Ansamblul de la Târgu-Jiu
              sau de la morfologie la sintaxă  (III)
         
        Aceste mesaje, de o acuratețe maximă, nu trebuie nici traduse în vreun fel și nici conștientizate rațional, explicitate prin funcțiile abstracte ale limbajului, fie el și interior, fiindcă întregul mesaj se transmite prin alte sisteme de codificare decât acelea logico-formale, se transmite prin canalele de comunicare ale subconștientului, prin fluxuri incontrolabile de energie lăuntrică. Consecința directă a acestei forme de comunicare cu mesajul brâncușian, adresat vieții și ființei, în mod concret, este și fascinația pe care Poarta Sărutului o exercită asupra tinerilor căsătoriți, care își consolidează și își consacră legătura prin asocierea și prin interferența directă cu arhitectura acesteia și cu întregul ei câmp spiritual.
        Dacă aceasta ar fi o posibilă lectură din perspectiva beneficiarului, a comunității care, după opt decenii, a devenit, oarecum, universală, depășind toate granițele teritoriale și administrative, din punctul de vedere al constructorului, al inginerilor și al tehnicienilor angajați în realizarea acestui proiect unic, lucrurile arată cu totul altfel. Înainte de a fi un subiect de interes comunitar, cu funcții peisagistice, urbane, estetice și spirituale, opera lui Brâncuși este o imensă provocare tehnică, atât la nivelul concepției, cât și la acela al execuției. Dacă Masa... și Poarta... nu au ridicat probleme speciale, în afara celor legate de revenirile și de corecțiile sculptorului însuși, cum ar fi renunțarea la prima variantă a Mesei și refacerea tăbliei la alte dimensiuni, apoi suprapunerea celor două, ipoteză care nu exista în planul inițial, sau mutarea Porții... mai în interiorul parcului și refacerea fundației, Coloana fără Sfârșit este, în afară de o excepțională creație artistică, și o remarcabilă și singulară creație tehnico-inginerească.
        Inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan, realizatorul practic al Coloanei…, a fost obligat de anvergura și de specificul lucrării să găsească, de fapt să inventeze, să creeze efectiv, și soluții tehnice adecvate. Niciodată până atunci nu s-au făcut fundații și nu s-au construit pivoți interiori care să susțină o asemenea construcție și a căror structură și formă să fie perfect adecvată naturii, specificului și scopului acesteia. Coloana... este alcătuită din șaisprezece moduli fizici, jumătatea bazei și cea a vârfului creând un întreg, dar cele două jumătăți nu încep și nu încheie desfășurarea acesteia decât pentru instrumentele de măsurat, fiindcă ele exprimă și semnifică, dimpotrivă, continuarea ei fără oprire, atât spre cer, cât și spre centrul pământului, atât spre zenit, cât și spre nadir. Prototipul modulului a fost cioplit de Brâncuși timp de o lună, iar turnarea s-a făcut în fontă, la Uzinele din Petroșani, în condiții care nu au mai fost experimentate până atunci. Fundația de beton, special concepută pentru a oferi o stabilitate maximă, i-a creat Coloanei... statutul unei forme de neclintit, a unui reper geologic in situ sau a unui produs organic ale cărui rădăcini sunt parte din substanța constitutivă a locului care l-a generat, iar miezul, cu o secțiune pătrată, este construit din mai multe foi, legate între ele asemenea unui arc, prin care i se asigură atât rezistența, cât și elasticitatea.
        Modulii se așează pe miez ca mărgelele pe ață – Brâncuși chiar îi numea astfel – și compun întregul prin suprapunere. Cântărind, împreună, 14.266 kg, ei au fost transportați de la Petroșani, pe Valea Jiului, cu camioanele, iar montarea s-a făcut cu ajutorul schelelor din lemn, prin forța motrice a unor elevatoare și a unui sistem de scripeți. Înălțimea Coloanei... este de 29,33 m. sau, pentru mai multă acuratețe, de 2.933 cm, cu secțiunea de 90 x 90 cm. (Barbu Brezianu). O filmare nocturnă a lui Brâncuși dezvăluie, prin explozia de scântei a aparatelor de sudură, care fracturează masa compactă de materie întunecată din jur, o structură ireală, cu o desfășurare indescifrabilă în spațiu, ritmată de o schelărie bizară, care emană în aer stropi de lumină, asemenea unui izvor impalpabil de energie. Ultimul proces al realizării este alămirea, adică relevarea luminii pe care această arhitectură ascensională perfectă o conține în ea însăși.
