Un dans baroc și jubilatoriu


        Pictura Angelei Tomaselli acoperă, la prima vedere, toate genurile tabloului clasic, acela pentru care șevaletul, atelierul și plaine air-ul sunt condiții indispensabile. Peisajul natural și cel urban, portretul și compoziția, natura statică și arhitectura constituie reperele sale majore, iar acest fapt creează premisa unei lecturi complice și seducătoare, în care efortul descifrărilor este înlocuit de confortul unei priviri generoase și libere. Dar starea de confort se risipește la primul contact adevărat cu această pictură, în clipa în care iluzia realului se destramă și ea iremediabil.
        Aprofundând imaginea, orice tentativă de plasare a ei într-o relație directă cu motivele amintite eșuează definitiv. Nimic din ceea ce pare familiar și recognoscibil în discursul plastic al Angelei Tomaselli nu trebuie luat în sensul propriu, totul fiind doar o capcană subtilă pe care artista i-o întinde privitorului ingenuu și neprevenit. Genurile aparente sunt simple vehicule, conveții imediate prin care artista își comunică propria variantă de percepție și de înțelegere a lumii. Iar imaginea plastică se naște cumva ca o interfață, se dezvăluie în zona de impact a două realități la fel de puternice și de îndreptățite: cea exterioară, tridimensională și gata constituită, și cea lăuntrică, realitatea sinelui inefabil, în curs de precizare și de manifestare. Născute în acest punct și din această substanță vizuală și sufletească, deși cu aparența unor motive explicite, expresia ca atare și forma plastică sunt proiecții pur subiective și viziuni simbolice ireductibile. Cu alte cuvinte, desi par a se înscrie într-un demers figurativ, compozițiile Angelei Tomaselli sunt construcții energetice, de factură abstractă, cu o bidimensionalitate ostentativă, de aluzie prerenascentistă și răsăriteană. Ele nu analizează structurile și morfologia unor posibile modele exterioare, de la peisaj până la portret si la natură moartă, ci propun atitudini și deconspiră complicate mișcări interioare și imponderabile stări de conștiință.
        Ceea ce se poate descifra nemijlocit în aceste ample narații plastice, care acoperă o plajă inepuizabilă de forme, este o stare continuă de alertă în fața relativității lumii materiale, iar pictura tinde să devină un câmp de luptă, un spațiu de confruntare în care intră toate strategiile de evadare din provizoratul clipei. Această luptă a Angelei Tomaselli se poartă, fundamental, cu o mulțime de spaime: cu spaima de gol, cu spaima de pasivitate, cu spaima de negru, de alb și de toate nuanțele intermediare, cu spaima de amorf, cu spaima de materiile grele, cu spaima de spațiile turbionare, cu spaima de singurătate, ceea ce, în ultimă instanță, nu reprezintă decât o descriere exacerbată a unei profunde spaime de sine.
        Singurul remediu în fața acesteia este chiar reconstrucția lumii vizibile într-un nou sistem de codificare, prin care forma devine efigie, iar relativismul – atemporalitate. Perspectiva unei asemenea reconstrucții, de altfel singura posibilă, este aceea a imaginarului. Iar capacitatea Angelei Tomaselli de a da frâu liber imaginației este de-a dreptul prodigioasă, fiindcă tocmai din acest imaginar, mereu proaspăt, se naște coerența interioară și ordinea exterioară a picturii sale, în care, simbolic, se găsește totul: se găsesc munți, orașe, dealuri și câmpii, oameni și lucruri, meditație și extaz.
        Chiar dacă toate acestea pornesc de la insuficiența realului și de la o spaimă de fond, de la nemulțumirea spiritului în fața materiei perisabile, întregul se varsă, ca o aluviune de geometrii bizare și de exuberanțe cromatice, într-un imn al bucuriei, într-un dans baroc și jubilatoriu, de o vitalitate fără limite.


                                                                                        Pavel ŞUŞARĂ