Magda Ursache - Cronica unei morţi anunţate prin CNSAS (I)
Petru Romoşan - Poate fi acad. Ioan-Aurel Pop viitorul preşedinte al României ?


Cronica unei morţi anunţate prin CNSAS (I)

        De la denunţ la enunţ nu -i decât o biată literă. Am supravieţuit în Republica Socialistă a Dosarelor (RSR), existenţa şi textistenţa ne-au fost trecute prin filtrele Securităţii. Larii - secularii –casei ne supravegheau prin pâlnia telefonului, la universitate şi acasă pereţii erau microfonizaţi. Profesorul Titus Raveica ştia ce ştia când îl trăgea pe culoar pe Petru Ursache, să-i şoptilească la ureche câte ceva. Eram „obiective”, teme de „lucrare” pentru amici de familie şi neamici. N. Creţu, cu notele lui info, i-a distrus cariera lui Petru; deşi n-are stil, făcea exerciţii de stil; l-a denunţat cu silă propria-i fiică, în corespondenţa cu Aurel Dumitraşcu, publicată de Adrian Alui Gheorghe. Sufeream de suspiciune ca de-o boală de ficat ; la sfârşit de regim, devenisem tehnocraţi în arta suspiciunii. Cea mai sigură cale de apărare era să-i suspectezi pe toţi, să-i ocoleşti pe toţi.
        Citesc în presă că CNSAS deţine 18 kilometri de dosare făcute de Securitatea poporului. „Securiţica”, aşa cum o alinta în derâdere Cezar Ivănescu, dicta: eşec social dacă nu informezi, succes, laude în plen de şedinţă PCR, avansări prin glisare, dacă informezi. Erai acoperit, n-aveai nevoie de acoperire bibliografică pentru a avansa. Richard Valter, şeful Catedrei de romanistică din Filologia cuzană, a fost făcut conferenţiar cu o recenzie în „Flacăra Iaşului”, lipsindu-i cele trei cărţi în specialitate. Avea dosar bun, muncitoresc. Petru Ursache a acuzat de-a surda lipsa de criterii în avansări. Se înşela, exista un criteriu suprem: stelele de pe umeri. Trei cărţi obligatorii? Ba trei stele. Ia să nu fi semnat Angajamentul!Dacă semnai forţat de împrejurări, ca-n cazul lui Cezar Ivănescu, şi nu dădeai curs (sau – grozăvie! - te deconspirai) era şi mai rău.
        Celor care n-au trăit în statul poliţienesc toate astea li se par prozeme: că erai urmărit pentru că împrumutai o carte de la Biblioteca franceză, că ascultai Europa liberă în bucătărie şi vecinul „ziarist” stătea la aţă, lângă calorifer, gata să te înregistreze. L-am auzit, în tramvaiul de Baza 3, personaj predilect al romanelor mele, pe un băieţel întrebându-l uluit pe alt băieţel. Învăţătorul le spusese că nu era voie să asculţi radio: „Cum n-aveau voie să asculte radio? De ce nu era voie?”
        Moştenire a Codului Penal din timpul ocupaţiei sovietice (încheiată în 1958): era ilegal să scoţi din ţară un manuscris, să-l multiplici la maşina de scris ca să-l distribui, să citeşti şi să citezi cărţi interzise, fapte pedepsite cu puşcărie grea în stalinism, când puteai lua 25 de ani de temniţă dacă rosteai un cuvânt ostil regimului la coada pentru pâine, dacă spuneai vreun banc politic ori dacă trimiteai o scrisoare unui prieten din Vest.
        Într-un excelent roman de Călin Ciobotari, prea puţin comentat de critica de la Center, un general plictisit se dă singur în urmărirea subordonaţilor, ordonă să i se controleze corespondenţa, deşi nu scria nimănui scrisori, cere să i se monteze microfoane în locuinţă. Probabil că s-ar fi autoturnat la Securitate, ba chiar şi-ar fi arhivat personal turnătorelile, să nu se piardă cumva (Şşşt, Generalul visează…, Ed. Polirom, 2007).
