Magda Ursache - Vorba-n colţuri (III)
Adrian Dinu Rachieru - Panterorismul – un război psihologic? (II)
Florica Bud – Supa de varză
Isabela Vasiliu-Scraba - Insolența, calea cioraniană de mântuire
Petru Romoşan - Instantanee din bizarul război în curs


                                      Vorba-n colţuri (III)

        Am tot spus că, postsocialist, au apărut acei arbitri ideologici cu cartonaş roşu la îndemână şi cu fluieru-n gură, gata să te taxeze ca depăşit, ca întârziat în canonul vechi, dacă nu defăimezi tot ce s-a scris înainte de ei. Dar, atenţie: nimicul poate nimic, cum avertizează Heidegger.
        Distrugem canonul didactic, de la Creangă la Rebreanu, de la Goga la Labiş. În ce scop? Ca să nu avem – repet -repere absolute şi, pe cale de consecinţă, nimic care să ne definească identitatea.
        Eu nu cred că poţi primeni canonul ca pe un cearşaf, dimpotrivă, nici că poţi nimici cu un număr de revistă canonul Eminescu. Şi-l urmez pe profesorul N. Manolescu, susţinând: „canonul nu se discută; canonul se face”. Deci să ne canonim pe text, nu să reanimăm ideologia proletcultiştilor şapteclasişti, gata să-l înlocuiască pe Eminescu cu A. Toma. Cu cât eşti mai inclement demolator de Eminescu, cu atât eşti mai mărunt ca scriitor. Zice Alex. Ştefănescu şi-l aprob: „Spune-mi ce înţelegi din Eminescu, ca să-ţi spun cine eşti”.
        Pe vremea şcolarizării mele, clasicii erau trecuţi prin ciurul şi dârmonul cenzurii. Criticii de direcţie realist-socialistă se îmbulzeau să-l mistuie pe Eminescu, până nu mai rămânea din el nimic decât Împărat şi proletar. O luăm de la capăt, post annum 1989, propunând Somnoroase păsărele ca o creaţie de vârf? Altfel, poetul naţional (sintagmă răzbit contestată ) e considerat un deplasat, cu iubirea lui deplină de ţară, de limbă, de neam… Şi cât s-a râs de râul-ramul!
        Anihilanţii activişti au vrut demolarea construcţiilor durabile ale culturii româneşti, pentru ca acum să apară (i)luminaţii (unii, proveniţi din pulpana proletcultă, ca Shaul Carmel), ca să ne spună ce-i cu acea gândire politic-corectă de care nu-i în stare decât o anume elită. Iar elitei trebuie musai să i te supui,ea având totdeauna dreptate, chiar când greşeşte. Corecţilor politici nu le place sintagma lui Blaga, „duh românesc”, mie nu-mi place cuvântul iz, pus lângă tradiţie, nici desconsiderarea modelelor de etică şi de estetică. Şi asta pentru că, în ce mă priveşte, aplic şi criteriul estetic eugenlovinescian şi pe cel est-etic, monicalovinescian. Nu, nu sunt în acelaşi rând Steinhardt şi Zaharia Stancu, nici Edgar Papu, care putea spune despre Don Quijote, „vechiul meu prieten”, cu Dan Zamfirescu. Comparaţi destinul lui Petru Popescu şi destinul lui Ion Zubaşcu. Chiar Adrian Păunescu, până a nu deveni „vulcan noroios”, cum îi spune Ion Zubaşcu, nu-i de comparat cu poetul Mieilor primi.
        Canonicii se recitesc, notează Harold Bloom (The Western Canon; the Books and School of the Age, 1994). De asta n-o fi dorind o profesoară de română suplinitoare să-l mai predea pe Ion Creangă? Nu-i dezvăţământ (mulţumesc, Marian Victor Buciu!) ăsta?
        Minimaliştii (faţă de postmodernişti) au tot scurtat lista modelelor, părându-li-se prea lungă. Studentul plătitor a devenit client, cere prestaţii – servicii pe banii lui şi prestatorul – profesor i le oferă. „Bologna, ofta Petru Ursache,uite unde ne-a dus!”. Curând, elevii şi studenţii nu vor mai şti (şi nici c-or să le pese) că generaţia mea n-a studiat Blaga la şcoală şi la facultate. Însă noi am fost forţaţi de dogma comunistă; acum, se vrea eliminarea clasicilor din manuale pentru că dez-învăţarea e în tendinţe. „E greu să-l iubeşti pe Eminescu”, ironiza Cezar Ivănescu. Ni-i mai uşor să nu respectăm/ admirăm pe nimeni, nesocotind textul din Galateni 6:7: „căci ce a semănat omul, aceea va culege”. Suntem înştiinţaţi c-a apus galaxia Gutenberg, că nu mai e nevoie de cărţi? Atunci, vor rămâne doar cititorii de contuar. Literatura română? O, am avut doar iluzii că ar exista. Azi o vedem şi nu e. Sigur că sunt şi autori normali şi-mi place titlul cărţii Angelei Baciu, Despre cum nu am ratat o literatură grozavă (Junimea, 2015). Eu, una, nu-s dilematică privind literatura română; n-am iluzii, am certitudini şi aş putea alcătui o listă foarte lungă de cărţi foarte bune, de lecturi obligatorii.
        N-om fi noi o minune de popor, cu o minunăţie de legende, dar n-am convingerea doamnei prof. univ. Mihaela Miroiu că poporul meu este unul neîmplinit, simbolul neîmplinirii fiind Coloana de la Târgu Jiu. Noica spunea că Brâncuşi a sculptat infinitivul lung: infinirea, iar povestea povesteşte că, plecând pe jos la Paris (1904, vă rog!), Brâncuşi şi-a luat drept sprijin, ca toiag, un stâlp de cerdac din Hobiţa.
        Deşi trebuie să ne vedem cu bune şi rele, cu iubiură, spre a formula ca Luca Piţu, eu prefer atitudinea exclusiv pozitivă celei exclusiv negative. Mai ales că mulţi sunt puşi pe ucis etnostereotipiile favorabile, accentuând numai trăsăturile psihomorale negative, hoţie, beţie, lene, necinste, ignoranţă, nepricepere. Alte neamuri or fi fără cusur? Lui C. Rădulescu-Motru nu-mi place să-i dau dreptate când scrie că „românii luaţi individual, cu foarte rare excepţii nu produc opuri desăvârşite (subl. mea, Magda U.) ca francezii, germanii, italienii”, adăugând un etc., „până la sacrificiul vieţii pentru o idee personală”. Ba pot, cred eu. Şi n-o să-mi spuneţi că Eminescu era albanez, Caragiale - grec, Steinhardt -evreu şi asta pentru că nu-i vorba de sânge „curat”, subiect de mulţi pixeli, ci de „sânge spiritual, euharistic”, spre a-l cita pe Th. Codreanu.
