Magda Ursache - „Antilethe” versus golirea memoriei
Petru Romoşan - Noi, urmaşii Marii Uniri



„Antilethe” versus golirea memoriei



        Mi s-a întâmplat, chiar în anul Centenarului Reîntregirii, să citesc nesăbuinţe despre identitatea etnică, specific naţional, românitate, ca fiind concepte care s-au perimat. Forma mentis autohtonă e declarată un-cool, la fel familia tradiţională, la fel religia ortodoxă, iar christofobii se înmulţesc. Proletcultiştii şi-au dorit „stârpirea din rădăcină” (nu-i mulţumesc lui Ovid S. Crohmălniceanu!), cu rădăcini naţionale cu tot, a profesorilor de conştiinţă. Sami Damian hotărâse că Vintilă Horia, Călinescu, Noica erau „porţile închise” ale literaturii române. Rădăcini în fascism, în nazism, în legionarism găsesc noii rolleri de la Iorga, Blaga, Eliade, Mircea Vulcănescu, la Ţuţea, Noica, Ernest Bernea... Semnalul de alarmă al lui Crainic, „români deromânizaţi”, e negat cu indignare. Nichifor Crainic continuă să rămână pus la Index librorum prohibitorum. Un primar iaşiot a dat sancţiune cuiva care afişase, preelectoral pesemne, într-o staţie de tramvai, o pancartă cu poemul incendiar Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, pentru care Tribunalul Poporului i-a dat lui Radu Gyr, în 1958, sentinţa: condamnare la moarte.
        Cei care anunţau satisfăcuţi, după acel 23 august, moartea civică a marilor scriitori n-au fost condamnaţi la moarte morală, dimpotrivă. Au rămas sub scut, pentru a reactualiza lozinca internaţionalismului proletar, ca să-i blameze din nou pe cei care pledează pentru păstrarea trăsăturilor identitare. Un eseist vrea să ne convingă cum că s-a consumat prea multă energie degeaba în problema identităţii, total inactuală, diversităţile naţionale fiind pe ducă. Un istoric la modă, care nici istorie nu face, nici patriotismul nu-i place, ne persuadează să scăpăm de obsesia identităţii, care n-ar fi decât a popoarelor mici şi mărunte, vitregite. Dar or fi fost briţii popor vitregit? Când şi-au simţit identitatea în pericol, englezii au riscat pierderi economice, ieşind din UE. Noi? Părem a fi cuprinşi de un aventurism demolant. Lucrăm cu „râzătoarea” contra celor care respectă vocabule ca trecut, tradiţie, moştenire, declarând că nu datorăm nimic nimănui, predilect înaintaşilor, oamenilor între români, ca să parafrazez titlul lui Alexandru Buican, Un om între români. Un filosof şi mai la modă opinează că la judecata supremă va fi chemat insul singur- singurel, nu „în turmă”. N-o fi citit în Apocalipsă, 11,9 că în ziua judecăţii vor fi chemate „popoare, seminţii, limbi, neamuri”?
        Fapte condamnabile, ca trădarea, le socotim eroice, fapte eroice le socotim zadarnice, prosteşti. Ţăranul apărând hotarele şi haturile? Eroare! Istoria popoarelor s-a cam sfârşit, aşa că, dacă are chef de luptă contra soldă, individul poate fi kanonenfutter – carne de tun – în vreun deşert. Cât despre ţăranul care şi-a pus biserica pe roate ca să poată pleca împreună cu ea la vreme de bejenie, el simte din nou sila, dispreţul elitei intelectuale, nicidecum dorinţa de a ajuta /corija/ îndrepta. Cu acest pervers (nu de bordel, ci de bordei), incestuos, leneş, hoţ, beţiv, consumator de cânepă şi alte droguri populare, nu-i nimica de făcut. Marea masă a ţăranilor a susţinut Unirea prin preot şi prin învăţător. Ia-le şcoala şi crucea şi ai sfârşit ce-au început proletarii comunişti.
