Magda Ursache - Fără nici o iluzie, fără nici o confuzie – I
Florica Bud - Help cel Bătrân
Isabela Vasiliu - Părintele Arsenie Boca și Mircea Vulcănescu, personaje ale romanului Noaptea de Sânziene
Petru Romoşan - Războiul de toamnă de la Bucureşti


                    Fără nici o iluzie, fără nici o confuzie – I

        Cea mai frecventabilă, pentru mine, iluzie este că tânăra generaţie va reveni la un veritabil patriotism românesc. La un „naţionalism constructiv”, cum l-a numit şi a murit pentru el Ion Mihalache (apud Ioan Adam, în „Litere” de august, 2017). Ar fi şansa – are dreptate C. Stănescu – ţării ăsteia să nu se rupă legătura între patrie şi patriotism, între naţiune şi naţionalism. Însă trebuie să-i dau dreptate şi lui Petre Isache: am ajuns ca, despre anume perioade ale istoriei noastre, să putem scrie cu „permis de adevăr” de la domnul Alexandru Florian, conform altui dresaj : political correctness. Şi tare ar dori directorul de la „Elie Wiesel” o memorie cu venele tăiate!
        Cea mai nefrecventabilă iluzie este, tot pentru mine, utopia comunistă, care,din păcate, prinde la tineri. Ferească Dumnezeu să prindă şi rădăcini.
        Da, Petru şi cu mine, visălogi amândoi şi complet neadaptaţi la res, la realităţile multilateral nedezvoltate ale socialismului, aflaţi pe buza libertăţii, ca să zic aşa, am avut, la acel final de dictatură, iluzii terminate cu deziluzii. Naivii de noi am crezut că va funcţiona principiul distilării lichidelor, însă nu ce-a fost impur s-a decantat. Dimpotrivă, au ieşit la suprafaţă deşeurile, gunoaiele uşoare. Şi exclam şi eu ca Şerban Foarţă: Sancta duplicitas! S-au perpetuat ca disidenţi „codaşii” la tacâmuri din vremea împuşcatului de Crăciun, care ne alimenta ştiinţific. Un felcer voia să fie şef de partid iaşiot pentru că ajutase femeile să facă, până l-au prins, multe avorturi. Ca protocronist al depeizării?
        Eu, una, m-am săturat să-l scuz pe Ceauşescu pentru balconiada '68. A fost omorât după 20 de ani de la primăvara cehă pentru că a cerut idependenţă. Dar trebuia, la cererea lui Popescu-Dumnezeu, să facem zid în jurul lui şi-n '89? El, Ceauşescu, a provocat balconiada Iliescu, urmată de dezindustrializare. Au fost, după socoata lui Ilie Şerbănescu, 1200 de întreprinderi productive, distruse, dispărute. N-avem PECO românesc, dar avem Apa Nova franceză, Gaz de nu ştiu unde, telefon mobil din patru zări… „Băieţii deştepţi” au energie de vânzare.
        Comanda a fost evidentă. La Iaşi, la sfârşit de decembrie, s-a vrut să se dea jos statuia Independenţei; exact atunci, Tökes declara: „este momentul independenţei”. A cui, ştim acuma.
        Spre amărăciunea Bătrânului meu, lichelele securiste au fost plasate în posturi-cheie: de diplomaţi, rectori şi prorectori, şefi de catedre universitare, de edituri, de reviste, cadre didactice la Teologie…
        „Magda, cheia e la Secu împărţit în 9, deci are 9 capete”.
        Dar ce cheie nu se pierde? i-am replicat eu, cu ajutor de la Minulescu, şi mai visăloagă atunci decât el.
        Vi-l aduceţi aminte pe premierul de un an şi 9 luni, Radu Vasile? În Cursă pe contrasens, carte apărută în 2002, avertiza:
        „România e condusă de Partidul Structurilor, aceşti inşi, foşti securişti şi cadrele aparatului comunist, au pătruns peste tot”. Şi: „supravieţuitori cu stabilitate de miriapode şi cu elasticitate de ameobe, se mişcă în orice direcţie, iau orice formă şi au un arghirotropism înnăscut”.
        Dar în politică e altfel? „Ce-aţi făcut cu uteciştii/ I-aţi făcut miniştri?”, scanda strada. Sau şi mai mult decât atât, ca în cazul lui Arici Pogonici, nickname pentru „externul” MRU, care plasase pe peretele biroului portretul ministresei Ana Pauker. Da, pe Hannah din Codăieşti-Vaslui, devenită, în „Scânteia” lui Brucan, „Ana noastră”. Care Ană a revenit la vârf politic prin nepoţii prietenei Ghizela Vass, Bogdan Olteanu şi Andreea Vass. Prin nepoţii bunicuţei, mătuşii Ghizela, dar şi prin Ion Iliescu, trimis studinte la Moscova – zice presa – chiar de Anuşka. În '90, pe urmele tătânelui cominternist, Iliescu a avut un rol în blocarea reîntregirii României.