        Sunt convinsă că forma mentis românească nu-i nocivă pentru alteri ori pentru cei cu dublă cetăţenie. Românii nu sunt xenofobi. S-a simţit Shaul Carmel discriminat etnic atunci când a primit, la Academie, Premiul „M. Eminescu” („protolegionarul”, n'aşa?), în 1996? Sau, în '99, premiul Festivalului Blaga („fascistul” lui Răutu şi Crohmălniceanu)? Cum m-a „alintat”: „strălucitoare, dar beznuită”, i-am răspuns că, aşa, beznuită la minte cum sunt, nu găsesc deloc amendabil „naţionalismul sănătos” (Eugen Coşeriu), „românismul curat” (Iorga; de recitit De ce atâta ură?, din „Neamul românesc”, 6 iulie, 1940).
        Uite că mai fac o încercare de sinucidere literară, replicându-i lui S. Carmel că tradiţionaliştii nu sunt, la hurtă, antisemiţi sub acoperire. Nu mi-e frică de ştampila antisemit(ă), pentru că nu sunt aşa ceva. Atacul lui nu m-a intimidat deloc, dar am revenit la el pentru că mi se pare absurd să clopoţeşti pe cineva pentru că-şi respectă valorile. Carmel nu le-a respectat pe ale sale? Ba da şi a fost firesc să o facă. Nefiresc a fost să te răsteşti „fără reazim, fără fond” (o mai şti vreun elev că citez din Venere şi Madonă?), punând în gura celui pe care-l consideri adversar de opinie afirmaţii false. Revin la pamfletul lui şi pentru că n-a retractat nimic, s-a menţinut în eroare. Ce orgoliu trebuie că ai, dacă nu eşti capabil să-ţi corijezi eroarea! Totdeauna mi-am recunoscut greşeala, nu-s infailibilă, aşa cum Shaul a crezut că ar fi.
        In essentia: o fi pamfletul un text de frontieră, dar n-ai voie, nu-i moral să deformezi. Polemica „de subţire” poate rezolva un adevăr, dar dialogul nu se mai deschide spre adevăr în cazul incriminărilor violente şi nedrepte.
        Vocea din ceruri (reamintesc că Shaul Carmel traversa Atlanticul, cu avionul de Tel Aviv), după ce mă ocărâse în fals că aş fi o admiratoare a poneiului roz cu svastică pe crupă, găsise şi alt cap de acuzare: „limbaj grobian”. Rigoare intelectuală? De la măr pân' la păr! Pusese citatele din Vakulovski, pe care-l criticasem pentru impudoare epică şi etică în proză, pe seama mea. Dacă aş fi avut timp să intru într-un tribunal şi i-aş fi cerut o despăgubire de 10 şekeli, costul acelei reviste, aş fi câştigat. Nu l-am tras în justiţie, m-am mulţumit să-i replic: Shaule, Shaule, de ce mă prigoneşti? De ce îmi pui în cârcă citatele din Pizdeţ? Şi de ce crezi că admir grupul „Zakuska senzual”, de care nici n-am habar? De verificat am verificat: ghilimelele erau acolo, în „Argeş”, la locul lor.
        În avionul de Israel nu s-o fi găsit revista „Argeş” on paper (dar pe internet era), unde, în articolul Ţâfna şi tupeul, scrisesem că expoziţia din New York ( cu brandul ponei ştampilat cu svastică) era „o făcătură penibilă”, neavând de-a face cu arta. Cerusem răzuirea fal(u)surilor de pe pereţii Galeriei, în acelaşi ton cu pictorul şi eseistul Ştefan Arteni, român newyorkez. Cât despre Carmel, mă tem că domnia-sa vedea cai verzi pe pereţii expoziţiei din New York, nicidecum eu. Se numeşte dislexie să citeşti greu şi să înţelegi completamente pe dos ce citeşti. Nu l-am crezut dislexic pe Carmel, nici că ar fi avut probleme de tratat la oftalmolog, de vreme ce nu vedea ghilimelele. Indignatul publicist de la „Viaţa noastră” se folosise, probabil, de informaţii „pe surse”, ca să pună de-un atac ofensator, într-o compunere cu grad de civilitate zero. Avea în sarcină să informeze societatea civilă, ong-urile că gust – grozăvie! – arta fascizant pornografică, pentru a mi se da exit din literatură.
        Cititorii dumiriţi cunosc lungile mele campanii contra literaturii scato, a ceea ce Mircea Iorgulescu numea, în „Adevărul literar şi artistic”, din 7 martie 2000, „literatură fesieră”. Foarte efervescenţii poeţi care uzează de limbaj deocheat dovedesc doar că „omul e un biped fără pene”, deci nu (mai) zboară, dându-i dreptate, fără s-o vrea, lui Aristot. Şi încă un punct pe… pi: dacă eşti mediocru, nu scrie cu pu. Eşti bun scriitor, atunci fă ce vrei. Şi poate că trimiterea la Sf. Augustin ar trebui iarăşi de-codificată (am mai făcut-o, apud Petru Ursache): „Iubeşte şi fă ce vrei!”. Iubeşte-ţi condiţia, statutul de scriitor şi, cu siguranţă, ştii ce şi cum să scrii, cât (te) suportă hârtia.
        Shaul Carmel nu mă citise bine, ca să nu spun dislexic, dar vitupera că aş fi ce nu-s. Un lector grăbit Carmel. Şi pentru că eu nu sunt grăbită, i-am citit Lirice-le, unde se jeluia pe tema: „de când dormim în paturi separate”. Decupez: „Lasă-mă să intru-n dormitor/ Să-mi bucur ochii şi să mă-nfior/ Ca-n anii de demult când trupul tău […]” Mda. E mai uşor să intri-n dormitor decât în sfera înaltă a poeziei. Am conchis: cum e pamfletarul, aşa-i şi poetul. Nu l-am acuzat de „obsesia împerecherii”, nici nu l-am insultat, cum a făcut-o domnia-sa scriind despre „maidanul” din care provin. N-aş reproşa nimănui că se trage din groapa lui Ouatu sau din ghetto. Şi nu l-aş fi trimis pe Carmel în vreun abator tip Auschwitz, ca domnia-sa pe mine. Ba chiar m-a şocat faptul că nişte „neolegionari” (care, cine?) i-ar fi provocat „o durere sufletească cumplită, chiar fizică, acela (sic!) al reînvierii sau (numai?) al regenerării legionarismului, al antisemitismului”.
