Gheorghe Grigurcu - Pe toți demonii
Barbu Cioculescu - Prioritate memorialisticii feminine
Paul Aretzu - Destinul, ca permanent început


                                        Pe toți demonii



        Poezia Angelei Marinescu e una cu caracter temperamental. Nu e legată de nicio viziune conceptuală, nu acceptă nicio determinare extranee în revărsarea sa de magmă neagră ce-și savurează totala libertate asumată din capul locului. E una „fără niciun Dumnezeu”. Drept care își exhibă cu o cinică voluptate „barbariile” declarate ca atare: „din plictiseală și din răzbunare am vrut să fiu barbară/ cu mama și cu tatăl meu/ nu am reușit să fiu barbară decît cu mama/ ea era o găleată plină cu sînge/ cu tatăl nu se putea pentru că el era tot timpul barbar” („plictiseală și instinct”). Înțelegînd a-și aduce ca ofrandă proprie ororile, își recomandă în liniște monstruozitatea: „Mă recunoașteți, am un singur vers stîng/ și un singur vers drept/ din care ies viermii care se urcă/ ondulați și irevocabili pe ștreangul/ ce se balansează ca o monadă/ cognitivistă și psihanalizabilă a banilor/ din rețeaua strălucitoare a stîngii/ și a unei singurătăți/ cu gura închisă ermetic” (Poezie maidaneză). Cuvîntul de ordine: amoralismul fără rest. Autoarea are nevoie de bolta înstelată a lui Kant doar cu suprimarea legii morale, întrucît se consubstanțiază nihilului: „sunt praf și pulbere/ sunt vid/ sunt nimic/ cu majusculă/ dacă vreți astfel/ și vă satisface/ mie-mi este indiferent” (Soare). Apetența catastrofică a Angelei Marinescu abia efleurează cîte un raport social: „și atunci, cîte flăcări vor izbucni dintr-un/ piept rupt de cap/ și cît fum toxic și negru va ieși/ din nasul, puternic și evoluat,/ de româncă/ de la marginea societății” (Un animal de pradă a pătruns în viteză). Cu o feminitate „devastată de întuneric”, măsoară „cerul orb”, respirînd „dispariție în loc de aer”, inspirînd spasmodic bani, versuri, poeți. Pentru ca asemenea comportări să capete un efect sporit, li se stabilește un standard proxim, cel anatomo-fiziologic. Lucrînd de-a dreptul cu făptura-i corporală, poeta injectează în venele acesteia drogul dereglărilor: „Tadzio atingere fluidă frumusețea mi-e sete direct din craniu” (Tadzio); „moartea fierbinte ce se scurge/ pe mațele roz albe roz albe/ aproape fără culoare fără politica morții” (ibidem); „Tadzio rupe-ți mîna ta albă/ taie-ți-o cu ochii injectați de furie/ închide-mi gura cu ea/ lasă-mi-o mie în gît” (ibidem). Halucinogenul își face efectul de infernale străluciri pe spații ample. (Anatomie de bun rămas). Dacă e să vorbim aici de o poetică, aceasta își dezvăluie la un moment dat spectrul senzorial într-o cheie acustică voit derizorie, într-o dezicere de sine ce s-ar vrea proiectată pe un final cosmic. Printr-un gest de sumbră cochetărie, grandoarea se afirmă arătîndu-și ostentativ reversul: „Emil, în luna august, cînd sunetele lumii/ devin guturale/ se repetă aceeași infracțiune senzuală/ ce este semnul neputinței/ aș vrea ca atunci cînd vocea mea trece prin gît/ să se audă gîtul,/ mucoasa înnegrită de mișcare a gîtului/ sîngele care se ridică pînă în gît/ sîngele care trece prin gît/ aș vrea ca atunci cînd vocea mea trece prin gît/ să se audă scrisul;/ un hîrșîit de sfîrșit de lume” (Scrisoare către Emil).
