Gheorghe Grigurcu - Un destin literar
Barbu Cioculescu - Pe strada Doctor Turnescu
Tudorel Urian - Lecturi de vacanță


Un destin literar

        Existența marcată de dificultăți, fără încetare zbuciumată a lui Vintilă Horia (iată că nici postumitatea sa nu se vădește tocmai armonioasă) are ca sorginte irepresibila aspirație a scriitorului spre libertate. Un impuls consecvent care l-a pus în conflict cu epoca, revelînd un destin de outsider, întrucît îndelungatul său exil ce a reprezentat altceva decît fața biografică a naturii sale intime, o incontestabilă confirmare a celei din urmă? Punctul de pornire al acestei aspirații directoare l-a constituit copilăria scriitorului. Petrecută în bună parte la țară, vîrsta edenică l-a pus în contact nu numai cu natura, ci și cu „misterul bisericii”, ca un orizont spiritual absolut, asociat cu cel al peisajului. „Proba copilăriei”, cum spunea Toynbee, citat de Vintilă Horia, a rămas cea a întregii sale vieți, astfel cum admite elansat, în paginile sale memorialistice, asupra cărora ne oprim în prezentul comentariu: „Toate, după cum știm cu toții, încep în copilărie și niciodată nu mai ies de acolo. În copilul Iisus stătea, ca în icoane și fresce, tot ce avea să se întîmple mai tîrziu, dar și ceea ce copilul lăsase în urmă, înainte de exilul din carne. Astfel ne desfășurăm metafizic pe toate dimensiunile aparent temporale și fizice ale vieții pe care o numim de toate zilele și care e a unei singure zile, confundată cu timpul fiecăruia, după cum noaptea e și ea una singură, legată de alte mistere”. Dar în tabloul anilor aurorali „sevele din cireșe” și „apele de la poalele colinelor” nu se amestecau doar cu religia, ci și cu trecutul. O tendință „reflexă” de „spargere a hotarelor” îl făcea pe copilul de-o visătoare precocitate să se elibereze așa-zicînd preventiv de un prezent ce se va dovedi dramatic la culme. Toaca, al cărei sunet îl asculta înfiorat, o intuia drept „un ornic mistic”, marcînd o intemporalitate din care parcă se nășteau ori renășteau toate cele ce sunt. O reverie reclamînd ilustrații revolute: „Era un timp separat de timpul din ceasuri, un timp pe care, poate, îl făcuseră să se manifeste în conștiința oamenilor medievali orologiile puse în turnurile catedralelor occidentale de papa Silvestru, care băteau, pe de-o parte, orele laice sau profane, măsurate exterior, și orele interioare, ale meditațiilor și ale zborurilor către nevăzutul inefabil din care, în realitate, suntem făcuți și de care nu știu să dea socoteală decît poeții”.
        Emoția naturii ca și evlavia pentru cele vechi veneau în scrisul lui Vintilă Horia cu puterea unor laitmotive. Petrecînd mai tîrziu o toamnă la București, o consemnează nu altminteri decît ca pe „un pahar umplut cu must”. Euforia naturistă copleșește impresiile urbane: „Podgoriile, timp de cîteva zile invadau străzile, glumeau cu trecătorii, le aduceau aminte de origini, însănătoșeau imaginațiile. Un optimism fără margini lua în posesiune sufletul meu. (…) Grăunțele care cădeau în pămînt trăiau cu siguranță aceeași alegrie energetică”. Iar trecutul, pavăză împotriva prezentului progresiv decepționant, reprezintă nu o dată cadrul în care apar înscrise personajele contemporane. Bunăoară Domnița Gherghinescu-Vania, vibrant evocată drept „un fel de muză romantică a uneia din grupările cele mai închegate din istoria literară a României”, i se înfățișează tînărului autor drept „o femeie dincolo de timpul meu, demnă de o admirație care nu putea avea nimic de a face cu amorul. Parcă descindea din istorie”. Refugiindu-se în Elveția, care „a devenit țara cea mai bogată din Europa, poate din lume”, constată fundamentul istoric al acestei formidabile ascensiuni: „Progresul material nu a izgonit din suflete respectul și amorul pentru tradiție. Poate că numai Elvețienii și Japonezii au reușit să combine tehnica cea mai avansată cu tradiționalismul cel mai autentic”. Nu fără a mărturisi că de la o vreme descinde în fiecare vară pe meleagul helvetic, întrucît aici „pădurile îmi miros a Bucegi”.