        Agasantă această semnalare repetată a neo-legionarismului la români! Şi „alertele” Al. Florian se înteţesc. Nu demult, Adrian Alui Gheorghe a fost numit „simpatizant” (sau presupus simpatizant) al „legionarului Justin Pârvu”. Acuză internetontică, ar fi spus Luca Piţu. De-li-ran-tă, alt cuvânt nu am. Spus limpede: cei care nu-şi dispreţuiesc valorile naţionale sunt rău priviţi ca hitlerişti in nuce, antisemiţi, legionaroizi. Et eiusdem farinae. Ca Noica, de pildă, care a intrat în legiune când a fost asasinat Codreanu la ordinul lui Carol II şi a ieşit din legiune când a fost asasinat Iorga.
        Am repetat de nenumărate ori că orice credinţă trebuie respectată, dar nu cred, ca Shaul Carmel, că glumiţa proastă cu svastica pe crupa poneiului roz a intenţionat „să desacratizeze (sic!) simboluri în numele Artei”. Diagnosticul: „Artă modernistă, cu zvastică (sic!) şi desacrizarea (sic!) Menorei”, aşa cum ar cere „tree-art-ul mioritic”, oho, este o exagerare shaulcarmelică. A fost doar o glumiţă proastă şi atât, fără nici urmă de artă.
        Spus iarăşi limpede: neointernaţionaliştii sunt din stirpea vechilor internaţionalişti proletari, care vedeau în Nae Ionescu Răul (da, cu majusculă) şi binele în Roller.
        Hai s-o spunem şi mai limpede: pe Shaul Carmel, care vorbea de Învierea stafiilor legionare, oare nu-l deranja şi învierea stafiilor proletcultiste? În an 2000, în „Dilema”, Z. Ornea scria exact ca-n anii cincizeci: „punctul de vedere cel mai extremist l-a reprezentat Gândirea”. Nu şi „Lupta de clasă”, unde lupta Ileana Vrancea contra gândiriştilor?
        Şi tot după Ornea, relaţionarea ortodoxie-etnicitate ar fi blamabilă: „O ortodoxie înrădăcinată puternic în realitatea psihologică a poporului nostru şi străluminată de focul adevărului evanghelic” ne-ar fi adus pagubă mare.
        Ce-o fi păgubos în credinţa teologului Nichifor Crainic, după care „ortodoxia ne-a dat temeliile de reazim, de statornicie şi de continuitate pe care nu le are nici politica, nici cultura noastră”? Gândul religios ortodox nu-i fertilizant şi trebuie suspectat şi blamat? Sau se vrea să mergem din orbire (provizorie) în orbire? Să schimbăm marile repere ca Eminescu, Iorga, Blaga, Crainic, Stăniloae şi să ne re-orientăm spre valori „europene”, ca şi cum ale noastre ar fi africane sau asiatice.
        Vorbind batjocoros despre sufleţelul meu naţionalist beznuit, despre mintea mea beznuită, despre literatura mea beznuită (numai la Călăuza rătăciţilor de Maimonide n-am fost trimisă), Shaul Carmel a uzat de tot ce poate fi mai nepermis într-o polemică. A făcut-o (şi-i spus prea blând) cu lipsă de inteligenţă. Dislexic a fost când m-a vârât în aceeaşi oală cu Ştefan Andrei. Or, despre Ştefan Andrei scrisesem că „umblă cu cioara comunistă vopsită” pe varii canale TV; cât despre Gogu Rădulescu ilegalistul, m-a mirat faptul că trebuia primit în rândurile GDS-ului. Pe urmă m-am dumirit şi m-am mirat că m-am mirat. Dar a vrut Carmel să fie atent la argumentele mele? Cu siguranţă, nu. Ba chiar a crezut că mă trosneşte cu acuza că aş implementa (cuvânt implementat de premierul Roman) tezele odiosului,sângerosului Nae Ionescu.
        Eu ca eu, dar cu filosoful Mihai Şora ce-o fi avut Carmel, susţinând că profesorul Nae Ionescu l-a împins la „frenezie criminală”? Ce biografem al filosofului Şora ar putea fi acuzat de „frenezie criminală”?
        În finalul pamfletului Învierea stafiilor, S. Carmel a adus-o apoteotic în sprijin pe Herta Müller,care îi scrisese atunci preşedintelui Traian Băsescu: „aveţi şansa să spălaţi această dezonoare prelungită şi să vă scuturaţi de „resturi” şi de stafii până nu va fi prea târziu ,dacă nu,o să vorbim din nou în şoaptă pe stradă.” Numai că „stafiile” Hertei Muller nu erau aşa-zişii neolegionari,ci securiştii de toate gradele ,din toate serviciile.Iarăşi dislexie?
        Ecourile la re-play-ul meu, Goii şi Goya, opinând, ca şi Constantin Trandafir, că „nerecunoaşterea valorii naşte monştri”, au venit. Au fost multe încurajări in petto, pentru că suntem prea toleranţi (din frică?) faţă de ieşirile antiromâneşti. M.G. (şi folosesc iniţiale ca să nu-i „cauzeze” la CV, mi-a scris pe Facebook: „Dacă te avea Makedon în falangă tăvălea şi America. O să-şi rupă Carmel hainele de pe el”. Nu şi le-a rupt, nici nu s-a scuzat pentru citări greşite cu toatele.
        Dur, în stilul ştiut, a fost Paul Goma, care ne-a scris în 31 oct. 2000, pe e-mail:
        „M-a delectat punerea la punct a obrăznicăturii semnând „Shaul Carmel”.
        Nu, nu-l cunosc de la Şcoala de literatură şi nu sufăr.
        În câteva rânduri am fost tentat să-i ard un dos di mânî (vorba basarabenilor), dar mi-a fost lene: să stric bunătate de dos pentru un cur. […]
        «Opinia» mea? Magda e prea îngăduitoare cu aceşti muci”.
        Am luat samă la sfatul lui până când, ca la un semn, a intrat în dezbatere Boris Marian Mehr.O să-i răspund din punct în punct.

