Gheorghe Grigurcu - Poetul față cu mitul
Barbu Cioculescu - Un scaun, un baston, o șapcă
Tudorel Urian - Capricii ale memoriei
Paul Aretzu - poezie/Proză autentică şi poezie/Proză generaţionist – „curentistă”


                                        Poetul față cu mitul



        Trăsătura de căpetenie a poezie/Prozăi lui Miron Kiropol: întoarcerea către mit. Explicită, continuă, vizionar consistentă, ea semnifică o detaşare netă de minimalismul atît de răspîndit azi, atît de stînjenitor cînd alunecă spre trivialitate şi simte nevoia de a se revigora, ca şi cum şi-ar administra un drog, prin prafurile porno. Circula, la un moment dat, cu o anume satisfacţie, în critica noastră, termenul „demitizare”. Glumiţele cutărui bard în vogă erau denumite cu înfricoşată deferenţă „demitizări”. Mitul se vedea închis într-o rezervaţie a trecutului istoricizat, socotit o simplă relicvă a sa. Acum, Miron Kiropol are tentativa unei reveniri la această entitate arhetipală a creaţiei. Hölderlinian ca tipologie, d-sa apelează la tot pasul la o percepţie a fantasmelor mitologice, la o comunicare empatetică cu divina lor tensiune, în clipe „de înlănţuire pietrificată pe invizibil”, aruncînd o „nesătulă” privire „peste ceafa zeiţei”, sărutînd-o „pînă la delir”, în timp ce „Puternică suie lumina/ În cel îngropat pe cînd privirea/ Îi e sfîşiată de aurul/ Părului ei sfînt ce se îndepărtează/ Fără să se oprească/ Ori prea mult oprindu-se,/ Căci numai o clipă poate să fie/ Plină de spaimă frumoasă” (8 decembrie 2006). Se înscrie astfel în clasa poeţilor pe care Novalis îi definea drept „oameni divinatorii, magici”, precizînd că „magicianul e poet” şi invers. Aidoma unui vînător care dibuie cu febrilitate urma vînatului, conaţionalul nostru, de multă vreme domiciliat la Paris, caută pretutindeni urmele mitului salvator. Odată surprinse, acestea se modelează în neostenite formule, ca expresii ale unei sensibilităţi ce se înscrie în propriul său elan: „Chiar şi pustia cerşeşte/ Să vină la viaţă,/ Vreascul ia forma fetusului,/ Nisipul trezit din amorţire/ Descoperă urma zeiţei./ Din cactus iese înfăţişarea înflăcărării,/ Soarele arde măduva ca şi cum ar cînta-o,/ Arătîndu-i viziunea de carne/ Sau aburul ce din ea mai dăinuie./ Dar cine mai ştie să fie/ În lumea fără metereze?/ Numai cel ce a cunoscut/ Apropierea lumii celeilalte/ Şi i-a devenit surîs.// Sunt locuri părăsite dar cu o voioşie/ În ele ca spuma mării cînd înotătorul/ O trage peste carnea arămie./ Sunt locuri pe unde numai norul/ Ce ascunde un zeu se arată/ Pentru o clipă şi dispare./ Acolo aş trăi fără nimic altceva,/ Ameţit de sublima arătare,/ Convins că trecerea mea nu e destrămată,/ Mai curînd s-a făcut o stea/ Ce spre mine care nu mai sunt priveşte” (20 februarie 2008). Starea de spirit recurentă e cea a unui imens regret personal şi, concomitent, impersonal pentru dispariţia nu doar a certitudinilor ce s-ar cuveni a separa viaţa (memoria) de moarte (uitare), ci şi a însăşi relaţiei dintre lume şi esenţele sale divine, figurate de chipurile angelice: „Prin lumina de seară a dimineţii/ Trece memoria uitată./ E chipul meu de acum?/ E cel mort?/ Prea multe ghirlande îl înconjoară,/ Femei cu faţa stoarsă de plîns/ Îl acoperă cu lacrimile lor./ Şi cerul se înveşmîntă cu nori/ Ce vin dintr-un cosmos dispărut./ Cum au putut să cadă/ În năvodul unui biet pescar/ Îngerii ce ţineau pe aripi universul?” (26 mai 2008). Care e modalitatea prin care poetul încearcă a face faţă unei asemenea crize a transcendenţei transpusă într-o criză ontologică? Una imanentă vocaţiei d-sale, cea a Cuvîntului, răsfrîngere a Logosului originar, însă tocmai dată fiind o atare sublimă obîrşie a lui, dator cu o replică creatoare. Limbajul liric modern e aparent dizarmonic, stăpînit de curajul rupturilor logice, zguduit de atacurile informului pe care existenţialul le oferă cu cruzime ca materie primă a ficţiunii (“haosul, afirma acelaşi Novalis, trebuie să transpară în orice poezie/Proză”), dar totuşi o funcţie a Cuvîntului astfel intuit: „Ating lumina dintre mine şi moarte./ Cîtă viaţă îmi iese în cale/ Din toate părţile patriei căzute,/ Cît de aproape-departe/ Sunt gîndurile ce mă lovesc./ Sabie sunt ascunsă într-o carte,/ Lacrimi de scufundate plute./ Atît de mult am putrezit,/ Atît de mult m-a putrezit pămîntul/ Şi m-am hotărît să-mi iau zborul din vină,/ Căci se vesteşte Cuvîntul,/ Iară dacă mai sunt/ El mi-e carne, vorbire, lumină” (16 noiembrie 2007).
