Gheorghe Grigurcu - Un subiect deschis
Barbu Cioculescu - Polemica domnilor
Paul Aretzu - Un mizantrop


                                      Un subiect deschis



        Paul Goma continuă a rămîne în conștiința noastră publică un subiect deschis. Vîrf de lance al disidenței românești în perioada comunistă, erau explicabile strădaniile regimului de a-l denigra și prigoni ori chiar de a-l anihila fizic, întețite în măsura în care acesta dobîndea o rezonanță sporită nu doar în țară, ci și în Occident. Goma, simbol al atitudinii antitotalitare, devenise un ghimpe dureros în coasta oficialității samavolnice. Era de așteptat ca, îndată după decembrie 1989, să i se deschidă larg poarta recunoașterii neînfricatului autor aflat în exil. Dar nu s-a întîmplat chiar așa. Cauza o reprezintă limbajul vitriolant al lui Goma, nedispus a-i cruța pe intelectualii care, în vederile sale, au dat dovadă de pasivitate, dacă nu de-a dreptul de diverse modalități ale cooperării cu puterea opresivă. Goma atacă de-a valma. Cu furoarea celui îndelung victimizat, nu e de acord să disocieze, să nuanțeze în materia rechizitoriului său, tratînd global lucrurile, reținînd masivitatea celor două mentalități aflate în impact. La imensul număr de compromisuri, relativizări, eschive, o reacție dură, absolută. De unde i s-a tras un nou șir de rezerve ale recepției, mergînd pînă la contrasemnarea unor aprecieri cu care îl blagoslovea Securitatea: „lipsă de talent”, „antisemitism”, „mentalitate paranoică” etc. (nu putem a nu lua în calcul și gelozia unor colegi de breaslă). Așadar avem a face cu o situație defel simplă. Am putea zice o reeditare, la o scară mai amplă și într-un context istoric diferit, a ceea ce a reprezentat în interbelic cazul Panait Istrati. Din fericire, Goma se bucură de atenția stăruitoare și laborioasă a remarcabilei exegete ce i s-a consacrat de mai mulți ani, Flori Bălănescu. Neobosită pledantă a cauzei scriitorului exilat, intrînd nu o dată în ritmul pasional al acestuia, d-sa nu pregetă a-l comenta, a-l edita, a-l reconstitui într-o atmosferă generală nu tocmai prielnică. Pentru a marca momentul în care Goma a devenit octogenar, Flori Bălănescu a scos un nou volum închinat ilustrului personaj, interesant prin relevarea unor aspecte mai puțin cunoscute ori rău înțelese ale scrisului și biografiei sale. Vom menționa cîteva.
        Nu o dată Goma a fost învinuit pentru „politizarea” cu care ar fi descins în cîmpul creației literare ce s-ar fi cuvenit a evita tendențiozitatea extraliterară. Fără doar și poate, în condiții de normalitate. Dar dacă injoncțiunile politicului asupra scriitorilor devin sistematice, obligatorii chiar sub înfățișarea unei politici de stat, ce-ar putea face aceștia decît să-și apere libertatea? A adopta o poziție împotriva politicului abuziv să însemne oare tot o politică abuzivă? Onorabilă în principiu, „rezistența prin cultură”, observată de scriitorii noștri onești în măsura posibilului, a fost devansată printr-un militantism antitotalitar nu ca o șicană la adresa ei, ci ca o salutară completare, din păcate în prea puține cazuri. Aflăm de ironica opinie a lui Cioran despre Școala Păltinișului, cuprinsă într-o scrisoare adresată lui Gabriel Liiceanu, din 1982, după ce a citit Jurnalul acestuia: „Dragă Domnule, Un străin care ar citi Jurnalul d-voastră ar putea crede că în anii aceia oamenii din România nu făceau altceva decît să se piardă în meditații atemporale sau să viseze la soarta civilizației”. Sau considerațiile Marianei Șora, de asemenea într-o scrisoare către Gabriel Liiceanu: „Nu neg că «fenomenul Noica» e fascinant (…) Dar grandios nu înseamnă și acceptabil. (…) cum poți să pledezi în același timp pentru abstragerea din istorie și pentru angajarea în ea, proclamînd obligativitatea de a face «cultură mare» (ca și cum ar fi suficient să vrei), fără de care popoarele pier (…) avertizînd totodată de primejdiile intrării în arenă – cu dispreț integral față de «cultura de estradă» a vieții intelectuale cotidiene?”. Noica e suspectat de un „hățiș de contradicții”, de o „lipsă de rectitudine în gîndire”, ființa fiind pentru el o abstracție ce se dispensează de etic, și care, în loc să-i „moșească” în stil socratic pe învățăceii săi, îi supune la „o siluire blîndă a minților”. Luînd în considerare o formulă din Jurnalul lui Liiceanu, care sună astfel: „O trezie proastă împotriva unui somnambulism fecund?”, autoarea o corijează: „Cînd de fapt ne trebuie o trezie sănătoasă împotriva unui somnambulism obscur”.
