Eugen Petri, între Spațiu și teritoriu


  Prin natura ei, sculptura este simultan invazivă și civilizatoare, ea dizlocă și marchează, este spațială, în sens larg, metafizic, și teritorială, în sens concret și restrîns. În prima categorie intră sculptura mică, de interior, forma tridimensională care fagocitează spațiul privat, limitează mișcarea și suprimă intimitatea până la invadarea budoarului. Inconștient sau complice, dar, oricum, discret, omul își restrânge itinerariul, își prefigurează traseele în propriul său habitat, pentru că această prezență îl constrânge la negociere și îi devine un partener cu drepturi cel puțin egale. În cea de-a doua categorie întră sculptura de for public, construcția monumentală, reperul peisagistic prin care se marchează teritorii mari, cu mesaje de posesiune și de exercitare a puterii mai mult sau mai puțin explicite. Dacă în interior sculptura promovează estetici, dezvăluie dexterități și seduce prin coduri stilistice, în exterior ea dezvoltă atitudini, susține ideologii și coagulează viziuni cu acoperire largă. Sculptorul de interior este o prezență constantă care își impune autoritatea încetul cu încetul, este un exponent al locului și, în general, un sedentar prin vocație, în vreme ce sculptorul de exterior este un modelator al spațiului colectiv, un îmblânzitor de peisaje nu o dată ostile, este prin definiție un călător cu vocație civilizatoare și cu aspirații globale. Primul, fixat în atelier, este cunoscut ca parte a unei comunități finite și definite, cel de-al doilea, sezonier prin toate colțurile lumii, este cvasinecunoscut sau aproape ignorant în spațiul originar, dar prompt recunoscut și valorificat fără ezitări în comunitatea transnațională în care se regăsește de drept.
  Un exemplu tipic pentru cea de-a doua ipostază, aceea în care cunoașterea și recunoașterea se manifestă mult mai pregnant în lume decât în țară, în care opera se întinde mult mai vizibil pe alte meridiane decât la el acasă și a cărui viziune privește mai curând natura umană, în general, și nu conștiința de sine a propriului grup, este Eugen Petri. Manager de proiecte deschise, profet al unor situri proliferante de sculptură în aer liber, a unor adevărate orașe locuite exclusiv de forme imaginare, în care materia geologică și imponderabila fanteziei generează surprinzătoare existențe de sine stătătoare, pedagog exotic și cuceritor, înarmat exclusiv cu vocația cunoașterii și cu instrumentele cercetătorului, el se extinde și în propria creație, în lumea lui interioară, după aceleași scenarii care îi ordonează și traseele prin geografia atât de diversă a căutărilor propriu-zise prin lume. Deși confortul lui maxim este legat de spațiile mari, de materia dură și de totala deschidere pe verticală, singurele care îi creează un cadru potrivit pentru diversitatea formelor derivate din însăși geometria lăuntrică a materiei, dar și pentru vocația lor ascensională, el nu neglijează nici dialogul cu istoria sculpturii, acolo unde încă regăsește motivul figurativ, metafora sau parabola care să îi justifice expresia și să-i asigure suficient spațiu pentru meditație. Dacă structurile abstracte, în care arhitectura simbolică și reperul magic se insinuează fără a se manifesta până la capăt, dacă glosa pe marginea unor motive tehnologice, cum ar fi enormele șuruburi care fixează memoria unei vitalități reprimate, dacă circumvoluțiunile unor creiere împietrite și decăzute într-un decorativ alexandrin, într-o caligrafie suficientă sieși, contrapun efemerului din jur propria lor monumentalitate încremenită și atemporală, recursul la figurativ, la antropomorf, la muzicanții care se convertesc imperceptibil în trâmbițași ai Apocalipsei, dar care nu o vestesc, ci o demonstrează prin propria lor încremenire, sugerează, prin contrast, tocmai efemeritatea și fragilitatea creației. A Creației, adică a așezării în lume, dar și a creației artistice, a convenției formale care și-a epuizat resursele și s-a golit de conținutul patetic al descoperirii inocente de sine. Argumentul implicit al lui Eugen Petri este că doar arta monumentală, cea care își dispută spațiile mari și care proliferează și se înalță spre cer, ca niște totemuri minerale purtate de propria lor energie, mai are șanse de manifestare, în vreme ce formele mimetice, inevitabil intimiste, rămân simple efigii ale unei memorii golite, la rândul ei, de orice conținut. Piatra extrasă din măruntaiele munților, lemnul prelevat din stihia vegetală sau fierul trecut prin experiența ambiguă a combustiei, fecundate prin coliziunea cu imaginația artistului se restituie, finalmente, lumii primordiale care le-a generat, în vreme ce orice formă de mimetism decade în derizoriul și în insuficiența recuzitei, în ceremonialul care și-a pierdut iremediabil orice urma de substanță vie.
  Dacă aceasta este definiția pe care Eugen Petri o dă, implicit, sculpturii, definiția propriei naturi artistice, ușor deductibilă din chiar repertoriul lui de forme, este aceea de sculptor al spațiilor mari, de constructor monumental, de conștiință dominatoare cu puternice instincte de mascul Alfa care cucerește spațiul prin insistenta marcare a teritoriului.


                                                                                        Pavel ŞUŞARĂ