Gheorghe Grigurcu - Memorialistice
Tudorel Urian - Caleidoscop doclinian
Valeria Manta Tăicuțu - Între Eros și Hecate


Memorialistice

        Ultimul volum al lui Niculae Gheran e în bună parte unul de memorialistică. O memorialistică relaxată, răsfirată într-o mare diversitate de episoade, cu intermitențe care nu impietează totuși asupra caracterului său unitar. O memorialistică „de bilanț”, animată de răspicate reacții umorale, căreia longevitatea autorului îi acordă coincidența cu un amplu capitol de istorie. Acolo unde alții propun relatări pacificate, placide, Niculae Gheran se sumețește mai la fiecare pas, recurgînd la note acide, la efecte contestatare. D-sa se relevă drept un stilist, cu un inconfundabil timbru personal. Nicăieri nu se confirmă mai mult precum în prezentul caz celebrul adagiu după care stilul e omul, mereu prezent în deplină transparență cu gesticulația și cu mimica sa, transpuse în sugestie textuală. Niculae Gheran se arată protocolar spre a deveni deîndată țepos și țepos fără a mai deveni neapărat protocolar. Întregul scris de altminteri al autorului Artei de-a fi păgubaș reprezintă un spectacol sarcastic, pus în scenă de un protagonist care trage cu coada ochiului la public. Consultarea subiacentă a acestuia ține de un atare tip de reprezentație. Iată o mărturisire a prozatorului de certă vocație, sub dispoziție pamfletară, care e Niculae Gheran: „La început, cartea – mă refer la «Tîrgul Moșilor» – am scris-o pentru mine, mai bine zis pentru copiii mei, de li se va face vreodată dor de mine”. După ce are satisfacția unor „numeroase cronici extrem de favorabile, mai toate cu sugestia de a nu mă opri la anii copilăriei, culminați cu explozia isterică de după August ‘44”, autorul se înduplecă „a depăna, cu același umor și spirit satiric, cronica «Epocii de Aur» și «Epocii de Arginți și Tinichea», prin care am intrat în tunelul trecerii de la dictatura proletară la cea mondializată, rătăcind democratic prin bezna tranziției, pe principiul «scapă cine poate», dacă nu în țară, cît mai departe de casă”. Niculae Gheran abordează o mare diversitate de subiecte, mai toate cu scopul de a le „încondeia” într-un chip deosebit de cel al sensului lor de largă circulație, de a le sustrage printr-o piruetă locului comun. Să fi fost „odioasa orînduire” exclusiv un rod malefic al ocupației sovietice? Să fim în prezent infinit îndatorați generozității Occidentului? Ei, aș! „Înainte de a ne scoate ochii între noi – cum n-au făcut nemții după sfîrșitul falimentar al celui de al Doilea Război Mondial – să nu uităm că nefericitul destin a fost rodul unei înțelegeri tripartite semnate de Churchill, Roosevelt și Stalin. Mari personalități în paginile istoriei universale, în ochii mei vor rămîne veci-pururi tartorii unui negoț macabru, tocmit pe 50 de ani de robie. Cei cărora le-au zăcut oasele prin închisori, schingiuiți cu sălbăticie, fără să li se cunoască măcar groapa în care au fost aruncați, ajunși în împărăția cerului, lor s-ar cuveni să le ceară socoteală. Cei mult așteptați să vină să ne elibereze n-au avut nici măcar bunul-simț să transmită celor care le erau partizani: «lăsați-o mai moale cu rezistența, că vă pun pielea la saramură». Fruntași ai vieții politice ca Maniu, Brătianu și întreaga cohortă a intelectualității noastre sunt victimele acestei trădări”. Considerații pe care, în ciuda unor sfieli de aparținători ai unei „țări marginale” ori a unor rezerve de ordin protocolar, nu le-am putea decît ratifica.