        Deși era socotit, cu concursul unor sugestii oficiale, „netalentat”, „veleitar”, „anonim”, lui Goma i se opunea o reacție disproporționată a aparatului represiv. Un enorm dispozitiv de control, influențare, descurajare, șantaj a luat ființă în jurul disidentului, ceea ce traducea spaima regimului în fața efectelor civice pe care le putea produce, mai cu seamă începînd cu 1977, cînd acesta strîngea semnături pe Apelul pentru drepturile omului. Deși Securitatea devenise vigilentă și cu cîțiva ani înainte, cînd a elaborat un document intitulat „Plan cu măsuri pentru compromiterea și neutralizarea lui «Grama», 6 mai 1972”, din care cităm: „În cercurile scriitorilor de prestigiu din țara noastră se comentează cu indignare faptul că GRAMA este lăsat să-și desfășoare nestingherit acțiunile sale insolente și că asupra lui nu se iau măsuri care să-l oblige la o atitudine corectă, atît ca scriitor cît și ca cetățean. (…) propunem a se aproba realizarea unor acțiuni care să ducă la compromiterea lui GRAMA în cercurile culturale din țară și din străinătate. Aceste acțiuni urmăresc să afecteze totodată și cercurile ziaristice și editoriale din occident interesate din punct de vedere comercial și politic în cazul lui GRAMA. (…) Acțiunile să aibă la bază ideea că activitatea lui GRAMA este inspirată de organele unor «puteri străine» interesate să creeze dificultăți României în politica sa internă și externă. (…) pentru a deteriora unitatea intelectualilor români în jurul partidului și să afecteze prestigiul internațional al României. (…) ideea este verosimilă avînd în vedere opiniile exprimate deja de mai mulți oameni de cultură, că neluarea unor măsuri asupra lui GRAMA nu se poate explica decît prin existența unor interese politice speciale”. Spre a urma menționarea unor procedee de-o perfidie care ar fi obținut neîndoios elogiile NKVD-ului: „La început se va crea atmosfera corespunzătoare în rîndul oamenilor de cultură din țară și în următoarea etapă aceasta să-și producă ecoul în cercurile similare din străinătate. (…) Instructajul surselor va fi făcut de maniera unor «confidențe scăpate» de ofițerul de legătură, într-un context anume, astfel încît să se înțeleagă sensul voit al instructajului, dar nu și faptul că este o acțiune organizată”. Așadar caracatița securistă se va manifesta din plin împotriva unui „om de nimic”, așa cum îl socotea pe Goma un scriptor al regimului, Valeriu Râpeanu. Care se vede că nu era un „om de nimic”, prima dovadă fiind chiar montarea detaliată a instructajului cu pricina.
