spun asta în plină criză a autorității critice. Iar consilierii, care au propus eliminarea din US a celor de altă părere decât a lor, n-ar trebui ascultați. Nu-i o operație normală asta. „Lumea literelor – îl citez pe G. Călinescu – este un parlament în care discuțiunea și libera expresie a sentimentului critic sunt agenții și chiar rațiunea de a fi a scrisului, și câtă vreme păstrează nivelul vehemenței intelectuale, polemica este o onoare și pentru agresor și pentru cel atacat” (v. Critica și justiția sau polemică cu pistoale, „Adevărul literar și artistic”, nr. 574, 6 dec. 1931). Profesorul Manolescu o știe bine, de vreme ce a avut de tras când s-a aflat în delict de opinie. Spiritul critic n-ar trebui amenințat nici cu justiția, nici cu poliția, nici cu excluderea din USR. Numai în cealaltă USR, a lui Nicușor Dan, se mai întâmplă asta.
        Nu-l văzusem pe Horia Gârbea în viu, dar, dat fiind drasticul comentariu la aspectul meu fizic, presupuneam că e un play-boy, un june prim ferice; judecam după îndemnul dintr-o carte recomandată Junimii de Mircea Radu Iacoban, Nu fi trist, ești artist! Și el artist netrist. De ce-ar fi trist? Și totuși...
        Pe Mircea Iacoban (numit așa „economic” de Ștefan Lavu) îl mandatase ca un soi de consilier Cezar Ivănescu. Mai rău fusese când Junimea era condusă de N. Crețu, care a și falimentat-o. Ce-i al Cezarului i-al Cezarului: Ivănescu a plătit datoriile făcute din nepricepere de Nicu Crețu, priceput doar la note informative, dar l-a și înjurat în public, de „Securițica” mamei lui. Și nu-i o rușine, o dez-onoare pentru Crețu, nota informativă contra colegului căruia i-a schimbat cariera. Ca să închid paranteza, consiliera Crețului era o persoană care nu știa în ce secol a trăit T. Maiorescu, unul trecut, oricum. Dețin documentul. Oh, consilierele postsocialiste, blonde sau brune!
        Verdictul persona non grata pentru „Luceafărul de dimineață” nu m-a afectat. Sunt învățată. La noi, pe Bahlui, la argumente se răspunde aruncând în ochi „vitrion englezesc”, din sticluța aflată în dotare, sau se uzează de pliciul de țânțari. Or, a-ți da cu părerea fără argumente e vânare de vânt; fără argumente, nema opinie. De acuzații aiuritoare am avut și eu parte. Să nu știe Leonțică Leonte că, în polemică, n-are ce căuta o insinuare ca „damă”? Și cum de-a putut susține, într-un interviu, că am plecat de bunăvoie de la „Cronica” lui, pe care a condus-o tactic din punct de vedere politic? Sau vorbea nu el, ci vărul Alz? Ca să afirmi așa ceva trebuie să fii lipsit și de bune intenții, și de ceea ce G. Călinescu numește „mijloace mintale”.
        Autoconștientizarea critică (o numesc ca un polemist de top, Marin Mincu, acuzat deseori de exces polemic atunci când i s-a confundat spiritul critic cu resentimentul și cu răzbunarea) e destul de absentă din vechiul nostru Târg. Orgoliul e tipic condeierilor, iar modestia e atipică la aceiași. Bemolul modestiei se utilizează mai puțin decât diezul laudei de sine, aflat mai la îndemână. Cutare se crede homo universalis și-l citez iarăși pe Călinescu: „nimic nu este mai ridicol decât să fii ridicol fără să știi că ești ridicol”. De altfel, sunt vreo două lectrițe (vocabula unui polemist interbelic), la un post local de televiziune, care ar putea deschide un magazin de perii pentru umerii celor aflați în suișul scării sociale, cu bun profit pentru ele însele.
        În socialism, polemica era aproape interzisă de Crohmălniceanu, de Sami Damian, de Paul Georgescu, de Dumitru Popescu-Dumnezeu; în postsocialism, civilizația polemicii e firavă. Abundă ironiile bicisnice la înălțime, chelie, mustață (papionul lui Rațiu a consumat multă pastă de pix sau a fost înfășurat în pixeli) și amenințări ca „Îți faultez toți dinții dacă nu taci din gură!”, cu variante ca „Mai dă-te-n puiu' meu de fraier(ă)!”