        Dar ulterior? Cît de (i)morală s-a dovedit rularea istoriei? Răsturnarea dictaturii „Marelui Bîlbîit” s-a însoțit cu sîngeroasa prezență a așa-numiților teroriști neidentificați și nesancționați vreodată, semn de rău augur pentru neocomunismul strecurat pînă azi în economia evenimentelor politice. Cine au fost realmente înfricoșătorii „teroriști”? „Din două, una: – ori teroriștii au fost distribuiți într-o piesă de teatru care, odată cu ultima cădere a cortinei, îi elibera de costumație și de întreaga recuzită (căci să nu se uite, din prima linie n-au lipsit cîțiva actori și regizori, în care nu s-a tras, deși se aflau în bătaia reflectoarelor); – ori, ulterior, a intervenit între beligeranți un pact de încetare a focului”. Irefutabila concluzie: „Arestarea unui singur terorist și judecarea lui publică ar restabili întregul adevăr”. Pe fundamentul nesănătos al unor circumstanțe încă în bună parte rămase în umbra culpabilă a unor interese personale de „nivel înalt”, a apărut și a înflorit parvenitismul. La o scară și cu implicații inedite, chiar dacă ne raportăm la „burghezo-moșiereasca” Românie interbelică. Parveniții „de modă nouă” se bucură de „mașini scumpe la scară, le este lehamite să-și petreacă vacanțele în țară, preferă să joace table și barbut cît mai departe. De se îmbolnăvesc, merg să se tratarisească în străinătate, iar pe copiii lor îi trimit să învețe la Harward, Oxford, sau Cambridge. Ce contează că odinioară pentru elevul Mihai de Hohenzollern, regele Carol al II-lea, la sfatul lui Iorga, i-a creat loc în clasă specială, avînd colegi din toate straturile sociale, odrasle de intelectuali, muncitori, țărani, ofițeri, funcționari”. Și de data aceasta o concluzie teribilă: „După cum se comportă, îndeosebi prin «iluzionismul» cu care au guvernat, (parveniții de azi) se dovedesc moralmente sub nivelul circarilor de altădată”.
        În plan literar descinzînd, Niculae Gheran revine frecvent la „istoria” defel favorabilă a înfăptuirii d-sale editoriale capitale, cea, în 23 de volume, a operei lui Liviu Rebreanu. După 1989, cînd într-o perspectivă ideală s-ar fi cuvenit ca aceasta „să meargă strună”, s-au ivit piedici de-o perfidie cu atît mai apăsată cu cît autorii lor erau „democrați” cu patalama politicească: „Degeaba m-am adresat prim-ministrului Radu Vasile, ministrului culturii Ion Caramitru, președintelui Comisiei de cultură din Camera Deputaților Țepelea, surzi pînă la Dumnezeu și-o palmă deasupra. Urma să mă adresez premierului ungar, că tot ducea dorul de ce fusese cîndva și nu va mai fi. Nu de alta, dar Liviu debutase la Orăștie, într-o tiparniță românească – pe timpul vechii Austro-Ungarii –, fusese ofițer de honvezi, scrisese sute de pagini în maghiară ș.a.m.d.”. Nu-i așa? Dar vicioasa distribuție a bugetului bate la ochi și-n altă parte. Cînd vine vorba de achiziția de către stat a unor obiecte cu preț cultural, iese la suprafață meschinăria puterii decizionale: „Așa că mai curînd se acceptă cerșetoria de la TV.: «Un pian pentru Lipatti – necesar liceului de muzică» – , sau să facă o pantahuză, «Un leuș pentru Brâncuș», pentru achiziționarea unei sculpturi de patrimoniu, decît să se umble la bugete cu alocări speciale de sute de milioane”. În vreme ce în altă direcție putem vorbi de o superfetație financiară: „Avem reprezentanțe ale Institutului Cultural la Bruxelles, Budapesta, Chișinău, Istanbul, Lisabona, Londra, Madrid, New-York, Paris, Praga, Roma, Seghedin, Stockholm, Tel Aviv, Varșovia, Veneția, Viena, care s-ar părea că merg pe roate, deși mă îndoiesc. Suspenzi una care mai șchioapătă și cumperi zece piane”. Nu mai puțin ochiul implacabil al lui Niculae Gheran se îndreaptă și asupra unor personaje indicate direct ori aluziv, cărora le prefiră traseul discutabil: „Și-așa se îndurase să accepte și să dăinuie cu funcții importante sub mandatele lui Iliescu, Constantinescu și Băsescu, ștanțați toți cu aceeași vocală în coadă și manevrați din umbră de cei care îi aveau la mînă cu dosare dispărute, miraculos, la Marea Revoluție din Decembrie. Omul sfințește locul, așa că nici pînă atunci n-o dusese rău. Avusese și bafta de a colinda mult peste hotare, într-o vreme în care obținerea unui pașaport curat, lipsit de obligații colaterale, însemna enorm. Cum și în ce modă, gura lumii-i slobodă. Cert e că nu oricine putea deveni bursier Humboldt la Bonn și apoi la Heidelberg”. Ceea ce altora le-ar putea apărea drept o temă incomodă ori chiar intangibilă, e tratată aici cu o caracteristică lipsă de prejudecăți. Travestiurile exprimă intenția unei discreții și satisfacția unei figurații literare. Ocolind accentul opiniei finale, Niculae Gheran ne sugerează preaposibilele sale temeiuri: „Pe vremea lui Iliescu, devenit ispravnic, Pleșea îl unsese pe Gogu Moftologu mare dregător în galaxia Gutenberg, așezîndu-l pe scaunul unui fost ispravnic bolșevic, cumva păduche la Moscova, apoi bondar-șef la București”. Și încă: „Ce să mai zicem de Herpes Papion, fiu și el de kominternist? Fără Andu Pleșea n-ajungea nici în basme logofăt peste un Combinat multifuncțional, cu filiale în toată lumea, instituție cu rosturi văzute și nevăzute”.