        Dosarele erau pe măsura socialismului multilateral dezvoltat: volume după volume; totul era fluid ca apa, adică se putea turna. Cine ştie dacă „elementele necorespunzătoare” n-au fost date şi postum în urmărire, vezi notele blasfemiatorii după moartea lui Pamfil Şeicaru, Doinaş, Marino, Negoiţescu, Balotă…Iar secii (şi nu la mintea lor parşivă şi puţină se gândea Luca Piţu atunci când îi numea astfel) ne ocărăsc, ca gazetari cu grade confidenţiale, pentru ţinerea de minte a răului. „Lasă-i, Magda, ce-a fost a fost!”, mi-a spus un ins, trecut prin multe urmăriri operative. Nu, nu-i posibil să nu reacţionezi câtă vreme fiii Securităţii au retezat ca- n codru destine, fără scânteie de omenie. Familii întregi au avut de suferit, până la rangul al treilea de rudenie şi mai departe încă.
        Memoria selectivă câştigă teren faţă de cea integrală. Unii au fost de-culpabilizaţi, li s-au aflat scuze, ca lui Sorin Antohi, slab de înger dar curajos în spovedania că a turnat, dar …n-a trădat. Li s-au căutat şi găsit circumstanţe atenuante: frică juvenilă de bătaie, şantaj cu exmatricularea din învăţământ, presiune psihică. O fi fost cazul elevei Mara Nicoară, care îl turna copios pe Dan Culcer, mentorul ei, chipurile? Numai că refuzul de a colabora l-a ucis pe elevul Mădălin, fiul lui Alexandru Tacu.
        Notele unora, cică, au fost benigne, ba chiar dădeau informări pozitive ; ale altora erau scrise cu talent. Delaţiune ca formă de ficţiune au încercat mulţi. Or, estetica primează în non-moralia sau post-moralia, cum vreţi a-i spune, nu etica. Doar că nedreptatea acuzei l-a doborât pe Cezar Ivănescu. Vinovăţia sa a fost prescriptibilă şi prescrisă. Postum! Însă cine ştie dacă falsificatorii de biografeme, maeştri în aria calomniei, nu mai sunt crezuţi pe ici-colo.
        Anchetatorii şi complicii lor uitaseră de ce-l băteau, până l-au omorât, pe Gheorghe Ursu. Lui Babu i-au găsit la percheziţie 19 dolari. Şi mie şi lui Petru ne era teamă de diversiune. N-am scăpat. Securezele din catedră m-au reclamat că am cumpărat de la Shopul Hotelului Traian două săpunuri Lux. Ce? Săpunul Cheia nu era bun? Am fost chemată la Securitatea de pe strada Triumfului pentru asta. Cazul s-a închis greu, după şedinţă demascatoare în plenul colectivului de predarea limbii române studenţilor străini. Şi ce colectiv! Versul lui Alecsandri se potriveşte bine cu ce se întâmpla acolo: „Atuncea colonelul dă mâna cu sergentul…”
        Urmăritul Luca Piţu, un „dimpotrivnic” de felul lui Cezar Ivănescu, mi-a dat (xeroxată) bună parte, dar rea, din dossierul lui. Colegii, mai ales colegele de catedră sesizaseră organele, iar organele l-au pus sub urmărire informativă: a fost scos din Universitatea „Al. I. Cuza”, atunci aflată sub rectorul matematician Viorel Barbu, şi arestat la domiciliu. Luca îşi cumpăra pâine şi spanac la borcan (că altceva nu se prea găsea în alimentare), cu agenţii pe urme. Or fi având spor la pensie, dat fiind faptul că îi obliga să asculte Europa Liberă prin uşa garsonierei din Tătăraşi, dând tare aparatul de radio? Ce i s-ar fi întâmplat dacă nu cădea regimul în acel Decembrie nici nu vreau să-mi imaginez. Agenta informatrice „Carmen”, care a avut tupeul să mârţâie că Piţu o calomniază, raporta că Luca îi preda studenţilor pe „reacţionarul” Eugen Ionescu, pe „pornograful” Apollinaire, pe „homosexualul” Artaud, „promotor al violenţei”. Aşadar, pe cale de consecinţă, ar fi fost şi el reacţionar, pornograf (la percheziţia bibliotecii i s-au găsit „cărţi cu conţinut obscen”), poate şi gay. Cu siguranţă, violent. Caracterizare confirmată de un „Victor” victorios, pe care Luca (obiectiv „Popa”) îl înjurase în catedră: „Ascultă, paştele mă-tii de securist, nu vrei să te linişteşti? Să ştii că dacă mai faci ceva împotriva mea îţi zdrobesc mutra”.