        În „Cronica veche” dar nouă, un ins cu aptitudine polemică imundă, sub pseudonim, a dat știrea că aș scrie cu bilă otrăvită, cu fiere sau așa ceva. Bănui că „ispravnicul” a fost Iacoban și iată de ce: când Petru era în spital, și-a oferit serviciile, cu ipocrizie, la telefon. „Are nevoie de sânge și eu nu-i pot da, am anemie feriprivă severă”, i-am spus. Răspunsul a venit prompt: „Ai sânge otrăvit”. Mie și Bătrânului mi-a fost milă de el când a fost scos din Teatrul Național cu poliția. Deținea în fișet cutii de gloanțe deloc oarbe, pentru pușca de vânătoare. Pedeapsa ni s-a părut excesivă, de aceea Petru a recenzat Cronica Basarabiei (mai mult din drag de Basarabia decât de Iacoban); eu am scris despre nu mai știu ce ispravă editorială și rău am făcut. N-a fost cronicar, de la Gh. Grigurcu la Mircea Dinutz și Dan Petrușcă, să nu mă mustre. Și-i dau cuvânt și dreptate lui Dumitru Augustin Doman, scriind în „Argeș” august, 2010, sub titlul: Să polemizați bine!: „Care Iacoban? Cel din catrenul lui Mircea Micu: «Cine urcă în rădvan/ Mircea Radu Iacoban/ și cu iacobanii lui/ toți din Iași și din Vaslui»”, Iacoban cu opera lui completă, Razna pe cinci continente. Cine-și permitea în anii '70-'80 să umble brambura pe cinci continente? Nu dați buzna să răspundeți, era o întrebare retorică. Iacoban era autor de omagii tovarășului, tovarășei, iar la vârsta de nici 40 de ani cumula trei funcții de conducere la Iași: director al Editurii Junimea, director al Teatrului Național „Vasile Alecsandri”, redactor-șef (interimar, e adevărat) la „Convorbiri literare”. Ba patru, că era și președinte al Asociației Scriitorilor din Iași, unde tăia și spânzura, din poziția aceasta, de exemplu refuzând agresiv intrarea lui Nichita Danilov în Uniunea Scriitorilor. Doar prim secretar al Comitetului Județean nu era, că acolo trona Ion Iliescu care marginalizat, marginalizat, dar orșicâtuși de puțin, contează enorm ca să-l citez pe Cosașu”.
        Mea culpa, DAD! Nu mai fac. Dar îmi pricinuise atâta rău MRI, care a pus umărul la eliminarea mea din presă, că i-am vrut, creștinește, bine.
        Vorbind de comentariile infirme etic și estetic din „Cronica veche”, nu mă refeream deloc la vreun handicap fizic, așa cum a crezut Nicolae Turtureanu. Nu sunt capabilă de așa ceva. El da, pictându-ne pe mine și pe Petru, în „Ziarul de Iași”, cu un vers împrumutat de la Minulescu: „două jucării stricate merg ținându-se de mână”. M-am reconciliat cu el, la insistențele lui îndelungate, după acel Decembrie. La lansarea unei cărți, Turtureanu a reușit să strice de la început aerul, susținând că personajele prozei mele sunt în sală și că vor sări la bătaie. Cum și-o dorea, pesemne.
        Am încercat ca „amiciția” asta să fie o dezamăgire blândă, dar n-a fost chip. Când i-am trimis o cartolină de vacanță de la mare, o reclamă hazoasă de bere, m-a zugrăvit, în lipsă de subiecte cum este, ca mare consumatoare de lichid din hamei, în revista „Saeculum”. L-am ignorat, dar mă întreb: oare chiar a crezut ce-a scris? Nu l-o fi mustrat cugetul, măcar pe undeva, pe la fund?
        Calamburul lui Carandino despre Camil Petrescu, „surd și absurd”, îl găsesc mizer. Ura adânc și inclementul oponent al lui G. Călinescu, Adrian Marino, a cărui malignitate e știută și, de cele mai multe ori, nedreaptă. „Luați tinicheaua Călinescu de pe piciorul meu”, s-a răstit la Iosif Sava. Admirație? N-are Marino pentru nimeni. Îl citez: „ofer pe loc trei sticle de Cotnari vechi sau de Ballantine's Finest, celui care îmi poate cita un singur text de referință al lui Conu Alecu pentru un anumit domeniu”. Pariu pierdut de Marino.