        Am lansat la Paşcani, la Casa de Cultură, Universitatea care ucide. Un cititor al romanului (apărut la Editura Timpul, în 1995, după ani lungi de tăcere editorială, impusă de cuţitarii-cenzori) a descoperit pasajul unde spuneam că în Parlament ar trebui să fie deţinuţii politici. I-a sunat a răzbunare. Şi, cum personajul Dinu M. trecea pe şoseaua Focşani-Iaşi, în maşină, pe sub burta calului lui Suvorov, nu i-a plăcut asta. Cum? Să ne războim cu statuia lui Suvorov? Cititorul opinioman nu părea a şti că, la 1871, ruşii lui Suvorov au intrat în Ţara Românească. Jaf şi foc, asta au adus. Dar cum să-l zgândărim noi pe ursul ruso-sovietic? E periculos. Capul ce se pleacă… Doar n-am vrea să avem iarăşi partide de gheţuri moscovite ori de îngheţuri siberiene. Aşadar să-l lăsăm în pace pe Suvorov. Cititorul crypto-comunist n-a avut curaj să-mi spună „să-l lăsăm în pace pe Lenin”. La câţiva luştri de atunci, cuiva îi pare rău după statuia lui Ilici (doborâtă la 6 martie 1990, chiar de ziua instalării primului guvern comunist, în 1946), motivând că ar fi trebuit păstrată ca „simbol al epocii”; după cum Casa Scânteii ar trebui conservată atent, tot ca „simbol al epocii”.
        Un bust al lui Ion Antonescu, plasat într-o curte de biserică, trebuia acoperit cu o cuşcă de scânduri. Nu poţi purta un tricou cu chipul lui Ţuţea, dar cu Che Guevara, da. În octombrie 2017, „Che”, partenerul de gherilă al lui Castro, a fost comemorat în Bolivia, 5 zile în cap: prin evenimente politice şi culturale, ba chiar gastronomice.E în trend steaua roşie pe basc şi insigna cu cei mai sângeroşi dictatori, Lenin, Stalin, Mao, la butonieră.
        După ce Raportul final, citit în Parlament în 18 decembrie 2006 de preşedintele Traian Băsescu (declarând comunismul „regim ilegitim şi criminal” şi basta) a minimalizat moral teroarea Dej-Pauker, ni se cere să-l lăsăm în pace şi pe Tolbuhin.
        Statuia lui Carol I a fost topită şi din bronzul ei s-a înălţat statuia lui Stalin. Şi-s mulţi cei care lăcrimează încă după tătuc, iar grija factorilor de decizie faţă de uriaşul patrimoniu românesc de durere e minimă. Recent, epigramistul Ionescu Quintus (Dumnezeu să-i ierte de 7 x 77 de ori, cum cerea părintele Cleopa, că i-a turnat răzbit, şi nu în epigrame, pe colegii prieteni, dar şi pe clienţii săi, ca avocat) a primit cea mai înaltă decoraţie, „Steaua României”, şi a fost îngropat cu onor militar.
        Ultimul supravieţuitor al luptelor de la Oarba de Mureş, care au durat 20 de zile şi unde au murit peste 11000 de ostaşi, face diferenţa de Quintus. Povestea Dumitru Şomlea că a fost îngropat sub obuze, că, din comuna lui, 60 de soldaţi au murit şi numai doi au scăpat. După luptele de la Prut avea mantaua găurită de gloanţe. Moş Dumitru Şomlea a trăit cu o pensie de 252 de lei şi a fost înhumat la 103 ani, în 16 septembrie 2017, fără onoruri militare. Măcar are loc de veci. Morţii Canalului comunist, adevărat abator între 1948 şi 1958, erau înmormântaţi goi: hainele erau „pe inventar”, trebuiau recuperate, iar din cimitire au dispărut şi crucile. Au fost culese şi vândute la fier vechi.
        Abia-abia s-a reuşit ca numele Liceului „Mircea Vulcănescu” să nu fie schimbat. Şi mă întreb la ce-o fi visând oare domnul Florian, de n-a vrut bust Mircea Vulcănescu? Poate la un fundac Crohmălniceanu, cu grup statuar din „culturalizatorii” Chişinevschi, Răutu şi Walter Roman.
        Într-o democraţie de tot subţirică, de tot plăpândă, libertatea poate fi orbitoare. Nicolschi şi Goiciu au murit liniştiţi şi liberi, ginerii lui Dincă-Te-Leagă s-au orientat capitalist, cu foloase fabuloase… Foarte actual rămâne Grigore Alexandrescu: „Democraţia nu-i pentru căţei”, ci pentru dulăi. Iar dulăii sunt mulţi.
        Revenind la iluziile tinerilor de stânga, i-aş vrea fără nici o iluzie, fără nici o confuzie. Comunismul a ucis, a ucis, a ucis (şi domnul Florian ştie de unde am luat predicatul triadic) o sută de milioane de oameni. Adică, după un calcul recent, 3 oameni pe minut, 190 oameni/ oră, 4500 oameni/zi. Iar nouă ni se cere plâns din milă pentru torţionari, ni se spune să fim buni, îngăduitori, iubitori cu ucigaşii. Ce, capitalismul n-a ucis? Doar n-o să facem la infinit inventarul atrocităţilor. Cât despre vinovăţia comună, la comun, ideea asta tot de la comunism se trage.
        O persoană însemnată din Iaşi, pe care n-o mai numesc de silă, se tot străduieşte să convingă că intenţiile bune au pavat raiul comunism, nu că a fost iad. Şi-i o perversitate să te justifici că ai ajuns comunist de vârf CC/PCR pentru că te-a câştigat la tinereţe utopia egalităţii. Tinerii stângişti visează la şansa egalităţii. Dar a fost activul de partid unic egal cu populaţia? S-au împărţit egal lipsurile? Nu spunea bancul anticomunist că mâncam prin reprezentanţi? Doamne, de n-ar deveni endemică speranţa că doctrina comunistă ar fi salvatoare. Cât de salvatoare a fost o ştim pe pielea noastră.