        Să menționăm și amplul concurs pe care-l dădeau poliției politice cîțiva confrați ai lui Goma. Un caz pe cît de edificator pe atît de trist este cel al lui Al. Ivasiuc, fost coleg de facultate, dar și de temniță al lui Goma, ajuns după eliberare - e suficient de limpede cum – funcționar nu în altă parte decît la Ambasada SUA din București. Acesta are o serie de contacte cu maiorul de securitate Victor Achim, căruia îi oferă cu benevolență nu doar o „analiză literară” a romanului Gherla, ci și o „analiză” a omului Goma. Comentează Flori Bălănescu: „Dorința lui Alexandru Ivasiuc de a salubriza moral și estetic lumea literară este atît de puternică încît are un adevărat plan, care-i va fi uimit chiar și pe securiști”. Iată un citat din acest „plan”: „Vă voi da o listă cu numele tuturor persoanelor care au stat cu noi în pușcărie și care pot confirma ceea ce spun eu despre carte (…) Aceste persoane propun să fie împărțite în două categorii: a) Asupra celor care au acordul Dvs. voi acționa eu dată fiind sensibilitatea lor; b) Asupra cărora veți acționa Dumneavoastră (…) Pentru pregătirea celor menționați mai sus mă angajez să mă ocup eu. Cred de asemenea că e bine să folosesc posibilitățile ce le am la ziariștii străini. Ginerele lui H. Barnes este primul secretar al ambasadei SUA la Paris. Un personaj pe care-l pot folosi foarte ușor (…) Tot la Paris se află M. SERDARU, șeful unei clinici de neurologie, personaj cu mare influență asupra lui MONICA LOVINESCU (…) Mai poate fi folosit și VARLAM, descendent din familia GHICA, care a stat cu noi în detenție și are mare influență asupra unor persoane din emigrație (…) O singură rugăminte are (Varlam?). Să-l considerăm un fel de consilier în acest caz și nu un simplu executant. În limita conspirativității să știe și el ce se poate ști”. Pentru a urma și alte preciziuni nu mai puțin stupefiante ale aceluiași Ivasiuc: „După părerea mea în analiza acestei cărți (Gherla) nu trebuie pornit pe ideea că nu s-au petrecut unele lucruri în detenție, ci trebuie speculat faptul că el jignește pe toți care au fost condamnați socotindu-i lași, fricoși, incapabili să ia în prezent o anumită atitudine. Dacă la cei de afară (MONICA; IERUNCA) vor ajunge niște nemulțumiri ale lui COPOSU, BALU (?) (Balotă?), ALEXANDRU ZUB, persoane care au o oarecare greutate în exterior și care vor arăta că nu sunt de acord cu GOMA și cu cartea lui, sigur nu va mai fi ținut în brațe de cei din emigrație…”. Așadar Al. Ivasiuc, fost deținut politic în condiții groaznice, ajuns un mentor al Securității!
        În fine o chestiune încă neelucidată pînă acum e cea a cetățeniei lui Goma. În toamna 1977, scriitorul împreună cu soția și fiul lor, în vîrstă de 2 ani, se văd nevoiți a părăsi România pentru a se stabili la Paris. Formal, au răspuns unei invitații a PEN-clubului Internațional, în fapt, a fost rezultatul presiunilor puterii politice, personal ale lui Nicolae Ceaușescu, care voiau a se debarasa de un ins „periculos”. A se debarasa total. Întrucît au avut loc două tentative de asasinare a lui Goma, în 1981 și 1982. Teribila amenințare a fost formulată chiar la plecare de către sinistrul general de Securitate Nicolae Pleșiță: „Revoluția are mînă lungă, te atinge oriunde ai fi. Ca să nu crezi că glumim, de cum ai să ajungi la Paris, ai să primești un semn din partea noastră”. Și n-au fost vorbe-n vînt. Ajuns în capitala Franței, la 20 noiembrie, află că la 11 decembrie Monica Lovinescu a fost bătută chiar în fața locuinței sale. Îndată, disidentul cere azil politic prin intermediul Europei libere, depunîndu-și toate actele, conform uzanțelor, la OFPRA – Oficiul Francez pentru Refugiați și Apatrizi. Iar spre a rămîne consecvent cu lupta sa desfășurată în România, el refuză cetățenia franceză ce i-a fost oferită. În 2013, Goma a primit, nu fără dificultăți, cetățenia Moldovei sale de baștină. Dar întrebarea e dacă în prezent e și cetățean român. Securitatea a făcut în repetate rînduri propunerea de-a i se retrage cetățenia și există o ciornă de Decret, purtînd semnătura dactilografiată a lui Nicolae Ceaușescu, cu acest obiect. Totuși se pare că măsura nu s-a aplicat. Explică Flori Bălănescu: „Retragerea oficială a cetățeniei i-ar fi văduvit pe partizanii represiunii de la București de satisfacția de a-l putea acuza și condamna la momentul oportun de «trădare», căci nu poți acuza de trădare de țară/patrie un ne-cetățean. (…) Dacă i-ar fi retras oficial cetățenia celui mai sonor, cunoscut și consecvent critic și opozant al regimului comunist, conducătorii acestuia ar fi transmis Occidentului un mesaj incomod pentru imaginea Bucureștiului: Ceaușescu se teme de un singur om, a cărui singură putere este rostirea adevărului”. Situația e ambiguă, deoarece actul de apatrid pe care îl deține Goma îi interzice reîntoarcerea în România. În consecință, Goma nu beneficiază de drepturile constituționale ale patriei sale asemenea cetățenilor români cu acte „în regulă”. Iată încă o complicație, de ordin administrativ, de care a avut/are parte această personalitate de excepție pe care neîndoios viitorul o va situa într-o recuperatoare lumină. Să avem doar, în mediul nostru de-atîtea ori caragialesc și azi, „puțintică răbdare”.