        Chiar dacă, în exercițiul pur al contemplației, Coloana... este considerată o creație unică, poate cel mai fascinant reper artistic în aer liber din ultimul secol, ea este încă judecată parțial, doar ca un produs al gândirii artistice și al capacității de sinteză formală a unei desăvârșite minți creatoare. Dar, dincolo de unicitatea morfologică și expresivă, ea reprezintă un cumul de unicități subsecvente fără de care întregul final nu ar fi fost posibil. Originalitatea ei formală este partea vizibilă, dar, paradoxal, cea mai puțin materială și tangibilă, care se sprijină fundamental pe un imaginar inaparent, pe forța discretă a unei energii creatoare subsidiare. În întregul său perceptibil, Coloana... brâncușiană își sprijină întreaga ei forță estetică și spirituală pe patru componente constitutive, dintre care trei nu s-au mai experimentat niciodată, în felul acesta, până în momentul construirii ei. Aceste componente, conservate și înțelese ca atare, îi asigură și originalitatea ei substanțială, adică autenticitatea, în sensul comun al paternității.
        Prima componentă, deja amintită, este concepția și realizarea fundației, a cărei soliditate indiscutabilă a fost deja probată, într-un moment dramatic prin care Coloana... a trecut atunci când regimul comunist, proaspăt instalat, a încercat să o dărâme cu ajutorul unui tractor, dar forța de tracțiune a mașinii a fost insuficientă, iar operațiunea a eșuat. Cea de-a doua componentă este miezul ei, deja descris, o creație inginerească nouă și originală, care, împreună cu fundația, a rezistat fără daune aceleiași tentative demolatoare, cea de-a treia sunt modulii înșiși, turnați după prototipul brâncușian și, finalmente, cea de-a patra, perisabilă și asumat reciclabilă, un fel de consumabil cu valabilitate limitată, este pelicula de alamă, superficia volatilă și zona de contact nemijlocit cu mediul aerian. În această perspectivă, originalitatea viziunii brâncușiene și unicitatea creației sale, adică sufletul imponderabil al operei, sunt țesute indestructibil cu trupul nemijlocit, cu dimensiunea ei obiectuală și tehnică, iar, atâta vreme cât cele trei dimensiuni materiale constante vor rămâne integre și neviciate, Coloana… lui Brâncuși va avea ea însăși asigurat statutul de operă unică, originală și autentică.
        Însă, dincolo de multiplele unghiuri de privire, de receptările, de analizele, de judecățile și de interpretările posibile, rămâne fundamentală viziunea spațio-temporală, morfo-sintactică, estetică, etică, filosofică și spirituală, pe care sculptorul o instrumentează într-o sinteză perfectă a întregii sale opere. Lăsând la o parte componentele peisagistice ale discursului său, ready-made-urile naturale in situ, cu o funcție clară într-o posibilă narațiune filosofico-simbolică sprijinită pe elementele primordiale, cele trei componente ale discursului brâncușian reiterează toată problematica tridimensionalului care îl precede, dar nu ca scenariu cultural care angajează atitudinea și conștiința umană, ci pur și simplu ca stare a Universului surprins în propria lui dinamică; Masa Tăcerii este materia însăși, agregarea ei frustă, orizontala și pasivitatea absolută, este chiar masa newtoniană asupra căreia se exercită întreaga acțiune gravitațională, care poate primi orice și poate absorbi totul, dar ea însăși rămâne nemișcată și imperturbabilă în starea ei de fapt. Masa Tăcerii este, în ordinea mare a firii – nu doar în cea de dinaintea căderii în istorie, ci anterioară și zilei a șasea a Facerii –, virtualitatea placentară însăși, din care se poate genera totul, inclusiv observatorul și conștiința lui ulterioară. Cumințenia pământului, ca Evă primordială, ca ființă edenică nepervertită, este încă din viitor, dacă am accepta că este posibilă o referință temporală de dinainte de timp.