        Vechii agitpropi susţin că s-a plecat de la utopie nevinovată, ba chiar vis frumos: al egalităţii. Numai că „visul” lor a fost coşmarul nostru. Mai susţin că s-a construit nu un comunism real, care ar fi adus egalitate absolută, dreptate absolută, bunăstare absolută (după nevoi), fericire absolută, ci unul fictiv, ficţional. Că altfel ar fi stat lucrurile dacă l-ar fi construit „ştiinţific”.Or fi uitat „învăţătura” lui Marx? Să le-o reamintesc: „Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat, ţară, patriotism”. Iar Engels voia să dispară „popoarele, naţiunile reacţionare”.
        Tot „în duh marxist” (cum scrie cu ironie fină Gh. Grigurcu despre tânărul Petru Dumitriu) ni se prevesteşte acum că etniile vor dispărea. Noi, românii, asistăm deja la risipirea neamului în lumea largă, pierdem deja populaţie pe timp de pace ca-n războaie; îşi iau lumea-n cap 9 români pe oră, după o statistică ultimă. Iar cei rămaşi locului văd o soluţie într-un „comunism de dreapta”, rectificat. Comunismul nu mai este utopie rea, ci ipoteză. La orizont, noul pământ al făgăduinţei! Încă puţin şi o să reapară revista „Convingeri comuniste”, ca să nu-i discriminăm pe tinerii stângişti. Cum să-i discriminezi, să le suspenzi dreptul la opinie, la liberă exprimare? Dar suspendarea dreptului la cuvânt n-a fost ideea lor, nu asta au făcut ei, propagandiştii, ei, ideologii comunişti? Să nu-i discriminăm nici un pic sau s-o facem cu moderaţie, cum ne cere Europa prin guriţa Amnesty International care şi-a trimis reprezentanţii în România, în ianuarie '90, să vadă cum o duce în puşcărie Dincă-Te-Leagă, cum trăieşte el închis. Eroul aviator de război Tudor Greceanu (800 de misiuni pe frontul inamic) a fost ţinut 48 de ore cu picioarele într-un bloc de gheaţă, consecinţă a unei încercări de evadare: „Ştiam ce risc. Nu acuz pe nimeni. Am făcut-o pentru că am vrut s-o fac.” Două sute de politici ştiau de planul evadării. Unu a trădat. Tudor Greceanu a fost condamnat la moarte. La proces, o tovarăşă judecătoare l-a întrebat: „Nu sunteţi mulţumit cu condamnarea la moarte?”. „Ba da, a răspuns Tudor Greceanu, preluînd cel mai aiuritor cuvânt, sunt mulţumit”. Securitatea, nu el, a făcut recurs. El a refuzat să ceară recurs. „E-aşa de simplu să mori. De ce să te compromiţi?” A ajuns în zarca diavolilor Coler şi Crăciun. A murit, în decembrie '94, într-un apartament din Ferentari, la etajul 7 (casa îi fusese naţionalizată în '47), cu picioarele amputate ( artrită, pentru că purtase lanţuri de 18 kilograme), dar a mers până la capăt pe Drumul celor puţini, cum şi-a intitulat Amintirile unui aviator. Şi ştiţi care a fost ultimul său cuvânt? „Am pierdut partida”.
        Teama lui Vladimir Bucovski privind „încorporarea monstrului”, adică absorbţia tel quel a structurilor care prelungesc trecutul, n-a fost închipuită. La kilometrul zero de comunism, am auzit, peste Piaţa Universităţii, râsul lui Brucan, o natură complet imorală, îmbătrânit în oportunism. Brucan a câştigat partida, nu Tudor Greceanu, nu Banu Rădulescu, fondatorul revistei „Memoria”, în 1990. Şi cum să nu fie negat Noica postsocialist, când a pledat pentru spiritualitate creatoare, ca „antrenor” al ei, când a trăit ascetic ca şi Dumitru Stăniloae, ca şi Steinhardt, adevăratele modele necompromise?
        La fine de an '89, „părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă”. Am crezut într-o lume lipsită de frică, de cenzură, de activişti, de securişti, dar raportul cu „societatea deschisă” al insului gândind de capul lui, liber, a rămas acelaşi, de la Ivan şi Ion la Iohann. Gata cu biletul la control, cu teze (de iulie), cu mangalii (de august), cu rapoarte comuniste… Eroare de lectură ...sociologică! Activii au fost desărcinaţi o vreme, nu mult, „până fraierim pulimea”, cum numea populaţia Adrian Năstase. Şi ce tandru îi spunea Vasile Andru : „poporimea”!
        Bătrânu a ştiut, de cum l-a văzut pe versatul comunist Ion Iliescu la televizor, că n-o vom lua pe alt drum, chiar dacă ne agăţam de impresia (falsă) că am fi scăpat de comunism. Pas cu pas? Ba un pas în faţă, doi paşi în spate, prin „meandrele concretului”. I-am spus atunci că face previziuni prea rele, confundând luciditatea cu exagerarea. Dar el a avut dreptate, nu eu. Ca să văd cele bune mi-ar trebui microscopul, instrumentul de mărire al profesorului Ionel Andriescu,de la Facultatea de Biologie, bunul meu prieten.
