Magda Ursache - Cu Mircea Popa în avanposturile Unirii
Isabela Vasiliu-Scraba - La Centenarul Marii Uniri



        Cu Mircea Popa în avanposturile Unirii


         
        O carte  care sper să aibă „un răsunet” este Avanposturi ale Marii Uniri, tipărită de Editura Şcoala Ardeleană, Cluj –Napoca, în 2017. N-am fi decât veşnic repetenţi ai Istoriei (şi la materia Istorie) dacă n-am cunoaşte momentele astrale, dar şi „vremile de cădere”, cum le numeşte Vintilă Horia; dacă nu ne-am recunoaşte giganţii, eroii civilizatori. Or, direcţionaţi cum suntem spre memorie întunericită, Şcoala Ardeleană nu mai are loc în manualul alternativ de română.
        Pentru cărturarul ardelean, Profesorul Mircea Popa, Centenarul nu e cuvânt gol, nici sărbătorirea lui „vulgată patriotică”. Coeziunea naţională la o sută de ani de la „cel mai important eveniment din epoca modernă şi din totdeauna”, aşa cum scrie apăsat în Argument la masiva carte de aproape 400 de pagini, o vizează autorul: îi vrea pe români din nou uniţi „în cuget şi-n simţire”. Spicuiesc din CV-ul succint: Premiul „N. Iorga” al Academiei Române, Crucea Transilvană, Medalia „Eminescu” şi Medalia „Corneliu Coposu”, Senior al Clujului, Cavaler al Culturii, Comandor al Învăţământului... Aşadar, un scriitor în stare de veghe.
        Unii plâng pe umărul Ungariei care jeleşte la 1 Decembrie, în aşteptarea altui Trianon, ca şi cum transilvănenii români n-ar fi trecut prin suferinţă, n-ar fi fost nedreptăţiţi, umiliţi, n-ar fi fost maghiarizaţi cu gârbaciul şi cu puşca; alţii găsesc Centenarul o sindrofie inutilă, iritându-i pe conaţionali; unii şi alţii văd în anul Centenarului o prea lungă sărbătoare de sorginte naţional- comunistă, de parcă bărbaţii Unirii n-ar fi fost trimişi în temniţe de Tribunalul stalinist „al Poporului”, n-ar fi murit în închisorile dejisto-paukeriste. Iuliu Maniu, arestat în 1947 şi închis pe viaţă, mort la Sighet, în 1953; Iuliu Hossu, care a citit Proclamaţia pentru Unire la Alba Iulia, puşcărizat la Sighet, DO (domiciliu obligatoriu) la Mănăstirea Ciorogârla; Alexandru Lapedatu, istoric, ministru în opt guverne, preşedintele Academiei între 1935-1937, arestat în „Noaptea demnitarilor”, 5-6 mai ’50, mort la Sighet la 74 de ani, după 117 zile de puşcărie; tot în „Noaptea demnitarilor” a fost arestat Daniel Ciugureanu, mort la Sighet, fără mormânt, dar şi fără a se şti ziua decesului; Sever Bocu, luptător pentru unirea Banatului cu Regatul României, mort la Sighet în ’51; certificatul de deces, primit de familie după 7 ani; Pan Halippa, preşedintele Sfatului Ţării, arestat tot în acea noapte cumplită de miliţia supravegheată de comisari sovietici, a fost încarcerat la Sighet fără judecată, timp de doi ani; predat în ’52 sovieticilor şi condamnat de NKVD la 25 de ani de muncă silnică în Siberia, a trecut prin 11 lagăre; la moartea lui Stalin, în ’55, a fost predat românilor şi închis iarăşi; bilanţ: 5 ani închis în România, 3 în URSS; a trăit 96 de ani şi a murit la Bucureşti, în 1979; în sărăcie grea au murit Ghiţă Popp, după 10 ani de Aiud, apoi DO în Bărăgan şi diplomatul Dimitrie Iuraşcu, intrat în dizgraţia comuniştilor, fără pensie, scos din manualele de Istorie. Îi trimitem şi noi în uitare, pe motiv că veacul naţiunilor s-a scurs demult, că jertfa patriotică a fost inutilă, că războaiele de apărare, fie teritorială, fie ideologică, nu-şi au rostul în secolul XXI. Că suveranitatea e un concept vetust, de secol „noăşpe”, că autoritate are Compania Coca-  Cola, nu statul, cum declara pe TVR 1, în dimineaţa zilei de 16 noiembrie 2018, un analist de toate zilele şi de toate emisiunile. Ca pe seară, în emisiunea lui Octavian Hoandră, acelaşi A.Ţăranu, mereu în câmp publicistic cu infracţiuni gramaticale cu tot, să se arate scârbit de „toba naţionalistă”, la care a bătut cu sârg, sub Ceauşescu, nu altul decât I. Ţăranu- père.
        Engels prognoza că românii vor pieri din Istorie pentru că au vrut revoluţie naţională la 1848, nu proletară şi că ar trebui extirpat „caracterul lor naţional”. Pe cei din os de internaţionalist marxist nu-i doare de ţara asta ciuntită, punând semn egal între două state „extremiste”, Ungaria şi România, chit că Ungaria e intolerantă, iar noi, prea toleranţi. Atacă România unitatea Ungariei sau Ungaria atacă unitatea României? Şi de ce nu învăţăm nimic din solidaritatea etnică a ungurilor?