        G. Călinescu vorbea de obezitatea frazei lui Lovinescu, nu a persoanei. Era malițios cât cuprinde, dar nu ura ca adversarul său care l-a scos de la catedră, Vicu Mândra, sugând de studinte la țâța proletcultă. Însă și lui Călinescu i-au scăpat câteva „pamflete de cuvinte”. Lui Nichifor Crainic i-a tras palme polemice strașnice, leit-motivul fiind negru, sinonim pentru urât, cum spune etnosoful: „Negru, negru-i pământul,/ Dar mai negru-i urâtul”. Decupez din campania anti-Crainic, din „Viața românească”, an 1931: „de e nufăr, este negreșit «un nufăr negru», plutitor în mlaștini”; „starețul «Gândirii» nu era în ochii lui Călinescu decât un „Tandaler predicator”, „negru ca un ceaun întors”, semănând cu o stăncuță, „zburătoare neagră”, cu „penele îngerești de culoarea pielii-negre”.
        O, dar ura s-a tot manifestat de-a lungul istoriei noastre literare, în top fiind I. Ludo, care îl desconsidera pe Iorga ca „vulcanul care scuipă borș”. De altfel, I. Ludo avea ce-avea cu „toți meșterii cretinologiei române”: Rebreanu, Brătescu-Voinești, Gyr, Crainic, Nae Ionescu, întrebându-se în „Răspântia”, 15 mai, '45, de ce i-a băgat Călinescu în Istoria literaturii [...].
        Lovinescu diferenția „pamfletul de cuvinte” (Arghezi) de „pamfletul de idei” (Iorga), primind destule „gratulări”, în presa legionară, ca „bătrâna canalie de pe Câmpineanu, cabotin, farseur, cinic, mincinos. Irita sprijinirea modernității, aplicarea criteriului estetic. Felix Aderca s-a manifestat la fel de brutal cu Nichifor Crainic, în Misticul de șantan. După Aderca, „metafizicianul ortodoxiei” n-avea ce căuta în restaurantul „Leul și cârnatul”, să mănânce mici și să bea „vin înfundat”, deloc liturgic. Și ce fericit a fost Aderca atunci când pe Crainic l-a pălmuit un colonel gelos, a cărui soție fusese curtată cam mahalagește. Nici „poezia cu potcap” a lui Crainic nu-i era pe plac lui Felix Aderca. Îl adora, în schimb, pe Fundoianu. Ce-i drept, Fondane dusese în Franța Fundoaia natală, dar afirmase și că literatura română a fost un simplu parazitism franțuzesc” (v. Imagini și cărți din Franța).
        Incidentul de la cârciumă l-au răs-povestit și Rebreanu, și Arghezi. Rebreanu a irosit ceva cerneală să descrie popasul profesorului de teologie la „Leul și cârnatul”. Pe Daniil Martirul l-au aruncat în groapa cu lei; Crainic s-a aruncat singur în „groapa cu lei și cu... cârnați”. Arghezi a comentat și el, în „Bilete de papagal”, sub titlul Ortodoxie și țuică, din 30 iunie, '29, cum ofițerul l-a făcut de băcănie pe Crainic: „a mâncat, după cârnați și cotlete, un pui de bătaie, cum se mănâncă vara, la grădină, mușchiul în sânge”. Gradatul i-a trosnit „ o sfântă de bătaie”, până când Crainic și-a cerut scuze inoportunatei soții.
        Diatriba în interbelic a fost larg reprezentată de Ion Barbu versus Arghezi și Lovinescu, de Arghezi versus Lovinescu și Mihail Dragomirescu, de Pandrea versus Duiliu Zamfirescu, „gratulat” ca „moftangiu diplomatic”, de Eugen Ionescu contra tuturor.
        În războiul scriitorului român contra scriitorului român, cred că Rebreanu a adunat cele mai multe acuze: hoț, dezertor, spion pentru Hitler... În „Fapta” din 13-15 sept. '44, Rebreanu era, pentru Ion Caraion (într-o cronică la Gorila), „fost agent Gestapo”, „trădător”, „slugă de doi lei”. Nici pentru Crainic, Șeicaru, Ilie Rădulescu, Dragoș Protopopescu, Toma Vlădescu nu avea Caraion vreo considerație.
        Rebreanu făcuse apel la solidaritate, la „unire strânsă” pentru Societatea scriitorilor și pentru scriitorii înșiși. N-a avut succes. Călinescu voia „să îndrepteze”, polemicalmente, „un viciu de conformație” literar. N-a reușit. Și-i atacat continuu, postum, ca saltimbanc, bufon, critic ratat și istoric literar ratat. Ileana Vrancea începuse tirul în '78, (Între Aristarc și Bietul Ioanide), Călinescu nu era decât un plagiator și un instabil moral. Militanta de la „Lupta de clasă”, devenită lovinesciană după plecarea în Franța, îl acuza, postsocialist, că a fost constructor al proletcultismului. Ea însăși, noo... Pavel Țugui, tovul de CC, i-a făcut „Dosar literar”, la ed. Floarea Darurilor, București, 1998. Ce să-i facă altceva decât dosar de cadre, după decenii de propagandă și agitație comunistă?