                                                                                        Gheorghe GRIGURCU



                                      Polemica domnilor



        a luat locul ciocnirii cu bâta din prea îndepărtate timpuri, duelului cu sabia sau cu pistolul, dintr-un trecut mai bine cunoscut, eliminând din disputa a două euri ireconciliabile vărsarea de sânge. Dar nu şi emisia de veninuri – e vorba, desigur, de polemică. Aceea care se poate purta cu civilitate – sau fără – în termeni învăluiţi sau cu banale injurii. Alcătuind o antologie a pamfletului în ţara noastră, de la cronicarii munteni la Pamfil Şeicaru, cu titlul „Îi urăsc, mă”! (editura „Humanitas”, Buc., 2017), d-na Magda Răduţă a dat, neîndoios, curs, unei fericite idei.
        Pentru a uşura păşirea în temă a lectorului, prefaţatorul cărţii, dl. Radu Paraschivescu încearcă să ne lumineze despre pamfletarii zilelor noastre, cu zece citate din zece contemporani nouă pamfletari, pentru ca actualul lector să nu creadă că acum respectivul gen e pe ducă – sau chiar s-a prăpădit, după epoci de glorie, precum cea a celui de al XVIII-lea veac francez. Aflăm cine, dintre români, a folosit mai întâi termenul: Nicolae Bălcescu. Pe deplin însă, termenul s-ar fi împământenit la începuturile trecutului veac. Copios folosit în perioada interbelică, interzis în cea comunistă, unde numai autoritatea îşi permitea să practice genul, acesta renaşte după evenimentele din decembrie '89, prosperând în presă, la televiziune, oriunde se ciocnesc interese. Dramatică se înfăţişează soarta pamfletarului, care „nu poate fi altfel decât atroce şi spumegant. El stă singur în colţul adevărului, neascultat de nimeni şi cu atât mai vehement cu cât dezastrul e mai întins”. De unde rezultă că nu poate fi vorba de pamfletar fericit – sau măcar cu ziua de mâine asigurată de pe urma activităţilor lui. Cât pe ce să crezi că e mai bine să nu fii pamfletar decât să fii. Inutilă punere în gardă, cine are în sânge morbul pamfletului, nu va tăcea.
        Monarhi cruzi, demnitari ticăloşiţi, dintr-o ierarhie ticăloşită, iată materia unor maeştri ai pamfletului, de la Radu Greceanu, cronicarul muntean, la N.D. Cocea, Petre Pandrea, Tudor Arghezi, Pamfil Şeicaru.