        În acest context neprielnic Marii Istorii şi Marii Uniri, Profesorul Mircea Popa nu se teme de epitete ca „învechit”, „conservator”, „păşunist”, cum o fac atâţia corect-politici. Dar ce de false realităţi propun istoricii de o anume formaţie, acomodaţi la ideea că dreptul natural etnic nu mai există, că popoarele nu mai au dreptul să decidă! Cu naţia, considerată „ficţională”, a rezolvat-o istoricul  Lucian Boia, dar şi alţii, afirmând că n-a existat conştiinţă de neam. Se neagă românitatea românilor, ocolim să vorbim despre „începătura, neamul şi vechimea” (D. Cantemir) moldovenilor, muntenilor, ardelenilor, maramureşenilor. Ni se spune că latinitatea e doar o pretenţie, propunându-se eliminarea latinei din şcoală. Se aduc argumentele lui Roesler, că ne-am fi „infiltrat” în Transilvania, parte de regat ungar. Dar cum au ajuns oare „infiltraţii” majoritari acolo? A, nu mai contează legitimitatea majorităţii după noua doctrină corect-politică? Sau contează doar în Ţinutul Secuiesc?
         Din volumul În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere, minorităţi, Humanitas, 2017, al domnului Boia, aflăm că maghiarii au „dreptul istoric”, că Transilvania a aparţinut Ungariei o mie de ani, fiind, la 1918, „o ţară care dura de 1.000 de ani”. Aşa să fie? Ungaria a dispărut de pe harta Europei în 1541 şi multă vreme după aceea, pînă în 1867, când s-a întâmplat unirea, nevoită de români, dintre Transilvania şi Ungaria, sub habsburgi. Turcii au transformat-o în paşalâc la 1526, după bătălia de la Mohacs, ocupând Buda. Imperiul bicefal Habsburgic a inclus-o în el ca provincie, prin Pacea de la Karlowitz, 1699. Cât despre eseisul Andrei Pleşu, mereu adecvat la moment, dumnealui afirmă într-o conferinţă că vocabulele a gândi şi neam de la maghiari vin, ca şi cum românii timpurii, protoromânii sau preromânii, cum vrem să le spunem, a căror etnogeneză se încheia în secolele VIII –IX, nu ştiau de neam şi nu gândeau până la migratori. Prostie este, după Andrei Pleşu, să cântăm Noi suntem români, fiind un ceardaş şparlit de la maghiari. Şi cum e greu de reţinut, că-i prea lung, Imnul României se cântă rezumat ori pe sărite, cum a făcut-o Marcel Pavel. Ferească Dumnezeu de o variantă personală pe ritm de ceardaş, că tot am ascultat La Marseillaise pe rock. Un depăşit şi Andrei Mureşanu, visând o Românie ( auziţi-l!) „nu fericită – mare!” Alta e viziunea istoricului de la UB: „o unică naţiune europeană, alcătuită numai din minorităţi” sau „o Europă islamizată” (L. Boia, lucr. cit.pag. 116), „casă în egală măsură primitoare pentru toţi locuitorii săi. Miza, pentru noi toţi, nu e trecutul,ci viitorul” (ibidem, pag. 123). Aşadar domnul Boia speră în valul (vălul?) islamic, fără a vedea fanatismul conducătorilor lui.
        Să revin la lecţia de istorie simplă şi clară, pentru cine are urechi de auzit, predată de Profesorul Mircea Popa în Argumentul cărţii sale: „Aceşti români transilvăneni au avut neşansa timp de trei-patru secole (sec. XI-XIII) să fie ocupaţi sistematic de ultimul val de migratori veniţi din centrul Asiei Mici şi strecuraţi, sub comanda căpeteniei lor Atilla, în Câmpia Panonică, în 896, prin trecătorile Carpaţilor.” Şi încă: „Românii din Transilvania au trecut prin experienţe extrem de dureroase, ajungând tot mai oprimaţi şi reduşi la postura de toleraţi”. Ce cereau? Să fie socotiţi naţiune, lângă unguri, saşi, secui; să fie militarizaţi ca şi ceilalţi, pentru a nu fi împovăraţi de servicile datorate nobililor. Fiind consemnaţi ca soldaţi, credeau că vor scăpa de „darurile obligate”, că tot ce era al lor va fi al lor. Poporul iobăgit era lipsit de drepturi: românul nu putea avea un cal, nu putea purta haine de postav; robota o stabilea nobilul; văduva lua a treia parte din avere, nobilul, două. Starea de sclav, fără nici un drept civil ori politic, i-a dus la răscoale. Nu ştiu cum o fi în Ardeal, dar în Moldova, la Iaşi, s-au spulberat de pe Copou busturile lui Horea, Cloşca şi Crişan. Au fost plantate care pe unde, separat. De ce? Pentru că toţi liderii răscoalelor sunt controversaţi, scriindu-se negru pe alb că Doja, moţii lui Horea, românii lui Iancu au protestat sângeros. Se vorbeşte de atrocităţile ţăranilor din Zarandul lui Horea, că au omorât nobili şi solgăbirăi, că au devastat castele. Ei, n-au fost de catifea răscoalele (ochi pentru ochi!), dar şi răzvrătirea a fost violent înnăbuşită. David Prodan relata că Horea n-a fost prezent la scenele atroce, însă legile vechi ale torturii pe roată au funcţionat. „Infamii” Horea şi Cloşca au fost exemplar ucişi la Alba Iulia, în faur 1785. Frânţi încet-încet pe roată, despicaţi în patru, cu maţele scoase, cu capetele în suliţe, cu bucăţi de corp atârnate în furci. Nici mort n-a scăpat Crişan de despicarea trupului. Contele Samuil Teleki, în martie 1785, încă privea la rece capul lui Cloşca înfipt în ţeapă, „ca când n-ar fi fost cap de om” (dintr-o scrisoare citată de David Prodan).