        În primele zile după căderea Cortinei de Fier, nu mi-am imaginat că vom trăi, sub cetăţeanul Iliescu, în cetatea ideală. Dar, dacă revoluţia ar fi fost chiar revoluţie, nu „schimbare-n modificare”, n-am fi re-căzut în roşu marxist. Mulţi sunt îngrijoraţi, dar şi mai mulţi sunt impresionaţi de pledoariile de stânga, absolut amăgitoare.
        Cum în socialism retrogradarea unui propagandist PCR era, în realitate, avansare, ne-a fost dat să vedem cum vechi simbriaşi PCR, ajunşi simbriaşi FSN, PDSR, PSD şi tot neamul de partide ale lor, au devenit „pensionari speciali” („astea nu-s pensii, sunt recompensii”, cum râdea cineva; râdem deşi nu-i nimic de râs, ce să facem?) sau „indemnizaţii pentru merite speciale”. Ei, au mai intrat câţiva cecişti în închisori, dar fii şi gineri îndemânatici au ajuns milionari în euro, crescuţi în grădina „săracului cinstit” Ion Iliescu. Fidelii lui „neanicu”, deveniţi fidelii lui „neanelu”, au fost reamplasaţi în posturi de prim rang de fostul tovarăş prim de Iaşi. Pare de neconceput, dar tot ce ni se întâmplă îl probează pe Chesterton: „adevărul e mai straniu decât ficţiunea”. Incredibil, neverosimil!

                                                                                        Magda URSACHE




                                          Help cel Bătrân

                                                                Pamflet de Florica Bud

        Ce poate fi mai drăguţ decât o floare galbenă de pătlăgică roșie, alcătuită ca în desenul ce-o reprezintă: cinci petale, cinci sepale… Despre pistil nu spune nimic „cartea sfântă” a Facebook-ului. Îmi mut privirea la altă plantă, studiez ceea ce a rămas dintr-o floare, ce abia şi-a scuturat petalele. Este un exemplar proprietate personală, plantată în ghiveci. Din păcate, grădina mea nu mai primește nicio rază de soare din cauza copacilor prea deși. Lucrul acesta li se întâmplă celor care vor să fie „Și cu mândra și cu draga”, mă veți apostrofa demult pățiți, Pilduitori Dumneavoastră Stanchiști. Da, am sperat să păcălesc natura, silind roșiile să se înroșească la umbră, dar până aici mi-a fost. E adevărat că nu chiar la umbra nucului, el ducându-și deceniul ceva mai încolo.
        Dar m-am repliat repede. Mi-am înghițit epitetele pe care le pregăteam să le înșir, toate adresate mie. Cui altcuiva? Mă veți sprijini, Chendrici Suitologi Nuntiferi, în această acțiune benefică Universului? Cine a plantat tot felul de pomi începând cu nuci, salcâmi și terminând cu hăituitul și hulitul soc? Am dat bice neascultând sfatul vecinului ce privea perplex, urmărind acțiunile mele, peste gard. Nu îi venea să creadă că voi fi atât de necugetată încât să plantez socul în curte, când el crește pe unde vrei și nu vrei. Adevărat, în fiecare toamnă îl toaletez în așa fel încât coroanele celor câteva exemplare de soc – care sunt atât de harnice că își fac copii, de parcă ar avea un Xerox plantifor – să nu se extindă pe via vecinului.
        Doar salcâmul le mai întrece în grija de a nu își pierde seminția, deși l-am tăiat și pe el la sânge, recunoscând, ca o greșeală elementară, plantarea lui. În ciuda operației de ciuntire, el tot a reușit să îmi umple curtea de pui de salcâmi. I-am lăsat și pe ei, nu aveam suflet să îi tai, îmbărbătându-mă că, de fapt, mi-am dorit în curte o pădure, nicidecum un stadion golaș de fotbal cu gazonul perfect tuns, specific lui. După eșecul cu grădina sufocată de prea multă umbră, încerc să mă autoconving că de fapt mi-am dorit să plantez roșiile în ghivece și nicidecum în grădina rămasă loc de plimbare al mierlelor. Adevărat, pământul din ghivece este adus de pe malul Someșului. Nu chiar din Horgoș, Solangeri Podzoolici Hectarieni! Horgoșul ulmenenilor a fost înghițit, Someșul harnic depunându-l pe malul celălalt spre bucuria chelințenilor. Someșul este un râu flămând de… pământ, la fel cum a fost și țăranul român.
        Râul și țăranul au iubit pământul pe viață și pe moarte. Parcă niciunul dintre ei nu a mâncat de secole nimic, nimicul săracului. Or fi având și bogații nimicul lor. Dar să ne întoarcem în prezentul complicat. Floarea acestui fir de Solanum Lycopersicum poate să se scuture, nu a trăit degeaba. Rămâne în urma ei un fruct, zic unii, o legumă, zic alții. Și apoi, vorba aceea, „fie ce-o fi”, să fie dulce, cărnoasă și, dacă se poate, să fie din soiul „Inimă de bou”.