        Dar mișcarea vitală cea mai caracteristică a peisajului de cruzimi parcă inepuizabile o constituie sexualitatea. Soluție a disperării glaciale și deopotrivă sprijin instinctiv ultim în degringolada existențială adusă în scenă, aceasta are parte de-o regie suficient de complicată. E abordată uneori cu o falsă precauție, de la o simulată distanță. Ce-ar putea fi mai puțin sesizabil decît senzualitatea raportului dintre preacuvioșii monahi și lumînările aprinse din preajma lor? Și totuși: „Recondiționare religioasă cu viteza luminii, și nu popi parohii servitori și călugări/ ce se ating senzual de/ lumînările aprinse pînă la sînge și le sting/ cu degetele lor de sticlă/ sexuale lungi și morbide” (Sticlă). Altădată atracția către verb a autoarei trece prin filtrul analogiei erotice, trecute la rîndu-i prin filtrul unei imagistici excitate: „scriu atrasă de cuvinte ca tînărul atras de fata ce-l ține strîns îmbrățișat/ pînă cînd fata îi simte sexul în timpul unui apus de soare matematic/ plin de sînge” (melancolie și cruzime). Din aproape în aproape se instaurează atmosfera febricitantă a pansexualității. Traseul auctorial n-ar fi fost decît „un act sexual de limbaj/ întrerupt/ și numai/ în timpul/ scurt/ al dimineților reci de toamnă/ cînd plăcerea îmi mușca/ buzele pline și groase/ ca sfoara de pescar/ profesionist” (hai să nu ne mai jucăm). Neacceptînd în această capitală privință, cum era de așteptat, biologia rectilinie, Angela Marinescu menționează, pe un ton provocator, abaterile de la normă, nu fără nuanțe confesive: „În cartierele marginale trasate exact cu echerul senzual/ al perversiunii” (Cu ochii pe tine). Se percepe în atari relatări o destindere intimă a unei conștiințe care nu mai are nimic de pierdut. Vălul ultim al pudibonderiei înlăturîndu-se, rămîne deschisă calea către lumea orgiastică, către o totală liberalizare a voluptăților consumptive, apte a dezamorsa „marea plictiseală efemeră”, a urmări delirul luxurios astfel cum apare „ochilor înguști animalici”. Vîrsta nu împiedică juisarea textuală placată pe cea organică, apogeul deopotrivă scriptic și lubric al unui destin. Aidoma unei bacante dezlănțuite, Angela Marinescu gîfîie expiator în numirea „perversă” a unui existențial devenit viziune și a unei viziuni devenite existențial: „cînd arzi o floare roșie între picioare se apropie moartea/ te sufoci și vomezi/ peste grădini degradate/ frica de poezia bătrîneții,/ o reptilă ce-ți taie răsuflarea,/ o surprind că mă epuizează cu o grosolănie de-o feminitate masculină/ bătrînețea e ca o cîrpă pe care o folosești după consumarea/ unui act homosexual/ o cîrpă pe care o arunci pe anusul/ subminat de sînge al lesbienelor/ blondele fixe cu ochii albaștri/ se sărută cu brunetele amețitoare/ direct pe pubisuri tăiate cu lama/ din aparatul de ras al bărbaților” (Nu putem judeca realitatea cu bun-simț). După cum vedem, suspinele obsedantei „perversiuni” sînt încă trufașe, avînd suplimentar o miză exhibiționistă.