        Luca era declarat legionaroid pentru că purta o taşcă din Bucovina genitorilor. Dar nu acuză, în zilele noastre, domnul Alexandru Florian, director „Elie Wiesel”, pe cei care îmbracă haine tradiţionale? Cică aceia care poartă costum naţional fără a fi ţărani înseamnă că ar fi simpatizanţii Gărzii. Şi ar trebui traşi pe dreapta, n’ aşa? Mihai Ursachi a intrat în vizor Secu pentru sumanul negru botoşănean. Poate şi pentru cizmele de guard austriac, asortate cu cravaşa. Bătrânul meu se folosea şi el de un suman maro de mire, din Bosanci, donat apoi Muzeului ieşean de Etnografie. Subversivi mai erau tustrei!
        Informatorii „amici” îţi intrau în casă să-ţi controleze biblioteca şi să raporteze ce citeai. O „Raluca” (nume de cod; de ce n-or fi desecretizate numele informatorilor?; trebuie să le respectăm, oare, intimitatea, conform noii integrări ideologice, numite corectitudine politică?; m-am săturat de doctrina asta) turna ce subliniase Luca într-o revistă franceză, în Sala profesorilor de la BCU. Cu verde! Carioca era verde, ca şi cămaşa poetului Ion Barbu.
        La Casa Academiei de la Mănăstirea Neamţ, mi s-a percheziţionat camera în care lucram la Universitatea care ucide. Percheziţiile erau secrete sau cu consimţământul (ce frumos e acest cuvânt!) celui urmărit. Eram în livada casei lui Visarion Puiu când a sosit gradatul. Mi-a cerut voie să intre, ca să constate dacă se vede de la fereastra camerei mele drumul spre cabana de vânătoare a Ceauşescului. Am consimţit. A stat mult peste o oră înăuntru şi, la plecare, mi-a spus cu respect: „Ştiţi, m-am uitat în cărţile de pe masă. Le am şi eu.” Nu erau din cele prohibite, aveau sigla bibliotecii mai toate. Noi, Petru şi cu mine, l-am bănuit pe monahul-paznic, dar stareţul, arhimandritul Efrem, ne-a scos din eroare: „Nu, nu Costande, v-a turnat ci unul de-al dumniavoastre.” Fireşte că ştiu ce „sursă” ne-a vizitat acolo, doar era în usage du monde să fii ţinut în bătaia notei informative de cei cu urechea de calibrul 8.
        Cartea străină era principalul duşman al Securităţii. Lui Luca Piţu boţârlanii (şef peste trupă: lt. col. Boţârlan Mihail) i-au arestat cărţi, reviste, dactilograme proprii, caiete (nouă cu arc, 5 format şcolar, 5 supracopertate cu plastic), un jurnal de însemnări intime, multe ilustrate din Vest, cu sau fără ştampila poştei, în data de 12. 05. 1983. Selectez din lista volumelor ridicate: Renée Girard, Des choses cacheés depuis la fondation du monde, Lyotard, Économie libidinale, Bernard Henri Lévy, La barbarie a visage humain, Toynbee, Le monde et l’ Occident, Revel, Les idées de notre temps, Foucault, Surveiller et punir. Cele mai multe erau de Cioran: Ecartélement, Histoire et utopie, Sillogisme de l’amertume, Le mauvaise demiurge, La chute dans le temps, The temptation to Exist, De l’inconnvenient d’etre né, Schimbarea la faţă a României. Luca ştia: când l-au percheziţionat pe Sergiu Al. George, un securist s-a chinuit să scrie după dictarea soţiei sale ASIROBABILONIENII. N-a reuşit şi s-a lăsat păgubaş. Aşa că Piţu a scris el lista. Era olografă. I-am recunoscut scrisul.
        Ultimul vieţaş dintre marii unionişti a fost chestionat de Securitate intens după ce a ieşit de la Gherla, în 1961. O sursă îl întreba ce citeşte. Răspundea că doctorul, fiind grav bolnav, îi recomandase să nu citească. Nimic? Nimic. Nici ziare. Tăcea la toate provocările, pentru că deprinsese apărarea prin tăcere.