        Va fi, va fi, mă încurajează tabăra adversă, dacă sămânța a fost din soiul respectiv. Dacă ai semănat altceva va fi o inimă-ou sau de lup, tare ca din cauciuc. Nu este cazul acestui pup, unul deocamdată mic cât un punct, încât trebuie să-l priveşti cu dioptrii multe ca să poţi să fii sigur că el va deveni peste vară un gogonel. Sub razele Soarelui se va colora în roșu, galben, mai nou și în mov și negru, putând să ajungă în greutate până la un kilogram.
        Se va întâmpla acest lucru, dacă va scăpa cu bine de capcanele pe care i le întinde, mai nou din belșug, mama natură. Să nu mă atrageți, Suavi Sumatrologi Sammitri, în capcana summit-urilor care vor să salveze planeta, eliminând urmările acțiunilor neomenești asupra naturii. Nu azi, când mi-am propus să mă bucur de lucruri mici care îmi dau bucurii mari… plus mierlele care vin să se scalde în vasul în care am pus apă pentru ele, vrăbii, porumbei și guguștiuci. Alte vietăți nu mă vizitează, poate… Sfântul Petru.
        Minunea s-a produs, în ghiveci voi avea o roșie şi nicidecum o iluzie optică postcaniculară. Piersica lup, cum se traduce din latină, stârnește antipatie și simpatie, în aceeași proporție. Majoritatea o adorăm. Dar sunt medici care o interzic mai ales bolnavilor atinși de boala secolului. Stârnește spiritele cu ușurință, în America ea fiind declarată legumă, pe când în Europa, fruct, veți completa, Cusurgii Vinovați Necsitarieni. Ciudat, atâtea lucruri au rămas nedefinite de către omenire. Cum se face că aceeași mamă, ciumă pentru unii, s-a străduit să devină mamă bună pentru… roșii, simțind nevoia să delibereze rapid. Și totuși nu au reușit să bată în cuie statutul plantei legumă-lup-fruct.
        Ce poate fi mai drăguț decât…? Mai drăguț ca o pătlăgică cap de gămălie poate să fie… să fie… Beethoven, câinele care a devenit star, punând bază la Hollywood dinastiei beethoveniene. Mai drăguț ca Beethoven poate să fie Dostoievski? Tot un presupus cățel star? veţi sări cu întrebarea, voi, Bumbărici Novcodei Pătlăginaţi. Aveți chef de joacă, odihniţi cum sunteți după concediile petrecute hai-hui prin lume, pe mări și pe oceane, în păduri și munți alunecoși. Sunteți proaspeți şi mai ales cu temele literare de vacanță făcute ca la carte.
        Nu, sigur că nu poate fi mai drăguț! Este greu de crezut că – dacă, prin absurd, Dostoievski ar fi acceptat să-i fie numele folosit ca nume patrupedian – i-ar fi făcut plăcere să fie folosit ca unitate de măsură a drăgălășeniei. Sau, cine știe ce efect ar putea avea farmecele feminine contemporane asupra sa? După cum nu sunt sigură dacă scriitorii acelor timpuri agreau cuvântul drăguţ, mult prea siropos pentru acele vremuri tumultoase. Nu… că între timp ele s-ar fi liniștit. Nici pomeneală. Dar împăciuitoare şi înţeleaptă cum mi-am ales să fiu, nu vreau să mă las ademenită într-un dialog despre drăgălășenia clasicilor și nici despre beneficul prezenței acesteia în operele literare. Și apoi mă ajunge din urmă, ca un cățel de pripas, întrebarea Vornicăresei Liberta Ilasindo: ce să aibă Help Cel Bătrân cu toate acestea?






Părintele Arsenie Boca și Mircea Vulcănescu, personaje ale romanului Noaptea de Sânziene

        „O lumină neînțeleasă îi scălda necontenit figura. Am întâlnit un om extraordinar...Trebuie să mă integrez ritmurilor cosmice...Este și acesta un mare secret. L-am învățat de la [călugărul] Anisie” (Ştefan Viziru)
       
        Dintr-o declarație scrisă de starețul de la Sâmbăta când a fost prima oară arestat, știm azi că afluxul mare al credincioșilor l-a făcut pe călugărul iconar Arsenie Boca să primească preoția mai târziu cu un an decât ieromonahul Serafim Popescu, călugărul cu care fusese la Sfântul Munte în primăvara anului 1939. La vremea războiului pentru Basarabia și Bucovina cotropite de Stalin în 1940, starețul de la Sâmbăta de Sus era deja bine cunoscut sibienilor și făgărășenilor care frecventau Mânăstirea Sfinților Brâncoveni. În ce privește informațiile despre „Sfântul Ardealului” care ar fi putut ajunge la Cioran prin corespondența trimisă de la Sibiu de Relu Cioran, acestea fie s-au pierdut odată cu scrisorile de atunci, fie au fost „pieptănate” de pasajele în care era menționată frumoasa figură a Sfântului Ardealului. Chiar și reeditarea la Humanitas a primei jumătăți din Filocalia (volumele I-IV, Sibiu, 1945-1948, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Părintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu şi poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești : https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/) s-a făcut cu cenzurarea numelui „ctitorului Filocaliei românești” (cf. D. Stăniloae), martirizat de regimul polițienesc comunist. Nici în America, Principesa Ileana nu a putut prin anii cincizeci să-i treacă numele în cartea sa I live again, de teamă ca Părintele Arsenie Boca să nu sufere persecuții din partea celor care deja îl închiseseră în două rânduri fără nici o condamnare.