        Recent, în adevărul.ro. de 17 martie 2017, Dănuț Zuzeac scrie că Vera Călinescu îi căuta și-i livra la pat amante soțului ei. Ca una, Liliana. Zuzeac nu știe de Liliana Fisher, mai tânără cu 30 de ani, de care Călinescu se îndrăgostise la 60. Și ce poezii de dragoste antologice i-a scris lui Lil!
        După ocupația sovietică, luptele s-au întețit. Sicofanteriștii denunțau aprig. Călinescu a fost înfierat, ca element nociv, chiar de studenții săi, Vicu Mândra și Nae Tertulian, în presă. Pe motiv că n-ar fi obiectiv, Călinescu, într-o petiție adresată decanului Iorgu Iordan (există documentul) s-a recuzat ca profesor examinator al studentului Vicu Mândra-Lewis, care îl atacase în „Flacăra” din '48 pe profesorul său, deși lipsise de la cursuri și seminarii. Pentru Vicu Mândra-Lewis, Călinescu era „babalâc tipicar”, ruginit de trecut, nespălat de pete ideologice. A fost înlocuit repede, în 28 ian. '49, de I. Vitner, dentist, pentru care toți, de la Croce la Ortega y Gasset erau „lachei ai unui stăpân agonic, ca Rickert ori Dilthey”. Până atunci, Călinescu și-a ținut cursurile sub escorta formată din Vitner, Croh, Paul Cornea, Paul Georgescu, Silvian Iosifescu, Emil Boldan, Mitu Grosu. După '89, Vicu a fost avansat, la UB, pe scurtătură, de la lector la profesor. Pe ce s-au bazat, vorba lui Preda?
        Reproșurile la adresa lui Călinescu au continuat și continuă. E posibil, la năvala de pumni-picioare, ca să nu-i spun bălăcăreală generalizată ori polemică de peluză B, să apară un Vitnea (de la Vitner), ca să scoată dinții celor nealiniați corect-politic. „Vechii comuniști noi”, cum le zice un polemist ascuțit ( care nu se teme să-și bage dihonia în casă cu mâna lui, Marin Ifrim) ,ochesc „abaterile” cu zel.
        Într-o emisiune Parte de carte din 16 februarie 2003, ales să participe la comentarea cărții lui Eugen Negrici, Literatura română sub comunism (mă întreb de ce: pentru că fusese luptător din interiorul PCR contra „reacționarilor”?), Paul Cornea vorbea cu aplomb despre drama cu două personaje colective: Partidul și scriitorimea. În bloc, după Cornea. Numai că blocul nu era bloc: au fost opinii contrare ideii lui Stalin, că scriitorii trebuie să devină „inginerii sufletului omenesc” (pentru Lenin, intelectualul nici nu conta: era glavno). Utopicul Monsenior Ghika pornise spre URSS, în iunie 1923, să-l convertească pe Lenin, bolnav. L-au împiedicat viscolul și moartea lui Ilici, în 21 ianuarie. Martirul blând s-a stins în temniță, în 1954, nevrând să-l urmeze pe rege în exil. „Răzleții” au plătit cu condamnări în Tribunalul Poporului, cu scoateri din universități, de la Academie... Cum a scris în Corespondență I.D. Sîrbu: „Zarurile roșii s-au aruncat”. Venise Timpul asasinilor, așa cum îl numește, după Rimbaud, Cezar Ivănescu, prezent pe Câmpul lui Marte până la sfârșit.

                                                                                        Magda URSACHE




    Figuri ale filosofiei românești: Alexandru Dragomir și Octavian Vuia - 2

        De fermecătorul Octavian Vuia și de tinerețea lor petrecută în apropierea lui Heidegger, Alexandru Dragomir avea să-și amintească (public) mult după abolirea comunismului. Abia în 1997 el a vorbit despre filosoful rămas în exil și devenit profesor la Universitatea din München. Conferința sa despre Octavian Vuia, difuzată pe postul de radio „România Cultural», a reprezentat singurul text care – contrar celor repetate și răs-repetate de editorul Liiceanu (în Prefața volumului din 2004) – i-a fost publicat cu știrea și cu voia sa în timpul vieții (vezi Aristarc, P.S-ul articolului Liiceanisme, în rev. „Jurnalul literar ”, Serie nouă, an XV, nr. 17-20, sept.-oct.2004, p.12).
