Un regat pentru un cal. Calul, între realitate şi vis

        Încercarea de a determina rolul pe care l-a jucat calul în existenţa nemijlocită şi în imaginarul omenirii ar fi, poate, una dintre cele mai dificile şi mai riscante aventuri culturale. Este, practic, imposibilă tentativa de a separa dinamica umanităţii, din zorii istoriei şi pînă astăzi, de imaginea şi de prezenţa calului, pentru că, într-un mod fatal, aproape organic, cele două existenţe converg pînă la contopire, pînă la aglutinarea propriu-zisă. Imaginea mitică a Centaurului nu este decît una dintre multele expresii ale acestei realităţi de necontestat. Într-un anume fel, calul depăşeşte cu mult simplul statut de unealtă însufleţită, ba chiar şi pe acela de partener în lupta continuă a omului cu adversităţile lumii şi ale vieţii, devenind un adevărat reper al victoriilor sale sau, mai exact spus, un inegalabil factor de civilizaţie. Complexitatea naturii acestui animal unic, a cărui vîrstă depăşeşte cîteva zeci de milioane de ani, care a fost, de-a lungul timpului, vînat, îmblînzit, temut, iubit, venerat, a reuşit să acopere toate exigenţele pe care omul şi le-a format şi impus, atît în aşteptările lui individuale cît şi în experienţele fundamentale de grup. Aceste exigenţe privesc forţa, frumuseţea, inteligenţa, agilitatea, personalitatea, loialitatea, grandoarea şi măreţia. Calul a mutat munţii din loc, a secat, la nevoie, albiile rîurilor, a comprimat timpul şi a învins spaţiul, a înfruntat povara, a generat eroismul, a acompaniat viaţa şi moartea, a fost martorul activ şi neobosit al suferinţei, al visului şi al iubirii. Cariera sa în lumea reală şi în imaginar, în basme, în mituri, în arte şi chiar în credinţele religioase este una de-a dreptul fascinantă şi, în aceeaşi masură, inepuizabilă. Calul vînătorilor din stepele preistorice, calul mîncător de jăratic din basmele de substrat, calul lui Alexandru Macedon, calul Cruciaţilor, al Templierilor şi al Teutonilor, calul trubadurilor şi al cavalerilor rătăcitori, calul lui Mohamed al II-lea, calul conchistadorilor şi al lui Don Quijote, calul romanticilor şi al văcarilor din Texas, calul lui Napoleon şi al lui Kutuzov, calul briganzilor şi al amanţilor infatigabili, calul războaielor nesfîrşite, culminînd cu calul primului şi al celui de-al doilea război mondial, calul care a văruit, cu oasele lui albe şi gracile, cîmpurile de luptă ale nebunilor din toate timpurile, calul olimpiadelor şi al hipodroamelor, calul de povară, cu şalele late şi cu picioare flocoase, Licorna şi Pegasul, dar şi toate speciile intermediare, pe care nici o enumerare nu le-ar putea epuiza, toţi, absolut toţi, sînt prinşi, ca gîza geologică în apa încremenită şi gălbuie a chihlimbarului, în creaţia poeţilor, a dramaturgilor, a povestitorilor, a cîntăreţilor, a artiştilor plastici. Nu poate fi imaginat un elogiu mai potrivit şi mai profund, adus celei mai minunate forme pe care a imaginat-o natura, decît rememorarea imaginii sale, aşa cum a fost ea surprinsă, de-a lungul vremurilor, de pictori, de sculptori şi de graficieni. Pentru că aici, în artele vizuale, calul are expresie şi corporalitate, are mişcare şi poezie, are muzică, are viaţă interioară şi măreţie exterioară.
        Un regat pentru un cal, nu este decît o simplă interjecţie din ampla epopee a acestei perfecţiuni întruchipate fără de care, în mod cert, omul ar fi arătat cu totul altfel. Probabil, ca la grădina zoologică.


Pavel ŞUŞARĂ