        Fără doar și poate o asemenea producție poate suscita psihanalizei un interes aparte. Tonalitatea energică cu care operează constant Angela Marinescu exprimă o postură autoritară care implică o masculinizare. Nota masculină a poetei e recunoscută cu aplomb: „Cînd scriu sunt un bărbat care domnește femeiește peste o lume plină de pescari/ ce pescuiesc în ape tulburi pește” (Fuga postmodernă XXIV). Inclusiv în afecțiunea rezervată mamei, în opoziție cu atitudinea antipaternă împinsă pînă la reacția șocantă: „am voie să-i trag un șut în fund tatălui meu? (…) Pentru mine, cuvîntul tată este îmbibat de o spermă rigidă/ și pătrunzătoare, se cuvine să se practice jupuirea/ celui ce-ar putea deveni tată” (Cea mai de pe urmă). Nu mai puțin relevantă e figura sado-masochistă prezentă mai la fiecare pas în versurile Angelei Marinescu. Freud relevă faptul că sadismul are drept țel o „dominație explozivă” exercitată asupra semenului, iar Lacan aduce, cu exemple din Sade, explicația „obiectului pierdut” pe care sadicul crede că și-l poate redobîndi decupîndu-l din corpul partenerului. Agresiunile Angelei Marinescu, expres masculinizate, nu exprimă oare pe de-o parte autoritatea adusă la paroxism sexual, pe de alta aspirația de-a extrage din trupul bărbatului iubirea de care nu mai e capabilă? „am o suprafață ciudată, pe suprafața mea, negrul ia foc./ tînărul cu freza de negru în cap așteaptă/ semnul meu masculin./ îmi înfig unghiile date cu lac în pielea spatelui lat./ îmi înfig gura în sexul lui./ nu te iubesc. nu te mai pot iubi” (I. Despre cum apuc taurul iubirii de coarne). Sau într-o variantă a relației filiale: „Atît de mult am vrut să rămîn neatinsă încît am chinuit-o pe mama ca pe mine” (Fuga postmodernă XIV). Cît privește masochismul, acesta reflectă, după cum arată Freud, un „sentiment inconștient de culpabilitate”, „o necesitate inconștientă de pedeapsă” duse la intensitate maximă, producînd identificarea cu obiectul care suferă. Nu o dată Angela Marinescu își întoarce repulsia și revolta împotriva propriei ființe cum o revanșă a amoralității: „«pe suprafața hainelor mele se joacă,/ într-un clarobscur derizoriu,/ nebunia/ pe dedesubtul hainelor mele, pe piele, mă linge,/ ca un cîine turbat, nebunia// din nebunie nu se mai întorc decît nebunii»” (Nebunie). Sub unghiul masochismului, poetica și ființa par a fuziona. Cea dintîi etalează dezgustul inspirat de cea de-a doua: „a venit timpul să mă droghez cu orice/ numai poezie să nu fie.// și eu nu mai văd altceva” (iubitule, nu mai fi gras). Putem urmări pe filieră psihanalitică și posibila relație a Angelei Marinescu cu transcendența. Atît de puțin religioasă, detestînd nu doar clerul („ura mea față de preoți,/ etern îmbuibați și plini de păr ca niște maimuțe” – Cîntec de dragoste), ci și pe Isus: „îi sparg lui Cristos dinții ca să intru în gura lui/ cu limba mea plină de-ntuneric” – Fuga postmodernă XIII) declarînd demonic: „vreau să intru în împărăția cerurilor pentru ca să nu mai fie cer” (Fuga postmodernă XIV), autoarea ar putea apărea – de ce nu? – într-o altă lumină în temeiul unei teze a lui Lacan. Acesta consideră că masochismul urmărește a induce o angoasă Celuilalt, id est unei ființe care se cuvine plasată dincolo de partenerul perversiunilor, unui Celuilalt care, în cele din urmă, s-ar identifica cu Dumnezeu. Așadar nu numai credința are în această producție un revers sacrileg ci și sacrilegiul ar putea avea un revers religios…