        Ce dacă sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii? Se poartă un tip de intello snob şi cinic, indiferent la soarta naţiunii sau chiar contribuind la demolarea ei. Şi-mi amintesc de un vremelnic primar-chirurg al capitalei, Oprea şi Sorin parcă, vorbind de „poporul PSD”. Ce-i altceva decât instigare la bellum intraetnic, la dezbinare? Se pledează contra vinei numite „abuz de memorie” (şi de memorii) privind crimele comuniştilor. Cică „n-avem”. N-avem eroi rezistenţi, sacrificaţi de comunişti? Spune Ion Zubaşcu, într-un interviu luat de Lucia Negoiţă pentru „Acolada”, că „ în familia noastră, politica s-a scris cu sânge de om”. Ce-i drept, temerarii care au ales calea libertăţii trebuie căutaţi în munţi sau în exil. Avertizează Vintilă Horia, prin Ovidiu al său: „Libertatea se plăteşte scump, dar îşi merită totdeauna preţul.”
        În Polonia, s-a înfiinţat Institutul pentru memoria naţiunii (subl. mea, Magda Ursache) poloneze; au fost judecaţi procurorii vinovaţi de muşamalizarea dosarelor criminalilor din perioada stalinistă. La noi, Institutul „Elie Wiesel” s-a constituit într-un soi de Tribunal al Poporului, unde domnul Al. Florian, avocat, procuror şi judecător à la fois, pledează şi dă sentinţe contra marilor valori ca Mircea Vulcănescu, Eliade, Ţuţea, Gyr, contra rezistenţilor anticomunişti, contra martirilor închisorilor. Lui Nichifor Crainic îi saltă post-mortem pe stern. A produs Crainic „dezastru ţării”, acuza grea a Tribunalul Poporului? Comunismele lui Radu Florian au fost preluate şi augmentate de fiu: „Fazcism!”, cum pronunţa ultimul de pe listă ajuns primul, Ion Iliescu. Agenţii gândirii unice (la fel ca PCR-ul) ai stalinizării, ai marginalizării, ai exterminării nealiniaţilor la doctrină cer să ne controlăm repulsia faţă de torţionari (cei mai sângeroşi din Est). Dar de unde iertare, seninătate, echilibru? Ce om normal la cap n-are fobie faţă de comunism? Sau este un rău minor, o banalitate a răului că regimul Dej-Pauker-Teohari a acţionat dur, crud, bestial, în numele luptei de clasă? Amintiţi-vă că Lenin telegrafia decis: „Împuşcaţi-i şi pe şovăielnici!” (v. Opere complete, X). A regretat gen. Pleşiţă că l-a bătut pe Paul Goma, mai să-l omoare în închisoare cu aconitină, apoi în Franţa prin colete explozive? Să-i cerem lui Goma toleranţă mută, ba chiar să-i postfaţeze memoriile lui Nicolae Pleşiţă, patrioticul patrioticilor securişti?
        Putem fi obiectivi, cu înţelegere, când citim despre Experimentul Piteşti al Dr. Nicu Ioniţă, trecut prin el sau despre patimile după Piteşti? Virgil Ierunca n-a putut veni în ţară la stingerea mamei lui. Nici n-a aflat că a murit atunci, ci mai târziu, când poşta română i-a returnat un mandat, cu menţiunea decedată. Vrem să-l fi iertat Monica Lovinescu pe Francisc Butyca, torţionarul mamei sale, Ecaterina Bălăcioiu, mort necondamnat în 1998? Ar însemna să ne autogolim memoria.
        Pe Micaela Ghiţescu, studentă în ’52, au arestat-o numai pentru că i-a scris profesorului său, Marcel Fontaine, expulzat din RPR, odată cu închiderea Liceului Francez de Înalte Studii. Proletcultiştii nu aveau nevoie de înalte studii, de înalţi profesori, drept care i-au gonit de la catedre universitare pe cei dăruiţi să fie profesori. Lui G. Călinescu i-a luat luat locul dentistul Vitner. E de noaptea minţii şi a spiritului!