        Dacă nu cunoşteam activitatea de polemist a lui Dimitrie Bolintineanu, cunoscută ne era aceea a lui Ion Heliade Rădulescu. Titlul capitolului ce i s-a dedicat spune totul: „Satira morală, satira infernală”. Tratată în linii mari, activitatea gazetărească a lui Mihai Eminescu merita, poate, un surplus de atenţie, în pasionanta ei vehemenţă: „Dar aşa ne-am dezgrădit făcând loc unei civilizaţii grăbite, unei pospăieli apusene, care, în schimbul păturilor bogate ale brazdei noastre, ne împle de trebuinţe de cari n-am fi avut trebuinţă”. Cu catastrofale concluzii: „Astfel ţăranul dacic, care trecea în cojoc miţos Dunărea îngheţată, în vremea craiului Decebal, avea mai multă perspectivă de viitor pentru limba şi obiceiurile lui şi pentru felul lui de a fi, decât ţăranul lui Vodă Carol, care se reîntoarce la vatra sa, nu mai găseşte nimic din felul lui de a fi, ci numai aşezăminte franţuzeşti, negoţ jidovesc, industrie austriecească, limbă păsărească şi liberali cari nu muncesc nimic şi trăiesc din exploatarea ideilor politice”. Text din anul de victorii militare decisive, 1877! De la pamflet la blestem, pasul va fi făcut în poezie! Mai potolit, dar nu mai puţin ironic se exprima Ion Luca Caragiale: „Adesea mă apucă un dor nespus de acele vremuri când, înainte de a fi un om cuminte, eram un patriot liberal zănatic”.
        Cu repede păşire în cel de al XX-lea secol, pamfletul îşi află maestrul, dacă nu tartorul, în Tudor Arghezi. Pamfletar cu inimiciţii viscerale, portretist de forţă rabelaisiană, până acolo unde, în oglinda sa modelul pierde orice asemănare cu faţa din realitate, Tudor Arghezi trece cu o suverană uşurinţă de la suavul ton al boabei şi al fărâmei, la blestem. Surprinzător, după prezentarea acestui autor, în carte nu urmează nici un text aparţinându-i. Să-l suplinească, oare, exemplele din activitatea gazetărească a comilitonului său N.D. Cocea? Cu vitriolantele ocări la adresa monarhiei, – încetate odată cu venirea la tron a lui Carol al II-lea. În epocă gurile rele afirmau că, devenit rege, acesta i-ar fi trimis vorbă pamfletarului că dacă îl atacă, îl va împuşca. Lucru la care blândul rege Ferdinand nu s-a gândit!
        Pamflet a scris şi criticul E. Lovinescu, deşi socotea genul ca inferior, preferându-i-l pe cel memorialistic. Numai că şi aici: „antipatiile sunt evidente, portretizările acide şi nemiloase, narcisismul prezent”. Încât: „fără să fie pamflete, memoriile nu-s nici nepersonal-generalizante, aşa cum le dorea autorul lor”. Oricum, memoriile lui E. Lovinescu au generat protestele lui Liviu Rebreanu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu. Încă mai atins, Camil Petrescu avea să publice, în anul 1932, pamfletul în toată regula, „E. Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile” – o lectură pe care, adolescent fiind şi descoperind-o în biblioteca părintească, o reluam cu delicii – să zic pentru perfecta încadrare în regulile genului. De altfel, tot victima scria: „Nu poţi avea dreptate totdeauna şi despre orice. Excesul spiritului polemic vine de la lipsa de constrângere în faţa evidenţei; publicistul român vrea să aibă dreptate în orice împrejurare, şi cum dreptatea nu poate ieşi oricând din argumente, publicul lunecă la sofisme, la abilităţi şi, în genere, la deplasarea obiectului în discuţie în domenii laterale şi la invectiva personală”.
        Polemica devine, astfel, un exerciţiu stilistic verificat numai prin talentul scriitorului, „polemistul ajunge «un pamfletar » temut sau nu, după calitatea mijloacelor de expresie; el e injust, satiric, deformează cu bună ştiinţă, în vederea unui efect de ordin momentan”. Drept prim polemist român a cărui armă a fost logica, îl designează pe Titu Maiorescu.
        O figură aparte face în Antologie mandarinul valah, cum singur se denumea Petre Pandrea, în opinia autoarei cel mai apropiat de tipul justiţiarului – astfel devenit prin accidente biografice Petre Marcu Balş, sau din cauza tăvălugului istoriei – aluzie la anii de detenţie din perioada comunismului a celui care, avocat fiind, îi apărase la bară, cândva, pe comuniştii înlănţuiţi. Polemistul nu foloseşte căile laterale: „Hitlerismul neovalah a câştigat un paladin marcant în d. Nichifor Crainic, căruia îi prezicea un destin politic dintre cele mai interesante. Frăţia de cruce Crainic – Zelea (Codreanu, n.n.) o aşteptam de mult. Coiful lângă biserică, platoşa pătată cu rachiu în vecinătatea aerului şi anafora sunt frăţietăţi fatale”.