                                                                                        Magda URSACHE






                      Panterorismul – un război psihologic? (II)

        Considerată, sub asaltul „noilor barbari”, o epocă a terorismului, conducând la apariţia terorologiei, epoca noastră a declanşat şi „războiul împotriva terorismului”. Dar terorismul, constata Roger Griffin, „e doar una dintre trăsăturile lumii contemporane”, cercetătorul englez încercând, astfel, a atenua o concluzie radicală şi a corecta eroarea de a gândi dihotomic, înţelegând părţile în conflict ca entităţi omogene. Totuşi, deschiderea Europei, anunţând, sub presiune imigraţionistă – după unele voci – apariţia Eurabiei (ca „fantezie paranoidă”) ascunde un uriaş pericol; dacă integrarea socio-economică a populaţiei de imigranţi musulmani (în creştere) întârzie, bătrânul continent devine, profeţea Tom Hundley, „o fabrică” de transformat indivizi frustraţi în fundamentalişti sau terorişti, radicalizând conflictul. Mai mult, într-un interviu, acordat cu vreo două luni înainte de a ne părăsi (4 aprilie 2017), faimosul politolog italian Giovanni Sartori avertiza că Islamul, ca „monoteism teocratic înţepenit”, nu se poate integra în Europa, adâncind un dezastru previzibil.
        Or, frământările lumii de azi, aflată în reaşezare, întreţin şi amplifică criza identităţilor. Se practică chiar, pe scară largă, un maniheism contraproductiv: logica integrării, spun multe voci, intră în conflict cu eruptivul proces al reafirmării identităţilor. De unde concluzia – superficială – că fenomenul identitar ar fi un obstacol al integrării. Or, identitatea este mai profundă decât construcţiile geo-politice (multe artificiale) şi nu se poate asigura în cadrul unor structuri demografice sau teritoriale de nivel continental; mai mult, prin integrare se cedează o parte din autonomie, dar nu şi din identitate (I. Mihăilescu, 2002; p. 7). Ceea ce înseamnă că procesul integrator nu presupune drept condiţie fatală ştergerea identităţii. Integrarea prin diferenţiere păstrează ataşamentul comunitar (teritorial, etnic, religios, lingvistic), implicit sistemele referenţiale identitare. Ceea ce s-a întâmplat în unele ţări ale U.E. în privinţa re-orientării electoratului pare mai degrabă a fi o reacţie pro-identitară, respingându-se, astfel, acuzele (grăbite!) care aşezau fenomenul sub împovorătoarea etichetă a extremismului de dreapta. Oricum, identitatea – se ştie prea bine – nu e o problemă de opţiune politică. Iar reacţiile în cauză, alertând clubul analiştilor erau anunţate de prognozele sociologice: reculul demografic al societăţilor vestice, în evidentă îmbătrânire şi permisivitatea faţă de „masa migraţională”, frustrările „lumii a treia” pregăteau astfel de şocuri culturale, implicit proliferarea / reactivarea „temerilor arhetipale”.
        Unii autori (A. Andreescu, Niţă Dan, 1999; p. 3) consideră că la originea terorismului contemporan stau evenimentele din mai ’68; terorismul ar proveni din Noua stângă, acuzată că şi-ar fi pierdut în „statul bunăstării” (welfare state) apetenţa / spiritul revoluţionar. Ca „luptători pentru libertate”, cum sună un uzat clişeu al autopropagandei, vădind o repulsie (psihopatologică) pentru societatea normală, „letargică”, parazitând şi deturnând sloganuri acceptabile (justiţiarismul, de pildă), teroriştii, fie că e vorba de terorismul etnic, de narco-terorism ori de eco-teologii care ar dori să reînvie un medievalism pre-tehnologic (exploatând mişcarea ambientalistă) ne aruncă, pe fundalul criminalităţii endemice, în tenebrele iraţionalităţii. Iar analiza fenomenului (post-factum), fără şanse preventive prea mari, şi graţie conexiunilor internaţionale, ar trebui să nu se oprească la consecinţele imediate, ci să evidenţieze şi să înlăture cauzele.
        Paradoxal, era mondializării a deşteptat şi scoriile naţionalismului. S-a trecut de la intoxicare la demonizare; în replică la posibilitatea apariţiei unei „lingua franca” (engleza, în speţă), proiect deloc utopic, interesul pentru localism mobilizează culturile „parohiale” şi pasiunile identitare. Mai cu seamă că societatea de masă, pe fundalul mobilităţii, condamnă la anonimitate şi atomizare iar trâmbiţatul multiculturalism înseamnă o „ghetoizare”, consfinţind capitularea Europei în faţa ofensivei „americanizării”. Fie că se vorbeşte abundent despre postetnicitate (precum David Hollinger, pentru care drepturile colective nu mai au sens), fie că se invocă obsesiv postdemocraţia, e limpede că puternicii lumii dovedesc egoism şi cinism. Absenţa certitudinilor pe termen lung într-o „societate flexibilă” (Richard Sennet), erupţia individualismului primar agresiv, iresponsabil (cf. Amitai Etzioni), disoluţia personalităţii în era mediatică (ştergând diferenţele dintre cultura înaltă şi „culinaristică”) ar trebui să conducă la creşterea ponderii şi rolului societăţii civile, la armonizarea intereselor individuale şi sociale. Nu credem, cel puţin în actuala fază, că societatea civilă ar putea copleşi rolul jucat de instituţiile statului (cum sună unele profeţii hiperoptimiste), dar „întărirea comunităţii şi a vocii sale morale“ (cum cere Etzioni) ni se pare o doleanţă credibilă şi, poate, realizabilă, însemnând salvarea specificităţii culturale. Consfinţind, sperăm, şi contracararea ad-terorismului.
        Ceea ce s-a întâmplat în Franţa, sub formula-simbol Je suis Charlie, îmbrăţişată planetar, după masacrul din redacţia Charlie Hebdo (în 7 ianuarie 2015, soldat cu 12 morţi) şi „marşul republican” din 11 ianuarie. Astfel, vanitoasa Franţă, o ţară „leneşă”, „obosită”, dispersată, acuzând „somnolenţa confortului” (cum scria, într-o corespondenţă pariziană, George Banu) s-a trezit din letargie, impresionând prin reacţia solidară, refuzând supunerea*), în pofida unor voci care anunţau „islamizarea” Franţei (cf. Philippe de Villiers); sau „colonizarea” Norvegiei (Anders Breivik) şi încercuirea Europei.
        Or, anii din urmă, antrenând ca fenomen alarmant globalizarea terorismului au provocat şi o bogată literatură consacrată acestui cancer al epocii noastre, analiştii încercând a identifica „rădăcinile răului”. Pe urmele lui Slavoj Zizek care denunţa „fondul economic al conflictului”, Ali Laïdi propune o grilă de lectură geopolitică. Şi, pe bună dreptate, se întreba dacă noua eră în care a intrat omenirea e legată de atacul terorist asupra Americii (11 septembrie 2001) sau de prăbuşirea sistemului binar (prin implozia hinterlandului sovietic), anunţată la evenimentele berlineze (9 noiembrie 1989). Dispariţia zidului Berlinului ar fi veritabilul moment de răscruce, afirma răspicat Ali Laïdi şi doar o „eroare de interpretare” (Ali Laïdi, 2007; p. 98) a mutat centrul de greutate înspre „noul duşman”, islamo-fascismul (cum sună documentele de la Casa Albă). Arogându-şi rolul de şerif planetar, SUA – ca hiperputere – ar fi rămas fără adversar; or, se ştie, strategia americană era construită pe ideea rivalităţii cu „Imperiul Răului”. Cum inamicul roşu a cedat, unii comentatori văd în terorismul internaţional un „motor” al istoriei, întreţinând noul război rece. Mai mult, cutremurul geopolitic din 9 noiembrie (9/11) se vede eclipsat de „atacul asupra civilizaţiei” (după vorbele lui Colin Powell), acel comando de 19 bărbaţi care au alertat lumea anunţând şi „sfârşitul vechii lumi”. Evident, traumele iscate de atacul terorist, văzut ca o „surpriză strategică”, întreţin o prosperă „industrie a stupefacţiei”, qaedologii susţinând că „fascismul islamic” (ca duşman al libertăţii) vesteşte al treilea război mondial. Totuşi, observa Ali Laïdi, nu există o putere arabă, terorismul fiind „arma celor slabi”. Iar frământările epocii, legate de ofensiva globalizării, ne îndreptăţesc să constatăm că fenomenul terorist nu are doar o bază religioasă („nebunii lui Allah”), ci şi una economică.
        Dacă Allan Bloom, ca filosof al „închiderii” (The Closing of the American Mind, 1987) vedea în dispreţul pentru spiritualitate un blocaj (provocat de era consumeristă), Francis Fukuyama, proclamând finitudinea istoricităţii (The End of History and the Last Man, 1992), înţelegea terminalismul ca dispariţie a ideologiilor concurente (comunism / liberalism). Prăbuşirea ideologică şi sistemică a comunismului european îl îndreptăţeau să anunţe triumfalist „sfârşitul istoriei”, precum odinioară Hegel, prin universalizarea liberalismului revoluţionar francez, înlocuind absolutismul de tip monarhic. Dar omul post-istoric, rob al confortului, are instincte pervertite. Apatia ar fi luat locul vechilor convulsii ideologice; trăind în orizontul acumulării economice, în reţeaua de comodităţi şi dependenţe, acest om, devenit spectator, şi-a diminuat civismul în favoarea consumerismului.