        De unde atracţia Cuvîntului poeticesc către mit. Cu aerul de-a depăşi indicibilul, de-a face vizibile intensităţile care plutesc în ochiul lăuntric al fiinţei, verbul poate sugera mistere indecriptabile, virtualităţi deopotrivă ale existenţei şi ale sale (metafora nu e niciodată o comunicare ce se livrează deplin, ci o suprafaţă vibratilă a unei comunicări menite a rămîne mereu în sine): „Nu sunt lucruri importante/ Căci au formă de abis,/ Ale zeilor morţi plante,/ Elixire unui mit.// Le-ai putea fi rădăcină/ Dîndu-le parfum şi sînge,/ Ele te primesc în vene,/ Duhului ca mijlocire” (7 decembrie 2006). Discursul liric nu e aşadar luciditate necondiţionată, strădanie de dezghiocare a mitului, ci îngînare a acestuia în accepţii translucide. Graţie lui autorul se complace în indeterminări abisale, într-un mediu originar în care inscienţa poate fi mîntuitoare, în care pînă şi dubiul poate deveni inocenţă: „Nimeni dintre cei ce au fugit din pămînt/ Nu mai ştie ce corp a avut,/ Ce alt corp i-a fost geamăn;/ Că fără vrerea sa/ Cele mai grase hălci din carnea sa/ Hrănesc norii/ Şi-i fac să devină fericiri lacome,/ Generoase creaţii./ Dar cine mai poate să-şi dea seama/ În care nor s-a întrupat,/ Şi acum zboară, din sine în sine,/ Cuminecătură de azur şi facere/ A învierii” (ibidem). Cuvîntul plămădeşte un mit pluriform care e chiar eul auctorial, rod baroc al mitului geneziac: „Şi cade noaptea fără să fie noapte./ Arde în sine pînă cînd se întoarce/ Sub cenuşa paradisului./ Ies din ea facere a facerii/ Şi înfăşat în substanţa visului/ revin la viaţă şi îmi dau/ Invizibile forme. (…) Sunt eu cel care plîng sau altul plînge/ În mine întrupat cu mii de trupuri?/ Adun lumina veşnică din sînge./ Acesta sunt trăit parcă de muguri” (28 martie 2008). Trăsăturile fiinţei poetului se încheagă din mişcări ritualice, făcîndu-l să se simtă precum un înger păzitor al celor pierduţi, alunecînd pînă-n adîncul lui Dumnezeu, „cu inima pe gura Sa”, prosternîndu-se în posturi de adoraţie. Sau nostalgic concluziv: „În lumina din carne/ M-am prăbuşit./ Inima de var mi-e/ Bătînd în mit./ Nimeni nu vrea să ştie/ De ce mai trăiesc,/ Cînd povestea mi-e vie/ În supraceresc./ Acolo unde/ Sunt neştiinţă,/ Un cer pe munte/ Căzut fiinţă” (16 aprilie 2008).