        Nouă, o plăcută surpriză ne-a furnizat-o prezenţa în carte a mult talentatului poet Ion Vinea, tonul apocaliptic al pamfletarului faţă de realităţile social-politice ale epocii în care a trăit: „Medicina dezarmată. Corpul sanitar – dezorganizat. Lipsesc – până la clădiri suficiente – leacurile, rufele (la spitale, n.n.) uneltele şi hrana. Zestrea spitalelor s-a spulberat. Pe vremea lui Caragea, când murea lumea de ciumă, se poate spune că nu stăteam mai rău”.
        Un pamfletar preţuit în epocă mai mult pentru opera umoristică, Isac Ludo, îşi merită locul în Antologie prin fierbinţeala temei pe care o abordează: scandalul prefeţei semnate de Nae Ionescu la romanul lui Mihail Sebastian „De două mii de ani”. Acolo, cu cinism, filozoful afirma că dacă poporului iudeu îi este dat să sufere în eternitate, atunci cel mai bun lucru ce-i rămâne de făcut este să sufere. În bună logică. I. Ludo se preface de acord: „Mare pacoste pe capul ovreiului şi suferinţa asta a lui. De unde o fi venit că nu-i mai găseşte leac d. Nae Ionescu? Să fi hotărât oare Tribunalul Ceresc ca Iuda să sufere? Aşa? N-am ştiut. Apoi dacă-i aşa, atunci d. Nae Ionescu are dreptate. E o copilărie curată să-i mai cerem o soluţie!”
        Prefaţa a dezamăgit pe unii, i-a revoltat pe alţii, adică n-a mulţumit pe nici una din părţi. Alţi critici, însă, de ambele tabere, deversau venin. Despre calitatea literară a cărţii, Mihail Sebastian observa că se pronunţase numai Şerban Cioculescu.
        Dramatic, ultimul medalion se încheie cu un învins: Pamfil Şeicaru, unul din polemiştii de forţă ai perioadei interbelice, director (şi proprietar) al trustului de presă „Curentul”.
        Figură emblematică pentru gazetăria vremii, – când trei concerne îşi împărţeau monopolul presei, al ziarului „Universul”, condus de Stelian Popescu, al ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa”, ale unui trust evreiesc şi „Curentul”, cu mai multe publicaţii – Pamfil Şeicaru se impusese prin violenţa atacurilor la persoană ce-l făcuseră cel mai temut polemist din presă. Condamnat la moarte de regimul de după 23 august 1944, gazetarul îşi continuă activitatea în exil, cu articole de analiză politică şi cu memorii. Paginile în care căinează decăderea trecutului lui Tudor Arghezi după ce îşi pusese condeiul în slujba regimului comunist sunt răspunsul la vitriolante rânduri scrise de poet la adresa lui – unul chiar în preajma plecării din ţară – în carte lucrurile nu sunt spuse pe şleau.
        Dacă atacul împotriva lui Tudor Arghezi se face înmănuşat, cel la adresa lui N.D. Cocea, în acelaşi fals duios ton, este distrugător. Cu o ucigătoare îmbrăţişare, de la început: „Da, dragul meu. S-a făcut. Se putea altfel? Ai perfectă dreptate”. Uşor de situat în marginile literaturii, N.D. Cocea nu e menajat: „Pentru un petec de negreaţă căruia i-a urmat Fecior de slugă, se situa înafară de literatură: de o lubricitate artificială, vulgară, personajiile convenţionale, manechine fără expresie, mişcându-se indiferente într-o intrigă fără nici un interes şi tonul lăbărţat într-o proză de periferie”. Cine ar fi crezut că un autor „hrănit cu cea mai aleasă lectură”, va produce pagini banale, triviale, „o spălătură dezgustătoare de bidet”.
        Ce s-ar mai fi putut spune?