        Ar trebui să observăm că, în era post-ideologică, însăşi globalizarea este, în primul rând, un război economic. Cum singura armă a terorismului, penetrând societăţile deschise, este frica (ne reaminteşte Ali Laïdi), el instaurează – prin reţele fantomatice – nesiguranţa şi suspiciunea; răspândeşte spaima, panica, haosul ca preţ psihic, trezind sentimentul de vulnerabilitate. Şi de aici, inevitabil, obsesia securitară. Şi dacă frica s-a cuibărit în lumea Întâi, măsurile de anihilare a actorilor non-statali (Al Qaeda, de pildă), a celulelor teroriste bolnave de fanatism nu puteau întârzia. Fiindcă, dincolo de sângeroasele evenimente, carnagii puse la cale de oameni bolnavi, ameninţarea (ca percepţie) pluteşte în aer, inconfortează. Prevenţia, reprimarea celor în cauză ar fi şi rezolvarea problemei? Iată întrebarea la care încearcă să răspundă Ali Laïdi, cercetând cauzele şi efectele în ramă geopolitică.
        Lansând doctrina războiului „preventiv”, anihilând, astfel, ameninţări posibile, SUA mutau conflictul pe terenul inamicului (spunea preşdintele Bush, la West Point, în 2002). Astfel de acţiuni anticipate vizau desigur descurajarea; uzând de putere şi influenţă, dezvoltând o viziune excepţionalistă şi un limbaj moralizator, americanii şi-au impus o obligaţie specială, derivată dintr-un drept pretins natural. Linia dură, cerută de radicalii (vulturii) de la Pentagon, înlocuia vechiul echilibru al terorii. Ca misiune auto-asumată, combaterea „axei răului” (în limbajul absolutismului moral) înseamnă exercitarea forţei pentru combaterea fricii. Devenind garantul acestei impetuoase cruciade, America a cerut, prin vocea lui Paul Wolfowitz, eliminarea statelor care „sponsorizează” terorismul. Panica antraxului, producerea armelor de distrugere în masă, sentimentul nesiguranţei colective amplifică alerta; sunt vizate, deopotrivă, ţintele mobile (reţele volatile), dar şi actorii statali. Reprimanda s-a înteţit, aşadar, efectele palpabile (în sens benefic) întârzie însă. Mai marii lumii se simt ameninţaţi, terorismul fisurând pretinsa lor inexpugnabilitate. Pe de altă parte, economia – ca indicator de putere – adânceşte decalajele şi sporeşte lăcomia multinaţionalelor; cucerirea pieţelor este adevărata miză. Or, „pilotul” globalizării este, neîndoielnic, Occidentul. Dacă azi (cf. George Orwell, 1984) „cuvântul război nu mai este valabil”, se adevereşte tocmai permanentizarea lui. Detronarea Americii, râvnită (în secret sau declarat) de mulţi, întreţine situaţia conflictuală. Iar SUA, în replică, fac – deloc voalat – din interesele lor economice o problemă de securitate naţională. Henry Kissinger avertiza că globalizarea este noul nume al politicii hegemonice americane. George W. Bush era şi mai limpede: America trebuie să conducă lumea! De fapt, pregătind strategia americană pentru secolul XXI, încă Bill Clinton divulga, în 1996, asemenea intenţii, convins că America ar fi „singura naţiune de care lumea nu se poate lipsi”. În faţa pericolului terorist, doar forţa (hard power) este calea de urmat, Robert Kagan fiind, la rându-i, explicit: „diplomaţia este pentru a trata cu ţările civilizate”. Încât atacul terorist din coşmarescul 11 septembrie 2001, vulnerabilizând America, a fost, recunoştea Robert Baer, fost agent CIA, o „mană cerească”. Suporterii unei demonstraţii de forţă au avut undă verde, anunţând – impardonabilă gafă diplomatică – cruciada împotriva Islamismului!
        Or, lumea arabă, ţintuită în stagnare, reunind 22 de ţări de o mare diversitate culturală este neputincioasă, scrie Ali Laïdi: „puterea arabă nu există” (Ali Laïdi, 2007; p. 147). Prinsă între adaptare şi bulversare, tensionată de relaţia dintre revendicări şi mijloace, ea oferă un cortegiu jalnic de simptome: absenţa democraţiei, opulenţă inutilă, resurse irosite, incidente militare, petrodolari exportaţi şi „necrozarea inteligenţei”. Pe acest fundal, apariţia lui Ben Laden (crescut, se ştie, în pepinierele CIA) şi declanşarea „Jihadului împotriva americanilor” se leagă de dezacordul cu obedientul rege Fahd al Arabiei Saudite în privinţa prezenţei trupelor străine. Confiscând simbolurile Islamului, invocând trecutul glorios, exploatând situaţia precară, s-ar părea că Al-Qaeda nu-şi propunea o convertire religioasă, ci, îndeosebi, blocarea inflitraţiilor americane. Şi nici nu poate fi acuzată că ar fi declanşat fenomenul terorist câtă vreme terorismul internaţional era vizibil spre sfârşitul secolului al XIX-lea, vehiculând ideologii radicale (terorismul anarhist). Obsesiile naţionaliste, mergând până la extremismul violent („salafismul jihadesc”) încearcă să răspundă şirului de dezechilibre şi frustrări manifeste în lumea arabă, departe de a fi, în jocul economic mondial, impenetrabilă (oumma). Islaminternul, propus la Khartoum (1999) încerca să afle soluţii de rezistenţă în faţa „tiraniei occidentale” (cf. Al-Tourabi); religia rămânea un suport / refugiu al identităţii, unicul în faţa tăvălugului americanizării.
        Este limpede că această repliere într-o lume supusă „ciclonului schimbărilor” nu este soluţia adecvată; şi cu atât mai puţin încurajarea terorismului, ca mijloc de reacţiune. Mobilizarea islamică, cerută de Abdessalam Yassine priveşte modernizarea Islamului; altfel, deveniţi consumatori în cursa economică şi măcinaţi de conflicte, arabii vor fi, pe termen lung, marii perdanţi. Consecinţele globalizării se resimt în viaţa cotidiană iar terorismul nu poate fi înfrânt într-o singură ţară. Represiunea nu este de ajuns, celulele teroriste se refac, fenomenul se regenerează.
        În fond, rezistenţa islamică refuză tocmai transplantul american, ignorând specificul cultural şi civilizaţional al altor arii. America urmăreşte să se extindă pentru a se simţi în siguranţă; ea „reface lumea după propria-i imagine” (B.R. Barber, 2005; p. 50) pentru a-şi proteja securitatea. Iniţiativa războaielor preventive, cu beneficii incerte şi consecinţe neplanificate, satisface, desigur, o încăpăţânată retorică militantă (militară), dar intervenţionismul american, sub flamura unei discutabile Pax americana, într-o lume a interdependenţelor, ar fi mai eficient, crede acelaşi Benjamin R. Barber, în faimoasa sa carte Fear’s Empire (2003), dacă s-ar implica în construirea „democraţiilor preventive”. Evident, inacţiunea este şi ea tragic-costisitoare. Astfel, de la mitul excepţionalismului, promovând un consumerism agresiv şi făcând din SUA un „azil” (cf. Thomas Paine) s-a ajuns la obsesia securitară; America, cu ambiţiile ei globale, mizând pe un fals consens global, a conştientizat brusc propria-i vulnerabilitate, lansând strategia războiului preventiv, ca nouă doctrină, intimidantă. Trecând de la izolaţionism la intervenţionism, SUA propune „încercări inutile de a opune fricii frica” (B.R. Barber, 2005; p. 14), când, cu adevărat profitabile, ar fi fost eforturile de a construi democraţii preventive. „Cultura fricii” era condamnată şi de Frank Furedi, constatând că într-o lume nesigură, populată de „străini periculoşi”, politica fricii face din siguranţa personală „o industrie în creştere” (F. Furedi, 15). Flagelul terorismului bântuie într-o lume a fricii şi nu ne putem iluziona că democratizarea e contagioasă, având efect de domino.
        Asistăm, de fapt, la o schimbare de climat istoric, nota M. Maffesoli, recunoscut sociolog al imaginarului şi al „triburilor”. El reconstituia un tablou „feroce şi iconoclast”, neuitând că în societatea mediatică, oferind cotidian bombardamentul „supraevenimenţialităţii”, triburile postmoderne sunt fragile comunităţi fragmentate; ele constituie reţele sociale, nicidecum reciprocităţi (v. Le Temps des Tribus). Prin multiapartenenţă nici nu se creează adeziuni stabile. Mai mult, unda emoţională provocată de media (o „a treia solidaritate”, după cea organică şi mecanică) nu instituie sentimentul de apartenenţă, ci, sub semnul provizoratului, propune – în proximitate – celebrări colective, angajând o participare emoţională. Videocultura se „deschide”, aşadar, unui public planetar, tabloidizând realitatea. Dincolo de presiunea circumstanţelor imediate, evidenţiind „politica precarităţii”, nivelul în creştere al interconectărilor şi planetarizarea insecurităţii obligă la o privire global responsabilă. Or, trufia sau miopia politică în gestionarea crizelor blochează agenda globalizării, interveţionismul în ţările instabile şi controlul planetar anunţă, s-a remarcat, o „mondializare poliţienească”, sacrificând democraţia.