        Norocul lui Neagu Djuvara, că a plecat în delegaţie, ca diplomat, la Stockolm şi a rămas dincolo de Cortina de Fier. Fix la 23 august ’44, l-a trimis acolo primul ministru Mihai Antonescu, spre a trata armistiţiul cu ambasadoarea URSS Kolontay. A urmat marea sovietizare, mai exact colonizarea economică şi culturală, dar şi deznaţionalizarea. Noroc cu caru’ au avut şi Iorgu Iordan, membru ARLUS, şi George Ivaşcu: învăţase, la cerere, limba rusă în închisoare. N-a devenit Cartea Rusă (citiţi: sovietică) cea mai mare editură, cu farmacista Ilka Melinescu în frunte? „Iskra” (citiţi „Scânteia”) se difuza în tiraje uriaşe; cei din „câmpul muncii” erau abonaţi cu toţii, obligatoriu, chiar dacă erau soţ şi soţie, iar şantieriştii citeau ziarul lui Brucan şi noaptea, la flăcări de chibrit, cum cântau poeţii planificaţi să scrie propagandistic. Şi prosperau! Revistele exilului erau scoase cu eforturi mari, ca „Mele. Scrisoare internaţională de poezie” a lui Ştefan Baciu, în mai puţin de 50 de exemplare. Aveau viaţă scurtă, ca „Tricolorul” lui Al. Dima-Drăgan sau „Drum”, a lui John Halmaghi, dar „Agora” ori „Origini” erau prestigioase. Constantin Eretescu a trudit mulţi ani la varianta americană a publicaţiei „Lupta”. „The Fight”, din 30 noiembrie ’83 până în 15 iulie ’92. Tiraj 2.000 de exemplare, faţă de cele o mie ale variantei franceze „Lupta”. „Le combat”, bilunarul lui Mihai Korne,apărut la Paris din ’83 pînă în ’97 şi,după o pauză de un an, din ’97 până în 2000. S-au confruntat cu Puterea comunistă, unii în munţi, ceilalţi în ziarele şi la posturile de radio ale exilului. Şi mă gîndesc mereu la cei care au „mormânt în cer”, fără să fi ajuns în viaţă la căderea blestematei Cortine, ca Vasile Posteucă (1012-1972).
        Sunt vremi ce trebuie uitate, dacă marii exilaţi sunt încă publicaţi încet şi greu, încet şi greu? Îmi aduc aminte că tatăl meu le spunea cocori celor care reuşiseră să fugă. Iar Mihai Ursachi, 9 ani de autoexil în SUA, le doinea: „lung se tânguie cocorii”.Tocmai de aceea „Antilethe – revistă pentru comemorarea exilului românesc”, unde Mihaela Albu şi Dan Anghelescu se străduie să fie reconsideraţi exilaţii din motive politice, ar trebui sponsorizată la nivel guvernamental. Aşadar, întreprindere MA şi DA. Dacă nu se opune domnul Florian,desigur, arbiter al loviturilor de pedeapsă privind aşa-zisul antisemitism al românilor.
        Cei care au reuşit să treacă graniţa, fiind supuşi desţărării, au fost ajunşi de mâna lungă a Securităţii. Mereu acuzaţi: de spionaj pentru SUA, pentru CIA, pentru NKVD, etichetaţi ca angajaţi Secu, ca agenţi provocatori de dezbinare ori fugari anticomunişti înrăiţi, ca Horia Stamatu.
        Scrie Vintilă Horia, într-un interviu pentru „Punto y Coma”: „Exilul implică un spaţiu al cunoaşterii prin intermediul durerii, suferinţei şi a tot ce înseamnă despărţire”. A urmat „exilul din exil”: „Am ajuns să mă exilez în propriul meu exil ca să pot continua”. În alte cuvinte, „concentrarea în sâmbure”, pentru a-ţi păstra curat sinele. Şi sinea. Sau, ca să-ţi suporţi existenţa, trebuie s-o prefaci în literatură: Dumnezeu s-a născut în exil.
        Incorect politic, religios, cultural, poate şi muzical, Dan Anghelescu susţine că o bună cuprindere a literaturii noastre nu-i deplină fără exilaţi. Numărul prim din „Antilethe” e dedicat operei horiene. „Nu m-am schimbat decât la faţă”, îi scria Vintilă Horia lui Ovid Caledoniu, de la Madrid, în 1968. Faţa de acasă, din România, o avea şi în ’90, după 46 de ani de exil. Şi în pragul zilei de 4 aprilie, când s-a stins.