        Dacă schema sufletească a poetului rămîne cea a invocării mitului fie şi sub forma-limită a deznădejdii capabile totuşi de elevaţie, în fond deznădejdea nefiind decît reversul damnat al unei aspiraţii expiatoare („Dacă mă mai iubeşti, zînă a fugii/ Prin care ai spurcat viaţa,/ Apari din nou în oglinda aburită/ De respiraţia mea sufocîndu-se/ Între îngerul păzitor şi disperare” – 17 iunie 2007), d-sa vieţuieşte în lumea care-i îngăduie creatorului a fi o lume în lume. Bardul e atras de o viziune fabuloasă a convieţuirii oamenilor cu zeii şi cu eroii din vechime pentru a face faţă confruntării fatale cu forţele declinului, ale descompunerii care configurează destinul uman în contemporaneitatea noastră coruptă, decuplată de mit. E o compensaţie doar relativă în balansul dintre idealitate şi real opresiv. Deoarece impactul constant cu factorii care obnubilează prezenţa paternală a zeului/zeilor întoarce fatalmente faţa lirică înspre prezentul istoriei cu toate ale lui înspăimîntătoare dereglări. Aici şi acum creatorul se simte ca un călător stîngaci, care însă nu ezită a refuza ambianţa imposibilă, uneori în nota unei pasivităţi, a unei resignări amare. E aspectul constrîns, reţinut al revoltei: „Ziua e prea lungă la început,/ Ziua e prea lungă la sfîrşit./ Avidă viaţă către avidă moarte,/ Cuvinte spuse pentru a nu le împlini./ Cu neantul se complace zămislirea,/ Din miezul lui ţîşneşte/ Şi mi se face piele şi oase,/ Inima ce nu mai stă pe loc” (2 iulie 2008). Sau această confesiune a unei slăbiciuni ce ar reclama ocrotire: „Nu ştiu nici măcar să întind mîna/ După un pahar cu apă./ Vîntul susură prin mine/ Cuvinte atît de vechi, acoperite de aripa/ Îngerului ca un praf de ceruză” (9 mai 2008). Asumîndu-şi amintirea unui act de metempsihoză, autorul ne încredinţează că a venit în corpul său din alt corp doar pentru a-i fi respiraţie „celui respirînd moartea”, dar „Eram atît de fără chip/ Încît îi devenisem chip./ Iar El mă ţinea în sine/ Redîndu-mă prin acelaşi suflu cu al său” (18 iunie 2007).
        Alteori însă apare faţa pasională, vituperantă a poetului vulnerat. Alcătuirea strîmbă a vieţuirii noastre actuale e respinsă cu un sarcasm inventiv, cu o energie a caricaturizării dusă pînă în pragul absurdului. Distanţarea dobîndeşte un impuls deformator de factură expresionistă, într- un registru al repulsiei nereţinute. Întrucît, aşa cum arăta Ortega y Gasset, „sufletul liric atacă lucrurile naturale, le răneşte sau le ucide”: „La ce bun o pîine/ Ieşită din burta şobolanilor/ Ca unic cuptor?/ Cine poate să fie negîndu-l pe Dumnezeu?/ Şi totuşi la fiecare pas/ Dai peste oameni umflaţi de pîinea asta/ Şi de negaţia cu care se mîndresc./ Parcă au supt din ţîţa maicii lor moarte/ Şi putrezi de laptele acesta umblă prin lume” (11 aprilie 2008). Şi totuşi nu acesta ar putea fi socotit un bilanţ al creaţiei pe care o avem în vedere. Deşi procesarea materiei trăirilor e atît de dureroasă încît s-ar putea proiecta oricînd pe un tablou apocaliptic, balanţa înclină către soluţia compasională, restul ultim nefiind decît „îngenuncherea pentru a cerşi o lacrimă” (6 decembrie 2006). Cu adaosul izbăvitor: „Nu e durerea împlinirea fericirii?/ O fericire abia acum înţeleasă,/ Cînd ai ajuns acolo unde nimic nu doare” (ibidem). În pofida oamenilor cu apucături ferine, care-şi înfig în suflet dinţii, „o inimă de sus (Hölderlin)/ Bate încă pentru ei, Chinuită de bunătate,/ Iar poezia le dă porunci de har/ În necunoaşterea ce îi bîntuie” (ibidem). Astfel se închide cercul acestei producţii care, trecînd prin infernul unei ere văduvite de mituri, sufocate adesea de propria-i suferinţă despiritualizată, aneantizatoare, se întîlneşte cu germenii primordialităţii, „Pe care nici o moarte nu mai poate să le cuprindă” (12 decembrie 2006). Regretabil că lista de circulaţie a poeţilor noştri reprezentativi de azi (pe cîţiva dintre ei îi preţuiesc fără rezerve, pe alţii… mai moderat) nu l-a cuprins pînă acum pe Miron Kiropol, cu siguranţă unul dintre cei mai buni din cîţi avem. Dacă există celebrităţi care nu se confirmă în timp, există, din nefericire, şi scriitori aşa-zicînd în aşteptare…

                                                                                        Gheorghe GRIGURCU



                                Un scaun, un baston, o șapcă



        Poetului dintr-un trecut fabulos care-şi plângea turnul „abolit”, adică dărâmat, îi răspunde, într-un secol rupt de cele mai dinainte, poetul, cu scaunul său gol. Care nu figurează un tron şi nici nu-şi are un loc asigurat pe planeta noastră, aşa cum evoluează ea astăzi. Da, în poemele de debut ale poetului Constantin Abăluţă scaunul îşi face apariţia într-un univers cu puţine elemente – şi încă mai puţin revenitoare.