        Dar apetența de libertate a devenit pentru Vintilă Horia un veritabil program, un crez a cărui observare nu e scutită de un continuu efort: „Îmi dau seama că lucrul cel mai greu de ajuns în secolul al XX-lea este să poți rămîne liber, să fii un om liber, desfăcut de orice grupare, de orice partid, de orice fel de mafie mai mult ori mai puțin secretă”. Cuvinte care pot părea bizare unor condeieri predispuși din capul locului a-l taxa pe Vintilă Horia, așa cum n-a ostenit a proceda propaganda comunistă, drept un iremediabil „extremist de dreapta”, un pasionat „legionar”. Lectura cu bună credință a memoriilor sale ne îngăduie a constata că lucrurile nu stau chiar așa, că, deși s-a aflat uneori pe muchia ascuțită a unor opțiuni care azi ne pot apărea blamabile, scriitorul n-a întîrziat a-și recîștiga conștiința critică. Inspirația libertară l-a condus pe drumul său caracteristic. Dezamăgit de atîtea și atîtea fețe curente ale societății democratice, Vintilă Horia își îngăduie suspiciuni față de curentul concept de stat. Oare s-ar cuveni să-l tabuizăm, astfel cum ni se pretinde, de pildă, în legătură cu justiția, cu toate instituțiile și organele personalizate ale acestuia? Oare statul nu se sustrage realmente în unele delicate circumstanțe de la responsabilitățile pe care le au exponenții săi, care încearcă a se disimula în spatele unor abstracțiuni ale funcției lor? „Zic asta pentru că Statul nu e niciodată de vină, nimeni nu-l trage la judecată, nimeni nu-l face responsabil. Cine va judeca, unde și cum, pe cei ce au siluit Țara în ultimii cincizeci de ani, de la Carol la actualii ei invertitori de ordine? Gnosticii nu erau departe de adevăr cînd afirmau existența unor zei minori, care deplasaseră pe Dumnezeu și puseseră mîna pe putere aici pe pămînt, zei aliați cu diavolul, cu Inamicul, a cărui misiune este invertirea lucrurilor, exact ca în 1984 de Orwell. Răul e bine, minciuna e adevăr, sărăcia e abundență, războiul e pace etc.”.
        Vorbește astfel un Stan Pățitul. L-am putea socoti oare pe Vintilă Horia înfeudat fără rezerve și pînă la capăt extremei drepte, etichetă compromițătoare ce l-ar scoate din uzul valorii literare, așa cum doreau activiștii comuniști cînd s-a văzut laureat al Premiului Goncourt? Despre momentul 1941, Vintilă Horia scria astfel: „Ura, ignoranța și utopia stăteau la baza celor două ideologii în conflict. Păreau amîndouă dispuse să se înțeleagă pe spinarea parțialităților capitaliste, însă aranjamentul nu avea să dureze decît pînă în iunie 1941. (…) Nu știu de ce, nici n-aș putea da o explicație rațională a faptului, eram sigur că Germania va pierde, împotriva aparențelor, care aveau să devină tot mai masiv susținătoare a tezelor totalitare”. Fondul său moral e unul pacifist, idealul libertății nefiind compatibil cu războaiele: „E foarte posibil ca omul să fie singurul animal apolitic împotriva sentinței lui Aristotel. Masacrul care are loc între oameni nu e cunoscut sau foarte rar în cadrul vital al altor spețe”. Aderența lui Vintilă Horia la național-socialism? „Simpatizasem cu rezerve, e adevărat, însă anticomunismul hitlerist mi se părea o soluție pentru România și pentru Europa. Din alte motive, sau în parte din aceleași, aderaseră la ideologia nazistă Heidegger și Jünger, pentru a se despărți mai tîrziu de regim și de doctrină. Eu am început să am îndoieli prin 1938, cînd am aflat că tineri din SA și din Hitlerjugend intrau în Țară sub aspect de turiști și constituiau ceea ce se numea pe atunci o coloana a cincea. Poate chiar Crainic mi-a lămurit unele lucruri”. Avem motive a crede că actualele expediții cinegetice împotriva deja îndepărtaților în timp legionari nu constituie, frecvent, așa cum socoteau de altfel inclusiv Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, decît o diversiune menită a inocenta pe slujitorii abuzului comunist. Drept care se cuvine a restabili opiniile reale ale năpăstuitului Vintilă Horia.