                                                                                        Adrian Dinu RACHIERU




                                            Supa de varză

                                                                Pamflet de Florica Bud

        Un titlu modest pentru o comedie care ar fi putut îngloba în titlu, cu succes şi drepturi, cuvântul extraterestru. Substantivul respectiv este adorat în egală măsură de cinefilii cei mici şi de cei mari. Dar în formula aceasta, titlul atât de simplu ne duce în ispită, inducându-ne cel mult o foame pantagruelică. Mai repede seamănă cu un film-carte de bucate sau aduce mai degrabă cu numele unei cure de slăbire, mă veţi răsplăti, gălăgioşi, în loc de bună dimineaţa, voi, Dieteticieni Sorburoşi Vegetoturbionari.
        Cunoaştem cu toţi zemoida cură de slăbire cu varză, una dintre cele mai trăsnite. Este recomandată de toţi cei care îşi arogă dreptul să dea sfaturi celor care nu mai pot să se ajute singuri. Sfătuitori pot fi: medici, ursitoare dieteticieni, diabetologi, căutători în stele, în bobi, în sâni, în cărţi, numerologi, mame şi postmame omidiene. Mai mult ca sigur că pe vremea când se filma această peliculă nu era nebunia curelor sau a dietelor liniare. Mai mult ca sigur, personajele filmului sunt sătule de această magică supă, cred că numai auzind numele ei le trece pofta de a vărzui ceva lichid, uşor, care nu îngraşă.
        Doamne, de sub ce munte de naftalină ai reuşit să scoţi acest film vechi de aproape patru decenii? vă mai permiteţi o mirare, de data aceasta, cu bumbi, Trilili Bogdănicioşi Trilerici. Pentru mine el a a fost ca o supă făcută proaspăt într-un cazan de voiaj, într-o zi de toamnă mai rece. Caldă, uşoară, aromată cu cimbru şi mărar din grădina eroului, la fel ca universala brassica. Uşoară, uşoară, dar se spune că varza este alimentul care se digeră cel mai greu. Poate de aceea mi-a rămas în minte, mi-a adus mai multă tristeţe decât veselie. Deşi nu pot să spun că nu m-am distrat copios vizionând, secvenţial, acest film.
        Nu aveam cum să ştiu acum treizeci şi şase de ani de existenţa sa, fiind ruptă cu totul de realitate. În acea vreme eram ocupată cu un extrababy care nu avea somn şi nici înţelegere pentru somnul altora. Mă bucur pentru mine, fan Louis că am dat totuşi peste el chiar dacă atât de târziu şi într-o postură opusă eternului jandarm. Probabil că personajul principal fiind interpretat de Louis de Funès, regizorul a considerat că nu ar fi nevoie de un titlu prea pompos, fiind suficientă distribuţia. Nu am avut norocul să îl văd decât pe bucăţi, dar puse cap la cap tot m-am ales cu ceva. Îmi pare rău că am prins sfârşitul care m-a făcut să plâng şi, desigur, nu eram pregătită pentru asta. Sunt pregătită să râd şi, cât pot, sar peste lucrurile care mă întristează. Nu pot să sar peste vremea urâtă şi ploioasă, încerc să o împac sau măcar să o păcălesc. Începutul filmului sau ceea ce a fost pentru mine început mi-a adus multă mirare şi o întrebare-reper: unde a fost făcută filmarea? Unde au găsit acele căsuţe atât de sărăcăcioase? Unde să le găsească, poate în România acelor ani, mă veţi informa, Deontofilo Informişti Rupeştri. Îmi place sau nu de voi, aici trebuie să va dau dreptate.
        Doar ţiganii copilăriei mele trăiau în asemenea cocioabe. Acum chiar dacă ţi-ar arde buza sau privirea dornică, nu ai putea să găseşti asemenea „palate”. Nu cred că mai poţi întâlni undeva genul de cocioabe a căror sărăcie era completată de nişte curţi sinistre în care, dacă te prindea ploaia, riscai să rămâi încleiat în noroiul aflat în toată splendoarea la el acasă, cu încălţăminte cu tot. Cei doi protagonişti, prieteni de pahar, aveau o costumaţie la rându-i greu de găsit, poate că a fost luată de la ceva cerşetori. Desigur, dacă filmul a avut un buget, el a fost păpat de nava spaţială şi de costumul extraterestrului.
        Cum să nu aibă un buget, vă veţi răţoi, Cunoscătotoşi Bugerabili Fiscologi. Orice film are unul. Şi slăbănogii au burtă, dar lipită de şiră, adică concavă. Spre deosebire de covecşi, care împung aerul cu ea. Noroc că acum se poartă convexitatea, Slavă Domnului! Dar şi concavitatea, pentru că moda de acum este permisibilă, fiecare poartă ce are. Este cool şi tricolorul purtat pe capetele sau spatele mulţimii. Se naşte o nouă meserie colectivă, purtătorii de culori pentru materializarea steagurilor umane, în scopul paşnic de a fi zărite din satelit. Nu este o meserie uşoară şi nici nu ar trebui luată în derâdere, mă veţi atenţiona, Portpurtători Activanţi Fourspaţiali. Doamne Fereşte! De unde aţi mai scos-o şi pe asta, din care buzunar? Pe mine mă suspectaţi de rea credinţă, eu care am plâns la o comedie cu Louis de Funès? Şi nu mi s-a părut conform legii şi a spiritului ei ca nişte copii să participe în frig şi într-un alai de maturi, cărora oricând Ucigă-l Toaca poate să le ia minţile şi să se încaiere călcându-se în picioare. Nu mi s-a părut nici profesional ca jandarmii să ia flori de la copii, în timp ce erau la post şi în timpul serviciului. Şi pe lângă faptul că sunt plângăcioasă, iau în serios şi povestea cu bananele infectate cu HIV!
        Mă întorc la bucătarul „Supei de varză”, în forma care circulă azi în farfuriile celor care speră să slăbească treizeci de kilograme într-o zi. Adică la domnul Claude, alintat Glaude. La noi glod înseamnă noroi, probabil şi la ei. Claude îşi ducea traiul aşa cum dorea, bând câte o tărie şi un vin cu amicul şi vecinul său Francis, alintat Bombe cu accent, dar eu nu îl am. Cei doi fac lucrul acesta simţindu-se oarecum vinovaţi la gândul că îşi încalcă promisiunea făcută defunctei Francine, unica fostă stăpână a curţii şi a inimilor. Ar fi trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe dacă nu ar fi apărut un locuitor al planetei Oxo, răspunzător peste vânturile locuitorilor Terrei. Şocat de întâlnirea cu oxianul, Claude îşi revine repede, corupându-l pe acesta cu supa de varză şi, mai târziu, cu un pahar de vin, nu de cea mai bună calitate; muritorii simpli trebuie să se mulţumească cu atât, cei care îi conduc îşi permit vinul cel bun. Fac o pauză ca să vă dau voie să strigaţi: Jos corupţia! Corupţia poate ucide! Corupţia voastră este mai coruptă decât a noastră şi mult mai coruptă ca a lor! Ceea ce voi, Danaişti Turbiologi Hanargişti, o faceţi prompt şi cu multă energie facebookistă. Elanul tinerilor care au muncit doar pentru mâncare şi haine la Salva Vișeu, Bumbeşti-Livezeni, Lunca Prutului, etc. s-a transmis şi tinerilor din ziua de azi, care muncesc să construiască o societate liberă, doar că ei o fac on-line, este mai comod şi Statul nu trebuie să suporte nici cazarea, nici masa lor.
        De ce am plâns, vă veţi întreba Tristacei Creierufi Ontarici Crispialogi. Simplu, caricatura de supă îmi aducea aminte de zama de curethi din copilărie, care, dreasă cu groşthior de la Mândraia, iese din cartea de diete pe uşa din dos. Şi vasul în care purta oxianul supa pe planeta Oxo seamănă cu candirul nostru de toate zilele în care purtam lapte pe contău, doar că al nostru nu era atât de soios şi nicidecum nu era din tablă, ci era emailat.
        Am plâns când cei din jur îi ocărau pe cei doi bătrâni că nu au dorit să îşi vândă pământul pentru parcul de distracţii. Şi mai ales am plâns când extraterestrul a decavat arealul care aparţinea celor doi eroi cu case cu tot ca să îi ducă pe o planetă mai primitoare, mai tolerantă. Poate că ar trebui să trăim atâta timp cât se păstrează şi condiţiile în care am fost obişnuiţi să trăim. Sau poate că primul drept al unui locuitor pământean ar fi acela de a nu fi dezrădăcinat. Şi dacă te gândeşti la cei cărora le-a fost şi le este călcat acest drept şi câtă durere poate să aducă acest lucru, orice vârstă ar avea dezrădăcinatul, chiar te apucă plânsul. Şi oarecare tristeţe, deoarece muritorii ies în stradă, dar nu ştiu ce să ceară, sau să ceară pentru ei, nu să ceară ce vor alţii să aibă, fără a se ardă prea tare, mă veţi completa oarecum mai moale, Futur Retromani Bioposaci Coroverbiali dumneavoastră.