        Este obiectul preferat, într-un univers de obiecte familiare poetului, iubitor de tăcere a acestora. Scaun emblematic, pe care a şezut şi tatăl său, reprezentând nu numai continuitatea, dar însăşi realitatea. Or, până la urmă, punctul de sprijin. La optzeci de ani de viaţă şi la cel de al patruzecilea volum de versuri, maniera lirică a lui Constantin Abăluţă nu s-a schimbat, cu variaţii pe portativ care au făcut cu atât mai aşteptat cel mai recent volum, „Trecerea în alt ocean” – editura „Casa de pariuri literare”, Bucureşti, 2018. Un volum scris într-un timp concentrat, de câteva luni – cu datarea fiecărui poem, în toamna acestuia.
        Primul poem poartă o ciudată dedicaţie – lui Alexandru Macedonski – cu care poetul are, poate, necunoscute nouă, afinităţi. Liricii acestuia, bogată în gesticulaţie, i se opune, în fapt, greutatea de fond a inerţiei, gustul pentru tăcere, în fine, un lamento conţinut. Dacă Macedonski te primea aşezat pe un tron voievodal, Constantin Abăluţă te pofteşte pe burghezul scaun al familiei. Ce-are a face? Scaunul său, fără destinatar marchează un simbol şi mai degrabă o absenţă, decât o prezenţă. În zile fără timp, cu conotaţie negativă: cele în cele în care nu gândește nimic. Cenușii – în albul lor – metafora îi aparține... Oamenii îi aduc aminte de străzile copilăriei:
        „Străzi cu fanioane şi cu marinari
        Străzi cu zăpadă pe catarge
        Zile şi valuri amestecându-se
        Norii în devălmăşie aducând mirosul de alge”.
        Laudator al trecutelor vremi, precum toţi marii săi înaintaşi, are nostalgia „vechii limbi” a omului de altădată, fără telefon mobil, fără cod numeric personal, ba chiar fără zi de naştere – şi nu e de mirare:
        „Toţi suntem fiinţe din alt regn”.
        Elegiac, desigur, deci etern deziluzionat? În ciuda metricei sale, de cel mai voit prozaism, să fie Constantin Abăluţă un romantic întârziat? Să mai fi remarcat noi fenomenul, în cronici mai demult, de camaraderie literară? Acest suprarealist de limpede cursivitate, trăindu-şi „deziluzia entuziastă” – termenul îi aparţine, însă după fericita inspiraţie a abatelui Pierre, beneficiază, în genul care-i aparţine, cu autoritate, semnând fiecare din versurile sale, şi de daruri ce-i sunt, poate, lui însuşi necunoscute. Printre care şi acela de a fi greu – dacă nu imposibil – de integrat într-o categorie – şi, prin urmare, într-o frăţie. Odată ce, una a singuraticilor, nu satisface logica.
        Scaunului, străvechi simbol al liricii abăluţiene, noua culegere îi adaugă, în prima jumătate a cărţii, în chiar titulatura acesteia, o şapcă şi un baston, care se purta ca element de eleganţă, de către bunicii noştri. Cel de subţire bambus, al bunicului meu Gheorghe, odihneşte netulburat în dosul unei uși. Între pensionari care se respectă. Adjutant poate, mâine, poimâine, – peste zece ani. Învaţă lecţia răbdării. (Odioasa lăudăroşenie a exegetului). Cu bastonul alunga poetul ispita oricărei rime – iar dacă îi scapă una, îşi cere scuze. Dacă o furnică ştie tot ce se întâmplă în univers, omul, în postura de poet, dezleagă tainele existenţei, scriind fără încetare, precum marea, în învolburarea valurilor. Pe insula sa, şi nu ne îndoim că o posedă, la un loc cu scaunele, şapca şi numitul baston, îşi duc traiul zebre, dar de un soi pe care nu-l vom dezvălui, odată ce lectorul are dreptul la propriile-i descoperiri/ investigaţii în patrimoniul poetului.
        Mai degrabă sărac acesta, cum de altfel modest mobilată camera sa, în bloc, deci rupt de natură. Cum, mai adesea este situaţia citadinului:
        „Dar vai ciuful salciei brusc
        Răscolit de vânt îmi aminteşte
        Că am rămas tot în odaia mea de bloc”.
        Rupt de semeni, cu care are relaţii convenţionale, de aceeaşi aeriană speţă ca şi legăturile cu lucrurile, iar aici, poate şi suspicioasă, acestea dobândesc o neaşteptată valoare sentimentală:
        „De aceeaşi vârstă cu mine
        Neavând copii nu ştiu cui să-l las moştenire
        Şi cred că doar nehotărârea aceasta mă mai ţine în viaţă”.
