Brâncuşologia versus Brâncuşi


        Să ne imaginăm că acum, la 142 ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, tulburaţi peste măsură de treburile zilnice, într-una din nopţi ne organizăm un coşmar: se face că Ion Iliescu este Preşedinte, că zîmbetul lui e lege pentru toţi curtenii care se înşiră de la scările Cotrocenilor şi pînă la umbra lui Lenin de la Casa Scînteii – unde Viorel Mărginean tocmai priveşte pe fereastră, vede un gol imens şi crede că Bucureştiul a fost pîrjolit, dar nu-şi dă seama că se uită în sine, la propriul său peisaj interior – , că apare apoi pe postul naţional, condus evident de Dumitru Popa, şi spune fără să clipească: Traian Chebeleu, unul dintre cei mai importanţi eminescologi contemporani, este obstrucţionat în proiectele lui de restaurare a manuscriselor eminesciene de nişte așa ziși specialiști care nu înţeleg necesitatea acestei acţiuni şi sensul ei adînc. Ce s-ar întîmpla după o asemenea declaraţie? Simplu: contracandidatul tradiţional, Emil Constantinescu, ar cîştiga alegerile fără a mai avea vreun adversar, pentru că a doua zi după declaraţia de pe micul ecran Preşedintele Iliescu ar fi literalmente devorat de către Istoria literaturii române, indiferent de ediţie, de autor şi de numărul volumelor. Evident, s-ar întîmpla astfel din pricina simplă că despre Eminescu s-au scris cărţi fundamentale în cultura noastră, pentru că există profesionişti ai cercetării eminesciene care şi-au lăsat ochii pe manuscrise şi au dobîndit, în schimb, cîteva zeci de dioptrii, pentru că există, cu întreaga lor autoritate, istorii ale literaturii şi istorici literari care nu pot fi nici ignoraţi şi nici ocoliţi. Pentru că opinia literară este formată şi pentru că ea ştie că acolo, pe unde au trecut Perpesicius, Călinescu, Vianu, Caracostea, Cioculescu, Petru Creţia şi Dumitru Vatamaniuc nu este loc pentru Chebeleu. Literaţii pot fi însă liniştiţi, totul nu este decît o joacă de-a posibilul, proiectată şi ea într-o ipoteză de coşmar.
        Dar ceea ce în literatură nu s-ar putea întîmpla nici în vis, în artele plastice s-a întîmplat aievea. Preşedintele de mai sus a declarat public, cu ani buni în urmă, fără griji şi fără nicio remuşcare, că ,,Dl. Radu Varia, unul dintre cei mai importanţi brâncuşologi contemporani, este obstrucţionat în intenţiile lui de restaurator” ş.a.m.d. Era, desigur, vorba despre ansamblul de la Tîrgu-Jiu. A doua zi nu numai că nu s-a întîmplat nimic, dar Preşedintele-estet-restaurator și traficant de influență a ajuns, bine mersi, la următoarele alegeri, pînă în turul doi, iar lucrurile au rămas neschimbate: adică Istoria artei românești a continuat să doarmă, acolo unde se află ea dintotdeauna, în pîntecul cald al virtualităţii, istoricii de artă să trăiască ei înşişi în eternitatea operei şi să nu-şi înnegrească pata galbenă cu mizeriile zilei, iar balerinii din jurul lui Brâncuşi să studieze, absenţi şi firavi, inextricabila relaţie dintre Negresa albă, Albă ca zăpada şi Scufiţa roşie. Cum a fost posibil ca un inginer de ape, care nu şi-a practicat niciodată propria lui meserie, simplu mînuitor de forme fonetice fără conţinut lexical, să se trezească subit istoric de artă, să dea undă verde unei aventuri, dispreţuind făţiş opiniile de specialitate şi sfidîndu-i cu aroganţă pe cei cîţiva care trudeau la cerecetarea operei lui Brâncuşi de zeci de ani sau chiar de o viaţă? Foarte simplu, pentru că istoriografia noastră de artă n-a reuşit să construiască şi să impună o imagine credibilă şi autoritară a lui Brâncuşi. Cu excepţia cercetărilor mai vechi ale lui Barbu Brezianu şi, mai nou, cu recuperările și studiile Doinei Lemny, copleşitoarea majoritate a scrierilor despre Brâncuşi este situată undeva între tristeţe şi ridicol. De la activiştii de partid şi pînă la conştiinţele trezite proaspăt la o viaţă culturală aerobă, s-a născut un adevărat cor de extatici în imnele căruia Brâncuşi apare simultan ca satir stihinic şi ca înger zbanghiu, ca ţăran sadea şi ca iniţiat în tainele piramidelor. În situația în care un volum despre Brâncuşi n-a fost vreo compilaţie insipidă pe care n-a citit-o nimeni, nici măcar autorul în timpul redactării, dacă nu a fost vreun opuscul însăilat de Ion Mocioi, Victor Craciun, Radu Lucian Stanciu sau Nicolae Georgescu, special amenajat pentru a desțeleni piața pentru sutele de artefacte derizorii atribuite marelui sculptor, atunci a fost, negreşit, vreun eseu despre zbor, despre