        „Și nu te-a contrariat nimic în această scriere a d-lui Gheran?”, mă întreabă un amic. Puține lucruri, îi răspund, din rîndul cărora îmi îngădui a mă opri la două. Mai întîi imaginea exclusiv luminoasă de care are parte D. R. Popescu. Asemuit acesta, cu totul surprinzător, cu autorul lui Ion, nu altfel decît ca președinte al Uniunii Scriitorilor: „Ambii au condus prestigioase reviste literare, devenind cu timpul președinți ai breslei scriitoricești, cruce cărată de amîndoi în spinare, pe principiul nici o faptă bună nu va rămîne nepedepsită”. Într-o realitate irecuzabilă, D. R. P. a fost unul din literații noștri cei mai servili ai cîrmuirii comuniste, care, între altele, a blocat ani la rînd întrunirile conducerii statutare a Uniunii, împiedicînd-o samavolnic a-și exprima punctul de vedere. Numeroasele comentarii ale Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca, n-au consemnat oare, punctual, acest comportament precum și altele la fel de puțin onorabile? Ca și: „leul (D.R.P.) continua să semneze ajutoare bănești, să obțină pentru un confrate o casă, un serviciu, medicamente străine, să intervină pentru obținerea unui pașaport”. Nu e imposibil, dar subsemnatul cunoaște și întristătoare cazuri opuse. Nu întîmplător asupra scriitorului colaboraționist la un mod reprezentativ s-au lăsat peste două decenii de mustrătoare tăcere. Apoi prezentarea unilaterală, a lui Augustin Buzura: „Devenit consilier prezidențial la marina călăreață, printre primele măsuri luate de Pleșea a fost să-i dea papucii lui Augustin Huzura, de bine de rău un scriitor consacrat – citit mai ales pe vremea lui Ceaușescu, datorită picăturii de otravă turnată în romanele lui mai puțin realist-socialiste”. Dar să nu uităm că după ce a dobîndit realmente o reputație apropiată de disidență în perioada ceaușistă, autorul Orgoliilor a capotat, după 1989, într-o postură cel puțin bizară. A găsit de cuviință a împroșca cu insulte eforturile confraților care se străduiau a analiza în duhul adevărului pletora de compromisuri scriitoricești din anii comunismului. Atitudine de-o penibilă continuitate, analoagă cu cea a unui critic de seamă contemporan, Mircea Iorgulescu, care, bunăoară, după ce l-a comentat într-un chip măgulitor de favorabil înainte de 1989, n-a ezitat a-l taxa pe subsemnatul drept… „stalinist”. Ce s-a petrecut în conștiința acestor autori e anevoie de explicat. La spartul tîrgului ideologic, au trecut la reversul atitudinii pe care eram gata a le-o confirma atunci cînd aceasta implica un risc al demnității… „Și atunci?”, a continuat amicul meu. Niculae Gheran rămîne Niculae Gheran. Îmi face plăcere să recitesc unele pagini dintr-o carte a d-sale, și după ce am scris despre ea.