        Dar Angela Marinescu nu e numai teribilă în negativismul d-sale precum o tatonare a limitelor ultime, ci teribilistă. Vădind un exhibiționism extins și asupra ambalajului în care e înfățișat textul liric. Să trecem peste publicarea în volum a unei fotografii care o înfățișează cu bustul gol spre a i se evidenția extirparea unui sîn. Admițîndu-și cu o vagă nuanță spășită producția ca fiind marcată „de o intimitate, zic eu, agresivă”, Angela Marinescu ne surprinde mai întîi declarînd nu mai puțin decît următoarele: „ceea ce am scris, în general, este nu atît cultură sau, cum tot spun de-a lungul anilor, subcultură (deși nu ar fi rău nici astfel), cît, pur și simplu, anticultură. Pentru că niciodată, dar absolut niciodată, nu am crezut și nu am avut conștiința înfăptuirii unui gest de cultură, scriind”. Cum așa? Sîntem constrînși a vedea aici nu altceva decît un răsfăț. Dar urmează ceva și mai și. Nemaiîncăpîndu-și în pielea (pagina) poeziei, autoarea ține a ne încredința: „Cît despre comunism, în apa abisală a căruia m-am scăldat, fără voia mea, o viață întreagă, vă asigur că nu mă voi dezice, la modul profund și nici superficial, de «el», tatăl și mama mea (…) Am fost produsul comunismului așa cum am fost fiica mamei și a tatălui meu. Ce aș fi putut face, să-l reneg în loc să încep să-l cunosc?” Pe toți demonii, cum să înceapă să-l „cunoască”? Nu l-a „cunoscut” destul ca noi toți nici măcar atunci cînd l-a criticat sever, așa cum a crezut de cuviință, la o adunare a Asociației Scriitorilor din București, cînd a semnat, alături de cîțiva confrați, un protest ce trebuia să ajungă la Europa liberă? Nici atunci cînd a fost lovită de interdicția de publicare pentru un șir de ani? Nu cumva e tot un gest de răsfăț de gust îndoielnic reprezentînd o apropiere, de data aceasta, de fiul d-sale, Alexandru Matei, autor al celor mai inepte afirmații ce-au apărut în spațiul nostru public postcomunist? În virtutea cărora Nicolae Ceaușescu ar trebui socotit a fi „primul conducător român al unui stat independent” după 1918, „care și-a descoperit latura de homo aestheticus”, „erou” care „a cedat frumosului căruia i se iartă tot”… Ori Alexandru Matei s-a apropiat de concepțiile materne care ies acum la suprafață? Oricum, Angela Marinescu are o stofă de mare poet. În mult mai mare măsură decît cu Bacovia, așa cum s-a afirmat, o găsim înrudită cu francezul Antonin Artaud și cu spaniolul Leopoldo Maria Panero.

                                                                                        Gheorghe GRIGURCU



                            Prioritate memorialisticii feminine



        Calea cea mai directă de a ajunge la cunoaşterea unei epoci, atât în foarte variatele-i aspecte – dar şi din interes pentru unul singur, este aceea de a recurge la cei care au trăit-o şi au lăsat mărturii. Împrejurarea însăşi că s-au învrednicit a scrie despre aceasta certifică o conştiinţă, prim argument în favoarea autenticităţii mesajului. Când memorialistul în cauză a fost şi un activist în viaţa publică, informaţii de primă însemnătate pot ieşi la iveală, despărţind adevărul de minciună, întru luminarea lectorului. Preferabile, în teorie, acele memorii neoxidate de personale interese sau cauze de apărat.
        O asemenea carte ne stă în faţă, cu titlul „Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916 – 1918)”, având ca autoare pe Pia Alimănişteanu – cu subtitlul editorial „Centenarul primului război mondial”, editura Corint, Bucureşti, 2017, cu o prefaţă de Dinu Zamfirescu. Colecţia „Istorie cu blazon”. Ca un prim pas în degustarea cărţii, prefaţatorul, care n-a cunoscut-o pe cea de a opta progenitură a lui Ion C. Brătianu şi a Piei Pleşoianu, compară viaţa bucureştenilor sub aşa zisa ocupaţie cu aceea sovietică din cel de al doilea război mondial. Ni se explică, apoi, cum de a rămas în capitala ocupată de invadatorul german fiica primului ministru, care ar fi putut să se refugieze în Moldova, dimpreună cu membrii altor familii din înalta societate.