        La emisiunea de radio din 2 iulie 1997 filosoful Alexandru Dragomir constata cum „destinul lui Octavian Vuia s-a împlinit acolo, departe de țară ” (v. Alexandru Dragomir, Portret al gânditorului la tinerețe, în volumul: Octavian Vuia, Regăsirea în Pascal și alte „analize” heideggeriene (Editura „Jurnalul literar», București, 1997, traduceri din franceză de Caius Vancea). Gândindu-se la ce a avut de suportat în țara ocupată de armata sovietică în care se întorsese ca să lupte pe front pentru recucerirea jumătății de Ardeal oferită de Hitler ungurilor, și poate amintindu-și de pâinea cu greu câștigată de atunci și până la pensionare în posturi mereu inferioare pregătirii și capacităților sale intelectuale, filosoful născut la Zalău mai spunea: „Nu știu dacă prietenul meu ar fi rezistat perioadei 1945 până mai deunăzi. Nu cred că ar fi făcut față împrejurărilor” (A.D.). Într-una din prelegerile sale din 1987, Alexandru Dragomir vorbise de situația în care un om este nevoit să facă în viață o dublă alegere, să accepte să aibă o față exterioară și o față interioară. Ceea ce, recunoștea el din proprie experiență, „nu este cea mai bună soluție pentru alegerea unei vieți” (Crase banalități metafizice, 2004, p.58). Și pentru că involuntar oamenii, chiar când vorbesc de alții pe care îi cunosc foarte bine, se dezvăluie indirect tot pe ei, Alexandru Dragomir zicea la radio despre filosoful Octavian Vuia că „nu avea o spinare flexibilă, în stare să se încovoaie și nici nu era un om dispus la concesii.” La fel ca prietenul său din Germania capitalistă, sfătuitorul din umbră al lui Constantin Noica nu era maleabil și nu se cobora la nivelul neștiutorilor într-ale filosofiei spre a-i face să se simtă știutori.
        Cum am amintit deja, în perioada celui de-al doilea război mondial Alexandru Dragomir și prietenul său Octavian Vuia fuseseră împreună doctoranzi la Heidegger. Format la Universitatea Daciei Superioare (Cluj), la seminariile despre filosofia greacă ale lui D.D. Roșca și apoi la Paris, ca membru al Școlii Române din Franța – Octavian Vuia a publicat în 1942 un studiu elogios despre Martin Heidegger. Alt „latin” (de la seminariile lui Heidegger pentru avansați) a tradus pe atunci în românește „Was ist Metaphysik?”, ajutat de un sas din Brașov care pregătea un doctorat în germanistică (v. W. Biemel, Martin Heidegger, în rev „Ethos”, Paris, nr. 3/1982, p.120-128). La vremea când cei veniți din România îi frecventau seminariile (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuți ai lui Heidegger: Constantin Oprișan, postfață la vol.: C. Oprișan, Cărțile spiritului, Ed. Christiana, 2009, pp.81-94), filosoful german îi prefera pe „latinii” Dragomir și Vuia. El prețuia observațiile fostului student al lui Nae Ionescu: „Heidegger era chiar mulțumit când [la seminarul pentru avansați] Alexandru Dragomir îi făcea opoziție”, spunea Walter Biemel (vezi Rămânând cu Heidegger, în rev. „Orizont», 1997).
        Octavian Vuia – prezentând volumul apărut la Madrid în colecția „Destin”: Omagiul românesc lui Martin Heidegger –, amintea cum filosofia românească modernă s-a dezvoltat sub impulsul dat de Maiorescu, și de Eminescu, explicând ritmul ei rapid de dezvoltare „prin acea mare tradiție bizantină pe care am moștenit-o, încât filosofia nu ne-a fost cu totul străină.” Păreri similare a susținut și Nae Ionescu la cursurile sale (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Slobozia, 2000 și Nae Ionescu și Constantin Noica în volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000). La fel și Anton Dumitriu în Istoria logicii. Despre filosofia românească, Octavian Vuia mai spunea la radio „Europa liberă” că ea „s-a dezvoltat într-un ritm extrem de rapid, ca și literatura noastră, de altfel, și în sfârșit am ajuns și noi contemporani cu marea mișcare filosofică occidentală, depășind decalajul din trecut.” (19 mai 1971).