Gheorghe GRIGURCU







Caleidoscop doclinian

        Poeme libere, cel mai recent volum al originalului poet Octavian Doclin, este o carte sinteză a întregii sale creații lirice. Poetul însuși mărturisește, într-un mic preambul, că intenționează să încheie o etapă a liricii sale, odată cu împlinirea vârstei de 70 de ani, în anul 2020, după care dorește să intre într-o altă perioadă de creație. Aceasta ar urma să fie, de aceea, ultima sa carte din vechiul stadiu de creație. Interesant este faptul că acest volum, tixit de referințe critice (are prefață, postfață, texte pe coperta patru și pe clapetele coperților), care trece în revistă toate manierele de a scrie și soluțiile estetice care au marcat specificitatea de până acum a liricii lui Octavian Doclin nu este, cum ne-am fi așteptat, o antologie de texte din volumele anterioare, ci un colaj de versuri originale, în consonanță cu diversele vârste ale poeziei docliniene. Cartea este, până la urmă, un joc postmodern, pe principiul unui caleidoscop, care, în loc de pietricele colorate, are, în centrul sistemului său de oglinzi, elementele de specificitate ale scrisului poetic al lui Octavian Doclin și care, pe măsură ce este rotit, transmite ochiului imaginea unor forme noi, menite să îi confere cititorului senzația de amestec straniu dintre un déjà vu și un nemaiîntâlnit.
        Poemele epice, readucând în memorie, cu nostalgie, chipuri și întâmplări din copilărie, textele de factură postmodernă, autoreferențialitatea poemului care se scrie, poemele ample și cele foarte scurte, aproape eliptice, dubletele antinomice (masculinul și femininul, ziua și noaptea, moartea și dragostea, Octavian Chisăliță și Octavian Doclin, copilăria și senectutea, cerul și pământul, înaltul și abisul, tradiția și modernitatea, fiecare dintre ele, circumscris într-o multitudine de cercuri din ce în ce mai mari, alcătuite pe principiul yin și yang, care, în final, alcătuiesc un cerc suprem, atotcuprinzător: viața însăși), toate fac parte din această carte-act de identitate poetică.
        O caracteristică a scrisului lui Octavian Doclin este luciditatea. Poetul nu cade, precum alții, într-un soi de transă mistică atunci când își elaborează versurile. El rămâne permanent cu capul pe umeri, își lucrează poemele cu precizia unui ceasornicar, în momentul în care se așază la masa de scris știe exact dacă va scrie un poem lung sau unul eliptic, își slefuiește cuvintele și le folosește cu măsura exactă a necesităților stilistice și tematice pe care creația respectivă le impune. Într-un foarte amplu și precis studiu critic, poetul Mircea Bârsilă, fost coleg de liceu al lui Octavian Doclin, explică procesul de condensare a expresiei poetice, de esențializare a mesajului, prin faptul că, pe măsura înaintării în vârstă, gândirea este acaparată de întrebările cu adevărat importante, multe dintre ele aflate în imposibilitatea de a primi răspunsuri certe. Trecerea de la bucuria descrierii la marile întrebări ale vieții, de la descriere la meditație, este cea care duce la condensarea versurilor și esențializarea mesajului. Scrie Mircea Bârsilă că tot acest efort de condensare a discursului poetic, specific celei de-a doua etape a creației lui Octavian Doclin, este legat de „o ardentă stare interogativă privind raportul dintre viață și moarte, dintre zbuciumata existență laică și dorita revelație a adevărului care conferă sens existenței postsepulcrale. Aceste texte (...) implică o dramatică situare existențială în miezul fierbinte al unor întrebări ce nu se pot îmbrăca în cămașa unui răspuns pe măsura lor. Reflexivitatea are drept efect cabrarea textului între limitele unui sistem imagistic controlat cu severitate și abilitate. În aceste poezii, tezismul ideatic orientează mesajul spre lirismul meditativ, distilat în alambicurile memoriei culturale, în care predominante sunt constructele cu o deschidere religioasă și, respectiv, cele în care este poetizat actul de a scrie.” (p. 7)