        Despre Corneliu Zelea Codreanu: „Eroarea fundamentală a lui Codreanu, care de altfel l-a dus la moarte, a fost făurirea din violență a unei opoziții care a avut în față, gata de replică, o poliție destul de bine pusă la punct, în sensul cel mai josnic, evident, ca și cea de azi, ca și o armată în straturile ei superioare, de la colonei în sus. (…) E greu de înțeles cum un om cum era Codreanu, religios și cunoscător al textelor sacre, a putut lua drumul violenței. Misticismul lui se contrazicea astfel pe sine însuși, pînă cînd, întocmai unui martir care-și alesese singur destinul, a fost ucis în modul cel mai laș și dezgustător, în stilul pe care Carol al II-lea îl adoptase dintr-un început pentru propria lui domnie”. Aici se cade a ne opri la un fapt nu o dată trecut sub tăcere. Se vorbește, cu o justă dezaprobare, despre crimele legionarilor, dar prea puțin sau defel despre ripostele disproporționate, criminale la rîndul lor, ale regelui Carol al II-lea. La un moment dat, suveranul a pus la cale uciderea a nu mai puțin de trei mii de tineri, socotiți vinovați în calitate de legionari, din întreaga țară. Nu s-a protestat pe atunci nici pe departe într-o măsură adecvată la un asemenea masacru, după cum în prezent acesta scapă aducerii aminte cuvenite. Vintilă Horia povestește cum, într-o dimineață, ieșind pe stradă, în Capitală, a văzut lîngă Facultatea de Medicină o grămadă de cadavre umane (era, se pare, după asasinarea lui Armand Călinescu): „În alte piețe, în aproape toate capitalele de județ ale României, lumea, abia sculată din somn, avea să descopere în acea dimineață același spectacol. Mii de victime. Chiar și Patriarhia își dăduse acordul pentru ca guvernul să poată duce legal la capăt acea crimă colectivă și oficială, probabil unică în istoria Europei contemporane, atît de bogată în însîngerări de tot felul”. Crima legionară nu se amplifica astfel din pricina politicii capricioase, cu secvențele unei cruzimi fără frîu, a capului încoronat? Cruzimi care anulau ordinea democratică, șubrezeau țara în acei ani tensionați: „nu mai puteam lua în serios partidele politice, care deveniseră jucării stricate, ca în poemul lui Minulescu, în mîna regelui antidemocrat care a fost Carol al II-lea. Un om extrem de inteligent, însă îndepărtat de propria lui esență de o existență cotropită de viții inferiorizante, care se abăteau apoi asupra Țării întregi, ca niște molime”. Ni se va replica: da, dar Vintilă Horia s-a întîmplat să-l laude pe Hitler, să aplaude fascismul etc. Răspundem astfel, întrebîndu-ne: în cazul acesta, să-i izolăm, să-i excomunicăm, să-i radiem din istoria literaturii noastre pe atîția scriitori care n-au ezitat a-l celebra pe Stalin, a cauționa cu entuziasm regimul de ocupație impus de sovietici? În frunte cu cei mai mari. Cum am putea echilibra, într-o atare situație bunul simț al judecății literare?


Gheorghe GRIGURCU







Pe strada Doctor Turnescu

        Se întâmplă când citeşti ceva într-o carte, cufundat cum eşti în lectura ei, gândul să te poarte la altceva sau poate mult mai departe. Citesc zilele acestea cartea unui autor căruia până astăzi i-am lecturat toate lucrările, – deci şi pe cea mai recentă, intitulată „Cum am trecut prin comunism” (Editura „Humanitas” Buc., 2018) –, a dlui Lucian Boia, iar atenţia mi-a fost atrasă de subtitlul volumului: „Primul sfert de viaţă”. Necesară precizare, desigur – şi promiţătoare, pentru mai departe.
        Tradiţionala autobiografie începe cu ora, ziua, luna şi anul naşterii memorialistului – 1 februarie 1944. „Era o zi frumoasă de iarnă, cu multă zăpadă, dar cu un soare strălucitor şi cu ţurţuri de gheaţă care se topeau sub streşini”. S-a născut, dacă nu greşim, în cartierul Cotroceni din Capitală, „un cartier de vile care răsăriseră la margine de Bucureşti, nu cu prea multă vreme în urmă. Atrase, se vede, de proximitatea palatului regal, ca şi a Facultăţii de Medicină” – şi de Grădina botanică a metropolei, am adăuga. Foarte atent la stările sociale, dl. Boia notează aspectul omogen al cartierului, din clasa mijlocie. Mulţi intelectuali, scriitori, profesori au locuit în Cotroceni, dl. Boia îi aminteşte pe Ion Minulescu şi Şerban Cioculescu. Dar au mai fost: Liviu Rebreanu, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Hortensia Papadat-Bengescu. În Cotroceni se mutase şi bunicul autorului, profesorul Corneliu Norandini, maestru în caligrafie şi desen.