        (Scaunul)
        Străin de lumea celor cunoscuţi, poetul este, în chip firesc vizitat de necunoscuţi, cel ce-i păşeşte pragul are calitatea de a fi tăcut, la rândul lui, precum scaunul şi masa. El vine odată cu căderea ploii şi pleacă atunci când aceasta încetează. Interes capătă numai în absenţă. Toate caracterisiticile mizantropului par a se însuma, în realitate ele ascund o mare disponibilitate de iubire/ dăruire, ce nu s-a putut împlini în relaţiile cu oamenii.
        Dacă primul ciclu de poeme al volumului poartă titlul „O şapcă şi câteva scăunele”, cel de al doilea are o denumire mai sofisticată: „DIMINEAŢĂ CU SALCIE sau douăsprezece adieri moderat metafizice”, iar ciclul final: „Omul cu faţa ca marea”. Un alter-ego al poetului, cel puţin după cele ce-i trec prin minte:
        „E o după amiază calină de toamnă
        iarba e plină de umbre
        o sonerie se aude undeva
        omul cu faţa ca marea îşi zice: e furnica
        ştie tot ce se petrece în univers”
        (f. t.)
        Un noli me tangere nativ îl caracterizează pe acest mare singuratic, în tăcerea celor patruzeci de cărţi pe care ni le-a dăruit până acum, la octogenariat. În mesajul său direct, de nud comunicat, curăţat de orice ornament, Constantin Abăluţă izbuteşte rarisima performanţă de a vibra orchestral pe cele două corzi ale sale, în ascunsa identitate de om orchestră şi în postura de etern debutant, a maestrului.
                                                                                        Barbu CIOCULESCU




                                      Capricii ale memoriei



        Activist civic și avocat, Liviu Capșa pare să fi profitat din plin de climatul de efervescență culturală de la Partidul Alianței Civice din primii ani ai vremelnicei sale ființări (pe vremea aceea la ședințele sale participau, printre alții, Nicolae Manolescu, Ștefan Augustin Doinaș, Mircea Ciobanu, Alexandru Paleologu, Mihai Șora, Ștefan Radof, Dan Grigore, Stere Gulea, Alexandru Dabija și mulți, foarte mulți alții, dacă nu chiar de același calibru, oricum oameni din branșa culturii) pentru a deveni un prieten de cursă lungă al literaturii. A început prin a-i parodia pe poeții mai mult sau mai puțin celebri, nu neapărat în cheie comică, și a sfârșit prin a deveni el însuși un poet cu o voce lirică distinctă, numai bun de parodiat de către alții.
        Copiii de lut, cel mai recent volum de versuri al lui Liviu Capșa este o versiune lirică a Amintirilor din copilărie ale lui Ion Creangă. Autorul, ajuns la vârsta maturității, desenează prin cuvinte scurte tablouri nostalgice despre oamenii, locurile, jocurile și întâmplările copilăriei. Totul este goană disperată către regăsirea paradisului pierdut și a propriului său eu la vârsta inocenței. Chipuri familiare din alte vremuri, părinții, învățătorul, colegii, jocurile din copilărie, obiceiurile satului, primii fiori ai iubirii adolescentine, peisajele cândva familiare îi revin rând pe rând în memorie stârnindu-i nostalgie, dar și un zâmbet complice, înțelegător, pentru copilul de ieri. În fond, prin demersul său liric, Liviu Capșa nu se străduiește doar să readucă la suprafață lumea de ieri, ci, mai ales, să se regăsească pe el, cel de atunci, cu gândurile, speranțele, visurile și naivitățile sale. Oarecum, în spiritul lui Creangă, să intre în pielea copilului revăzând lumea de atunci cu maturitatea ironic-duioasă a omului de azi, pentru a înțelege mai bine trăirile și sentimentele copilului de ieri, fericirea sa endemică, demult pierdută prin școlile și experiențele de tot felul în care a fost purtat de-a lungul firului vieții. Volumul este completat cu o selecție de poeme reprezentative dintr-un volum anterior, Raiul ascuns, publicat în urmă cu opt ani. Or, surpriza cea mare o constituie perfecta unitate stilistică și tematică dintre cele două cărți. Dacă nu ar fi făcut explicit precizarea că unele poeme au fost publicate în anul 2010, cititorul nu ar fi avut niciun motiv să creadă că ele nu au fost scrise acum, pentru Copiii de lut. Practic, actualul volum nu este decât continuarea firească a Raiul¬-ui ascuns.