        Sigur că toţi cei care au cedat/profitat în închisoarea ideologică a dejismului şi ceauşismului, lăudând „realizărili” îşi manifestă ostilitatea faţă de cei care nu au cedat, care au încercat – ştim cu ce preţ – să ţină calea adevărului. Nucleele toxice proletcultiste au fost reactivate.Iar gazetari cu două stângi, nu cu una singură, găsesc doar beneficii (pentru scriitori) sub comunism. Nu-i pot contrazice. Agitpropii au dus-o excelent: case, medalii, premieri, hrană aleasă de la gospodarii de partid şi, postsocialist, indemnizaţii de merit. Îşi tipăresc jurnale ca să nege c-ar fi fost comunism, ci dictatură de dezvoltare doar. Ce comunism? Ni s-a părut, n-a fost. Şi nici limbă de lemn nu s-a vorbit.
        Cea mai oribilă invazie a fost invazia imorală a sovieticilor. Li se spune elevilor la şcoală asta? Deşi Hruşciov, la al douăzecilea Congres, a dezvăluit crimele lui Stalin, parte dintre prolet-poeţii ieşeni au continuat să-i dedice ode tătucăi. Şi au rămas continuu în scaune; ei, dar şi fiii lor, nepoţii, tot familionul. Cum să recunoască faptul că verticalii au ajuns în închisori, când n-au izbutit să plece din ţara aflată la răscruce de drumuri? Petru Ursache n-a mai suportat încă o prăbuşire de ierarhie: Maiorescu – criminal de Eminescu, Mircea Eliade, un ratat şi ca istoric al religiilor, şi ca prozator şi ca tot... Zaharia Stancu numise generaţia lui Eliade „generaţia în pulbere”. Dar Pulbere de Aur, a replicat Petru, în cartea cu acest titlu, care o să apară la Editura Eikon.
        „Magnetul” Nae Ionescu, după Arşavir Acterian, dar şi Mircea Eliade sunt cei mai denigraţi. Spunea Eliade că fiecare exilat trebuie să se identifice cu Ulise. Ştiţi vreun mare exilat care să nu se fi gândit la Ithaca lui, până a intrat pe „poarta lui Dumnezeu”? Ştefan Baciu şi-n Honolulu tot sub Tâmpa a stat (v. Sub Tâmpa în Honolulu, 1973). A murit în ’93, vorbind la telefon cu sora rămasă în Bucureşti. A revenit măcar aşa în Cetatea lui Bucur, titlul din 1940, retipărit de Humanitas în 2006, dar greu de găsit în librăriile din ce în ce mai puţine. Memoriile unui fost săgetător de Vintilă Horia a fost carte de negăsit în Iaşi. Am obţinut-o cu comandă specială. O librăreasă cărturescă era convinsă că Editura Vremea aparţinea lui Adrian Păunescu şi-mi spunea dezgustată că nu au o relaţie cu ea. De Silvia Colfescu nu auzise.
        Mai mult decât oricare alţii,Vintilă Horia, Ştefan Baciu, Horia Stamatu intră în categoria literaturii pământului natal (Heimatliteratur), de unde şi receptarea săracă. Eseiştii isonari (care ţin isonul ideologiei political correctness) cer, sistematic şi intens, un écart, o abatere, o deviere de la tradiţie, blamând sufletul etnic românesc, iar „exerciţiile de adevăr” privind istoria literaturii române se fac iarăşi cu risc. Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, prin revista „Antilethe”, ajunsă la al treilea număr, se luptă să nu rămână exilaţi din cultura română exilaţii, să nu mai fie insuficient analizaţi şi comentaţi. Le răspunde, ca un ecou, Radu Gyr:
        „Ne vom întoarce ca un fum. Uşori, ţinîndu-ne de mâini, / Toţi cei de ieri în cei de-acum, / Cum trec fântânile-n fântâni.”