         Şcoala Ardeleană, eliminată din manuale, spuneam, după ’89 (fără Şcoala Ardeleană în şcoală!; se va uita puţin în Istorie doamna Ecaterina Andronescu, a patra oară ministresă la Învăţământ?), s-a ivit ca o „impetuoasă renaştere compensatorie”, cum notează Mircea Popa. Eroii naţionali sunt majoritar ardeleni, e clar. Ce-ar fi ca şi politicienii noştri să încerce să fie bărbaţi ardeleni? Fiţi ardelean, domnule Prişcă! Fiţi ardelean, domnule Cioloş! Fiţi ardelean, domnule Antonescu! Fiţi ardelean, domnule Buşoi! Fiţi ardelean, domnule Ponta! Fiţi ardelean, domnule Meleşcanu! E secetă mare de bărbaţi ardeleni în politică. Ce-i drept, eroii cam mor. Mihai Răzvan Ungureanu cedează Ungariei averea imensă lăsată testamentar de Gojdu României, ca să trăiască bine şi să fie, eventual, preşedinte.
        Prin Inochentie Micu Klein, Petru Maior, Gheorghe Şincai, I. Budai-Deleanu, dar şi prin episcopii Petru Pavel Aron, ori Ioan Bob, ori Samuil Vulcan, Blajul a devenit „centrul cultural cel mai impunător din întreaga Transilvanie”. Armele afirmării naţionale? Istoria şi filologia. La Blaj, pe Câmpul Libertăţii, s-a strigat în 1848 „Noi vrem să ne unim cu ţara!”, iar strigătul a răsunat din Ţara de dincolo de pădure („Trans-Silvae”) în Ţara Fagilor. Pentru ca istorici de şcoală recentă să susţină că opera corifeilor Şcolii Ardelene, nişte obsedaţi de „purism latinesc”, ar fi o făcătură, că latinitatea e „o construcţie”. O fi prins ideea domnului Boia că „limba e o chestiune secundară”? Doar dacă habar n-avem de spusa lui Dimitrie Cantemir, de la 1700: „Limba cea părintească (...) nebiruit martor ni iaste”. Doar dacă nu mai vrem să ştim de spusele lui Grigore Ureche că „Rumânii câţi se află lăcuitori în Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoruşu, de la un loc suntu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”; că toţi „s-au tras de la un izvod”; „în Ardealul sau Ţara de jos sau Ţara peste munte lăcuiescu români peste tot locu, de mai multu-i ţara lăţită de români decâtu de unguri”. Şi dacă ai noştri cărturari nu ne conving, să-l ascultăm pe Antonio Bonfini: „românii au rezistat barbarilor pentru că au ţinut la limba lor mai mult decât la viaţă”.
         S-a lansat aberaţia că Unirea cea Mare n-a fost democratică. Mircea Popa o corectează. Nu se ţine seama de cei 1.228 de delegaţi veniţi la Alba cu credenţionale şi având în spate cei o sută de mii de participanţi pro Unire?; ia să fi fost „plebicist”, opinează L. Boia, altfel ar fi ieşit socoteala, de vreme ce la români nu era majoritate covârşitoare, populaţia citadină fiind covârşitoare la unguri. Ciudată statistică! În alte cuvinte, ţăranii ţinuţi forţat în neştiinţă de carte n-ar fi ştiut cum să voteze. Ba a avut grijă preotul satului să ştie. Ce nu vrea să ştie istoricul bucureştean sau nu vrea să spună e că în Săliştea Sibiului s-au născut 11 academicieni. Unul este Onisifor Ghibu, bărbatul celor două uniri: cu Ardealul şi cu Basarabia. Condamnat la moarte de unguri, ajuns refugiat la Bucureşti, mutat la Chişinău în 1917, urmărit de ruşi în Basarabia, ajuns, în ’45, arestat şi închis la lagărul din Caracal, între sârme ghimpate, pentru 222 de zile, rearestat în ’56, închis până în ’58, izolat la Sibiu. Puşcărizat de două ori, scos din Universitate, persona non grata până la moarte, în 1972. A fost printre primii deţinuţi politici sub comunişti. A mâncat ciorbă de cartofi fără cartofi, a băut apă puţină... „Suntem Ardealul!” e strigătul său din Palatul Poştelor, adresat premierului după Diktat. A scris Memorii către rege, către Petru Groza, către Hruşciov, către Bulganin... Lui Groza i-a scris, în martie 1949: „Poporul te cheamă la judecată prin fiul său Onisifor Ghibu.”