        Ordinea poemelor în volum pare supusă capriciilor fluxului aleator al memoriei, numitorul comun al textelor fiind dat de faptul că toate reprezintă amintiri din copilăria autorului. Unele dintre poeme, în special cele în care sunt evocați oameni sau întâmplări din viața satului sunt ca niște fragmente de jurnal sau ca niște bucăți de proză, doar tăietura frazei în versuri fiind principalul argument al includerii lor în universul poezie/Prozăi. De pildă, prima strofă a poezie/Prozăi Mama, ar suna la fel de coerent dacă rândurile ar fi legate, după principiul prozei, nu despărțite în versuri: „pe mama măritișul a dus-o/ de la oraș la țară/ de obicei se întâmplă invers/ țărăncile se emancipează-n cucoane/ își înroșesc unghiile de la mâini/ și picioare/ își ondulează părul îl vopsesc/ ies în capot până la pâine/ și-n papuci la bătutul covoarelor”. Satira socială care se prefigurează spre finalul acestui fragment este doar aparentă. Poetul nu insistă pe calea ușoară și previzibilă a caricaturizării behaviorismului populației de sorginte rurală eșuată în climatul nici urban, nici rural de la periferia orașelor, ci revine la opțiunea suprinzătoare a mamei sale, intuindu-i cumva și costurile sufletești ale temerarului, dar salvatorului său gest: „s-a adaptat repede mama/ purta cizme de cauciuc/ când intra în cocina porcilor/ căra apă cu găleata/ schimba întotdeauna impresii cu vecinele/ și-n general accepta totul/ cu înțelepciunea unei fete bătrâne/ ce-și salvase tristul destin/ în ultima clipă”.
        Oarecum în oglindă este portretul tatălui. Deși născut la țară, acesta pare a avea, aparențe de orășean, fapt ce i-a adus un respect neobișnuit în viața satului. Altminteri, chiar dacă sunt organizate altfel, versurile au aceeași simplitate și directețe a comunicării care le înrudește cu proza. Ca și în cazul precedent, ele pot fi lesne transcrise și sub formă de proză fără ca mesajul să sufere vreo distorsionare: „tata s-a născut la țară/ dar pentru că a fost pe la niște școli/ la oraș/ îi ziceau toți Domn’ Capșa// când pleca dimineața cu șareta/ la câmp/ își punea pălăria de paie pe cap/ și mărășeasca în gură/ când se-ntorcea erau amândouă/ în locul lor neschimbate/ doar fața tatei lucea/ și mai tare arsă de soare”. În finalul poemului își face apariția și eul poetic sub chipul unui copil care șterge „ochiul de pisică” reflectorizant din coada șaretei. Este unul dintre acele gesturi minore, insignifiante, ale vieții, care în mod bizar se întipăresc în memorie și rămân acolo toată viața ieșind din când în când spontan la suprafață, fără miză și fără logică, poate în detrimentul altora care ar fi avut mai multe argumente pentru a merita să fie memorate. Aceste capricii ale memoriei, revelate firesc, fără ostentație, dar și fără complexe conferă nota de autenticitate a scrisului lui Liviu Capșa, îi oferă cititorului sentimentul solar al unui suflet care se deschide spre cititor, firesc, natural, fără a apela la micile artificii ale literaturii. În poemele sale Liviu Capșa este, rând pe rând, duios, melancolic, vesel, trist, ca orice om care are în brațe un album cu fotografii dintr-o lume pe care a descoperit-o cu uimirea și încântarea unui suflet de copil și despre care știe că este pe veci pierdută în curgerea nemiloasă a timpului.
        Dacă atunci când descrie oamenii de altădată și jocurile copilăriei Liviu Capșa practică un stil direct și realist, aflat în imediata vecinătate a prozei, cu totul alta este situația poemelor în care accentul cade pe atmosfera satului copilăriei sale. Sufletul lui se umple de poeticitate, iar delicatețea pastelului nu îi este deloc străină. Ucenicind ani buni în preajma textelor altora pentru a-și scrie parodiile care l-au făcut cunoscut, Liviu Capșa a dobândit dexteritatea stilistică convenabilă pentru transmiterea cât mai exactă a gândurilor și sentimentelor care îl încearcă. Iată, de pildă, amurgul unei zile din copilărie, revăzut prin ochii poetului matur de astăzi: „ziua se lasă în genunchi/ cum fac boii bătrâni/ când împăcați rumegă liniștea nopții/ tractoriștii se întorceau de la muncă/ plutind prin ceața prafului/ ca sfinții din biserici/ cu bărbile mângâiate de nori străvezii// era o adiere domoală de viață/ și-un rost ce așeza totul/ în putrezitele sale tipare/ doar tata intrând pe poartă/ în șareta sa glorioasă/ părea un neînfricat luptător/ rătăcind prin ținuturi barbare”.