        Fără aspectul unei scrieri polemice, „Întoarcere la izvoarele gândirii occidentale” este de fapt o replică la una din părerile lui Heidegger. Octavian Vuia începe prin a propune noi și sugestive traduceri din greaca veche a celor mai însemnați presocratici, pentru ca mai apoi, într-un amplu studiu să ofere viziunea sa personală asupra gândirii europene. Imaginea sintetică pe care filosoful român o propune se deosebește de cea a lui Heiddegger (din Platos Lehre von der Wahrheit) care vedea într-o duplicare a adevărului platonic două posibile direcționări ale filosofiei de după Platon. În credința lui Octavian Vuia, demersul gândirii filosofice ar fi fost deschis în trei zări diferite, pe urmele câte unuia dintre cei trei mari presocratici (v. Octavian Vuia, Remontée aux sources de la pensée occidentale. Heraclite. Parmenide. Anaxa-gore, Les travaux du Centre Roumain de Recherches, Paris, 1961, 124 p.). Sfârșitul metafizicii preconizat de Nietzsche este interpretat de Vuia ca îndemn de întoarcere la izvoare și nu ca nihilism. Iar momentul marcat în istoria filosofiei de către Descartes nu-i pare atât de revoluționar pe cât se spune prin manualele de filosofie. Fiindcă, deși nu-i plăcea scolastica ce se cantonase de prea multă vreme în gândirea aristotelică, Descartes îi pare a umbla pe drumul pe care se află și Aristotel, pe acel drum al existenței recomandat de Parmenide în Poemul său. Diferită ar fi calea lui Anaxagora, care a avut viziunea unei gândiri (nous), înțeleasă ca spirit depășind cele ce există. Acest drum l-ar fi ispitit și pe Platon în dialogurile sale târzii, în Parmenide și în Sofistul, unde a încercat să sugereze dialectica unei gândiri ce tinde spre eleatism. Cel de-al treilea drum îi pare lui Octavian Vuia a fi fost „gândirea adevărurilor contrare în unitatea lor originară.” Asemenea drum, „întortochiat și mereu schimbător” ar fi fost deschis de Heraklit și întregit de Pascal și Kierkegaard cu gândirea existenței. Prin dezvăluirea celor trei direcționări într-o sinteză argumentată cu multă erudiție și ingeniozitate, Octavian Vuia intră cumva în dialog cu fostul său profesor, ceea ce nu s-a întâmplat nici un moment în monografia lui Walter Biemel (Ed. Humanitas, 1996) care doar s-a străduit să povestească ce a înțeles el din Heidegger.
        În Platos Lehre von der Wahrheit, interpretarea adevărului platonic implica „răzgândirea” filosofului grec, imposibil de argumentat. Teza lui Martin Heidegger conform căreia adevărul platonic ar fi fost până la un moment dat ceva de genul „dez-ocultării” (Unverborgenheit) ca pe urmă să devină „corectitudine” (Richtigkeit) a fost doar enunțată, fără a fi şi argumentată. Adevărul la Platon trădează însă o tendință neștirbită spre contemplare, spre intrarea în „topos noetos”, spațiu-nespațial indicând acea modalitate particulară de ființare a inteligibilelor.
        Cu o mare artă ascunzându-se după meșteșugite cuvinte, de fapt M. Heidegger este mai puțin original decât ar apărea la prima vedere, el încercând a pune laolaltă cele două interpretări tradiționale ale platonismului, prima propusă de Aristotel și cealaltă de Fericitul Augustin. Ultima a fost susținută în filosofia românească de un Nae Ionescu, ecouri regăsindu-se și la alți filosofi români. De exemplu, în notația filosofului de la Păltiniș după care „exterioritatea Ideilor este o simplă metaforă pentru interioritate.” Prima interpretare, cea comună lui Aristotel și neo-tomismului, transpare și în presupunerea lui Blaga după care Ideile ar fi fost „tipare supreme ale lucrurilor.”
        În hermeneutica heideggeriană adevărul platonic este dedublat pentru a aduna laolaltă aceste două interpretări diferite ale doctrinei platonice. De aici impresia că la mijloc ar fi fost o bruscă întoarcere dinspre adevărul metafizicii către un adevăr ținând de domeniul logicii: Până la un moment dat Platon ar fi pledat pentru metafizică și pentru dez-ocultarea ce implică acea chintesență a adevărului care este libertatea. Apoi s-ar fi preocupat de problema adecvării cunoașterii, pe care ar fi soluționat-o considerând deodată că Ideile ar fi avut un statut asemănător conceptelor. Evident că hermeneutica „globalistă” propusă de filosoful german intră în contradicție cu faptul că Platon a pledat mereu în dialogurile sale pentru Adevărul unic și de neatins, identic cu Binele și Frumosul absolut (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică a participării la divina lume a ideilor, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999).