        Mircea Popa precizează că „în parlamentul ţării unite de la Bucureşti, şi-a găsit loc şi secuiul Fay, care a salutat şi recunoscut unirea Transilvaniei cu Patria Mamă, la fel cum s-a întâmplat şi cu reprezentanţii saşilor şi şvabilor”. Şi: „E bine de precizat că în condiţiile destrămării imperiului dualist, chiar şi elitele maghiare, în frunte cu Ady sau Béla Bartók, au dat publicităţii un manifest (semnat de circa o sută de intelectuali), prin care s-a salutat formarea statelor autonome, libere şi independente, ale popoarelor care au făcut parte din imperiu, recunoscându-li-se dreptul la libera organizare, ceea ce a însemnat, formal, recunoaşterea independenţei Transilvaniei.” QED? Nu încă. Mircea Popa aduce în discuţie factorul internaţional în Unire, sprijinindu-se pe intervenţiile multor personalităţi care au intervenit public în favoarea dreptului românilor de a fi ce-au fost: români. Au cuvântul ziaristul italian Roberto Fava, prezent la Procesul Memorandiştilor de la Cluj, din 1894, unde Fava a alergat de la Parma, britanicul Scotus Viator, norvegianul Bjørnestjerne Bjørnson, cehul Urban Jarnik, slovacul Milan Hodza şi maghiarul Ludovic Mocsány...
        Onoare şi respect pentru cărturarul Mircea Popa cu ideea sa de a-i socoti pe toţi, români şi străini deopotrivă, drept avanposturi ale Marii Uniri. Pentru ca Istoria să nu rămână o joacă, un fals joc imaginar.
         
                                                          Magda URSACHE
         
         

        La Centenarul Marii Uniri. O privire filozofică                                         asupra viitorului României


         
        Motto: „L’unité roumaine n’a pas attendu, pour exister, de recevoir une couronne consacrée à Rome ou à Byzance. L’on peut dire qu’une configuration naturelle, ou... la volonté même de la Providence a posé sur le front du people roumain la seule couronne dont il revendique la possession: celle de ses montagnes, Corona Montium, qui entoure de ses murs crénelés l’antique Dacie et que mentionnent les plus anciennes descriptions de cette terre, sur laquelle devaient se dérouler les fastes de son histoire” (acad. G.I. Brătianu, Origine et formation de l’unité roumaine, 1943, p.334)
         
        Manipularea (sau dresajul mediatic) aliniază, netezeşte diversitatea. A o pune în discuţie (a o critica) înseamnă a te sustrage uniformizării. Faţă de vremurile când numai institutele superioare se doreau a fi instrumente de dominare prin înrâurire politică, secolul trecut a adus noutatea mass mediei, mijloc de clonare a gândirii pe şablon, cu atât mai eficient cu cât reuşeşte mai bine să anihileze dreptul constituţional al fiecărui om de a gândi diferit. Pentru a putea mai bine controla mass-media, în România ocupată de armata lui Stalin s-a desfiinţat multitudinea de edituri, de ziare și de cărți, eliminând din librării și din biblioteci mai toate scrierile rezultate din participarea nemijlocită a românilor la cultura europeană, cu specială atenție pentru împiedicarea difuzării lucrărilor istorice semnate de academicieni și universitari români al căror prestigiu trecuse de mult granițele ciuntite ale României Mari (vezi P. Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000).
        Ne gândim la următoarele scrieri interzise înainte de 1990, dar care și azi sunt practic de negăsit, autorii fiind în majoritate masacrați în temnițe politice comuniste. În primul rând la scrierile academicianului martir G.I. Brătianu: „Théorie et réalité de l’histoire hongroise (1940, germ., it. 1940), „L’histoire roumaine écrite par les historiens hongrois” (1943; 1946), „La Moldavie et ses frontières historiques (1940, în it. și în germ; 1941; Ed. Porto-Franco, Galați, 1990), „Origines et formation de l’unité roumaine” (1943; germ.1944), „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești” (București, 1945) și la ediția a II-a din 1942 a volumului „Une enigme et un miracle historique: le peuple roumain (tradus în italiană și în germană), la acad. N. Iorga cu a sa „Istorie a Românilor din Transilvania și din Ungaria” și cu cele zece volume: „Histoire des Roumains et de la romanité balkanique”, la acad. Ioan Lupaș care a tipărit în 1937 volumul „Istoria Unirii Românilor” și în 1943 a publicat „O lege votată în dieta transilvană din Cluj la 1842”, istoric căruia îi apăruse lucrarea „Sfârșitul suzeranității otomane și începutul regimului habsburgilor în Transilvania”, precum și volumul din 1938 „Realități istorice în voievodatul Transilvaniei din sec. XII-XVI”, la acad. Ion Nistor, autor al volumului „La Bessarabie et la Bucovine” (1937), la istoricul I. Moga care în 1940 a scos la București „Siebenbuergen in dem Wirtschaftsorganismus des rumaenischen Bodens” și care publicase în 1944 la Sibiu două lucrări: „Voievodatul Transilvaniei” și „Les Roumains de Transylvanie au Moyen Age”, tradusă și în italiană (I Romeni di Transilvania nel Medio Evo, pe care am citit-o în sala „Fondului Secret” a Bibliotecii Academiei), la acad. Silviu Dragomir (Studii și documente privitoare la revoluția românilor din Transilvania în anii 1848-1849, Cluj, 1946), la acad. N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, 1933, la Zenovie Pâclișanu, autorul volumului din 1942, „Die magyarische Ordnung în Mitteleuropa” (București, 1944) și a lucrării din 1923 despre Luptele politice ale românilor ardeleni din anii 1790-1792 etc. Credem că e arhisuficientă menționarea acestor titluri pentru a ne imagina ce-a displăcut și ce încă nu convine oficialilor în scrierile marilor istorici români arestați și torturați prin închisori.