        Simplă, plină de candoare și generozitate sufletească, poezia lui Liviu Capșa este ca un pahar rece cu apă în arșița verii.

                                                                                        Tudorel Urian



            poezie/Proză autentică şi poezie/Proză generaţionist – „curentistă”



        Virgil Diaconu ne-a obişnuit cu o reprezentare disjunctivă a lumii, cărţile sale având o alcătuire duală, reunind aspecte contradictorii. În această privinţă, chiar numele lor sunt semnificative: Depărtarea lăuntrică, Călătorie spre sine, Discurs despre linişte, Libertate şi destin, Lepre şi sfinţi. La vocaţia de poet a autorului se adaugă cele de eseist şi publicist, care interferează uneori între aceleaşi coperte.
        Volumul bilingv Eros şi leprocraţie / Eros and Leprocracy (Editura TipoMoldova, Iaşi, 2017, traducere şi un interviu luat autorului de Eduard Simion) conţine, pe lângă termenii antitetici (consacraţi), şi o atitudine sarcastică: erosului opunându-i-se leprocraţia, adică o iubire falsificată, generată de puterea celor lipsiţi de scrupule.
        Poemul liminar, Occident, este o artă poetică explicită şi are pandant în interviul de la sfârşitul cărţii, în care autorul susţine că există două comportamente lirice: unul autentic şi altul generaţionist – „curentist”: „Poezia autentică nu ignoră nicidecum viaţa, existenţa, însă nici simpla preluare prin cuvânt a vieţii reale nu este poezie/Proză, după cum lupta de la Posada nu este tablou”. Aşadar, poezia autentică „nu are o patrie anume”, nu este marcată de influenţele conjuncturalului, ba, chiar, „este o reacţie la realitate”. Poezia generaţionistă (azi, postmodernistă) este „artificială şi lipsită de originalitate”: „poetul postmodernist îşi face în general poezia din poeziile altor poeţi, experienţa sa nefiind atât în mediul social-istoric în care trăieşte, cât în mediul textual [...] explorează în mod atomizat biograficul, ajungând la biografism, explorează infrarealul, derizoriul, într-un discurs cel mai adesea fragmentar, prozaic, eliberat de tensiune afectivă, existenţială şi poetică”. O poziţie de aceeaşi natură polemică este susţinută şi în propriile texte poetice. Neîngăduitor, scriitorul împarte lumea în imaginea armonioasă, ingenuă, poetică a naturii (cireşul din liniştea grădinii, cântecul mierlei, greierul cu scâncet de copil, narcisele elegante, neastâmpăratele vrăbii) şi, prezentate împreună, cultura de cartier, anticulturală, şi Democraţia de cabaret „care pune aripi guzganilor şi îmbracă în mătase/ lipitorile politice”, care „face totul ca să ascundă sub fustele ei tricolore/ tot gunoiul social” (Occident). Funcţionează din plin, în astfel de situaţii, verva de ziarist a autorului. Profetic, el anunţă o purificare morală, o Apocalipsă: „Eu, unul,/ sunt chiar ziua în flăcări. Chiar ziua aceasta în flăcări,/ care arde în toate şi din toate ia foc.” (idem).