                    Insolența, calea cioraniană de mântuire

        Motto: „Fierbere și frenezie, paroxism și crispare: efectul unei enorme energii disponibile… cheltuită în visări metafizice și revoluționare” (Bazil Munteanu despre Cioran, vezi Panorama literaturii române, 1996; ed. I-a, fr. 1938; engl. 1939; germ.1943; it.1947).
        „Sunt vremuri în care nu poți înainta decât mergând în contra curentului… Întoarcerea la sacru reprezintă singura noastră cale de salvare.” (Mircea Eliade)
       
        „Personnellement, je crois que la religion va beaucoup plus en profondeur que tout autre forme de reflexion… et que la vraie vision de la vie est la vision religieuse. L’homme qui n’est pas passé par le filtre de la religion et qui n’a jamais connu la tentation religieuse est un homme vide” (Cioran). Mulţi au încercat să dovedească așa-zisul ateism din insolențele lui Cioran care-și descrisese opera cu desăvârșită obiectivitate: „Nous sommes en présence d’une œuvre a la fois religieuse et antireligieuse ou s’exprime une sensibilité mystique”. În primul meu text („Ideile, un decor variabil în scrierile lui Emil Cioran”) cuprins în volumul bilingv În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă (Slobozia, 2000) observasem nepotrivita prezentare a filozofului religios Nae Ionescu prin prejudecata indeciziei şi arsenalul aforisticii care preschimbă cu ușurință orice afirmație în contrariul ei. În anul centenarului nașterii lui Cioran mi-am început colaborarea la revista „Acolada” cu un articol („Cioran prin lăutărismul lui Pleșu. Inocularea rușinii de a fi român,”, nr.1 (39), ian. 2011, anul V, p.17) despre instrumentalizarea politică a scrierilor cioraniene de tinerețe. La Colocviul internațional organizat în 2011 de Universitatea sibiană l-am prezentat pe Cioran drept „profet al adevăratei sfințenii”, în 2013 publicând un nou text axat pe componenta mistică din scrierile sale (Isabela Vasiliu-Scraba, Mărturisiri inedite ale lui Cioran din texte cunoscute şi complet necunoscute). Atât studiul din anul 2000 (Ideas - A Variable Background în Cioran’s Writings. Nae Ionescu and Emil Cioran) cât și referatul citit la Rășinari în 2011 (E. Cioran comme prophète de la vraie sainteté, à propos de Mircea Vulcănescu) au fost preluate și difuzate de un site brazilian dedicat lui Cioran.
        La șaptezeci și șapte de ani, Cioran își exprimase convingerea că din multele insolențe ale sale măcar unele vor rămâne, gândindu-se probabil la „războiul” dus cu Apostolul Pavel cu care Petre Țuțea ar fi vrut să-l împace. Şi desigur fără a avea în vedere instrumentalizările politice ale teribilismelor sale de tinerețe prin care s-a făcut noul dresaj ideologic de după 1990, repetându-se la nesfârșit insolența închipuitei noastre „eredități monstroase” pusă în lumină de Cioran pe la 24 de ani, când ar fi vrut să dinamiteze „ignava ratio” (din fatalismul pelerinilor de la Maglavit, de ex.) ca să ne sincronizăm și noi cu revoluțiile naționale din Europa interbelică.
        Ideile unei atare sincronicități fuseseră cuprinse și în manifestul „Crinului alb”, scris cu stângistul Petre Țuțea și filozoful Sorin Pavel împreună cu alți câțiva tineri din cauza cărora Cioran n-a vrut să-și treacă semnătura (să nu apară alături de insignifiantul „Tite”).
        Preluând inconștient instrumentalizările dinainte și de după căderea comunismului, în Dicționarul de teme și simboluri din literatura română, Doina Ruști consemnează impresia după care „Manifestul Revoluției Naționale” ar reprezenta noua generație de tineri agitați avându-l pe Mircea Eliade ca „patron nedeclarat”. În manualul de istorie conceput pentru liceenii de după așa-zisa „revoluție comunistă” constând în impunerea forțată a regimului criminal comunist după fraudarea alegerilor din noiembrie 1946 concomitent cu dezarmarea și întemnițarea ofițerimii armatei române, politrucul Mihail Roller tuna și fulgera împotriva „generației de la 1922”, cum apărea ea desemnată în publicațiile discutând proiectul Constituției „de la 1923”, generație rebotezată mai pe urmă „generația de la 1927”, din motive lesne de închipuit.
        De fapt, crinul în iconografia creștină e simbol al purităţii, al nașterii Mântuitorului din Fecioara Maria. De aici crinul devine semn al mântuirii prin Iisus Hristos, așadar al redobândirii Raiului pierdut ca urmare a păcatului originar. Cu acest sens apare crinul și în titlul unei povestiri (optimiste) scrisă de Mircea Eliade la 75 de ani cu deplina convingere că impasul desacralizării în care se găsește Occidentul va fi depășit prin intermediul câtorva „insubordonați” a căror minte nu va putea fi ștanțată ca urmare a monopolizării mass-mediei și a învățământului de toate gradele. Un comentator reproșa înțelesul prea explicit (la care din păcate nu a ajuns) precum și schematizarea acestei povestiri după cum urmează: mesagerii „provoacă revelația semnelor. Schema cuprinde și pe cei care, trăind în planul rațiunii practice, se îndoiesc de existența miticului” (Eugen Simion, Postfață la vol.: Mircea Eliade, La umbra unui crin, pp. 372-373).
        Amintindu-și de figura poetei Zorica Lațcu (/Maica Teodosia) care „scria versuri și drame claudeliene”, călugăriță pe care o cunoscuse la Mănăstirea Vladimirești, Petre Pandrea o asemuiește cu un „crin solitar alb de bibliotecă” (vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Centenar Zorica Lațcu, în rev.„Acolada”, anul XI, nr. 5 (114), mai 2017, p.19).
        După căderea comunismului, la un simpozion de la Sibiu, Aurel Cioran își manifestase deschis dezaprobarea față de cei care țin morțiș să-i „lipească eticheta de ateist pe spate, cum s-a tot făcut de ani de zile. Emil vorbește de Dumnezeu pe fiecare pagină pe care o scrie, cu originale accente de mistic autentic”. Pe fratele său aflat în plină criză religioasă, însuși Emil Cioran reușise a-l convinge să nu se călugărească, fără a recurge nici la evocarea victoriilor tehnicii și ale științei moderne și nici la ponegrirea creștinismului cu exemple de indivizi care nu sunt demni de haina preoțească.
        De la nivelul experimentării (de patru ori) a preaplinului de existență prin care extazul religios se diferențiază de orice alt eveniment trăit (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei, referat pentru Colocviul internațional Cioran, Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 8-11mai 2014, publicat pe hârtie în. „Vatra veche”, Târgu-Mureș, Anul VI, nr.4/ 64, aprilie 2014, pp. 14-15 și în nr. 5/ 65, iunie 2014, pp. 16-18; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranMistic15.htm, precum și documentatul text al lui Titus Lateș despre lecturile lui Cioran din tinerețe, cuprins în vol. Studii de istorie a filozofiei românești, VII, Ed. Academiei, București, 2011, pp. 88-93), Cioran a meditat la universul omului modern căzut în istorie (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Două traduceri trădătoare în cărțile lui Cioran, pe hârtie în „Curtea de la Argeș”; Anul V, Nr. 10/ 47, oct. 2014, p.6), într-un timp desprins de eternitatea (bună) care dădea timpului în momente excepționale o strălucire și o consistență de netăgăduit. A fost interesat şi de „plictisul” monastic, amenințând trăirea duhovnicească (Convorbiri cu Cioran, București, 1993, p. 89), citindu-i (în singurul an în care a fost angajat ca profesor de filozofie la Brașov) pe scriitorii religioși aflați la un pas de erezie (op. cit., p.25). La Paris nu a putut rămâne indiferent la poezia metafizică de care era impregnată viziunea lui Samuel Beckett, zidit ca într-o fortăreață de cuvinte „picurate din preaplinul tăcerii” (cf. L’Innommable de Beckett, în vol. Cioran, Oeuvre, 1995, p.1575).
        În opinia trăiristului Cioran (care-l însoțea la cursuri pe profesorul Nae Ionescu fără să-i fi fost asistent), omul a eșuat dincolo de istorie, într-o lume agonizantă şi fără sfârșit. Asemenea personajelor beckettiene, omul post-modern nu mai este „căzut în timp”, e căzut „din” timp, dincolo de timpul istoric, într-un timp decolorat și atât de obosit încât nu-și mai poate supraviețui și încetează a mai curge. Invadat de un plictis irevocabil, omul de azi nu-și poate depăși condiția post-modernă nici măcar spre a-și recâștiga locul avut în istorie.
                                                                                        Isabela VASILIU-SCRABA