        Cumanul B (vigilent urmăritor al fișei mele din wikipedia) scria prin culisele confiscatei enciclopedii că „istoricii BURGHEZI au fost reabilitați de Nicu din Scornicești”. Am pus majuscule care să-l arate pe Cumanul B așa cum este el: un wikipedist câștigat pe vecie de ideologia comunistă îndemnând la ură contra burgheziei și vehiculând jumătăți de adevăruri. Fiindcă nicicând n-au fost reabilitați toți istoricii burghezi. Cât privește opera celor „reabilitați”, din ea s-a publicat puțintel de tot. De fapt, în comunism „reabilitarea” (permanent frânată de cei cu putere de decizie rămași pe creasta valului și după 1990) a însemnat repunerea pe piață a câtorva volume de istorici, printre care și G.I. Brătianu republicat după 1987, când se știa de schimbarea de regim din 1989 (cf. Ion Varlam, Pseudo-România, București, 2004). Semnificativă este și alegerea pseudonimului. Încă de la începutul secolului XIX, Gh. Șincai observase că denumiri precum „cumani” indică o dominație politică și nicidecum felul populației. Acest lucru îl scria Șincai în Cronica... sa terminată la 1808 și tipărită 45 de ani mai târziu la Mânăstirea Neamț. Cumanul B, supraveghetor ideologic al wikipediei și iubitor de cumani, n-a rezistat ispitei de a consemna și părerea sa despre „naționalismul șovin al Școlii ardelene”. Probabil spre a se vedea opțiunile păzitorilor wikipediei confiscate de o mafie cu interese vădit anti-românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse). Consultând pe 15 nov. 2018 wikipedia românească, am sesizat că ea ascunde moartea după gratiile închisorii din Sighet a septuagenarului general Henry Cihoski (1871, Tecuci – 18 mai 1950) erou decorat de români și de francezi pentru vitejia sa în luptele de la Mărășești. Așadar unul din mulții făuritori ai României Mari uciși în temnițele politice comuniste (vezi Prof. Dr. Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești. Compendiu, Baia Mare, Ed. Gutinul, 1998, pp. 62-63).
        Într-o notă din volumul meu de eseuri intitulat „Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului” (Slobozia, 2002) enumerasem o parte din istoricii și academicienii „tocați în închisori” cu grija de a scrie pe actele de deces „persoană fără ocupație”: acad. George I. Brătianu, acad. Alex. Lapedatu, istoricul basareabean Ion Pelivan, care a făcut parte din Delegația României la conferințele de pace de la Paris și Geneva, acad. Silviu Dragomir, acad. Ștefan Meteș, acad. Ioan Lupaș, ultimii trei fiind supraviețuitori ai regimului de exterminare din închisoarea de la Sighetul Marmației. Supraviețuitor a fost și savantul Ion Nistor, profesor de istoria românilor la Universitatea cernăuțeană unde a învățat tatăl meu. Academicianul Ion Nistor, arestat în 5 mai 1950 (odată cu istoricii pe care-i va cita în 1999 Vasile Spinei, cum vom arăta mai încolo), a fost cel care în 1918 a redactat și a citit Actul Unirii Bucovinei cu România. În anul când Ana Pauker a înființat Securitatea împreună cu Vasile Luca și Teohari Georgescu, istoricul Ion Nistor a fost îndepărtat din Academia epurată și de alte personalități marcante ale spiritualității românești (Lucian Blaga, Nichifor Crainic, P.P. Panaitescu, G. I. Brătianu, George Fotino, Șt. Bezdechi, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, etc.).
        Într-o ședință a înaltului for decimat de mercenarii ocupantului sovietic, Traian Săvulescu (pe atunci președinte al Academiei) a avut admirabila îndrăzneală de a spune că istoricul Ion Nistor este întemnițat „pentru motive pe care nu le cunoaște”. Agentul sovietic Iosif Chișinevschi a replicat cu promptitudine că Securitatea l-a arestat datorită apartenenței fostului academician la Partidul Liberal (același motiv fusese invocat și la arestarea scriitoarei Alice Voinescu, și probabil a foarte multor alții).
        Pe când încă trăiau scriitori care se bucuraseră de libertatea de gândire și de creație făcută posibilă de Marea Unire de la 1 dec. 1918, argumentul comunistului semi-analfabet n-a impresionat. Doar în zilele noastre, oricine poate auzi pe toate canalele mass-mediei oficiale motivațiile întemnițărilor politice invocate de Chișinevschi. Președintele de atunci al Academiei Române i-a replicat în 1955 celui numit „țarul culturii” (datorită puterii pe care o deținea) că „legislația internațională și națională nu consideră contravenție a fi demnitar în guvernele liberal, țărănist, Goga-Cuza, etc.” (cf. acad. N. Bănescu în „Magazin istoric”, nr. 9-10/ 1996 și în nr.2/ 1997). Ba mai mult, la motivul că deținutul Ion Nistor ar fi după gratii și pentru că a publicat articole anti-sovietice, acad. Traian Săvulescu a spus că este „un abuz” a califica drept anti-sovietică o problemă istorică privind relațiile românilor cu Rusia, apoi cu U.R.S.S. (ibid.).   
        Desigur că, în lagărul comunist, atare atitudine față de un mercenar al ocupantului sovietic a fost o excepție. Căci la vremea dictaturii comuniste care a durat patruzeci și cinci de ani datorită terorii polițienești sprijinind teroarea ideologică, reacţia firească de împotrivire la anularea libertăţii de gândire nu se putea ivi decât după gratii de temnițe comuniste (vezi „Jumătate de veac după cum a fost să fie”, în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, pp.77-97).