        Se ştie că, odată războiul izbucnit, în vara anului 1916, societatea românească trăia încă divizarea, de neocolit, între partizanii intrării în război alături de Aliaţi şi cei de partea cealaltă. În joc fiind şi ceea ce se dorea mai mult: revenirea Ardealului şi a Bucovinei, sau a Basarabiei. România avea, de altminteri, un tratat de alianţă cu Germania, însă ţinut secret şi operativ numai în cazul în care Germania ar fi fost atacată – ceea ce nu se întâmplase. Pericolul de a tabla greşit, într-un conflict de proporţii nemaiîntâlnite, era major, dacă nu fatal, sincerul patriotism al celor două tabere care se ciocneau nu putea fi pus la îndoială. Efectele acestei scindări s-au văzut şi după ce România şi-a ales tabăra, în anii de aspre încercări care au urmat şi, cu prisosinţă, în anii ocupaţiei inamice, ai cursului indecis al conflictului militar.
        În ce stare de spirit au trăit, sub ocupaţie, aceştia, ce se întâmpla în fiecare zi, a scris, în Jurnalul ei, Pia Alimănişteanu, între 21 octombrie 1916 şi 3 decembrie 1918, fără patimă – şi, multă vreme, fără ură – dar fără menajamente, întotdeauna. Evenimente pentru care o doamnă din înalta societate ar fi putut fi complet nepregătită s-au petrecut, trezind într-însa neaşteptate puteri de rezistenţă şi de creaţie – vezi înfiinţarea de cantine populare –, tot atâtea izvoare de curăţie a eului. Şi ideale pentru ţinerea unui Jurnal. Care, neîndoielnic, iniţial, nu a fost gândit ca un mesaj pentru generaţiile următoare. Când scria primele rânduri în Jurnal, în Bucureşti încă se mai auzeau loviturile de tun, inamicul se şi afla la porţile urbei, când pe ziduri se afişaseră primele avizări privind intrarea trupelor străine în oraş. Deci iată cum s-au petrecut lucrurile: „Aseară, la cartier, lângă Cotroceni, a fost adus un ofiţer cu ochii legaţi, trimis ca intermediar de Mackensen, ca să întrebe dacă se apără oraşul. În întâmpinarea trupelor germane s-au dus, conform unui protocol, reprezentanţii ţărilor neutre, al Americii şi al Olandei, împreună cu primarul Capitalei. Trupele germane au sosit prin Gara de Nord, apoi, în automobil, dejugând, veni principele de Schauenburg-Lippe, nepotul împăratului Wilhelm. S-a iscălit o hârtie care garanta vieţile, averea şi cinstea cetăţenilor, dar şi raţia ocupantului: o pâine pe zi, jumătate de litru de vin, cafea, ceai, orez, zahăr, untură – şi câte altele –, pentru 20.000 de soldaţi. Precum şi dări de un miliard. Generalul de Stolzenberg îl ameninţa pe primar că dacă nu predă, în 24 de ore, cele cerute, se va alege cu un glonte în cap. Prefectul poliţiei Capitalei, Alexandru Tzigara-Samurcaş, istoric de artă şi profesor universitar – memorialista nu ne mai spune că era fiul ilegitim al regelui Carol I – îl întâmpină pe invadator, generalul Mackensen, căruia-i şi propuse să locuiască în palatul regal, ceea ce acesta refuză.
        Ulanii – cavaleriştii germani – defilează pe Calea Victoriei, un onorabil cetăţean, Ion (Iancu) Procopiu, ziarist, directorul ziarului L'Independance Roumaine, dar şi deputat de Teleorman, leşină când îi vede, cade la pat, de unde nu se mai ridică. Iar pe data de 28 noiembrie apare Gazeta Bucureştilor, organ favorabil ocupantului, la care scriu Gala Galaction şi Tudor Arghezi. Acesta din urmă va face, de altfel, şi închisoare, pentru colaboraţionism. O doamnă din înalta societate îi laudă pe nemţi, iar vorbindu-i-se de noi, ne face pe toţi hoţi. E un scandal: la un minister, unde se întâlnesc germanofilii şi îşi petrec vremea vorbindu-şi de rău compatrioţii şi lăudându-i pe cotropitori, au ajuns în aşa grad de inconştienţă încât îi dezgustă şi pe aceştia. Timp în care prizonierii români întorşi în oraş primesc o pâine la cinci zile, dimpreună cu un talger de varză, la şapte inşi, în ţara ocupată, moşiile, dar şi bisericile, până şi casele ţărăneşti sunt jefuite – bisericile fiind transformate în grajduri.