        Cezar Ivănescu, insurgent de cursă lungă (cât o viaţă de om, oprită barbar de un medic ignorant) a „beneficiat” de urmărire continuă. A intrat în vizor de la 18 ani, în context ’58, al retragerii Armatei Roşii din RPR. Mi-e greu să cred că a fost urmărit doar din ’59 până în ’87, de vreme ce, postsocialist, i s-a aplicat soluţia finală: Ia să i se umble la CNSAS lu’ cezaru’ ăsta! Să-l dăm de ruşine că a colaborat cu noi. Faptul că sarcina a fost permanentă şi urmărirea calificată, cum scria într-un Plan de măsuri din 20 sept. ’73, crede şi Ioana Diaconescu, editoarea documentelor inedite, aflate în Arhiva CNSAS (v. Poezia ca act de insurgenţă. Cezar Ivănescu în arhivele Securităţii, Ed. Junimea, 2017).
        Când era la liceul din Bârlad, a fost cât pe ce să fie arestat, din frondă adolescentină. A mers în cimitir noaptea, la mormîntul lui Tutoveanu, să recite poezii. Era împreună cu alţi patru membri ai Cenaclului „George Tutoveanu”, printre care Alexandru Tacu (deţinut politic eliberat în ’55; făcuse Jilava şi Poarta Albă). Au coborât într-un cavou, să cânte Deşteaptă-te, române!, fără a ţine cont că se făcea puşcărie grea pentru asta. Dumitru Ivănescu tatăl, agent veterinar într-un GAC, dar şi fost sublocotenent al regiunii de Securitate Bârlad, a reuşit să-l scape de exmatriculare. „Tata Rasia” avusese în grijă „educaţia sănătoasă” a fiului, cu cureaua, însă Cezar nu se lăsa modelat şi moderat. Avea „apucături naţionaliste”, ca şi Mihai Ursachi, elev la Botoşani.
        Dar să-l las pe Petru Ursache să povestească un episod din viaţa de elev la Liceul Naţional:
        „Eram elev intern la Liceul Naţional din Iaşi, în 1948, anul reformelor dezastruoase care au transformat România într-o colonie. Pe atunci, numai pe vagoanele de tren i se mai citea numele, mai exact Romînia, cu î din i, cum ceruse Graur. Lingvistica era şi ea „armă de luptă”. Cuvântul patrie era interzis; internaţionaliştii proletari n-aveau patrie. A fi patriot însemna, pentru ei, să iubeşti Uniunea Sovietică şi pe marele ei conducător, Stalin. Serile, ne obligau să vedem filme sovietice, de război; rulau chiar într-unul dintre dormitoare, proiectate pe un perete acoperit cu un cearşaf. După o asemenea vizionare, care ne încrâncena (pe noi, fiii de ţărani veniţi din diferite părţi ale Moldovei, ba şi pe câţiva basarabeni refugiaţi), nişte elevi din clasele mari au început să cânte Doina. O auzeam prima oară. Imediat, dintr-o sală din apropiere, a venit răspuns: o voce plăcut modulată, recitând. A urmat vânzoleală cumplită. Tinerii aceia inimoşi n-au mai terminat anul şcolar şi nici n-au mai fost văzuţi multă vreme. Din când în când, îl mai întâlnesc pe unul dintre ei (G.), pensionar, membru al Asociaţiei Deţinuţilor Politici – Iaşi. Despre colegul şi prietenul meu Adrian Onofrei n-am mai aflat nimic, niciodată.” (Studiu introductiv la Mihai Eminescu, Doina, ediţie îngrijtă de Magda Ursache şi Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi, 2000).

Magda URSACHE







Poate fi acad. Ioan-Aurel Pop viitorul preşedinte al României ?

        România a pierdut în ultimii ani câţiva dintre puţinii ei istorici majori. Mai întâi l-am pierdut pe Florin Constantiniu, considerat de confraţi cel mai pur, cel mai dotat talent moral şi ştiinţific al generaţiei sale. Foarte recent i-am pierdut, unul după altul, la scurt timp, aşa cum se şi născuseră, pe Dinu C. Giurescu şi pe Mircea Maliţa. Cei doi chiar au semnat împreună o splendidă carte de istorie despre anii ’60 (Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii :1962-1972). Ce se ştie mai puţin e că Mircea Maliţa, din înaltele sale funcţiuni administrative şi politice, l-a protejat constant pe Dinu C. Giurescu, fiul istoricului Constantin C. Giurescu şi nepotul istoricului C. Giurescu. Mai înainte îl pierdusem pe scriitorul Mihai Pelin, devenit la maturitate un important istoric militar, atent deopotrivă la amarnica soartă a artiştilor români (Deceniul prăbuşirilor 1940-1950), şi un luptător fără egal pentru cauza românească şi adevărul arhivelor nemistificat. Să nu-l uităm în această cernită enumerare nici pe importantul istoric ieşean Gheorghe Buzatu.
