Geneza, după Boca


        Opera lui Ilie Boca este una extrem de variată şi de o bogăţie rar întîlnită, atît în ceea ce priveşte întinderea propriu-zisă cît şi anvergura ei lăuntrică. Ea s-a structurat, de-a lungul a peste patru decenii, în jurul unei viziuni unitare şi a cîtorva coordonate mari.
        În primul rînd, pictorul şi-a identificat spaţiul de interes în zona de confluenţă a unui anumit spirit popular, ingenuu şi lipsit de orice crispare, cu un reflex religios generic, în permanenţă viu şi nefundamentat pe vreo dogmă anume. Din această perspectivă, pictura sa este o adevărată epopee în imagini, un imn închinat spiritului liber de orice constrîngere, dar mereu protejat, printr-un fel de bucurie transmisibilă şi printr-o pudoare consubstanţială, în faţa unor posibile excese de gesticulaţie.
        În al doilea rînd, Ilie Boca trăieşte cultural în interiorul picturii aşa cum organismele trăiesc biologic în propriul lor mediu vital. Lumea sa de imagini, de forme, de substanţe şi de iluzii, este una organizată, un Cosmos cu o coerenţă intrinsecă, dincolo de orice reper fixat sau impus din afară. O peisagistică figurată eliptic, asemenea unei hieroglife, o zoologie totemică şi o umanitate frustă, neprecizată psihologic, care trăieşte inerţial şi expansiv într-un Eden încă neabrogat, constituie secţiunile majore ale acestei picturi.
        În al treilea rînd, arta lui Boca este un adevărat sinonim al libertăţii şi al mobilităţii. Deşi în reprezentarile sale există imaginea stabilă a unei existenţe generice, transcrisă printr-un hieratism arhaic, neîncadrabil în vreun stil consacrat, Ilie Boca este o conştiinţă artistică în continuă stare de experiment şi într-o neobosită mobilitate. Prin acţiunea sa nemijlocită, pictura, ca spaţiu sensibil şi simbolic, a luat în stăpînire cam tot ceea ce, fizic şi moral, este cu putinţă; de la tehnici la materiale şi de la organizarea strictă a imaginii pînă la orizonturile ample, integratoare. Ca viziune şi ca tip de sensibilitate, el nu poate fi asociat decît cu doi artişti plastici contemporani, unul de o discreţie aproape autistă, din păcate dispărut, celălalt – uitat şi el prea repede de o posteritate instalată la fel de prematur. I-am numit pe Florin Mitroi şi pe Geta Năpăruş.
        Cu primul, Ilie Boca are în comun sensibilitatea, rafinamentul unic al privirii şi un interes profund pentru un anumit gen de livresc al imaginii, pentru sursele fruste ale picturii populare care perpetuează pînă astăzi un fel de reprezentare matricială, fără identitate şi fără vreun profil moral.
        Cu Geta Năpăruş, Ilie Boca se învecinează într-un alt spaţiu şi anume în acela al vocaţiei epice. Epopeile, concentrate pe spaţii mici la Geta Năpăruş, acel amestec foşgăitor de universuri, de regnuri şi de indivizi, devin la Ilie Boca proiecţii monumentale, adevărate frize ale unei realităţi paralele. Ceea ce prima realiza în filigran, cu vîrful penelului, ajunge, prin gestul de tip eroic al lui Boca, partener nemijlocit, aproape vivant, pentru orice privitor atent.
        Prin chiar această conciliere a unei sensibilităţi delicate cu mişcarea amplă, monumentală, a contemplaţiei melancolice cu impulsul prometeic, de o amplitudine creatoare plină de patetism ingenuu, Ilie Boca este un singuratic, pînă la urmă, în pictura noastră de astăzi. Aşa cum un singuratic este chiar în propria sa pictură, pentru că pluridimensionalitatea lumii pe care a construit-o pînă acum îi lasă tot mai puţin spaţiu neocupat şi, probabil, tot mai puţine opţiuni. Boca este artistul care şi-a pierdut, în timp, prerogativele de stăpîn şi a devenit, încetul cu încetul, un instrument miraculos (şi captiv) al propriei sale creaţii.

                                                                                        Pavel ŞUŞARĂ