        În anul centenarului nașterii lui Cioran observasem (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Emil Cioran ca profet al adevăratei sfinţenii, à propos de Mircea Vulcănescu) că Mircea Eliade a transpus în figura călugărului Anisie trăsăturile „Sfântului Ardealului” de care aflase (cum scrie el însuși) de la Cioran. Oricum, viitorul Părinte Arsenie l-a cunoscut la București pe Eliade în perioada „Criterionului”, fiind interesat încă din studenția sibiană de articolele despre mistică publicate de Eliade, interes consemnat și el într-una din declarațiile ocazionate de întemnițarea starețului de la Sâmbăta.
        Exilatul Mircea Eliade scria în 1974 că nu-l interesează decât „viitorul”. Şi, ca să nu rămână nici un dubiu asupra sensului intenţionat, filozoful religiilor specifică felul în care românii îşi pot „împlini” viitorul care le-a fost hărăzit: „trăind liber orice epifanie a prezentului, cât s-ar dovedi ea de tragică, născută din nenoroc şi ursită deznădejdii” (M. Eliade, Incognito la Buchenwald ).
        În Noaptea de sânziene, numele„Anisie” indică sursa de inspirație : Părintele „Arsenie”. La fel, „Biriș”, trimite (prin cuvântul „bir”, dare sau impozit) la Mircea Vulcănescu, filozoful angajat la un moment dat la Direcția Vămilor. Tot așa cum „Ciru” pare derivat din Cioran, scriitorul originar din mărginimea Sibiului de la care Eliade scrie în romanul său că ar fi aflat de existența Părintelui Arsenie („Anisie”). Romancierul imaginează povestirea „E departe stâna” publicată de iubitorul de drumeții montane (Ciru Partenie), unde este descrisă figura singulară a călugărului Anisie.
        După Eliade, părintele Anisie ar fi fost o dovadă palpabilă că există timpul veșnic. În acest timp trăiește Părintele Anisie „neîntinat” de timpul istoric, probă vie a faptului că „spiritul nu cedează întotdeana timpului, așa cum se întâmplă cu noi, oamenii mărunți și păcătoși... Filozofii vorbesc mereu de transcendent. Eram însetat de cuvântul acesta, de lucrul acesta, de tot ceea ce nu face parte din lumea noastră deși se află printre noi, în mijlocul nostru” (Mircea Eliade, Noaptea de sânziene). Călugărul Anisie care a putut rămâne „imaculat pe acest pământ” își jertfește viața pământeană „ca eu să pot crede, spune Ştefan Viziru, să mă pot mântui”.
        Este de-a dreptul remarcabilă previziunea lui Mircea Eliade legată de rolul pe care urma să-l aibă Sfântul Arsenie Boca (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu) în fenomenul întoarcerii la credința creștină a unei impresionante mulțimi de români „educați” prin învățământul ateu, comunist. Amploarea pelerinajelor la Mănăstirea Prislop a îngrijorat într-o așa de mare măsură responsabilii cu idioțirea mediatică (așa numiții „lideri de opinie”), încât s-a finanțat de la bugetul de stat al României o cercetare „științifică” de trei ani materializată printr-un volum scos de un angajat al Institulului de Istoria Religiilor condus „interimar” (din 2008) de un cronicar plastic devenit ministru.
        După publicarea Dimensiunii românești a existenței unii au evidențiat (împreună cu filozoful Mircea Vulcănescu) creștinismul mai aparte al creatorilor unei literaturi populare de o surprinzătoare valoare metafizică, alții l-au taxat pe autor drept apologet al „imperialismului românesc” (Ion Călugăru, Șantierele literaturii, în „Scânteia”, nr.150, an 2, 25 febr. 1945). Mircea Eliade s-a înscris printre adepții creștinismului cosmic românesc, pe urmele prietenului său Mircea Vulcănescu trecut în lumea de dincolo după repetate schingiuiri în temnița comunistă. Fostul deținut politic Virgil Maxim a descris schingiuirile la care a fost supus Mircea Vulcănescu: Filozoful împreună cu alți doi deținuți fuseseră trimiși dezbrăcați timp de trei zile fără mâncare la „Neagra” într-un frig înlemnitor și o beznă absolută, după care au „fost bătuți cu saci de nisip (confecționați din pânză de doc, de grosimea unei bâte) care distrug mai ales organele interne, în special rinichii... Vina? Au propagat idei retrograde”. Apoi vreo săptămână „apoape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și a durerilor acute.” (cf. V. Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, București, 2002, p.246; a se vedea și Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3).
        Romanul Noaptea de Sânziene (București, 2010, vol. I-II) cu simultana (în țară și în exil) încadrare în ritmurile cosmice (adoptate de călugărul Anisie) poate fi considerat ca o ilustrare a creștinismului cosmic românesc. Semnificativă ar fi nu numai valorificarea exilului ca drum de cunoaștere metafizică inspirat de ritmica deschidere a cerurilor la echinox. Dar și cele petrecute în România transformată în „gubernie penitenciară” (cf. Virgil Ierunca), unde după gratii unii deținuți politici au îngânat balada Miorița în timpul schingiuirilor bestiale, cum aflase Eliade pe când se afla la Paris (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/). În închisoarea comunistă din Aiud, în noaptea de 28/ 29 octombrie 1952, filozoful Mircea Vulcănescu trecea în veșnicia pe care o cunosc doar sfinții.