        În fapt, răspunsul românesc la mutilarea gândirii ce se petrecea în țara subjugată s-a putut ivi doar prin scrierile elitei aflate dincolo de cortina de fier unde se găseau Mircea Eliade, N.I. Herescu, Dionisie Ghermani, Sever Pop, Horia Stamatu, Emil Turdeanu, Vintilă Horia, Alexandru Randa, Octavian Vuia, Ion Varlam etc. Numai că scrierile lor s-au dovedit după 1990 cu greu „revenite” acasă prin firave retipăriri pe tăcute, în tiraje minuscule și în condiţii precare. Când tipărirea s-a făcut mai la vedere, a urmat cvasi-automat formula „reductio ad Hitlerum” pentru anihilarea oricărei admirații pe care scrierea exilatului (sau a autorului interzis de cenzura comunistă) ar fi trezit-o spontan.
        Ca urmare, clonarea gândirii pe şablon începută de ocupantul sovietic după ciopârţirea României s-a continuat fără nici o stavilă, de ca și cum decembrie 1989 n-ar fi existat. Totuși ar fi de reținut momentul 1990, întrucât atunci s-a început sărbătorirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, precum și falsul anti-comunism afișat de oficiali după 1990. Falsitatea acestora s-a văzut însă din împotrivirea acerbă la tentativa de a fi scoase la lumină crimele regimului comunist.
        Profesorul dr. Nuțu Roșca, autor al documentatei lucrări intitulată „Inchisoarea elitei românești” (Editura Gutinul, Baia Mare) amintea în 1998 de amânările ce au durat ani de zile și de „greutățile de neînvins” care l-au forțat să publice doar un compendiu, după ce a tot așteptat publicarea amplei sale lucrări pe care o depusese la mai multe edituri.
        Tot în 1998, de astă dată nu la o editură oarecare, ci la o mare editură bucureșteană, cu sediul în fosta Casă a Scânteii, apărea și „Paradoxul Român” al lui Sorin Alexandrescu. Spre deosebire de compendiul cercetătorului băimărean, volumul pus pe piață de Editura Univers probează perfecta continuitate a perioadei dinainte de 1990 când erau interzise orice referiri la detențiile politice. În istoria sa paradoxală, autorul (fost profesor de română în Olanda) „omite” toate informațiile legate de temnița politică făcută de acad. Ion Nistor și de alți făuritori ai Marii Uniri de la 1 dec. 1918.
        Însuși istoricul Victor Spinei, când scoate la oficiala editură Polirom a doua ediție a „Mării Negre de la origini până la cucerirea otomană” (amplu volum publicat de G.I. Brătianu în 1943) uimește în 1999 cititorul prin meșteșugita formulare menită a ascunde temnița politică pe care au îndurat-o istoricii români de elită. Academicianul Spinei scrie că G.I. Brătianu și o serie de alți istorici ar fi avut o capacitate de creație „diminuată” (vezi Doamne) datorită „împrejurărilor speciale în care s-a aflat în ultimii ani de viață, ceea ce îl apropie..., prin similitudinea situației de C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu, V. Papacostea, I.I. Nistor, I. Lupaș, Al. Lapedatu, S. Dragomir, Z. Pâclișanu, T. Sauciuc-Săveanu, E. Lăzărescu, Al. Marcu și de numeroși colegi de generație (p.13).
        Semne ale îndoctrinării post-decembriste le-am sesizat și într-o carte din 2008 (Theodor Codreanu, A doua schimbare la față, Iași, Ed. Princeps, 2008) construită pornind de la nişte premise întrutotul false. Amăgit de strategia profitorilor regimului comunist de a învinovăți victimele comunismului, autorul avansează ideea că mutilarea spiritualităţii româneşti s-ar fi datorat în două rânduri «trădării intelectualilor»: Prima oară prin invocatul colaboraţionism pe care îl tot proferează mass-media post-decembristă, prin lichele ce vorbesc de lichelism. Colaboraționismul cu ocupantul sovietic de după 23 august 1944 ar fi produs (vezi Doamne) o primă «schimbare la faţă» a României.
        Or, nu așa s-a schimbat o țară în care circa două milioane din cetățenii ei au ajuns după gratii de temnițe politice din 1944 până în 1964 (despre amploarea crimelor comunismului a se vedea vol.: dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, Ed. Irecson, București, 1.430 pg.; A. Soljenițîn, născut în 1918, avansase ca număr de victime ale comunismului sovietic 65 de milioane, Gorbaciov le-a micșorat la 40, în timp ce St. Courtois, coordonatorul Cărții negre, mărturisea următoarele: „Vous n’imaginez pas le travail acharné qui m’a couté, même les 20 millions, pour les faire accepter par mes collaborateurs, tous, comme moi, anciens admirateurs de l’URSS”.). Cum bine se ştie, după Yalta anului 1945, România a fost ciuntită, jecmănită, decapitată și transformată dintr-o ţară liberă într-o « gubernie sovietizată » (apud. Virgil Ierunca).
        În cuvântarea pe care a ţinut-o la deschiderea Universităţii din Odessa pe 7 dec. 1941, guvernatorul Gh. Alexianu le spunea studenţilor că „indiferent de sistemul de opresiune (…), indiferent de numărul lagărelor de muncă și de exterminare care v-au obligat să acceptati politica statului [sovietic], în lupta dintre comunism și democrație, oricât ar dura ea, va învinge până la urmă numai democrația” (vezi Șerban Alexianu, Transnistria – un capitol în istoria omeniei româneşti, Ed. Vremea, București, 2007).
