Magda Ursache - Un cititor care scrie cărţi
Petru Romoșan - Rezistenţa prin cultură, azi


                                Un cititor care scrie cărţi



  Îmi place titlul cărţii recomandate de Daniel Cristea Enache, Şoapta cărţilor (Ed. Omega, 2017), şoaptă pe care Paul Iulius Negoiţă o aude şi cînd cărţile tac. Librăriile au ajuns magazine second-hand; şi cîţi tineri n-au aflat de Horia Bernea doar cînd s-au programat filme pro gay, în sala de cinema cu acelaşi nume. Pentru că, trebuie spus net, meseria de a citi, în special arta de a citi, e grav ameninţată. Primum vivere. Deinde… se tinichigeşte. După un fost preşedinte, nici n-am avea nevoie de aşa ceva, de gînditori, ci de tinichigii. Luaţi de trend, actorii arată că au pătrăţele, nu circumvoluţiuni. Editura Humanitas o publică pe Mihaela Rădulescu. De ce? Ca să demonstreze că o „filosoafă” se poate vinde în multe exemplare, pozînd în chiloţi roşii pe acoperişurile capitalei? Moda Bernard Levy, cu cămaşa despicată, să se vadă pectoralii filozofiei, a prins.
  Risipitorii de valori reale, pentru a se crea valori nesustenabile, autoproclamate, „fantomatice valori”, cum le spunea Vintilă Horia, văd golul din statui, cu osebire al statuii lui Eminescu. Neglijează patrimoniul, retrocedează cetăţi sau pun pe zidurile lor grătare pentru mici, închid muzee sau le lasă pradă ruinei. Şi pentru că pare a fi trecut vremea de citit şi de re-citit, Paul Iulius Negoiţă face o pledoarie, în răspăr, pentru lectură avizată, ca una dintre căile de - a ajunge unde doreşti: lectura îţi pune la dispoziţie orice deschidere pentru minte şi inimă.
  Negoiţă caută în librării cărţi mai altfel, ca Străinii din Kipukaua de Valeriu Anania. Mitropolitul Bartolomeu a lăsat un gol imens la plecarea sa, acum 7 ani, după ce a fost hulit, batjocorit în fel şi chip. Dar disoluţia personalităţilor a căpătat formă continuată. Dacă tot am pierdut războaie şi istoricii de şcoală nouă ne prezintă ca învinşi perpetui, de ce n-am pierde şi războiul cultural?
  „Istoria au făcut-o învinşii”, opinează Paul Negoiţă. Ba au făcut-o, prea multă vreme, învingători ca Roller ; acum Rolleri II, care nu încetează s-o rescrie mincinos. Însă un fapt e sigur: literatura mare au făcut-o învinşii.
  Există o paralelă în notele de lectură ale Şoaptei cărţilor, între literatul-teolog Bartolomeu Anania şi teologul- literat Antonie Plămădeală, paralelă cu care intru în acord: cei sus numiţi sunt etnicişti luminaţi, cu nesmintită obligaţie (alt cuvînt mai uşor decît obligaţie nu am) faţă de ţară, deşi elita intello pare să fi ajuns la Gewissensdämerung (Amurg de conştiinţă, titlul poetului autoexilat Christian Schenk, scîrbit de multele soiuri de cenzură). Pentru un om întreg, Cuvîntul are aceeaşi iniţială cu Conştiinţa, nu cu cedarea. S-a ajuns ca statuia lui Emanoil Godju să zacă prăvălită-n buruieni, în ştrandul din Oradea. Demontată şi aruncată acolo, chipurile pentru restaurare, din 2015. Degeaba Antonie Plămădeală a reînfiinţat, în 1996, Fundaţia Godju. Gestul a rămas simbolic. Şi Antonie, şi Bartolomeu, supranumit „Leul Ardealului”, s-au opus acordului de a se ceda Ungariei moştenirea lui Godju. Cedată a şi rămas. M.R. Ungureanu ar trebui, pe banii lui, să ridice un monument în centrul oraşului Oradea, de vreme ce a nesocotit testamentul bunului român. Dar nu s-au întors la Hristos, nemîngîiate, toate valorile noastre etnice şi etice? Valeriu Gafencu, Ogoranu, Părintele Iustin Pârvu, Grigore Caraza, Vasile Paraschiv…