        Cu rândul, ocupanţii sunt când germani, când austrieci, când bulgari sau turci. Funcţionari ai ocupantului pretind, specializaţi în jafuri, poliţiei române, în 12 ore, 20.000 de paturi, 20.000 de cămăşi bărbăteşti, 20.000 de ciorapi de lână, o mie de blănuri – şi altele. Toate obiectele de aramă trebuie predate – dar se ridică şi plăpumi. Se încearcă până şi jefuirea documentelor Academiei Române, strânse într-un automobil şi salvate în ultimul moment, când o plângere ajunge la Mackensen. Iar reglementările sunt stricte: prin ordonanţe, prăjiturile sunt interzise – cu excepţia zilelor de miercuri şi sâmbătă. În reţete intră 500 de grame făină, 200 de grame zahăr, unt deloc. Cartela de pâine e de 220 de grame făină şi 140 de grame mălai – la ţară numai de mălai.
        Casele mai încăpătoare sunt rechiziţionate pentru ofiţerimea germană – familia Alimăneşteanu scapă de rechiziţie în ultimul moment.
        Prin grija doamnelor române, printre care şi memorialista, se organizează cantine pentru săraci – şase mii de porţii. Cu mândrie, vajnica femeie scrie: „Nu se poate tăgădui că dintre elementele rămase în Bucureşti, femeile, în genere, au ţinut mai mult piept vrăjmaşului, având o mai mare nădejde în viitor” – nota la 25 ianuarie 1917. Veştilor proaste de pe front li se adaugă elocuţia germanofililor. „D.D. Pătrăşcanu mi-a arătat Basarabia pierdută, deznaţionalizată pe veci. Ruşii la Constantinopol, independenţa României sfârşită” – în cazul victoriei aliaţilor. Răspuns: nu puteam merge decât cu cine am mers”.
        Estimp, ocupantul nu se sfieşte: în casa doamnei Stolojan „a spart uşa de la pivniţa cu vinuri, a pus să i se deschidă dulapurile, oprindu-şi un manşon, un boa, un cuţit de hârtie, o jachetă a doamnei Stolojan, cu guler de sconcs – ce i-a plăcut din odaie”. În grabă edificii publice se transformă în birouri militare, case particulare mai spaţioase, în cluburi de petrecere. Banca Naţională însăşi devine o administraţie de uleiuri!: „s-au luat până şi birourile directorilor, cărora li s-a spus că pot lucra acasă”. Diarista simte cum, pe negândite, şi fără voia ei, începe să clocotească de ură, pe care i-o alimentează evenimente mai mari sau mai mici. Bunăoară când, pe 2 februarie 1917, vin să-i rechiziţioneze casa, un german, însoţit, de rândul acesta nu de un evreu, ci de monahul-scriitor Gala Galaction. Apele se despart, Martha Bibescu, despre care diarista nu pierde ocazia să noteze că se fotografia cu ofiţerii germani, îi trimite vorbă că ar dori să o vadă, însă nu ştie cum să o facă, să nu fie luată la ochi.
        Războiul se încheie. „Au fugit nemţii. Am stat în întuneric de la plecarea lor, neştiind ce se întâmplă, dacă se dau lupte în jurul nostru, dacă vor intra francezii sau românii”. Şi câte fapte nu urmează, în 1918, sfârşind cu realizarea României Mari. Un vis minunat împlinit, cu vorbele care pun capăt Jurnalului. O poveste – nu-i aşa – plină de peripeţii. Iar cât ne priveşte, de miez. Fie şi într-o Europă uluită de zecile de decenii de pace. (În care oaspeţii îi pun bombe?)