                                                                                        Barbu CIOCULESCU



                                            Un mizantrop



        Ludic, dramatic, ironist, poetul George Luca a decis să-şi întârzie mult debutul, iar, apoi, să publice foarte rar, astfel încât, în momentul de faţă, bibliografia sa numără numai trei cărţi, ultima fiind Ochiul cu care Dumnezeu mă vede datornic în lăuntrul nimicului (Editura Timpul, Iaşi, 2016). Modestie, dar, mai ales, o înclinare persiflantă se pot deduce din subtitlul acesteia, poezioare şi alte diversiuni. Este semnificativ şi motoul ales din Meister Eckhart: „Ochiul cu care-L văd pe Dumnezeu este acelaşi ochi cu care Dumnezeu mă vede”. La debutul său din 1998, cu Efectul pervers, Al. Cistelecan nota: „George Luca se naşte într-o formulă matură, cu ezitările vindecate într-o scriitură ce echivalează ironia şi melancolia, nostalgia şi bravada”. Evoluţia în timp a acestuia este evidentă.
        Premisa noului său volum este (după cum suntem avertizaţi chiar în titlu) vederea, în sensurile cele mai diverse: „Văd adică mă împreunez cu vederea a ceea ce există” (Aristotel/ Émile Borel). Aceşti ochi multipli, spiritualizaţi, mutuali, fac ca lumea să fie o continuă pândă (nemaiavând unde să se ascundă), dar şi o infrarealitate căci, din mica sa prăvălie, scriitorul vede ceea ce, de fapt, are în minte. Imaginea lumii este reprezentată ca una agonică, iluzorie, duplicitară. Producător de nimic (v)orbitor este chiar autorul. Captivat intens de propriile gânduri, el duce abstractizarea în zone tot mai obscure. Sfidarea sacrului îi dă elanuri nihiliste: „Tot sfânta sfidare se desfată în lăcaşul meu de poezie/ ca o mână ascunsă în întunecimea de poveste/ şi tot autoritatea fără Dumnezeu îmi suge viaţa/ chiar să fiu ales ori recunoscut de magi ori nu/ tot nemernicia mea face din dragostea lui Socrate dulcele rahat/ şi tot ştiinţa heruvimilor îi luminează pe nebuni/ aşa cum în creierul măgarului lui Bruno pătrunde un univers/ duplicitar.” (Liber d. p. v. burghez). Prezenţa a numeroase referinţe livreşti dă poemelor o alură prestigioasă.
        Atitudini extravagante răbufnesc adesea, autorul invectivându-şi contemporanii (scribi, târfuliţe, sclavi, hierofanţi de zonă) sau autopersiflându-se („sunt un nimeni cu înfăţişare de nimeni”, „cititor de afişe, oracole şi firme, căutător la întâmplare prin/ gunoaiele maniheice// şi lumi inferioare” – Catoptrica, „dinafară arăt tâmpit şi virtuos” – Eu, subversiunea, „creatură veche, jegoasă şi mâhnită” – Ambigua). Nonconformismul face parte din recuzita utilizată. Lumea nu e ce pare, iar simţurile contribuie din plin la denaturarea ei. Funcţionează o prefăcătorie generală: „hota de la bucătărie de fapt imită scripca ascunsă” (Eu, subversiunea). Este regretată totuşi dispariţia miraculosului din realitate (şi aşa, destul de confuză). Societatea este abjectă, într-o totală degringoladă a valorilor morale.