        Din păcate Întoarcere la izvoarele gândirii occidentale, această extrem de interesantă lucrare a lui Octavian Vuia, nu este încă tradusă în românește. În schimb, grație eforturilor lui Nicolae Florescu, oricine se poate iniția în gândirea filosofică a lui Octavian Vuia parcurgând următoarele scrieri: Întâlnire cu oameni și idei (Ed. „Jurnalul literar”, București, 1995); Întoarcerea lui Zalmolxe. Meditații dialogice (Editura „Jurnalul literar”, București, 2000), și din cele două volume de publicistică intitulate Aducere-aminte (Ed. „Jurnalul literar”, București, 2002 şi 2005). Din toate aceste opere redate autenticei noastre culturi (năpădită de impostură mai ales în domeniul filosofiei), cititorul va avea ocazia să afle câte ceva și despre omul de mare frumusețe sufletească a cărui voce poate a auzit-o cândva la emisiunea „Lumea creștină” (difuzată de la München de radio „Europa liberă”) fără să știe cine este în spatele ei, cum n-a știut nici Alexandru Dragomir, ascunsul discipol al lui Heidegger. Rămas în exil, Octavian Vuia a ajuns în bune relații cu filosoful de la Freiburg. Dar despre clandestinitatea culturală în care viețuia Alexandru Dragomir a aflat Heidegger abia prin anii șaizeci. În comparație cu prietenul său întors în țară, Octavian Vuia a reușit să se împlinească în plan cultural. Cu totul alta a fost soarta filosofului Alexandru Dragomir, care a trăit până la moarte ca un necunoscut ascuns cu mare vigilență de cei care-l frecventau. Fiindcă tocmai cei care formaseră ani în șir publicul foarte restrâns al conferințelor sale nu i-au dat nicicând prilejul să-și citească vreo prelegere înregistrată de ei, – nici în „Dilema”, publicată eventual de Andrei Pleșu, care scria cu o mare doză de cinism că lui Alexandru Dragomir nu i-ar fi displăcut „statutul de autor” (p.252), nici în revista „22” a G.D.S-ului, publicată eventual de Liiceanu –, în condițiile în care cei doi s-au înghesuit să-i aducă lui Alexandru Dragomir să vadă (și să admire!) cum arată o astfel de operă provenită dintr-o serie de prelegeri ținute de Andrei Scrima și înregistrate pe bandă magnetică.
        Lui Alexandru Dragomir i se potrivesc rândurile scrise în 1964 de Emil Cioran: în vreme ce unii „cad în timp” [conform istorismului prin resemnare], alții cad „din” timp. Alexandru Dragomir a hotărât la momentul potrivit să mai spere că-și va face un nume în țara aflată sub „ocupațiea comunistă” (Vasile Băncilă). Dar ar mai fi și sensul că necunoscutul doctorand al lui Martin Heidegger a reușit să se sustragă istoriei, să „cadă” dincolo de ea, intrând cu bună știință în clandestinitate culturală, spre a putea continua să gândească liber și să se preocupe de adevărata filosofie.
                                                                                        Isabela VASILIU-SCRABA





                  Media alternativă versus Media compromisă

        Ce-i lipseşte chelului? Tichia de mărgăritar, bineînţeles. Chiar aşa. Nouă ne cam lipseşte media alternativă, alter media (de dreapta sau de stânga), media underground. Desigur, media alternativă nu ne lipseşte cu desăvârşire, are câţiva reprezentanţi deja frecventaţi, dar parcă e încă destul de firavă. Nu ne gândim aici la reţelele sociale, extrem de personalizate, dar aflate încă în afara răspunderii pentru comunicarea publică.
        După ce România a fost ocupată de Occident prin integrarea în UE şi în NATO, ocupaţie care s-a produs mai întâi printr-o propagandă violent anticomunistă făcută după căderea de facto a comunismului şi apoi printr-o devastatoare subordonare economică, finanţatorii occidentali ai marilor ziare au decis că acestea sunt inutile, ba chiar pot încurca treaba ocupanţilor, şi deci le-au închis. Patronii români ai acestor ziare, simpli interpuşi, s-au umplut de bani şi nu şi-au pus prea multe întrebări. Fuseseră plasaţi pe nişte scaune pe care nu le prea meritau şi, contra unor mari sume, au renunţat la „misiunea” lor postrevoluţionară. Aproape toţi proveneau din vechea presă comunistă unică – Scânteia, România liberă, Scânteia Tineretului, Flacăra... –, unde prestaseră îndelung. De ani buni în România nici un ziar nu mai are o autentică acoperire naţională. Tirajele celor care încă se tipăresc sunt ridicole pentru o ţară cu aproape 20 de milioane de locuitori.