                                                                                        Barbu CIOCULESCU



                              Destinul, ca permanent început



        Poezia Aurei Christi reuneşte două valori complementare, care interferează, afectivitatea şi reflexivitatea, prezente chiar în titlul volumului Orbita zeului (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2016), în care sensul abstract al cuvântului orbită poate fi acela de traiectorie cosmică, iar cel concret este de locaş al vederii. Despre o zeificare a lumii materiale, ne aminteşte elegia lui Nichita Stănescu, Getica. Pentru poetă, orbita este o sursă generativă, creaţie ex nihilo, ceva care apare dintr-un loc orb: „Daţi-mi un nume pentru orgoliul, piatra/ sau ochiul, din care a răsărit pentru prima dată/ soarele, ca zeii din mit. Daţi-mi un nume/ pentru cel care a cioplit omul din lut,/ iar femeia – din coasta-i melodioasă,/ dându-i dorul de acea – obscură – casă./ Daţi-mi un nume pentru smerenia,/ care renaşte lumea şi mă învaţă să sufăr/ această lumină uriaşă, tăioasă.// Ca de obicei, aştept. Aştept miresmele/ toamnei în mine să se aşeze/ seara târziu, când aripi bat şi răscolesc/ văzduhul, culorile – aerul ochilor, rozele,/ larii, vârfurile tot mai treze,/ care mă mână spre orbita/ zeului necunoscut –/ străinătate eretică,/ de început.” (Orbita zeului). Precum mama şi fătul sunt două realităţi indivizibile, funcţionând sincretic, tot astfel viaţa omului pe pământ este inefabilitate, intimitate şi înstrăinare, totodată: „Te-nfrupţi din singurătatea celuilalt,/ care eşti tu însuţi, străinul” (Ca sunetele unui strigăt multiplu), pentru că „Aici se trăieşte/ ca şi cum se moare” (Febra).
        Impresia de instrăinare, dihotomia dintre trup şi suflet, lipsa dramatică de certitudini cu privire la propria indentitate, căutarea de sine fără soluţie elocventă sunt stări prezente în poemul Casa altcuiva. Cele două entităţi care alcătuiesc omul nu se recunosc, sufletul fiind o valoare inconceptibilă, indefinibilă. Totuşi, nu o criză trăieşte poeta, ci anumite nedumeriri. Nu pe Dumnezeu îl caută, cum se întâmplă cu vehemenţă în psalmii lui Arghezi, ci pe sine însăşi, fiind un Toma Necredinciosul al propriei existenţe. Astfel de lirică este înrudită cu tensiunile metafizice ale lui Rilke: „Dar fă ceva odată cu spaimele astea!/ Uită-te, vin în stoluri, Doamne, precum ciorile târzii/ în prag de iarnă. Ascult murmurul subteran din mine/ şi ştiu un singur lucru şi anume că nu mai înţeleg nimic,/ iar tu, după ce mi te-ai arătat, nu mai vii.” (Spaima e un semn că zeul respiră), „Opreşte-te. Nu mai striga./ Oricum, nu te aude nimeni./ Fă un efort şi adună-te, ca toamna/ târzie în frunze, ca mâinile – în rugăciune./ Ţine minte: trupul nu-i decât amintire,/ incredibilă amprentă a cuiva,/ regăsit în matca vie a copilăriei lumii,/ despre care nu se ştie dacă vei afla vreodată ceva.” (Ca un înger prea mare). Tonul elegiac din textele Aurei Christi este dat de neputinţa de a accepta moartea, de dualitatea trup-suflet, de teama de necunoscut, de suferinţa de a duce propria cruce, de aspectul himeric al realităţii: „Moartea e vie, e peste tot./ În mijlocul vieţii – aceeaşi suferinţă mare.” (Regatul). Moartea (care se trăieşte) este, însă, dublată (şi acutizată) de „bucuria de-a fi”, de comuniunea cu întregul univers. Avem a face, în fond, cu o elegie ontologică, a lucidităţii, a expectaţiei. Scriitoarea îşi pune întrebări insolubile, susţine, ca, altădată, marele nostru umanist european, un giudeţ al sufletului cu trupul. Ca şi moartea, viaţa este la fel de inefabilă. Noima ei se străvede „în tine din ce în ce mai adânc/ [...]/ Cobori tot mai încet/ până recunoşti drumul care eşti tu însuţi” (Totul e liniştit). Poeta ştie să compună o atmosferă binară, crepusculară şi imnică, totodată, „spaimele-mi vechi” fiind invadate de „culori, linii, sunete,/ roze scurmând un tipar subit renăscut” (Psalmul luminii). Dominată de melancolie, este emoţionată de tot ceea ce înseamnă un nou început, ivirea dimineţii, a primăverii, izbucnirea naturii, nemărginirea cerului. Cântecul impetuos al vieţii alternează cu sentimentul singurătăţii. În spatele realităţii, al factologiei este presimţită mereu o prezenţă indicibilă, ascunsă, dar cu potenţial revelator: „Totul e cântec, limită, împlinire, stihie,/ aşteptare pe coama ei, apoi – iarăşi limită,/ cântec şi o singurătate mai mare/ ce le hrăneşte pe toate,/ desăvârşindu-se în lucruri./ În adâncul lor pulsează ceva obscur,/ care serile mai ales sprijină cerul/ adunat în aceste divine gutui –/ orbite ale cuiva mai singur,/ mai pur şi preaplin ca acum să fie.” (O, dimineaţă, pură întâmplare).