  Găsesc,însă, în paginile Cărţii şoaptelor o altă afirmaţie cu care nu prea pot intra în acord. Citind Trei ceasuri în iad de Antonie Plămădeală, alt om ceresc din seria Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, D. Stăniloae, Petre Ţuţea, N. Steinhardt, Dinu Pillat şi alţii, şi alţii, preotul Paul Iulius Negoiţă constată că iadul comunist e mai puţin negru decît cel al zilelor noastre şi asta din pricina celor care ne fac acum viaţa iad. Îi replic preotului care caută lumina că mai greu de suportat decît frigul-foamea-frica a fost întunericul. Şi nu la energia electrică dată cu ţîrîita mă refer, ci la întunericul în care am fost ţinuţi de „luminătorul”, „atoategînditorul” Ceauşescu, adevăraţii luminători ca Hrisostom, Grigorie de Nazians, Vasile cel Mare, modele educaţionale recunoscute de eseist ca ale sale, fiind interzişi. Dezastruos e faptul că mulţi tineri se află în căutarea comunismului pierdut (titlul cărţii colective, semnate de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, la Paralela 45, 2001), comunism ce se vrea recuperat din ignoranţă şi din manipulare.
  De altfel preotul se revoltă – cum altfel? – pe un cercetător religios care susţine că putem deveni autonomi numai dacă ne depărtăm de Dumnezeu. Nu-l numeşte. Eu, însă, îl numesc pe alt teolog, Teodor Baconschi, care mărturiseşte: „visez la o lume amorală”. Sper să nu-şi împlinească visul de a ne cantona în amoralia. Şi-l citez pe Părintele Profesor Constantin Necula, care, într-un interviu recent, se arată îngrijorat: creştinii „sunt aruncaţi la leii din arena media” pentru că nu acceptă distrugerea morală a familiei, refuzînd grila corect politică:
  „Creştinismul nu are voie să-şi piardă blîndeţea şi cuminţenia, nu are voie să jignească ori rănească pe cei pe care îi socoteşte în afara normei sale morale, dar nici să admită drept morală imoralitatea, cultura gestului anti-Evanghelie”.
  Cartea bună „amînă moartea uitării”, notează P.I. Negoiţă, ceea ce-mi aduce în minte ce scria Oscar Wilde despre o carte proastă: „E mai mult decît imorală. E prost scrisă”. Bunul cititor ştie să le selecteze urmîndu-l pe Grigorie de Nazians, care povăţuieşte să alegem bine ce-i bun şi util. Pr. Negoiţă are, pentru lectură, ureche muzicală. Parcurge clapă cu clapă Enciclopedia religiilor de Michael Malherbe, nu fără a preciza că mai întîi trebuie să nu-ţi rămînă străină propria religie. Şi cîţi nu se lasă tentaţi de ostia înlocuind cu profit material anafura. Aşa cum, pe vechi, au trecut de la Fîrtate la Nefîrtate, predînd socialism ştiinţific ateu, tot aşa, pe nou, glisează de la ateism la neotomism, ca o fostă prorectoriţă iaşiotă, Elena Puha. Chipul lui Becali li se pare unora „chip divin”.
  Icoana e o fereastră spre cer, se aude dinspre Savatie Baştovoi (Idol sau icoană?); dinspre letopiseţul armenilor, de Varujan Vosganian, se aude o simfonie. Negoiţă reţine că armenii şi-au dus mormintele cu ei, construind, ca şi evreii, templul în miez cu oasele celor morţi. Şi-i necesar să repetăm asta, ca într-un exorcism, cînd nu ne mai pasă de eroi şi morminte.