        Fostul profesor de drept constituțional de la Universitatea din Cernăuți (din oct. 1926 până la ocuparea teritoriului românesc de către bolșevici în 1940) a prevăzut cu exactitate mersul istoriei. Într-adevăr, după multele decenii de totalitarism comunist a învins democrația. Un singur lucru i-a scăpat din vedere acestui mare jurist (care a participat la elaborarea Codului „Hamangiu”, de o valoare neegalată până în zilele noastre): Din comunism, ca și din hitlerism, a supraviețuit exercitarea terorismului ideatic, prin instituirea delictului de opinie. Teroarea preventivă a continuat să existe (ca un bun pe deplin câştigat) dincolo de schimbarea de conţinut a ideologiilor de dreapta sau de stânga. Delictul de opinie și-a reînnoit mereu statutul de lege, mai nou abuzându-se de şantajul cu anti-semitismul (vezi Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004). Dar nu s-a abandonat nici formula magică („reductio ad Hitlerum”) prin care mulți nevinovați au îndurat temnița politică în comunism.
        La una dintre anchetările după gratii, septuagenarul doctor Vasile Voiculescu a fost forțat să recunoască un lucru inițial negat: Anume că misticismul ar fi totuna cu legionarismul. Foaia a fost adăugată la dosarul ce cuprindea acuzația de misticism și declarația după care marele scriitor batjocorit și schingiuit de torționari recunoștea că a scris și difuzat din 1947 până în 1958 „poezii cu conținut religios de îndemn la o viață duhovnicească”. Înainte de a-și da duhul Vasile Voiculescu i-a spus fiului său: „Ionică eu mor! Mor! M-au omorât! Ai grijă că sunt mai perverși decât crezi tu.” (dr. Vasile Voiculescu).
        În studiul său despre „Originea și evoluția totalitarismului”, Ion Varlam evidenția faptul că Revoluția franceză ar fi fost cea care a inventat teroarea ideologică: „Orice persoană suspectă a nu gândi conform dogmelor iacobine era trimisă la ghilotină”. (cf. Ion Varlam)
        La Colocviul de filozofie de la Tecuci, după ce părăsisem sala (în care vorbisem despre filozoful martir Mircea Vulcănescu, perioada Criterionului și foarte puțin despre Sfântul Arsenie Boca) mi s-a întâmplat să-l aud în 2011 pe invitatul de la Craiova (căruia de câțiva ani îi oferisem cu autograf cele două volume despre filozoful Nae Ionescu din 2000 și volumul Mistica platonică apărută la Slobozia în 1999) spunând că eu aș fi „de dreapta”. Postate pe youtube, intervențiile mele din 2011 (și din ceilalți ani în care am participat la Colocviul „Ion Petrovici” de la Tecuci) pot dovedi netemeinicia acestei acuzații făcută pe la spate.
        Dacă admiri realizări spirituale demne de admirat nu înseamnă că ești „de dreapta”. Doar că ai căpătat în timp acel discernământ care multora le lipsește. Admirându-l pe Eliade, m-am bucurat să-i pot citi Jurnalul portughez. Nu mică mi-a fost însă surpriza când, comparând prima (din 2006) cu a doua ediție (din 2010) am constat cenzurarea paginilor unde savantul de renume mondial consemnase (pe 2 iulie 1941) date privitoare la masacre, deportări, violuri totalizând pe durata unui singur an 400.000 (patru sute de mii) de victime printre românii din Basarabia și Bucovina de Nord invadate în 1940 de Stalin. Din jurnalul ținut de Mircea Eliade între 1941 și 1945, Editura Humanitas cenzurase informațiile istorice neconvenabile comuniștilor bine îndoctrinați.
        Într-o deplină „continuitate a ordinii oficial abolite în 1990” (I. Varlam), înseși excelentele mele păreri despre Mircea Vulcănescu, discipol al Școlii trăiriste inițiată de Nae Ionescu îi deveniseră „suspecte” (a fi de dreapta) universitarului craiovean care (scriind bio-bibliografia lui Mircea Florian în 2004) a „sărit” atât peste Marea Unire de la 1 decembrie 1918, cât și peste „vara apocaliptică a anului 1940” (cf. Lucian Blaga). Nici unul din cele două momente istorice nu apar în cronologia vieții fostului deținut politic Mircea Florian (1888-2005), reținut de Securitate din august 1953 și torturat în anchete opt luni de zile (vezi Mircea Florian, Philosophia perennis, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2004, p.41).
        După abolirea comunismului, contrar celor scrise de Th. Codreanu, România nu s-a schimbat «a doua oară la faţă». Pentru că, din punctul de vedere al mass mediei oficiale, mari schimbări nu s-au prea petrecut: Nimeni „n-a fost la Roma” să facă mea culpa, cum scria Mircea Ciobanu în poezia „Veac douăzeci la capăt”: „veac păcătos, cu demoni stând la pândă,/ cu tineri delatori pășind agale/ pe urmele bătrânilor lor dascăli.// „Ai fost la Roma ?” „Nu” –răspund. „Mai bine./ Rămâi de tot acasă; trage ușa,/ ascunde cheia și coboară storul./ Fă ce-ai făcut și-acum un veac, adică”. (Mircea Ciobanu, în rev. „Viața Românească”, nr. 3-4/ 1996, p.19). Toți au rămas pe pozițiile dinainte de 1990, ceea ce l-a făcut pe fostul deținut politic Ion Varlam să vorbească în Pseudo-România – Conspirarea deconspirării (Ed. Vog, Bucureşti, 2004) de perpetuarea dominaţiei ideologice și după schimbarea de conţinut ideatic a ideologiei post-decembriste.