        Ioan Ianolide și-a amintit cum îl vedea pe Mircea Vulcănescu „adesea în biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în WC”. Tot acest fost deținut politic a scris că Mircea Vulcănescu n-a murit în urma bătăilor și izolărilor în întuneric și frig de la închisoarea din Jilava unde fusese dus în 1951, și că, revenit în închisoarea din Aiud, filozoful a continuat să întrețină o „febrilă activitate intelectuală în rândul deținuților”. Iar gardienii „au continuat să-l pedepsească până ce l-au ucis” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, București, 2012, p.307)
        Mircea Eliade transpune (într-o ingenioasă contradicție a opușilor) ultimele vorbe ale prietenului său martirizat în temnița comunistă, comutând îndemnul „Să nu ne răzbunați !” pe o imaginată scenă de un dramatism cu totul particular (pe care-l regăsim în romanul Pe Strada Mântuleasa, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării călăilor, sau, Despre anchetatoarea din romanul eliadesc Pe strada Mântuleasa; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/). În momentele finale, torționarul/ fost prieten Bursuc ar fi fost de față la moartea deținutului schingiuit. Dar nu doar prezența torționarului în haine de preot impresionează. Ea e intim corelată cu suferința fizică până la delir și cu faptul că însuși torționarul a rămas să fie cel care trebuie să ducă mai departe mesajul ultimelor cuvinte ale muribundului. Este imaginată o anchetă/ spovedanie, cu un popă-securist urmărindu-și țelul, cu frica omenească de bătaie și cu doctorul închisorii implicat în torturarea dincolo de orice limită. În niște pagini absolut extraordinare (pp. 283-300 din vol. II), Eliade îl înfățișează pe filozoful Biriș schingiuit până în pragul morții, discutând cu popa Bursuc în noua sa calitate de angajat al Securității anti-românești. Răs-popitul Bursuc urmărește (ca şi anchetatorul Duma, cuvânt ce trimite la „duma”/ parlamentul rusesc) a smulge de la deținutul Biriș (bătut cu ranga la tălpi) nume imaginare ale celor care ar fi complotat împotriva regimului de ocupație sovietică. Venit în rasă de călugăr la căpătâiul fostului prieten, singurul lucru pe care-l află anchetatorul/torționar de la cel schingiuit metodic este că numele ar fi fost „Legiune”, cum apare și în Biblie în povestea îndrăcitului din ținutul Gherghesenilor (Luca, 8).
        Când J.P. Sartre scria că infernul este celălalt, el indica fără să știe esența „regimului criminal comunist” (cf. președintele Traian Băsescu, 18 dec. 2006). Problema fundamentală a cunoașterii omenești nu este decât transcendența (sacrul), care este și problema religiei. „Altul, celălalt – este, de fapt, obiectul” consemna M.Eliade în Jurnalul portughez pe 12 noiembrie 1942. „Altul” sau „celălalt” în viziunea unui comunist precum Sartre nu poate fi decât infernul sau „Legiune” ieșită din cunoașterea pe calea anchetărilor securiste.
        Sinistrul personaj Bursuc este imaginat de Mircea Eliade ca „popă” spre a aminti probabil numele de „Călugăru” purtat de autorul „Copilăriei unui netrebnic” (1936), ziarist de stânga publicat de Nae Ionescu la „Cuvântul”. În anul arestării lui Mircea Vulcănescu, faima lui Ion Călugăru a fost cauzată mai puțin de cele scrise în marginea Dimensiunii românești a existenței despre inexistentul „imperialism” al unei națiuni captive. Acest „procuror ideologic comunist” a instigat (prin „Scânteia” nr. 31 din 28 aprilie 1946) „la distrugerea Rotondei Scriitorilor din Cișmigiu” (cf. Marian Popa, Istoria Literaturii Române de azi pe mâine, Fundația Luceafărul, București, 2001, vol. II, p.1093 și p.375). Din Rotonda Scriitorilor n-a apucat la vremea comunismului să fie dărâmat decât bustul scriitorului Octavian Goga, otrăvit (cum s-a spus în epocă) din pricina volumului Mustul care fierbe (1938).
        Mircea Vulcănescu îi scrisese în 1947 din închisoarea Aiudului surorii lui (care urma să aibă și ea parte de detenția politică) despre iadul temniței comuniste făcând o aluzie la călimara cu care Luther ar fi aruncat în diavol : „...am făcut și progrese spirituale-n celulă și am ajuns să văd ca Luther, dar n-am călimară.” (Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt, Ed. Crater, București, 2000, p.111). Prin anii treizeci, comunistul Ion Călugăru fusese criterionist în gruparea care-i reunise atunci pe Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Petre Manoliu, Dan Botta, Tudor Vianu, Petru Comarnescu şi alții.
        Anchetatorului Bursuc, filozoful Biriș îi spune înainte de marea trecere că nimănui nu trebuie să-i fie frică de moarte. Acesta a fost chiar mesajul pe care fostul său prieten Bursuc (popă răspopit și torționar securist) trebuia să-l transmită lui Ștefan, fugit în Franța și cunoscut ambilor, exilat care și el va trece în lumea de dincolo în noaptea de Sânziene. Biriș dezvăluie adevărul aflat în clipa cea mai lungă a vieții sale, după care moartea ar fi doar o trecere, o ieșire din timpul istoric: „Există o ieșire. Să o caute” și ei, occidentalii rătăciți într-un timp care „macină omul modern și lumea în care trăiește”. Recitind Mai am un singur dor, Eliade are în Portugalia revelația că la Eminescu n-ar fi aici vorba de o dorință de reintrare în Cosmos. Ar fi o regăsire, „prin moarte, a adevăratei sale familii cosmice (apele, munții, astrele, pădurile). Nu reintegrare, ci întoarcere acasă, la ai săi” (Jurnalul portughez, 29 noiembrie 1942).