        Unul dintre aceşti patroni de presă, Dumitru Tinu, care-şi cumpăra sau îşi vindea ziarul, nu se ştie prea bine – despre Adevărul e vorba –, a murit într-un accident de maşină care nu a fost elucidat până azi. Marile trusturi de presă au intrat pe mâna celor mai dubioşi oligarhi ai tranziţiei, azi aproape toţi cu puşcărie la bază, urmăriţi penal sau chiar morţi : Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Adrian Sârbu, Cristian Burci, Sebastian Ghiţă, Dinu Patriciu, Dan Adamescu etc. O asemenea listă, de altfel, e de-ajuns pentru a schiţa un tablou moral al mediei mainstream. Aceşti patroni mainstream s-au pretat la orice aducea profit, relaţii, putere personală: colaborări strânse cu serviciile speciale (şi contra cost), propagandă murdară pentru un partid sau pentru adversarul său, şantaje la adresa firmelor româneşti şi străine, execuţii la comandă, parteneriate bine mascate cu aliaţi sau cu inamici ai României. Azi nimeni nu mai ştie cine cu cine lucrează, care e linia editorială (nici una!) şi cât vor mai rezista întreprinderile lor de carton, fabricate de miliardari de carton. Miliardari de carton – creaţi de Sistem pentru a alinia România postcomunistă la capitalismul occidental.
        Ce este media alternativă ? „Mediile alternative vehiculează informaţii alternative la cele vehiculate de media comercială sau de cea de stat. Adesea gratuite sau fără publicitate, aceste medii se prezintă ca medii cetăţeneşti diferite de marile grupuri de presă. Ele au o altfel de linie editorială, care se opune mediei de masă, mediei mainstream. Media alternativă oferă informaţii care se doresc a fi contracurentul tendinţelor dominante. Astăzi, mediile alternative se pot manifesta în formate „tradiţionale” (ziare, reviste, posturi de radio) sau în formate mai noi : jurnalism online şi celelalte suporturi virtuale, mai ales multimedia pe Internet. Istoric, mediile alternative au însoţit evoluţia tehnicilor de comunicare: presă alternativă, radiouri alternative, asociaţii (începând din anii ’70), televiziuni alternative, Internet alternativ. Internetul a dat un suflu nou mediei alternative.” Am tradus din franceză această descriere didactică şi cuprinzătoare a mediei alternative.
        Într-o Românie a „binoamelor” şi a „trinoamelor”, a ofiţerilor acoperiţi, agenţilor de influenţă, informatorilor plasaţi în aproape toate firmele de presă, plătiţi şi de instituţiile de forţă pe multiple canale, media alternativă poate fi marea şansă a relansării unui autentic proces de democratizare. Aproape fiecare ziarist activ mai important are azi o „treabă”, o agendă. El, ziaristul, serveşte la punct fix pe cineva, un interes anume. Singurul care rămâne nereprezentat e interesul general. Cu modestie, fără spectacol, cu mijloace reduse, media alternativă poate prelua acest rol esenţial pentru apărarea libertăţii. Media alternativă are deja bloguri interesante, bine alimentate, are site-uri care funcţionează ritmic. Dar nu e vorba aici, bineînţeles, de trolli angajaţi de partide sau de instituţii „umbroase”, ci de media produsă de oameni cu adevărat independenţi, care fac uz de profesionalism, cultură, argument, cunoştinţe adevărate despre contextul istoric, economic şi social.
        Înainte de 1989, „disidenţii” (foşti membri de partid) au fost foarte rari, în vreme ce slujitorii obedienţi ai statului totalitar, ai clanului Ceauşescu erau câtă frunză şi iarbă. „Rezistenţii” (cei care nu au făcut niciodată parte din PCR şi nu au colaborat cu Securitatea) erau mult mai numeroşi dar nu se prea manifestau public. Cu tot zgomotul produs de cei puşi acum în faţă, la manete, şi care se bat zilnic cu cărămida în piept, peisajul public moral nu e azi foarte schimbat. Altruiştii, oamenii cinstiţi, muncitorii oneşti în slujba interesului general sunt la fel de puţini ca înainte de 1989. De la cei îmbătrâniţi în rele, farisei, impostori, îmbogăţiţi ai tranziţiei nu ne mai putem aştepta la nimic bun. Rămâne de văzut dacă România mai are şi alte resurse pentru a ieşi din marasmul falsei democraţii şi al pseudocapitalismului în care a intrat inocent şi în care se zbate azi terminal, agonic.


                                                                                        Petru ROMOȘAN