        Asta prin anul 1972, şi anume într-o vilă de pe strada dr. Turnescu. Vila aparţinuse unui administrator al Casei Regale. (Locul cumpărat în aceeaşi perioadă de familia Şerban Cioculescu aparţinuse familiei Davilla, proprietară, probabil, a mai multor asemenea loturi în apropierea Facultăţii de Medicină).
        Pe bunicul autorului mi-l amintesc foarte bine, era un personaj. Înalt, vânjos, trecea cu fală prin faţa porţii noastre, zburlindu-şi barba în vânt. Şi admonestându-i, cu voce tare, pe comunişti. Pe autor nu mi-l mai amintesc, mult mai mic decât mine, nu făcea parte din tovarăşii de joc, Gabi Drăgan, Biki Brădeanu sau Dinu Rohr. – De origine italiană împământenită prin căsătorii, familia provenea din rândurile acelor întreprinzători-antreprenori care au ridicat nenumărate case în vechiul Bucureşti. Dar nu bunicul volubil, cu tirade anticomuniste în stradă – care i-au cauzat şi o bătaie – în carte nu este pomenită, dar, la vremea ei, s-a ştiut în cartier, – nu dânsul este eroul cărţii, ci însuşi cronicarul familiei. Pe bunic mi-l reamintesc zicându-i tatei: „E rău, foarte rău să n-ai c...e”, organ de care socotea că duc comuniştii lipsă. Cât despre autor, de la începuturi şcolar silitor, era de bănuit că, fiu al unei mame absolventă a Facultăţii de Litere, expertă în grafologie, avea să meargă pe urmele ei. Citea, scria de pe la cinci ani, la şcoală avea să fie un colecţionar zelos de nota zece, fără a fi un tocilar, performanţă rară, ţinând seama de banala soartă a premianţilor şcolari la maturitate. A fost premiantul colegiului Sfântul Sava, şi poate mi s-ar acri de dânsul dacă pe frontonul acestui ilustru altar al învăţământului liceal nu s-ar afla şi numele meu.
        Cântărite, urmărite aceste pagini de către un alt locuitor al Cotrocenilor – şi chiar de pe strada doctor Turnescu – însă dintr-o generaţie întâmplător mai veche, au sunetul unui cântec foarte cunoscut, la vremea lui, pe toate buzele.
        Copil cuminte, sârguincios la învăţătură, într-o familie paşnică luptându-se cu vremurile grele, fie prin schimbarea de profesii, fie – şi mai cu seamă prin profesionalism, familia îşi duce luntrea pe apele tulburi ale istoriei. Începând de la şapte ani junele Lucian ţine un Jurnal, iar ca şcolar va figura, în chipul cel mai firesc, în categoria premianţilor colecţionari de nota zece. – Cu necesara specificare că nu va fi un tocilar, ci un însetat de învăţătură, de care aceasta se va prinde, de altminteri, temeinic. În casa bunicilor găseşte în bibliotecă volumele lui Dumas-père, dar şi un manual de învăţare a limbii engleze, din care va învăţa să citească, dar şi să vorbească – „mai prost”. Pierde curând credinţa – fervoarea, zice, de la 14 ani devine liber cugetător.
        A fost, presupunem, o personalitate de mic, de când lua loc pe băncile Școlii elementare 154. Cu emoţie îşi aminteşte de jocurile copilăriei, mai cu seamă de bucuriile pe care i le-a sortit bicicleta, primită în dar de la părinţi. Poate că, la acest capitol, lectorul va ofta asupra unor personale proiecte de a scrie despre „Bicicletele mele”. Vezi până unde se pot întâlni marile spirite. Acea faimoasă N.S.U. (Nekansalm) cu două cadre paralele cu care lunecam voios, pe calea Ştirbei-Vodă, către Colegiul Sfântul Sava. Şcoală îndrăgită de dl. Lucian Boia (nici nu s-ar fi putut altfel).