  Cu responsabilitatea cinului din care face parte, Paul Iulius Negoiţă ştie că şoapta cărţilor se stinge cînd o acoperă vuvuzeala politică. O taxează apăsat, ardent, însă nu vrea să fie apolitic şi nu urmează îndemnul la apolitism. Citeşte în avion Márquez, cu ochii pe Dragnea-Grindeanu şi pe „tefelişti” (cuvînt nou, semnalat de Gheorghe Grigurcu, însemnînd tinerii frumoşi şi liberi).
  Preotul lasă într-adins cartea deoparte cînd realitatea bate ficţiunea; înnegreşte multe pagini ca publicist, materialul „clientului” fiind abundent. „Ce lume, ce lume!”, ar exclama iarăşi restauratorul trecut prin Buzău, I.L. Caragiale. Motivarea? Criza pe care o străbatem. Avem politicieni de interes naţional? Ce-i sigur e că avem hoţi de interes naţional, spre a le spune ca Augustin Buzura. Puşcărie? Doar un pic sau nici un pic. Preşedinţii noştri, care mai de care,ne-au dezmoştenit de bunurile comune.Trăim într-o ţară neasfaltată (de Băsescu), cu pămînt înstrăinat (de Constantinescu), pusă pe direcţie dezastruoasă de economiştii lui Iliescu, distrugători de economie, de finanţiştii care au vînat leul. Cum să nu fi plecat înaltăparte (ortograma îi aparţine lui Ilie Constantin ), dacă am avut un preşedinte care ne-a cerut să terminăm odată cu cultul valorilor şi al excepţiilor, al geniilor? Învăţămîntul să producă olimpici? Ba şcolari mediocri, aşa-zis normali, cu un pospai de învăţătură, buni nu să construiască ceva, ci să demoleze. Llosa, Urme şi utopii, e o lectură profilactică, mai ales pentru cei care se vor preşedinţi (îi reamintesc eseistului mesajul lui Levy, cînd Llosa a pierdut alegerile: „Trist pentru Peru, mulţumit pentru tine!), dar şi pentru cei cu orientare iliescă, băsistă, pontistă, iohannistă. Cei mai mulţi elitişti au avut „chimie” hazardată cu Băsescu, vezi şi titlul lui Dorin Tudoran, din 2015, Băsesc, deci exist!. De cogito nu mai era nevoie. Şi cîţi nu-şi şterg/ uită (ca V. Tismăneanu, pentru care Băsescu a fost un Henric al V-lea) concesiile vechi, ca să facă loc altora noi, la fel de sau şi mai mari. Puterea politică a moştenit din ceauşism şi a perfecţionat tehnica ademenirii, de vreme ce un boier al minţii l-a comparat pe Ceauşescu -Văpaie cu Pericle şi alt boier al minţii o compară pe procuroarea şefă DNA, doamna Kovesi, cu Nefertiti, declarînd-o „slujirea pură”.Oare o să-l invite în vreo sufragerie cea pe care şi-o doreşte preşedintă a României ?
  Figurează în sumarul Cărţii şoaptelor lecturi pe care le-aş ocoli: Traian Ungureanu „scriitor rafinat”? Băsescu, după TRU, era: „un pocherist solitar şi un animal politic de tracţiune neverosimilă”.Am văzut cum a tractat-o pe EBA în parlamentul european. În aceeaşi ordine de idei, trebuie spus că Paul Iulius Negoiţă, ca şi alţi buzoieni, prea generoşi unii cu alţii, uzează uneori de laude nebemolizate. Însă este de toată lauda că părintele ortodox Paul Iulius Negoiţă spune în acelaşi fel ca pastorul baptist Remus Valeriu Giorgioni: „Lăsaţi cărţile să vină la mine!”
   „Meşteşugul” retoric al eseistului pare inspirat de arta pastorală a Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania. Predici scrise cu scopul de a dărui spre a dobîndi? E mai greu, pentru asta trebuie să fii Steinhardt.
  Îi fac însă părintelui Negoiţă o prorocire: va scrie o frumoasă proză scurtă, pentru că poate dialoga teologic inspirat cu enoriaşii, recte cititorii.
  