Magda URSACHE





Noi, urmaşii Marii Uniri

        Motto
        « Iară noi ? noi, epigonii ? Simţiri reci, harfe zdrobite,
        Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
        Măşti râzânde, puse bine pe un caracter inimic ;
        Dumnezeul nostru : umbră, patria noastră : o frază ;
        În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază ;
        Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic ! »
        Epigonii, Mihai Eminescu
       
       
        În anul de graţie 2018, an în care sărbătorim Centenarul Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului, Basarabiei şi Bucovinei cu Vechiul Regat (în 1918, populaţia ţării se dubla), librăriile ar trebui să fie pline de cărţile Unirii românilor. Faţă de cele vreo 900 de librării pe care le avea România în 1998, azi mai avem mai puţin de 200 şi dintre acestea multe sunt pline cu altfel de mărfuri, „mai vandabile”. Deşi toate oraşele mari au obligaţii legale să acorde spaţii comerciale librăriilor, anticariatelor, galeriilor de artă, primarii „capitalişti” de astăzi preferă sex-shop-urile chiar în centrul oraşelor, în frunte cu Bucureştiul, unde ele sunt păstrate de pe vremea primarului Băsescu.
        Librăriile care nu prea mai există ar trebui să geamă de cărţi despre Ionel Brătianu, susţinute şi financiar de pretinşii liberali Klaus Iohannis, preşedinte vremelnic, Ludovic Orban, improbabilul urmaş al dinastiei Brătienilor, Călin Popescu Tăriceanu, aparent urmaşul direct al liberalului Alecu Constantinescu-Porcu, ministru fidel al lui Ionel Brătianu.
        Ar trebui să fie reeditate toate cărţile marelui erou al Unirii, transilvăneanul Vasile Stoica, cel care a pregătit deciziile favorabile de pace de la Trianon (Transilvania, Crişana, Banatul, Maramureşul), Versailles (Basarabia) şi Saint-Germain-en-Laye (Bucovina). Vasile Stoica, trimis de Ionel Brătianu în America, a făcut cunoscute, între 1917 şi 1919, opiniei publice americane, guvernului american şi preşedintelui Woodrow Wilson istoria şi cauza românilor din Transilvania şi din celelalte provincii ocupate de Habsburgi, austrieci, unguri şi ruşi. Associated Press anunţa la 6 noiembrie 1918 : „Washington DC, 6 noiembrie. Guvernul Statelor Unite a promis astăzi că prin influenţa sa va da României tot sprijinul, ca această ţară, în conferinţa păcii generale, să-şi câştige justele sale drepturi politice şi teritoriale. România întotdeauna a sperat o reunire cu fraţii săi din Transilvania, ţinuţi între graniţele Imperiului Austro-Ungar. Asigurarea de simpatie şi ajutor din partea Statelor Unite s-a dat astăzi într-un mesagiu al Ministerului de Externe către legaţiunea americană din Iaşi, trimis într-o cablogramă, spre a fi transmis guvernului român. Mesagiul este următorul :
        „Guvernul Statelor Unite a avut necontenit în vedere viitoarea fericire şi integritatea României ca ţară liberă şi independentă şi încă înainte de a exista starea de războiu între Statele Unite şi Austro-Ungaria preşedintele a trimes Regelui României un mesagiu de simpatie şi apreciere. De atunci încoace, împrejurările s-au mai schimbat şi prin urmare preşedintele doreşte să vă informez că guvernul Statelor Unite nu pierde din vedere aspiraţiunile neamului românesc, atât din afara cât şi din lăuntrul graniţelor Regatului. A fost mărturie la luptele, suferinţele şi jertfele aduse de acest neam pentru dezrobirea sa de duşmani şi apăsători. Guvernul Statelor Unite simpatizează adânc cu spiritul de unitate naţională şi cu aspiraţiunile românilor de pretutindeni şi nu va neglija să-şi întrebuinţeze la timpul potrivit influenţa sa, ca justele drepturi politice şi teritoriale ale neamului românesc să fie obţinute şi asigurate faţă de orice năvălire străină.
        Acum câteva zile căpitanul Vasile Stoica, preşedintele Ligei Naţionale Române din Statele Unite şi căpitan în legiunea română care se luptă acum în Franţa, a prezentat secretarului de stat Lansing un memoriu, arătând aspiraţiile naţionale ale ţării sale, în principiu, fără considerare la frontiere. Acţiunea de astăzi a d-lui Lansing e urmarea studierii acestui memoriu.”