        Lector înverşunat, în adolescenţă nu şi-a pierdut vremea cu „Mitrea Cocor” sau cu „Tânăra gardă” a lui Fadeev, dând preferinţă contelui de Monte Cristo, dar şi lui Tom Sawyer. Mulţi lectori se vor recunoaşte în lanţul acestor lecturi, din perioada formaţiei. Pe bunul elev părinţii îl duceau la teatru, unde avea să-i urmărească pe uriaşii actori ai epocii, dar poposeau şi la Muzeul de Ştiinţe Naturale Gr. Antipa. Nonagenar, – mă refer la mine , – copilul de atunci îşi va aminti de întâlnirea cu mamutul, cu balena – şi chiar cu lupul din vitrină. Licean, la Colegiul Naţional Sfântul Sava, student, la Facultatea de Litere, L.B. se va dezvolta armonios, fără crize, fără abandonuri, fără iremediabile melancolii sau triste dezamăgiri. Dacă vor fi fost –, într-o înşiruire de amintiri în care nu vine vorba nicăieri de frumoşi ochi negri întâlniţi, poate la Operă, de amiciţii, care neîndoios vor fi fost, memorialistul urmăreşte un singur fir, pe care-l răsuceşte fără noduri.
        În schimb, pe la jumătatea volumului aflăm cum s-a îndrăgostit de Istorie. Oarecum pe măsura creşterii mediilor sale la toate materiile de învăţământ, de la 9,06, în clasa a IX-a, la 9,48, în cei de pe urmă. Nici o lăudăroşenie: aşa au stat lucrurile. O putere de muncă fantastică trebuie să fi stat la baza excelentelor rezultate şcolare, tot ea i-a îngăduit să realizeze o operă considerabilă. Volumele de memorii care – sperăm – vor continua, mai departe, în comunism şi după, ne vor aduce date noi. Viaţa plină de aventuri spirituale a unui istoric, cu întregul ei palpit, ne interesează, iar când ne este povestită cu detaşare şi cu un grăunte de umor, ne poate pasiona.


Barbu CIOCULESCU







Lecturi de vacanță

        Poate paradoxal pentru cineva care ține regulat cronici de carte la două reviste literare și colaborează sporadic la alte câteva, mărturisesc că sunt om care abia așteaptă o perioadă de vacanță pentru a putea... citi. Dacă în timpul anului sunt obligat să citesc, din obligație profesională, cărți despre care trebuie să scriu, vacanțele sunt destinate lecturilor de plăcere sau de cunoaștere din afara literaturii, acelor cărți pe care curiozitatea m-a făcut să le cumpăr (de multe ori cu bani mulți) de pe Amazon sau de pe librăriile online, care se adună pe brațele fotoliului meu în turnuri din ce în ce mai înalte și pe care nu am timpul și nici confortul necesar să le parcurg în timpul anului. De obicei sunt cărți masive, de istorie, politologie, antropologie, memorialistică, toate însumând multe sute de pagini. Firește în puținele zile de vacanță nu pot citi cât mi-aș dori, dar tot reușesc să recuperez câte ceva din uriașele restanțe, la care am tot privit cu jind vreme de multe săptămâni și luni. Ca să nu spun că unele cărți care m-au entuziasmat la vremea apariției lor, mă așteaptă cuminți și aproape uitate de ani de zile.
        O carte pe care am citit-o cu mult folos în această vară a fost Ce este populismul?, a cărei ediție românească a apărut în finalul anului trecut la editura Polirom. Autorul ei, Jan-Werner Müller este profesor de științe politice la Princeton University, iar lucrarea sa lămurește definitiv o problematică des invocată, dar despre care, în general, se știu mult mai puține lucruri concrete decât se crede îndeobște. În general, prin populism se înțelege tendința unora de a pune în opoziție „poporul” și o elită, presupus coruptă, care își urmărește doar propriile interese. Dar, nu orice manifestare de contestare a puterii este populistă. Jan-Werner Müller susține - și pe această afirmație se bazează întreaga construcție a cărții – că adevărații populiști sunt cei care pretind că ei și numai ei reprezintă întreaga voință a poporului. Devine evident de aici că vocația populismului este aceea de a fi în opoziție radicală cu o putere coruptă pe care o denunță în numele intereselor generale ale poporului. Cu cât puterea este mai coruptă, cu atât argumentele populiștilor sună mai credibil, iar tendința lor de a vorbi în numele întregului popor dobândește mai multă legitimitate.
        Adevărații populiști se manifestă în toată splendoarea lor atunci când ajung la putere. Ei continuă același discurs din timpul în care erau în opoziție (altul nu știu), inventează dușmani mai mult sau mai puțin reali împotriva cărora se luptă zi și noapte pretinzând că lupta lor este cea a întregii suflări din țara respectivă. În funcție de rezultatele concrete ale guvernării, identificarea lor cu toate aspirațiile poporului sunt mai mult sau mai puțin credibile, dar absolut toți simt în orice formă de opoziție urmele complotului celor care vor binele poporului pe care doar ei îl reprezintă în plenitudinea voinței sale.
        Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan a lăsat fără serviciu sute de mii de oameni, a trimis la închisoare zeci de mii, a decapitat, practic, întreaga elită a societății turce, ca reacție la un presupus complot orchestrat din Statele Unite ale Americii de liderul islamic Fethullah Gülen. Oricine din Turcia are rezerve față de orice acțiune a președintelui Erdogan se autodenunță în ochii autorităților ca făcând parte din complotul lui Gülen împotriva poporului turc și a bunăstării sale pe care doar președintele Erdogan i-o poate asigura. În Ungaria lui Viktor Orban, discursul este același, dar vinovatul este altul: miliardarul american de origine maghiară George Soros cu demersurile sale transnaționale pentru o societate deschisă. Firește dimensiunea represivă a guvernului Orban nu se poate compara cu ce se întâmplă în Turcia lui Erdogan. Apartenența la NATO și la Uniunea Europeană înseamnă, totuși, și respectarea unor linii roșii, dar, pe fond, filosofia de guvernare este aceeași. Inclusiv politica foarte agresivă a guvernului Orban în privința maghiarilor care trăiesc în afara granițelor Ungariei se înscrie perfect în profilul său de lider populist care vorbește în numele tuturor ungurilor.
        De cu totul alt calibru, și Donald Trump este un populist. Sloganul său, America first, faptul că se referă la sine ca la exponentul voinței întregului popor american, că își ia mereu concetățenii drept aliați în toate deciziile sale, fără ca aceștia să fi fost în prealabil consultați, probează, fără tăgadă, acest lucru. La fel stau lucrurile și în Rusia lui Vladimir Putin, unde toți cei care contestă autoritatea „țarului” nu pot fi decât agenți ai intereselor străine, ostile bunăstării poporului rus.
        Specifice regimurilor autoritare din Africa, America de Sud și Asia, politicile populiste câștigă tot mai mult teren și în Europa. Franța, Italia, Austria se află de ceva vreme sub asaltul populismului, iar o țară sobră precum Germania a reușit pentru moment să-i blocheze ascensiunea doar printr-o alianță greu de imaginat, cu numai câțiva ani în urmă, între stânga și dreapta.
        La noi, partidele aflate la guvernare vorbesc în permanență de comploturi, de „statul paralel”, de „lovituri de stat”, de „oamenii lui Soros” care, toți, se opun unei guvernări cinstite, menite să aducă opulența în casele tuturor românilor. Partea originală este că în vreme ce politica de guvernare se circumscrie perfect tuturor definițiilor de manual ale populismului, aceiași politicieni ai puterii îi acuză pe ceilalți că ar promova politici populiste. De altfel, iată cum descrie Jan-Werner Müller comportamentul populiștilor ajunși la guvernare: „Populiștii aflați la putere revin invariabil la argumentul că ei sunt singurii reprezentanți moralmente legitimi ai poporului și că, mai mult, doar unii dintre oameni constituie de fapt poporul real, autentic, care merită să fie sprijinit și, în cele din urmă, să aibă o bună guvernare. Această logică se poate manifesta în trei moduri diferite: un fel de colonizare a statului, clientelismul de masă, laolaltă cu ceea ce politologii numesc uneori «legalism discriminatoriu» și, în sfârșit, reprimarea sistematică a societății civile”. Potrivit acestei viziuni, cei aflați la putere trebuie să se bucure de protecția totală a legilor. Cei care îi contestă într-un fel sau altul, nu fac parte din popor, se presupune că lucrează împotriva poporului și trebuie tratați cu toată asprimea legilor. Legalismul discriminatoriu se reduce până la urmă la principiul: „pentru prietenii mei, totul; pentru dușmanii mei, legea”.
        Care sunt condițiile pentru ca un regim populist să subziste pentru că, nu-i așa, el trebuie să se perpetueze continuu la conducerea țării deoarece numai el reprezintă voința legitimă a poporului? O spune explicit Jan-Werner Müller: „întărirea executivului, diminuând în același timp puterea judecătorească și/sau punând actori partizani în funcții judiciare”. Vă sună cunoscut? Mie al dracului de bine!
        Mă tem că pe trendul de evoluție a societății românești viitorul nu sună deloc bine!


Tudorel Urian