Itinerarii exotice


        Dacă o colecție de artă românească este oarecum previzibilă, indiferent de premisele și de concepția ei, fiindcă materialul istoric și contemporan, extrem de bogat, este, totuși, accesibil, o colecție de artă străină, europeană și extraeuropeană, rămâne mereu un spațiu al spontaneității și al imprevizibilului. Colecționarul care vrea să-și apropie arta internațională, să pună într-o oarecare ordine fragmente disparate din experiențele artistice ale altor culturi, nu numai că nu are liberatea de selecție indispensabilă unei astfel de construcții, dar devine cumva el însuși, dacă nu are anvergura și vocația unui jucător profesionist pe piețele mari, prizonierul unui hazard înlăuntrul căruia șansa și eșecul se manifestă cu o egală îndreptățire. Dacă mai punem la socoteală și faptul că arta universală nu a fost punctul tare al colecționarilor români, cu vreo câteva excepții notorii, că nu s-a format o cultură specifică, fie și din pricina modernizării târzii a spațiului românesc, avem o explicație convingătoare a acestei stări de fapt, dar nu și o justificare a perpetuării ei. Printre excepțiile notorii, iar acest fapt este simptomatic, se numără colecționari care, la trândul lor, sunt personaje istorice cu aspirații mari, conștiinţe libere și deschise, oameni cu viziuni integratoare, depășind cu mult reperele comode ale proximității.
        Personalități ca Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Regele Carol, Athanasie Simu, Ion Kalinderu, Barbu Slătineanu, H.K. Zambaccian etc. aveau în colecțiile lor, pe lângă lucrări importante de artă românească, și lucrări semnificative de artă străină, clasică și modernă. Colecții importante de artă europeană găsim în Transilvania, unele cuprinzând adevărate capodopere, dar acestea nu pot fi socotite colecții românești, din orice punct de vedere le-am privi. Conștiința și apartenența colecționarilor din Transilvania se identifică exclusiv în spațiul European, fie că vorbim despre cel Central European, fie despre cel Occidental propriu-zis. În acest moment, realitățile s-au schimbat radical, România este parte din comunitatea europeană, interesele ei s-au diversificat în mod evident, dar la nivelul reprezentării simbolice, la nivelul aspirațiilor culturale, dacă nu vorbim despre ideologii și despre stereotipuri de gândire la ordinea zilei, asumate mimetic, nu am dobândit încă o conștiință a apartenenței extinse, iar colecționari sistematici de artă străină, fie ea clasică sau modernă, încă nu au apărut cu adevarat.
        O astfel de carență a fenomenului artistic românesc a determinat organizarea acestei expoziții de artă europeană și extraeuropeană, eteroclită ca structură, diversă formal și stilistic, inegală valoric și de un baroc asumat din punct de vedere al compatibilității de primă instanță dintre zonele geografic-culturale invocate, cu intenția asumată de a provoca, de a lansa o dezbatere, de a incita la cunoaștere. Aceste Itinerarii exotice, care unesc sec. XVIII cu sec XXI, Europa cu Africa și Balcanii cu India, cu Japonia și cu Birmania-Myanmar, observația directă cu viziunile mitico-simbolice, eroismul cu gesticulațiile carnavalești, stilistica austeră cu frisoanele expresioniste, sunt un prim pas către o privire mai amplă, dar și o demonstrație implicită că și în condițiile de limitare drastică a posibilității de a alege, în condiții de cvasicaptivitate, libertatea de a imagina și aceea de a lărgi câmpul vizual nu sunt doar o aspirație, ci și promisiunea unei realități indiscutabile.