        Poarta Sărutului este materia intermediară, chiar poarta prin care se face trecerea de la imobilitate la viață și de la orizontala pasivă la verticala însuflețită și conștientă de sine. Desprinderea de pământ este vizibilă și în formă, dar și în spirit, iar spațiul aerian care penetrează materia compactă este semnul decisiv că un impuls lăuntric, o forță intrinsecă masei este în plin proces de negare a inerției gravitaționale, iar masa și energia sunt perceptibile simultan și în proporții oarecum egale. În ordinea mare a principiilor, Poarta Sărutului ar putea fi echivalentul Măiastrei, privită la scara mai restrânsă a viului, a formei care și-a dobândit libertatea, și-a identificat aspirația înlăuntrul conștiinței de sine, dar nu și-a atins încă esența, acel punct zero în care libertatea devine eliberare și conversia în energie resetează întreaga memorie a masei.
        Acest moment apoteotic, în care gravitația se suspendă și masa se eliberează de toate inerțiile, limitele și precaritățile ei, iar energia anulează spațiul-timp, abrogă istoria și face infinitul perceptibil, este revelat în Coloana fără Sfârșit, în ritmurile ei, în lumina ei necreată, în combustia divină care se tot arată în coloane de foc, în jerbe de flăcări, de la lumina Sinaiului, la lumina Horebului și până la lumina Taborului. Echivalentul cosmic al Păsării în spațiu, Coloana fără Sfârșit încheie cea mai curajoasă aventură a expresiei artistice în spațiu deschis, între pământ și cer, care cuprinde totul: peisaj, oraș, istorie, social, știință și tehnologie, factorul uman și tentația transcendenței. Iar această aventură nu ar fi fost posibilă în altă parte, ci doar acasă la Brâncuși, în niște condiții unice, care, la scară mică, repetă întocmai condițiile apariției vieții pe Pământ: dacă această comandă n-ar fi venit din mediul privat, dacă Arethia Tătărescu n-ar fi făcut parte dintr-un nucleu intelectual și artistic permisiv la viziunea și la gândirea lui Brâncuși, dacă devotamentul tehnicienilor și al inginerilor n-ar fi fost total și necondiționat, și, esențial, dacă nivelul de receptare și de înțelegere al comunității gorjene n-ar fi fost unul amorf și vag medieval, care să accepte aprioric ceea ce avea să conștientizeze abia mai târziu, această capodoperă a gândirii în spațiu și a gândirii, în general, din secolul XX, acest climax al operei brâncușiene nu s-ar fi realizat niciodată și ar fi avut soarta celorlalte tentative, judecate estetic doar de către autoritățile administrative.
        Într-un anume fel, istoria Ansamblului... de la Târgu-Jiu este similară cu aceea romanului Ulysses al lui James Joyce, prietenul lui Brâncuși, care nu a reușit să-și tipărească opera decât în Franța, cu zețari analfabeți în relația cu limba engleză, care culegeau literele fără să citească textul, fiindcă toate tipografiile de limbă engleză au refuzat, inițial, tipărirea. Același tip de analfabetism al comunității gorjene, care a lucrat cu materiale și cu unelte cunoscute și acceptabile, dar nu a citit forme și sensuri, a făcut posibilă și realizarea acestei creații care, finalmente, a absorbit întregul oraș, l-a restructurat urbanistic și l-a reconstruit moral pentru a-l așeza, mai apoi,  pe o hartă nouă a lumii, până atunci cu totul inexistentă.
         
                                                                                  Pavel ȘUȘARĂ