        Vasile Stoica fusese primit de preşedintele SUA, la 20 septembrie 1918, împreună cu T.G. Masaryk (viitorul preşedinte al Cehoslovaciei), I.J. Panderewski (celebrul pianist şi primul prim-ministru al Poloniei după 1918) şi Hinko Hinkovici (reprezentantul viitorului Regat Serbo-Croato-Sloven). „Preşedintele ceti cu atenţie scurtul memoriu, ascultă cu mult interes explicarea d-lui Masaryk şi cuvintele noastre şi apoi ne răspunse că „guvernul Statelor Unite e întru toate de acord cu aspiraţiile noastre” şi că, după convingerea sa, Austro-Ungaria e o şandrama putredă care nu mai poate fi ţinută în picioare, oricâte proptele i s-ar pune şi a cărei dismembrare a devenit o necesitate” (Vasile Stoica – În America pentru cauza românească, Tipografia Universul, 1926, pp. 50-51, 56).
        A auzit cineva din CPEx al PSD de Vasile Stoica ? Nu s-a văzut până astăzi nici un semn. Tot în acest nefericit 2018 ar trebui să avem retipărite toate cărţile reginei Maria, discursurile marelui rege român Ferdinand cel Loial, albume de fotografii cu regele şi regina, filme documentare, studii istorice noi. Se apropie de sfîrşit 2018 şi nu s-a văzut decât foarte puţin. De asemenea, contribuţia Marthei Bibescu şi a soţului ei, principele George Valentin Bibescu, eforturile lor diplomatice pe lângă guvernele Franţei, Italiei şi Regatului Unit ar fi trebuit celebrate printr-o readucere masivă a lor în actualitate. S-a întâmplat ceva ? Nimic, absolut nimic. S-a pomenit undeva numele dr. Ion Cantacuzino şi cel al lui N. Titulescu, cei care au semnat tratatul de la Trianon în 1920, cel care consfinţea internaţional România Mare ? Mă rog, poate până în 2020 dispare în întregime actuala clasă politică, dimpreună cu forţele obscure care o manevrează, şi vom sărbători cu adevărat Centenarul Unirii celei Mari şi tratatele de la Trianon, Versailles şi Sant-Germain-en-Laye. Căci ce legătură ar putea exista între micimanii de astăzi (de la Dragnea la Orban, de la Barna la Tomac şi de la Iohannis la Firea) şi uriaşii de acum un secol (I.I.C. Brătianu, regele Ferdinand, regina Maria, Vasile Stoica, Octavian Goga, Martha Bibescu, Iuliu Maniu, Pan. Halippa, Alexandru Averescu...) ?
        Revenim. Aproape toate editurile au fost aduse la faliment de guvernele succesive PSD, începând cu 2014. Care guverne au continuat, de fapt, opera de distrugere a băsismului antinaţional. Majoritatea instituţiilor culturale au deja la activ 13 ani de criză organizată. Reformând în neştire reformele anterioare din Educaţie, cu miniştri ai Educaţiei şi Culturii numiţi pe nu se ştie ce criterii, tot tăind din bugetele culturii, nu e de mirare că nu mai ai cu cine concepe o aniversare – cu carierişti, fripturişti, amatori, „simţiri reci, harfe zdrobite” nu se poate face mare lucru.
        Parcă pe ici-pe colo au fost totuşi evocate luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, dar marii eroi ai Primului Război care a făcut posibile deciziile istorice ale tratatelor de pace, confirmând România Mare, nu au fost nicidecum readuşi în memoria românilor de la 2018. Peste generalii Constantin Prezan, Constantin Chiriţescu, Eremia Grigorescu, Alexandru Averescu, Alexandru Văitoianu, Henri Berthelot s-a depus un strat gros de uitare. Începând din 1919, prin decrete regale, s-a dat pământ ţăranilor, iar din luna mai a acelui an evreii de pe întreg cuprinsul noului regat au devenit cetăţeni români. Lobby-ul evreiesc american a condiţionat, prin presiunile sale pe lângă preşedintele Wilson, susţinerea cauzei româneşti de acordarea de drepturi depline evreilor. Vasile Stoica a fost şi în cazul acestor negocieri în prima linie în timpul campaniei sale din SUA de recunoaştere a românilor de pretutindeni, a istoriei şi teritoriilor lor.
        Cum tratatele au fost semnate în 1919 şi 1920, ne mai rămân doi ani de sărbătorire a Marii Uniri. E timp destul ca să se trezească până şi nişte jalnici epigoni...


Petru Romoşan