        Mister, luciditate, stăpânire de sine sunt premise ale stadiului prin care trece lirica de azi a Aurei Christi. Aceasta poartă un dialog (indirect) cu Dumnezeu, prin creaţie, recunoscătoare pentru darul uimitor al vieţii, reproşându-i (cu împăcare) amărăciunea morţii, jocul tragic cu limita, realizând un amestec de clasicism grecesc şi de lumină aurie bizantină, de zei şi de îngeri: „În fiecare lucru tresare un înger./ În fiecare înger e un cântec adormit./ Vine zeul, îşi înalţă un templu în tine,/ apoi îşi face un altar din acele cuvinte/ şi din osemintele unor eroi necunoscuţi,/ luminând cu ele văzduhul semiobscur/ Apoi unei alte lumi fulgerător te promite/ şi – fără să-ţi dea de veste –/ pleacă, însoţit de cai, femei,/ călugări, lăstuni de apă,/ fluturaşi de stâncă/ şi preoţi în lectici./ Pe umărul drept ţine/ munţii de măslini,/ pe umărul stâng –/ stelele mici.” (Zeul eliberator). Nu lipseşte nici (exprimată cu reţinere, mai mult presupusă) eterna luptă a omului cu destinul. Pastelurile hieratice, frecvente, nu sunt altceva decât proiecţii ale propriilor stări, de obicei autumnale. Imperceptibilă, viaţa este alcătuită din „suferinţă, aşteptare,/ abur, coastă şi ce mai e de găsit într-o mână de lut” (Deschide ochii). Nu numai mixajul cultural este utilizat de poetă, ci şi o combinaţie specifică de mit, reverie, viziune, experienţă existenţială, din care este sublimată o filosofie: a împăcării cu sine, cu întreg universul. Socotindu-se străină, dar şi înfrăţită cu lumea (himerică) din jur, nu găseşte justificare existenţei sale decât în moartea secundei, mereu renăscută (ca la filosofii stoici). Este o lirică a înţelepciunii fireşti, a meditaţiei lipsite de morgă, de afectare, a înţelegerii morţii ca vârstă a diseminării, a trecerii dintr-un regn într-altul: „Să nu-ţi fie teamă. Sunt aici./ Te aştept în miresme, vulturi, culori./ Acest drum de ţară e mâna mea,/ călcată de tine de-atâtea ori.” (Să nu te sperii).
        Aura Christi scrie o poezie de o muzicalitate interioară stranie, concentrând (concertând), într-un echilibru al ideilor şi al formei, trăiri de un mare dramatism. Expresivitatea este transmutată în simplitate şi profunzime. Orbita zeului este o carte unitară, constantă, în care poezia pare a fi evitată, în formele ei comune, obţinută tocmai prin scoaterea în afară a subiectivităţii, printr-un fel de convertire a fiinţei, mult mai aproape de adevăr.

                                                                                        Paul ARETZU