        Tot pe principiul antinomiei, morţii (horribile dictu) i se contrapune copilăria nevinovată, care înseamnă plenitudinea vieţii: „Stau de vorbă cu gâzele care ies din pământ./ Şi cu suratele furnici./ Nimeni nu ştie mai nimic despre tine, mamă,/ numai eu bat în porţi şi întreb în tot locul de tine. [...]/ Deja floarea de cais acoperă cerul./ Să fie ea copilăria care mă strigă la geam?// Copilăria, floarea de cais care mă ceartă/ pentru Cetatea Ciulin pe care o ţin în viaţă./ Care mă ceartă cu lumina şi cu verdele ierbii,/ cu floarea Paştelui şi cu buş-cărăbuş pentru fiara pe/ care/ o plimb pe cer: singurătatea...” (Cetatea Ciulin). Alt remediu este iubirea, luminoasă, capabilă să anihileze singurătatea, însoţită mereu de un nor de vrăbii şi de o erupţie de flori de cireş. Iubirea este, de fapt, o stare sufletească indusă, nevoia de sensibilitate, de afecţiune, dar şi un război dulce, de cucerire cordială: „Războiul cu picioarele lungi/ care mi-au înnebunit mâinile; care au înnebunit/ cactusul din glastră şi manuscrisele./ Da, eu voi duce mai departe războiul cu iepurii albi/ care sub bluza ta mi-au întins adevărate capcane./ Care aleargă încoace şi încolo sub mătasea bluzei,/ ca să-mi ia minţile.” (Trandafirul). De altfel, poetul este pregătit pentru sfârşitul lumii, amânat sine die, adunând, pe corabia care este chiar el, exponenţi ai florei şi ai faunei poetice: sulfina, arinii, vrăbiile, armurariul şi rapiţa, romaniţa şi mătrăguna..., coţofenele, ariciul, graurul, petunia... O permanentă pendulare se face între vis şi realitate: „Poate că totul nu este decât o închipuire,/ la urma urmelor lebăda care şi-a făcut cuib în umărul/ meu/ poate să fie un vis la timpul trecut.../ Poate că lumea nu este decât o iluzie, aşa cum spun/ înţelepţii! Atâta doar că femeia din spatele evantaiului/ s-a aruncat chiar în clipa aceea în braţele mele./ Şi celulele mele te-au luat în braţe cu o mie de braţe.” (Locuiesc într-un crin). Iubita, chiar, se confundă cu poezia, fiind, totodată, abstracţie şi concreteţe: „Îmbrăcată sumar, doar într-o metaforă/ iubita mea trece strada./ Într-o metaforă atât de lipită de trup/ că i se vede zmeura sânilor.// Doamne, un poem trece strada direct spre mine./ Un poem se opreşte drept în inima mea!” (Fructe secrete).
        Dar poetul revine, din reveriile sale lirice, în cetate, cu toată vehemenţa, dezavuând politicianismul, interesele meschine, falsul patriotism, circul electoral. O alegorie (Patria mea) prezintă o ţară din care a fost alungat Adevărul, dar au fost tolerate, într-o parodie de democraţie, Revolta fără rezonanţă, Visul cu picioare de lemn, în timp ce „partidul muştelor aflat la putere bâzâie în si bemol/ pe grămada lui de promisiuni”. În alt poem (Disperarea): „Disperarea a ieşit în stradă./ Numai bun prilejul pentru ca Somnul aflat la putere/ să scoată capul din conserva politică şi să ne arunce iar,/ din balcon, colacii promisiunilor veşnice.” Poetul acuză şi existenţa unei conspiraţii universale a minciunii împotriva revoltei, a nedreptăţii împotriva poezie/Prozăi, a dezinformării şi manipulării, a uniformizării, a obedienţei generale, menită să facă din lume un imperiu.
        O ameninţare inexorabilă o reprezintă timpul, ceasul din turn care îşi trimite soldaţii peste tot, înspăimântând, pustiind, aducând întunericul. Cu atât mai mult cu cât şi-a găsit sălaş chiar în sufletul omului. Condiţiile bunătăţii, iubirii, seninătăţii sunt văzul, mirosul, auzul, care trebuie racordate la concertul splendorilor naturii. Căutând un semn de la Dumnezeu şi neavându-l, poetul oferă adoraţia sa creaţiei, pe care o socoteşte dumnezeiască, şi nu Creatorului, care este insesizabil, retras în transcendent (pentru El, simţurile sunt insuficiente, fiind nevoie de viziune).
        În ciuda senzaţiei de singurătate, a dezamăgirilor politice, a timpului neiertător, un optimism provocat de postura contemplativă, de voluptatea vieţii renăscând infinit, cu fiecare primăvară, persistă: „Elefanţii cu care am pornit să cuceresc lumea/ sunt în flăcări,/ ceasul la care trebuia să ridic spada/ s-a făcut deodată un ceas curgător...// Şi clipele toate au curs pe trepte.// Numai iubita mea/ trece nepăsătoare pe lângă Apocalipsă/ şi mă întâmpină cu zarva ei de vrăbii.// – Eu sunt dimineaţa, mi-a spus,/ sărind într-un picior peste şotronul zilei.// Vezi să nu pierzi răsăritul!” mi-a spus...// Desigur, bătăile noastre de inimă sunt la aceeaşi pagină.// În inima mea trandafirul deja a luat foc.” (Răsăritul).
        Observăm la Virgil Diaconu o alternare permanentă a reveriei cu luciditatea, tratându-se două teme adecvate: erotica şi satira socială şi politică, având ca background simboluri ale Paradisului pierdut, ale frumuseţii, libertăţii, eternităţii, ale nostalgiei: vrăbiile, cireşul înflorit, copilăria, iubirea, florile. Este, în esenţa ei, o poezie/Proză luminoasă, a clarităţii, construind pe baza unor motive şi a unor versuri reiterate, ceea ce îi conferă o eufonie funcţională şi o individualizează în lirica actuală.

                                                                                        Paul ARETZU