                                                                                        Isabela VASILIU-SCRABA





                          Războiul de toamnă de la Bucureşti


        Toamna se numără şi bobocii politici. Ceva foarte important e pe cale să se întâmple la Bucureşti – sentimentul e aproape palpabil. Toamna aceasta nu pare să semene cu altele, asta dincolo de greve, manifestaţii comandate pentru televiziuni, bătălii politice spectaculoase dar până la urmă rutiniere, ca întotdeauna, două-trei luni de agitaţie şi activitate supraturate. Două idei extreme sunt deja lansate pe piaţă : majoritatea PSD-ALDE va trece la suspendarea preşedintelui Klaus Iohannis sau, dimpotrivă, Klaus Iohannis, susţinut de Sistemul pe care-l slujeşte disciplinat, va reuşi să înlăture actualul guvern PSD-ALDE. Una din două. Ori-ori.
        Dacă am ajunge la o a treia suspendare a unui preşedinte ales prin proceduri democratice măcar aparente, ar însemna că avem o foarte mare problemă. Ar însemna că instituţia prezidenţială nu e viabilă în ţara noastră şi că, deci, ar trebui desfiinţată. Ar însemna să trecem la o republică parlamentară, cu un prim-ministru puternic şi cu un preşedinte decorativ ales de Parlament, sau, eventual, să ne căutăm din nou, ca în secolul al XIX-lea, un rege. Cel mai probabil, altceva decât un Hohenzollern. Sau mai degrabă un suveran din panoplia celor douăsprezece mari familii domnitoare pământene.
        Într-un registru discret până la mister trebuie plasată vizita patriarhului Chiril I al Moscovei şi al întregii Rusii la Bucureşti. Această vizită are loc într-un context mai larg foarte complicat. Angela Merkel a câştigat alegerile din Germania printr-un semieşec. Marele câştigător în Germania e, de fapt, AfD (Alternativa pentru Germania), care reprezintă noul populism, naţionalismul şi protecţionismul, economic dar şi al frontierelor. Doamna Merkel va compune, după toate aşteptările, un guvern mai slab şi mai puţin coerent. Donald Trump e deocamdată un preşedinte slăbit de războiul politic intern de la Washington. Vladimir Putin, prin patriarhul Chiril de astă dată, poate muta semnificativ, mai ales în vecinătatea apropiată.
        China a anunţat surprinzător de puternice măsuri economice împotriva Coreei de Nord, a lui Kim Jong-un şi a regimului său impredictibil şi foarte periculos, mai ales pentru Coreea de Sud. China e azi o mare economie integrată mondial – relaţiile ei economice cu SUA sunt foarte substanţiale – şi nu-şi mai poate permite să susţină aventurile vecinului şi protejatului său comunist vetust. Ceea ce înseamnă că războiul nuclear devastator al SUA cu Coreea de Nord nu va mai avea loc.
        Dar cine va câştiga războiul de toamnă din România? Sistemul, prin Klaus Iohannis şi „acoperiţii” săi din justiţie, politică şi presă, sau cetăţenii, ajunşi la capătul răbdării, reprezentaţi în Parlament, din păcate, de o majoritate prea puţin mulţumitoare, performantă? Dar, dacă vor pierde şi unii, şi alţii, ce altă forţă necunoscută ar putea să preia iniţiativa? Un alt guvern tehnocrat, unul naţional de astă dată ? Sau Bruxelles-ul îl mai trimite o dată pe Dacian Cioloş, însoţit de doamna Prună şi de toată clica globalistă? Va integra până la urmă şi România gruparea Vişegrad?
        Războiul de toamnă se duce de astă dată în numele justiţiei. Ministrul Tudorel Toader a făcut propuneri cu care judecătorii sunt de acord, dar care au declanşat isteria Sistemului, cu ai săi autointitulaţi luptători împotriva corupţiei – cei mai detestabili sunt, fără îndoială, acoperiţii descoperiţi din presă. Sistemul, supraponderal, arbitrar şi violent, antidemocratic, îşi face o publicitate deşănţată cu aşa-zisa luptă împotriva corupţiei tocmai pentru a acoperi, a face uitat faptul că el este chiar Marea Corupţie. Prin venituri speciale netransparente, prin pensii speciale, prin avantaje boiereşti şi ciocoieşti nelimitate. Politicienii nu sunt decât servanţii, fără îndoială corupţi şi ei, ai Sistemului, pe care acesta îi foloseşte şi îi schimbă după chef, îi arestează, cărora le confiscă averile. La fel procedează şi cu oligarhii săi care uită cine este adevăratul stăpân şi ţin să devină proprietari peste televiziunile Sistemului sau peste hotelurile lui din Deltă. Dar Sistemul pârâie din toate încheieturile şi în această toamnă chiar poate da faliment. Se anunţă un spectacol de pomină. Marele bâlci !


                                                                                        Petru ROMOȘAN