                      Instantanee din bizarul război în curs


        Îşi va termina Donald Trump mandatul de preşedinte la Casa Albă? Întrebarea se pune foarte serios după eliminarea strategului său principal, Steve Bannon, un conservator autentic din familia lui Viktor Orbán sau Jarosłav Kaczyński, politicieni mai aproape de noi geografic. Miliardarul Trump, cum îl numesc în continuare democraţii în America, redevine ce a fost dintotdeauna, un reuşit om de afaceri, iar sistemul dominat de „neoliberalismul progresist” şi penetrat de neoconservatori îl recuperează, mai ales prin fiica sa, Ivanka Trump, şi prin ginerele său, Jared Kushner. Trump a declarat că el este propriul său strateg. Criticii săi de dreapta susţin, dimpotrivă, că prin ieşirea din joc a lui Steve Bannon a plecat păpuşarul şi a rămas doar marioneta. Să ne reamintim că Steve Bannon a condus echipa lui Trump în ultimele trei luni de campanie şi că el e considerat principalul artizan al victoriei finale a acestuia pentru Casa Albă. CNN, New York Times, Washington Post, ca şi Partidul Democrat explodează de bucurie în urma plecării lui Bannon de la Casa Albă. Au reuşit să-şi elimine principalul adversar.
        O asemănare puţin remarcată e cea dintre noul preşedinte american, Donald Trump, şi noul preşedinte francez, Emmanuel Macron, care s-au şi întâlnit de 14 Iulie pe Champs-Élysées, la Paris, cu ocazia defilării de Ziua Franţei. Amândoi reprezintă triumful guvernanţei asupra guvernării. Amândoi au câştigat alegerile şi urmează să-şi conducă ţările ca nişte şefi de întreprindere. Franţa a devenit un fel de Renault pentru Macron, iar SUA un fel de General Motors pentru Trump. O fi bine? O fi rău? Democraţia e, oricum, în grea suferinţă atât în SUA, cât şi în Franţa, aşa cum o afirmă majoritatea analiştilor serioşi. În SUA, cele două partide, republicanii şi democraţii, au rămas încă intacte, dar în Franţa, atât socialiştii, cât şi conservatorii din Les Républicains au fost pulverizaţi. Noul partid La République en marche, al preşedintelui Emmanuel Macron, ultramajoritar în Parlament, seamănă uluitor cu mai puţin reuşitul USR din România. Cele două partide or fi având aceiaşi părinţi?
        La noi, „Puiul” Securităţii, Puiu Popoviciu (ginerele tovarăşului Ion Dincă), ne face cu mâna goodbye de la Londra. Tot aşa cum Sebastian Ghiţă ne-a spus pe sârbeşte (pe ruseşte?) la revedere de la Belgrad. Dar lui Traian Băsescu, groparul flotei româneşti şi apoi al întregii Românii, nu-i pasă. Deşi „toţi oamenii fostului preşedinte” sunt arestaţi, anchetaţi, nişte infractori de anvergură, el continuă să presteze ca deontolog pe nişte televiziuni care amintesc tot mai mult de faimoasele vespasiene de la Roma, locul unde cetăţenii se uşurau în grup şi stăteau de vorbă, nişte talk-show-uri antice, ce mai! E de adăugat totuşi că multe afaceri din epoca Băsescu (ANRP, Microsoft, EADS, Ministerul Transporturilor, Ministerul Dezvoltării şi Turismului...) nu au fost nici pe departe clarificate de DNA şi de SRI.
        Populiştii, „reacţionarii”, „regresivii”, naţionaliştii – Viktor Orbán şi FIDESZ în Ungaria, Kaczyński şi dreapta conservatoare în Polonia, Brexit-ul în inima fostului Imperiu Britanic, victoria lui Donald Trump în America, Modi în India, Erdogan în Turcia, Putin în Rusia – au câştigat câteva bătălii, dar sistemul mondial de putere e în continuare controlat de „neoliberalii progresişti”, care reprezintă interesele băncilor, fondurilor de investiţii, multinaţionalelor, celor 1 %. Paradoxal, li se asociază celor 1 % şi feministele, activiştii LGBT, Open Society a lui Soros, ONG-urile care susţin drepturile minorităţilor şi pe migranţi. Preluarea puterii politice nu înseamnă deocamdată controlul asupra puterii economice. Naţionalismul declarativ nu e încă naţionalismul economic sau financiar şi nici protecţionismul pe care le revendică naţiunile, cei 99 %. Războiul dintre marile entităţi economice, Finanţa mondială şi statele-naţiuni e în curs, iar învingătorul e încă necunoscut.


                                                                                        Petru ROMOȘAN