        Nici după cel de-al doilea război mondial, nici după decembrie 1989, România nu a fost «trădată de intelectuali». Nu s-a schimbat la față pentru că adevărata ei faţă i-a fost văzută trunchiat: fără operele întemnițaților politic și fără scrierile românilor exilaţi, iar după 1990 numai după imaginea confecţionată de oficialii bine mediatizați făcând (după zisa poetului Mircea Ciobanu) ce-au mai făcut și în comunism.
        Ca o singură noutate post-decembristă, mass-media oficială s-a străduit să accentueze cât mai mult asupra identităţii regionale. Ba sub pretextul diferenţierii ariilor de precipitaţii, de caniculă sau de îngheţ la sol, ba cu alte ocazii în care pe micul ecran răsăreau ca ciupercile după ploaie segmente diferit colorate din harta României, uneori chiar distanţând regiunile unele de altele. Pe lângă obsesiva repetare a imaginii unei ţări alcătuită din bucăţi, manipularea oficială a folosit şi reportajul sau ancheta cu pretenţii de obiectivitate. O anchetă încercând a explica (pe dos) întregul prin parte a fost publicată în „Dilema veche” nr. 365/10-16 febr. 2011. Din ea s-a aflat cât de apreciată este exacerbarea patriotismului local și cum apartenenţa locală ar înnobila identitatea naţională (după opinia unui doctor în istorie), identitatea naţională fiind (vezi Doamne) suma (și sinteza) identităţilor regionale (după un scriitor).
        Siliți a-și tempera firescul patriotism local, chiar și elevii bucovineni și basarabeni ce înduraseră două refugii (prima oară în 1940 și a doua oară în 1944) au fost „dresați” în 1947 de aşa-zisul academician Roller să repete automat că „la 11 iunie 1941 /…/ s-au pus definitiv la punct planurile trădătoare ale agresiunii împotriva ţării sovietice. Trecând de partea Germaniei hitleriste, Antonescu conta pe ajutorul german pentru cucerirea de teritorii” (Mihail Roller, Istoria României. Manual unic, ediţia a III-a, Editura de Stat, 1947, p.750).
        Manualul unic nu uită jumătatea de Ardeal oferită în 1940 de Hitler administrației hortyste (p.752), dar „uită” să reprezinte pe hartă provinciile româneşti (Basarabia şi Bucovina de Nord) cotropite de Stalin în 1940 în bună înțelegere cu Hitler. Cât privește situația minorităţilor, atât Roller cât şi cei care orchestrează din umbră dresajul mediatic post-comunist au beneficiat de serviciile minciunii prin omisiune, neprecizând că, pe lângă multele minorităţi, în România locuiesc români într-o proporţie covârșitoare. Trecând intenționat cu vederea că procentul total al minorităţilor nu depăşeşte 10% din totalul populaţiei ţării, s-a tot încercat după 1990 atacarea articolului 1 din Constituţie: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.
        După deceniile de neîncetată manipulare mediatică a apărut de-a dreptul uimitoare petiţia on-line prin care, în trei luni de zile, 7.420 de români (punând identitatea naţională mai presus de identitatea regională) au cerut să nu mai fie reprezentaţi de europarlamentarul Laszlo Tokes (din minoritatea maghiară de 6,6% ,vezi Anuarul maghiarilor din România, 2002, Ed. Polis, Cluj-Napoca), după ce L. Tokes a declarat că 1 decembrie (ziua naţională a României) este zi de doliu pentru maghiari.
        Filozoful Nae Ionescu (1890-15 martie 1940), „cel mai mare publicist” din interbelic, observase că în mica ţară vecină se poartă doliu fără rost şi că ungurii, umblând pe la toate porţile, se vaită fără motiv. Fiindcă alipirea Transilvaniei la patria mumă nu a fost în 1918 un „act arbitrar sau de violenţă a românilor. Noi n-am cucerit Ardealul cu armele, n-am cucerit nimic. S-au desfăcut încheieturile prost lipite ale vechii Monarhii Austro-Ungare şi s-au tras toate neamurile la matca lor” (Nae Ionescu, 1932). Cum bine se știe, pe 28 octombrie 1918 s-au declarat independenți cehoslovacii, desprinzându-se din imperiu Boemia și Moravia, pe 2 noiembrie Ungaria, pe urmă polonii din Galiția s-au unit la Polonia care s-a declarat independentă pe 5 noiembrie, pe 12 noiembrie Austria, pe 24 noiembrie s-a declarat independent Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, pe 28 Bucovina, iar pe 1 decembrie s-au unit Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul. Din nefericire, datorită unei conjuncturi de moment, doar o treime de Maramureș s-a lipit la „patria mumă”, două treimi ajungând după 1945 să aparțină Rusiei sovietice, iar după 1990 Ucrainei. (vezi vol.: Ion Mihai Botoș „România Mică” și Marea Unire. 90 de ani de la Marea Unire, Apșa de jos, Ucraina, 2008, prefață de Dr. Mihai Dăncuș).
         
                                                               Isabela VASILIU-SCRABA