aspiraţie, despre căţelul pămîntului, despre identitatea ornitologică a Măiastrei sau despre punctele kinetoterapeutice ale operelor brâncușiene, semnat de către oricine de la V.G. Paleolog pînă la Mircea Deac și la Matei Stârcea Crăciun. Dacă unui melancolic activist cultural, care ar fi trebuit demult întrebat şi ce rol a jucat prin anii cincizeci în înfierarea publică a operei brâncușiene, i-a venit, cîndva, ideea să inventarieze toate păsările popoarelor, de la cocoşul galic la rîndunică, de la corb la lebădă şi la gîscă etc., poate-poate s-o dumiri cumva în legătură cu specia Păsării în văzduh, altuia, unui veleietar autist și habotnic, sub pretextul elaborării unei metodologii cosmice de lectură a gândurilor lui Brâncuși, i s-a revelat gîndul de a inventaria punctele G ale sculpturilor, ca foneme ale unui alfabet mistico-astral, iar altora le-au venit alte idei, la fel de flamboaiante, sau numai acelea, mult mai practice, de a face doar bani prin distorsionarea pieței. Deşi acestea sunt cazuri extreme, prin nivelul subcultural şi rudimentar, pe de o parte, și clinico-delirant, pe de alta, ele nu sunt deloc izolate şi se regăsesc, în formule mai subtil distilate, şi pe la alte case. Or tocmai din pricina acestor enormităţi, debitate liric sau doct despre personaj și despre operă, imaginea artistului îşi întîrzie coagularea în cultura noastră. Brâncuşi este un mit, o legendă folclorică, o formă culturală preluată în şoaptă şi transmisă tot aşa mai departe, însă locul lui în sculptura naţională este departe de a fi unul clarficiat critic şi istoric, iar un repertoriu al lucrărilor sale, de la idee la schiţă, de aici la prima lucrare şi pînă la şirul de variante, nici vorbă să existe. Nimeni nu s-a încumetat să-i descrie sistematic tematica, să-i urmărească evoluţiile formale în cadrul aceleiaşi categorii, să-i explice abandonurile şi recurenţele, dar e greu de găsit un absolvent de liceu care să nu-şi propună, după ce a văzut un afiş cu portretul artistului şi încă vreo două lucrări, să aducă la cunoştinţa întregii lumi epocala sa descoperire în ceea ce priveşte verticalitatea Coloanei, orizontalitatea Mesei şi strălucirea incandescentă a Păsării cînd cade pe ea o rază de lumină mai crudă.
        Extrasă din exegeza romantică a înaintaşilor şi din cea liric-abisală a brâncuşologilor mai noi, figura lui Brîncuşi a devenit una absolut halucinantă. El este, rînd pe rînd, ţăran, păstor, mag, sfînt, francmason, iniţiat în doctrinele orientale şi egiptene, înţelept, alchimist, ţîrcovnic, turist, bucătar, amant, histrion, filosof platonic sau milarepian, ba chiar Dumnezeu în persoană. Şi lista ar putea, evident, continua. Risipit în atîtea ipostaze, cum să mai regăseşti în el sculptorul? Şi, mai ales, cum să-l faci credibil cînd competenţa în opera sa nu mai este o chestiune de profesionalism, de studiu şi de cercetare, ci un dar genetic pe care fiece român trebuie să-l aibă în virtutea unei imemoriale compatibilităţi sangvine? Un asemenea portret fascinează, de bună seamă, excită în aceeaşi măsură şi dezvăluie nebănuite resurse de identificare în absolut.
        Reveriile exegetice devin, astfel, pledoarii pro domo, simple exerciţii de echivalare, forme de autopropulsare, în calitate de coautor, în fantasma artistului demiurg, dar ele nu fac decît să-l devalorizeze pe Brâncuşi, să-i sporească vulnerabilitatea şi să dea veleitarismului aripi de condor. Doar în acest climat, pe fondul unui exces de orgoliu şi al unui vid de autoritate, au fost posibile, cîndva, și ieşirea lui Iliescu la rampă, și intrarea lui Varia în funcţiune, dar și invadarea pieței cu niste pietroaie martelate sau cu fruste gogoloaie de bronz, atît de ridicole încît și denumirea de falsuri se transformă într-un nemeritat elogiu. Dacă istoriografia noastră de artă îşi va face, la un moment dat, un sumar examen de conştiinţă, nu-i va fi greu să observe că ineficienţa şi bovarismul ei sînt pur şi simplu forme de complicitate la compromiterea și, de multe ori, la distrugerea patrimoniului brâncușian, și nu numai. Iar în acest context, aventura lui Radu Varia şi nesimţirea falsificatorilor nu sînt, ca în patologie, decît o problemă de comportament oportunist. Un fel de infecţie secundară pe un teren deja traumatizat. Dar cine va suporta conseciţele? Iată, în absenţa atîtor răspunsuri, încă o întrebare.


                                                                                        Pavel ŞUŞARĂ