        Două aspecte sunt dominante: imaginea când romanţioasă, când dezabuzată a poetului, pe de o parte, şi imaginea disolută, alterată a societăţii (în care se includ şi semenii declasaţi). O trezire la realitate, o conştientizare a înşelăciunii apare în poemul Numina nomina: „Nu-mi amintesc filmul pe care l-am văzut prima dată în viaţă/ la şase ani la cinematograful «Luceafărul» la balcon,/ nu-mi amintesc nici şmecheria prin care prietenul meu mai mare/ Dohotaru amirosind a trăi însufleţit/ m-a făcut ca, după stingerea luminilor, pe timpul acţiunii/ să-i ţin în mână un obiect cald.../ Îmi amintesc însă scârba şi ruşinea, îmi amintesc ciuda şi ocara/ ce s-au prăbuşit asupra mea la iluminare şi ieşire/ înţelegând că i-am ţinut în mână/ mădularul în erecţie.// O stupoare nu ajunge însă fraierului/ viaţa lui este un şir de uluiri./ Nu-mi amintesc povestea cu care mi-am lăsat Maria şi copiii/ ca să ajung după o noapte cu trenul să păşesc între bălţile de sânge/ din decembrie din faţa Ateneului/ nu-mi amintesc cum am parcurs prin mulţime/ când în piaţa palatului când la televiziune,/ îmi amintesc însă greaţa, pornirea de ură şi o nouă ruşine/ ce mi-au muşcat fiinţa cuvântului când am înţeles că/ în vremea asta n-am făcut decât să ţin în mână/ mădularele revoluţionarilor. Blegite.” Sarcasmul la adresa propriei persoane este neîndurător, contrastând cu o tentaţie narcisiacă, din alte locuri: „aşa că îmi fac din nou poze/ adică bag în cadru pe domnul poet/ laş, escroc şi puturos/ şi domnul poet solicitat pozează în sfânt/ şi excelează în beţie/ şi zice că scrie poezie.” (Poze). Autodenigrarea continuă cu acelaşi cinism: „vreau să mă rog lui Iisus în catedrala Sfintei Treimi/ şi de fapt mă prefac că mă rog/ [...]/ sunt actor creditat de-alcool ţanţoş prin mocirla poetică” (Viaţa la 55 ani). Sau, cu aceeaşi nefavorabilă părere despre sine, se defineşte „scribul/ ordinar, făţarnic şi slab de înger// ce vine din timpuri clopotiste şi obscure, imitând/ suferinţa, proptit în maledicţie şi// reţete de profetism”, „uriaş papagal rafinat” (Teza împotriva poesiei). Poetul este pornit împotriva tuturor, a omenirii, a cititorilor, şi chiar împotriva sa şi se lasă la dispoziţia „judecătorilor şi/sau putorilor” (Târgul lichelelor).
        Poemele unui pelerinaj la locaşuri monahiceşti sunt încercări de a se apropia de inefabilitatea credinţei, de ochiul lui Dumnezeu, de câştigarea harului: „Tremură maşina coborând înălţimile Rarăului/ tremură şi amuţesc şi limbutele drumului (...trei femei înspăimântate)/ în loc să urcăm spre sihăstrie noi coborâm spre-o scăpare/ devine că e imposibil ca altcineva să urce şi totuşi întâlnim străini ce urcă/ un englez cu iubita lui/ recit «very difficult five kilometers» (?!) aproape lipit de utilajul suind nefiresc/ viteza întâi îmi blochează muşchii dincolo de râpă/ şi apa ajunge înaintea noastră la slujba de liturghie/ şi încă o veşnicie coborâm până la rostul clipei şi casa lui Dumnezeu/ îmi tremură genunchii cât ţine sfântul maslu// îmi tremură şi mâinile întinse spre/ straiele părintelui Ioan tremură şi tableta cu care înregistrez/ toporişca de la picioarele sfintei muceniţe Filofteia.” (Tremură maşina). Cartea se termină într-o notă caracteristică, prin apostrofarea cititorilor, dar şi printr-un proces de conştiinţă, autorul calculându-şi opţiunea între poesie şi negustorie: „eu mă rog pentru sănătatea îngerului meu păzitor de la fisc/ drept pentru care las mizeria imaginaţiei în bilanţul final/ într-o pungă de hârtie reproiectând realitatea în sine.” (Lernt mich gut lesen!).
        George Luca este un poet care vrea să uite regulile, toate codurile şi să o ia de la capăt (adică să creeze propriile reguli, propriile coduri). El nu acceptă continuitatea şi nu crede în poezie şi, mai ales, în poeţi, şi nici în cititori. Este un nihilist, impunându-şi o rigoare ascetică, „liber caligraf”, cum se gratulează. Însă, paradoxal, prin cartea sa nu face decât să-şi mitizeze propria persoană. Demolându-se, desfiinţându-se ceva, în golul rămas memoria (sentimentală) dă frâu liber fanteziei, supraevaluând ceea ce lipseşte. Într-o reprezentare pe negativ, negrul apare alb. Scriitorul îşi propune, într-un parcurs poetic spiritualizat, să surprindă nu numai văzutele, ci şi nevăzutele, adică să înlăture cenzura de orice fel a minţii: „prin urmare îmi pun pe cântar dihania hazardului individual/ şi dreptul de a mă pierde în programul de întruchipare” (Somnul lui Solomon).

                                                                                        Paul ARETZU