        Faptul că volumul Poeme libere reprezintă invitația la o călătorie prin vârstele poeziei lui Octavian Doclin nu trebuie să ne facă să minimalizăm valoarea poemelor originale care îl alcătuiesc. E drept, ele încadrându-se pe anumite paliere stilistice și tematice amplu comentate ale scrisului autorului (fapt verificabil chiar și la nivelul comentariilor critice incluse între paginile acestei cărți), multe lucruri noi în privința tabloului general nu mai sunt de adăugat. Se observă însă o contaminare între prima și a doua etapă a creației sale, în sensul unei viziuni mai accentuat existențiale, din care nu lipsesc marile întrebări, chiar la textele „epice”, construite pe suport memorialistic. Aceasta nu doar că nu strică, dar conferă textului o cu totul altă profunzime, ridicându-i semnificativ valoarea poetică. Poemul Geamgiul și olarul, de pildă, pornește de la o amintire din copilărie. Poetul își reamintește cu dureroasă melancolie figurile fascinante ale unor meseriași foarte prezenți în viața sa în anii de început ai vieții, dar ale căror meserii și behaviorisme profesionale cotidiene (geamgiul care colinda orașul cu geamurile în spate și originalul său mod de a-și semnala prezența prin foarte vocale chemări rimate) s-au pierdut în goana tot mai nebună a vremii noastre. Evocării, încărcate de sentimentalism a scenei sosirii geamgiului în casa părintească îi este adăugată în final o meditație, care ar fi putut foarte bine să figureze ca un poem scurt de sine stătător, parabolă a vieții și a perisabilității lumii. În felul acesta, greutatea poemului se contrabalansează, întâmplarea lasă locul meditației, impresia ultimă fiind de vecinătate a rubaiatelor lui Omar Khayyam: „s-o dus maistorul/ dar ți-o lăsat oglinjoara asta/ să-ți aduci aminte ori de câte ori te uiți în ea/ de lumina dintr-o amiază de vară/ pâlpâind în ochii tăi cruzi de copil.” (p. 24). Fragmentul este mult mai complex decât pare la prima vedere. Avem de-a face aici cu ceea ce s-ar putea numi, pe urmele lui Jean Paulhan, „ambiguitatea limbajului”. Vorbele mamei, subliniate cu italice chiar de către autor, în corpul poemului aveau o anumită semnificație la momentul rostirii lor (timpul trăirii) și o cu totul alta la momentul consemnării lor în poem („timpul mărturisirii”, ar spune Eugen Simion). Dacă atunci „maistorul” a plecat din casă și și-a văzut de periplul său cotidian, acum, când copilul tocmai de anunță că se pregătește să împlinească 70 de ani, cu siguranță, el va fi părăsit această lume, așa cum dispărută este și meseria sa, nemairămânând decât în acest colț de amintire, așa cum aproape explicit o spun ultimele două versuri ale poemului. Graiul dialectal al mamei, reprodus cu italice în versuri, este și el în măsură să sporească distanța dintre cele două lumi. În numai cinci versuri, Octavian Doclin delimitează clar lumea de ieri de lumea de azi, limba dialectală de limba literară, viața și moartea, ziua și noaptea, toate înscriindu-se în conturul rotund al propriei sale existențe.
        Nu știu ce turnură va lua lirica lui Octavian Doclin odată cu intrarea autorului în cel de-al optulea deceniu al vieții. Cu siguranță, însă, fidelii săi cititori îl vor însoți, spre beneficiul lor, și pe noul său drum.


Tudorel Urian







Între Eros și Hecate

        Impecabile ca formă, deci respectând întru totul regulile de prozodie (lucru mai rar întâlnit astăzi, când poeții mai noi, mai „douămiiști”, își imaginează că pot „înnoi” specia, umblând exact la ceea ce-o definește), sonetele adunate de Radu Ulmeanu în recentul său volum vorbesc despre dragoste, dar nu cu sentimentalismul dulceag al înaintașilor, ci mai degrabă cu răzvrătire și neliniște: „Ai apărut mai simplă ca o floare/ și mai frumoasă ca un chip de sfânt/ umplându-mi viața-ntreagă de splendoare// Acum cobori infernul pe pământ/ și-mi dai spre studiu viața orbitoare/ a zeității reci pe care-o cânt” (pag. 13). La câteva secole distanță de Dante, poetul nostru din nord își coboară iubita într-un univers domestic, „pe străzi ploioase”, „printre mașini sau oameni”, prin „lătratul nopții oarbe”, adică acolo unde îi poate învinge mai ușor toanele, cochetăria care-l face să dispere, nestatornicia funciară: „Mă doare încercarea ta în spasme/ de a-ți trăi obscurele orgasme/ pentru-a putea să-mi pui sub ochii beți/ figuri de lupi, hiene sau mistreți// pe toți imaginându-ți-i posibili/ amanți fugari de-o zi” (pag. 29).