                                                                                        Magda URSACHE
  
  P.S.: Nu vreau să intru în „hărţuire textuală” (mulţumesc, Gabriel Mardare!) cu debutantul în eseu, dar în pagini au răsărit greşele peste greşele. Noian, Părinte, lovi-le-ar toaca de greşeale! Se cer reparaţiuni întru corectări. Şi cum nu vreau să cred că hîrtia (de tipar) suportă orice, se impune o corijare grabnică. Caesar non supra grammaticos. Nici măcar Cezarul! Cum graba cam strică treaba, textul despre Enciclopedia religiilor apare la p. 67-68, ca să re-apară la p. 215-216.
  Cer erată şi pentru titlul lui Petru Ursache, din textul Comuniunea sacră a teologiei cu estetica: nu Etnofrumosul sau Carul Mărie, ci Etnofrumosul sau Cazul Mărie, de altfel unul dintre cele mai bune eseuri din Şoapta cărţilor.
  






                                Rezistenţa prin cultură, azi

  Un tânăr prieten, unul care contează mult pentru mine, ale cărui opinii mă interesează realmente, îmi spune direct, fără menajamente, ştie, de altfel că are uşă deschisă: „Vă citesc de ceva vreme, mă rog, aveţi dreptate, lucrurile merg prost la noi, catastrofal, dar asta o ştie cam toată lumea, vai de capul nostru. Dar unde sunt soluţiile? Cum ne scoatem? De ce nu mergeţi mai mult pe cultură? Sunteţi un om de cultură, e clar că pe acolo ar putea fi soluţiile. De ce nu căutaţi soluţii în direcţia asta greu de contracarat? Noi toţi avem nevoie de soluţii, nu de plângerea inorogului... Vă rog să mă iertaţi, dar eu cam aşa văd lucrurile. Şi cred că nu sunt singurul.”
  Tânărul meu prieten are toată dreptatea. De altfel, cum se ştie de multă vreme, tinerii au întotdeauna dreptate. Pentru că viitorul e de partea lor. Ei sunt copiii noştri. Cum să nu-i iei în serios chiar dacă ar spune prostii? Dar ei nu prea spun prostii, ei au doar brutalitatea, inconştienţa şi naivitatea vârstei lor. Da, foarte probabil că singura salvare naţională care ne rămâne e cultura. Nici un imperiu, deci nici UE, nu e capabil să legiferezee în acest domeniu până la capăt. Dar în cultură meciul se joacă la scara unu pe unu. Bineînţeles, dacă avem ce oferi, ce propune original şi dacă ştim să o facem, nimeni nu va putea să ne interzică să existăm. Însă la fel de adevărat e şi faptul că impostura, falsul, escrocheria nu sunt nicăieri mai acasă decât în cultură. Formele se mimează uşor, pretenţiile goale pot fi susţinute de instituţii şi organizaţii, cu burse şi cu cariere. Deşi aproape niciodată nu e vorba de mari câştiguri financiare în sine.
  După 1989, toţi mediocrii din poezie, pictură, sculptură, teatru, roman, eseu, muzică au crezut că, în sfârşit, a venit vremea lor, a venit „libertatea”. Că nu vor mai fi chinuiţi cu întrebări despre talent, despre meserie, despre tenacitate, şi că, în fine, se pot afirma. Cum să-i opreşti? Au şi ei o singură viaţă. Dacă nu acum, când? Nu la fel e şi în politică? Nu avem prea mulţi salvatori care nu s-au salvat decât pe ei înşişi şi au uitat definitiv de ceilalţi? Democraţia nu e cumva şi paradisul mediocrităţii? Nu e clar că nu e loc pentru toată lumea la masa prezidiului?
  Într-adevăr, pentru ţările mai mici, singura salvare permisă e cea prin cultură. Numai că ţările mari vor să transforme ţările mici în consumatoare ale culturii lor. Filme americane, cărţi şi mâncăruri franţuzeşti, muzică britanică, tehnică germană, haine şi pantofi italieneşti... Cine mai are curajul şi puterea să afirme în aceste condiţii cultura română, o cultură marginală? Şi cum să o facă? Prin filme mizerabiliste, prin romancierii prea puţini pe care îi avem? Prin Adrian Ghenie şi ceilalţi câţiva pictori de la Cluj?
  Da, ne putem salva prin cultură chiar dacă ne-am pierdut suveranitatea şi independenţa, dar cu adevărat importante sunt proiectele care depăşesc micile ambiţii personale, gloriolele care durează doar un anotimp. Asemenea proiecte sunt deja în curs de desfăşurare chiar dacă nu ţin întotdeauna scena. Ele sunt ocultate de politicieni şi demagogi diverşi care se pun în poză şi ne bombardează zilnic cu mizeria şi nemernicia lor. Proiectele cel mai bine susţinute, finanţate şi promovate sunt cele făcute cu voie de la poliţie, nu cele care merg împotriva curentului. O fi „poliţia” cel mai bun decident şi critic cultural?
  De fapt, ajungem fără să băgăm de seamă la vechea „rezistenţă prin cultură”, adică acolo de unde am plecat acum 28 de ani. Dar noul stat democratic şi, mai ales, capitalist finanţează mult mai zgârcit rezistenţa împotriva lui prin cultură decât o făcea vechiul stat socialist pentru disidenţii şi „rezistenţii” săi. Statul se preocupă de propagandă mai întâi, de voturi, de succesul personal al celor care îl reprezintă. Iar asaltul mediocrităţii şi al imposturii a atins în cultura română de azi cote cu adevărat alarmante.
  „Rezistenţa prin cultură” e mai actuală azi ca niciodată. Dar „rezistenţa” e o vorbă gravă, poate însemna chiar salvarea unei naţiuni în vremuri de restrişte şi bejenie prezentate de propagandă ca o culme a progresului.

                                                                                        Petru ROMOȘAN