        Marii seniori ai disciplinei dispar unul după altul şi, în locul lor, ocupă scena publică aşa-zişi cercetători mici şi veninoşi, care-şi trag seva otrăvită aproape exclusiv din documentele toxice lăsate de fosta Securitate instituţiei rău compromise CNSAS. CNSAS are de mulţi ani un vădit conţinut antiromânesc, pro-globalist, filo-maghiar, internaţionalist amintind de Comintern, şi e servit de propagandişti amatori, care se intitulează adesea insolent „istorici”. CNSAS pare azi o unitate de Securitate acoperită, care caută frenetic luminile rampei, finanţată din bani româneşti, şi care, în numele unei pretinse cercetări a trecutului recent, se ocupă aproape exclusiv de denigrare, înjosire, discreditare a multor decenii de istorie naţională. Aruncă odată cu apa murdară din covată şi copilul, adică România. Cei care gravitează în jurul sinistrei instituţii contemporane sunt doar agitatori ai diverselor oficine străine, pe cât de violenţi, pe atât de diletanţi. Mădălin Hodor şi Gabriel Andreescu, două astfel de triste figuri, foarte probabil inventate iresponsabil de aceeaşi Securitate şi înşurubate bine în câmpul inamicilor noştri tradiţionali, şi-au găsit recent un nou cal de bătaie. Este vorba de academicianul clujean Ioan-Aurel Pop, noul preşedinte al Academiei Române, Academie care e ea însăşi o ţintă constantă a propagandei interne antiromâneşti. Propagandă finanţată – reamintim, insistăm – din banii ţării, şi care a fost inventată de serviciile româneşti, dar care, aparent, au scăpat-o din mână.
        Totuşi, atacurile repetate, susţinute la acad. Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, membru titular din 2010 şi preşedinte din 2018 al Academiei Române, au un efect paradoxal. Îl profilează pe acesta ca pe un posibil, foarte credibil candidat la preşedinţia României. Cu şanse reale. Să lucreze Mădălin Hodor, Gabriel Andreescu şi alţii, deplin conspiraţi, adică fără s-o ştie nici ei, tot pentru Securitate, cea veche şi cea nouă, aceeaşi, care ar vrea să aducă la Cotroceni, după sasul Klaus Iohannis, un român din Ardeal ? Ioan-Aurel Pop este născut la 1 ianuarie 1955, la Sântioana de Cluj, în Transilvania. Alte voci insidioase sugerează că şi Ioan-Aurel Pop ar fi susţinut, ca şi Klaus Iohannis, Emil Boc, Ioan Rus, Ilie Sârbu, Vasile Dâncu, George Cristian Maior etc., tot de faimosul şi enigmaticul Grup de la Cluj.
        În orice caz, istoricul Ioan-Aurel Pop este – după dispariţia marilor noştri istorici, care au reuşit, atât cât s-a putut, să-şi facă meseria de patrioţi români şi în comunism, şi în infecta tranziţie – unul dintre rarii reprezentanţi mai tineri ai respectabilei discipline care s-a putut afirma. A devenit chiar preşedintele Academiei, dându-i acesteia un chip mai proaspăt şi mai ofensiv. În biografia sa oficială de pe Wikipedia, Ioan-Aurel Pop apare ca important cercetător al „istoriei medievale a românilor şi a Europei Centrale şi de Sud-Est (instituţiile medievale româneşti, formaţiuni politice româno-slave din Transilvania, raporturile românilor din Transilvania cu spaţiul românesc extracarpatic, influenţa bizantină asupra românilor, raporturile Transilvaniei cu Europa Centrală şi Occidentală, structura etnică şi confesională a Transilvaniei. Este adept al curentului naţionalist)”. Este autor a zeci de volume şi sute de articole şi studii. Este şi autorul unei cărţi-replică la o carte a lui Lucian Boia, campion al „deconstrucţiei” istoriei românilor.
        Poate fi deci acad. Ioan-Aurel Pop, actualul preşedinte al Academiei Române, un preşedinte al României mai bun decât modestul profesor de fizică Klaus Iohannis şi decât vaporeanul Traian Băsescu ?


Petru Romoşan