        Iubirea, ca temă fundamentală, este tratată în toată complexitatea ei, căci, pentru poeți, ea nu pare a fi, cum scrie în Biblie (v. Corinteni, 13:4-7) „îndelung răbdătoare”; suntem departe de ideea că „iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândrește./ Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de răul [primit]./ Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr./ Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură”. Pentru Radu Ulmeanu, când iubești, parcurgi în câteva secunde drumul de la infern la paradis și retur, urăști, te sperii, ești precaut, te bucuri și te întristezi, crezi și nu crezi în egală măsură, totul, într-un chin zilnic ce amintește de repetabila povară a lui Sisif: „Vreau sentimentul să-l încerc întreg/ iubito, spre-a putea să-l înțeleg./ Vreau să cunosc întreaga tevatură/ născând, din dragoste, atâta ură” (pag. 30).
        Iubita este surprinsă în ipostaze diferite, de la „căprioara-n umedele nări/ purtând mireasma codrilor din zări” până la „fiara ce-mi bea azi viața și norocul”, iar dualitatea înger-demon este o permanentă sursă de marasm pentru îndrăgostitul obligat să renunțe la sine însuși pentru chinuitoare metamorfoze: „Deschizi în mine ochiul tău adânc/ iubita mea. Nu voi putea nici plânge./ Mă umpli de durere și de sânge./ La mine nu mai pot să mă restrâng.// O viață dublă port în trup, ca vița/ de vie altoită” (pag. 91).
        Tonalitatea pe care-o adoptă Radu Ulmeanu în sonete oscilează și ea între odă și imprecație, între imn de slavă și blestem, între mărturisirea în lacrimi a suferinței și declarația de iubire mistuitoare. Căci zice poetul: „Acum eu însă trec întâia oară/ și ultima, în jurul soarelui/ ce-mi luminează viața amărui – / ai tăi ochi blânzi, ce pururi mă-nfioară” (pag. 93) – aceasta după ce, pe contrapagină, e o oglindire pe dos a acestui sonet: „Cu fraze scurte răsucesc banal/ pumnalu-n mine, ca să iasă sânge./ Și pieptul, și pumnalu-n el se frânge/ cu scrâșnet sec de ușă de spital.// Gargară ar mai trebui să fac/ cu pioneze, cuie, acid sulfuric/ și toată suferința să mi-o puric,/ să umplu-ncet al poeziei sac”.
        Spre finalul volumului, care reproduce, în prima sa parte, cu modificări și completări, volumul din 1990, poetul încearcă să renunțe la obsedanta temă a iubirii: „Mă scutur greu de tema infernală/ Nu mi-am propus-o, mi-a venit așa,/ să-ncalec într-a nebuniei șa,/ cât este încă moale, virginală” (pag. 100). Tema care urmează să fie abordată este cea a morții: „Cei ce se duc din când în când în noapte/ la templu să se-nchine, văd mai drept,/ le fulgeră din ochiul înțelept/ privirea de oțel a lui Hecate.”.
        Ciclul final, „Sonete disparate”, conține sonete ale senectuții, parasonete și meditații – unele, pe cunoscute teme eminesciene: „Al lumii-ntregul sâmbur dorința-i și mărirea,/ de-aceea tot ce este se opintește-a fi,/ mânat de-o foame-adâncă ce nu se poate ști/ pe unde-o să ne poarte destinele și firea” (pag. 125).
        Nu s-ar putea spune despre Radu Ulmeanu că este un adept al intertextualității; el știe întotdeauna în ce secol scrie, pentru ce fel de cititor și cu ce efect, de aceea face apel, dar cu discreție, la tehnici moderne, la un vocabular care să nu pară vetust și la teme/ motive ce conturează un univers personal supus eroziunii, tragic și sută la sută poetic: „Nu mai e pentru noi pe lume nici măcar vânt,/ nici măcar cer înstelat sau pământ,/ numai vecii răsturnate peste vecii/ și nici măcar ele să țipe, moarte sau vii.// Nu mai e pentru noi pe lume pasăre, nor./ Soarele, lumina, caldul sfârtecă, dor./ Tac apele ca piatra și lunecă goale/ în salturi de fum, în grămezi, rotocoale” (pag. 130).


Valeria MANTA TĂICUȚU