Gheorghe Grigurcu - Ultimul jurnal al lui Matei Călinescu
Barbu Cioculescu - Statui în vie foșnind
Tudorel Urian - Revelația Nicolae Bălcescu


Ultimul jurnal al lui Matei Călinescu

        Ultima scriere a lui Matei Călinescu este un jurnal al despărțirii de viață asumate. Cu un background patetic prin dubla-i orientare, spre viitorul prescurtat și spre trecutul ce se dilată compensator în amintiri, dar circumscris prezentului stringent al bolii și al tratamentelor. Cancerul pulmonar care i-a curmat viața a fost descoperit cu cel puțin doi ani întîrziere, ceea ce a redus mult efectul terapiei aplicate. Victimă a unui malpraxis, criticului i-au mai rămas de trăit doar un an și cîteva luni. Nu fără temei acesta își exprimă scepticismul față de „speranța” chimioterapiei pe care o califică drept „precară”. Procedeul în cauză „poate prelungi statistic viața (ceea ce înseamnă că în realitate o poate și scurta) cu cîteva luni, în cazuri excepționale cu un an (dar cazurile excepționale inverse, înregistrate pe partea stîngă a curbei lui Gauss, nu sunt luate în considerare)”. Așadar ar fi preferabilă o plonjare într-un dramatic hazard, cu tentă livrescă: „Cînd va veni momentul, voi alege și eu la întîmplare un număr necunoscut, care se va dovedi ambiguu cîștigător, dacă va ieși cumva la loteria mai degrabă borgesiană, cea din Loteria din Babylon, la care cîștigul poate fi o mutilare, tăierea unui braț, chiar execuția. Fața întunecată a hazardului, manipulat poate de o puternică și obscură «societate secretă»”. Cum își administrează Matei Călinescu timpul viețuirii de care ar mai putea dispune? Sub un calm aparent, în transparența căruia se întrevede lesne teribila alarmă a fatalității, meditînd asupra condiției existențiale. E o cursă contra cronometru, care se asociază însă cu o descumpănire a activităților curente, cu dificultatea de a reduce cît de cît dezordinea intempestiv ivită: „În genere, trăiesc după principiul (sănătos, în fond) one day at a time. Fiecare zi e (sau nu e ) una din ultimele, dar asta nu se simte direct. Cum boala terminală m-a prins într-un moment în care n-aveam nici un proiect în afară de acest Altfel de jurnal (proiect deschis, aleatoriu, de refacere nesistematică a trecutului, un fals proiect, în fond, dacă nu chiar un anti-proiect), sunt la fel de dezorientat și acum cum eram cu o lună-două în urmă. Sau poate chiar această dezorientare era, fără să-mi dau seama, un simptom ascuns”. Întrebările pe subiectul morții probează o înfrigurată coliziune a contrariilor. Să aibă supraviețuirea „o legătură tainică cu oarecarele” sau să fie în cauză „acel «instinct al imortalității», banalizat și fără nimic extatic, care intră în chip necesar și invizibil în țesătura vieții de zi cu zi?” Să condiționeze amnezia morții însăși, în mod elementar, viața? Să poată fi moartea „așteptată, dorită abstract (de cineva în poziția mea de acum), respinsă cu mînie (de altcineva tot în poziția mea de acum)”? Sau să rămînă „la fel de imposibil de conceput, de scandaloasă, de banală, de abisal logică și absurdă totodată”? Supoziții identic plauzibile și implauzibile. Oricum viața nu ar fi decît un provizorat care durează, un ghem provocator de contradicții. Simțămînt astfel exprimat în tăietură aforistică: „A avea zilele numărate. A muri cu zile. A trăi de pe o zi pe alta – figurat, metafizic. Dar și: infinitul azi. Ziua de mîine: topită în depărtarea transparentă a timpului”.
        Bolnavul aflat în stadiul terminal constată, cu o suplimentară decepție, că unii medici n-au pentru individul care ilustrează boala nici o considerație ca atare. În vizor, doctorița Chiorean: „Ce înșelătoare impresia bună pe care mi-a produs-o prima dată. Probabil că ea era încîntată de apariția unui nou candidat pentru studiul clinic (avea cine știe cîte locuri goale) și, cînd a văzut, după rezultatul CT-scanului pectoral, că nu mă calific, și-a pierdut orice interes pentru cazul meu – caz numeric, nu uman”. Indiferența totală a personajelor în halat alb are un efect descurajant asupra bolnavului care, rușinîndu-se de faptul că este doar „un biet om: speriat, plin de întrebări irelevante, insistent, ridicol, timid”, enervant prin naturalele sale „pretenții”, ia în calcul și o posibilă justificare a fenomenului: „Dar mă gîndesc că inumanitatea doctorilor e scuzabilă pînă la un punct, ca un sistem inconștient de apărare. Dar nu și dincolo de acest punct…”. Neîndoielnic sporită de acest cinism medical, angoasa criticului se proiectează într-o intemporalitate ce relativizează trăirea însăși. O vizionară așteptare pare a da la o parte, în deznădejdea sa, obstacolul viitorului: „A aștepta ceva – cînd nu mai aștepți nimic – e un fenomen psihologic interesant. Aștepți în afara timpului, calm, imperturbabil, dincolo sau dincoace de orice nerăbdare, căci nu există nici viitorul, nici trecutul. Cînd țelul așteptării e atins, ca prin minune, și te uiți în urmă, nu vezi nimic”. O altă supapă a crizei o reprezintă amintirea. Avivată prin scris, aceasta e în măsură a acorda trecutului, grație turnurii sale ficționale, o verosimilitate de prezent etern, de concret recurent: „Proiect de viață: să-ți amintești cît mai amănunțit, cît mai nuanțat, cît mai fantastic (sau fantasmatic) și să folosești scrisul ca pe un mod – singurul care-ți stă la dispoziție, de altfel – de a «injecta» verosimil în uitare și de a recrea secretul care dădea energie amintirii vii și tăcute de altădată”. Rezultatul unui atare proces intim are o mirabilă natură: „Finalmente, viitorul se mută în trecut: ce poate fi mai neașteptat pentru facultatea însăși a așteptării? Poate doar faptul – miracolul? – că prezentul rămîne deocamdată prezent în fața nimicului”.
        Reîntors în țară după o îndelungată absență, Matei Călinescu întîlnește o umanitate schimbată, pe care o revede cu o emoție contrasă într-o impresie estetică, aidoma imaginii unui nou, copleșitor „«bal de têtes» proustian”. Cu prilejul lansării volumului său, Amintiri în dialog, ediția a doua, la librăria Mihail Sadoveanu din Capitală, simte „cu un fel de spaimă abstractă”, reîntîlnirea cu fețe pe care nu le recunoaște ușor, „transformate în măști bătrînicioase în timpul ireal al absenței mele din țară, în cei douăzeci de ani care trecuseră subiectiv într-o clipă”. Aflat între două lumi, criticul exilat trasează cîteva portrete ale unor personalități ale vieții literare rămase în țară, cu avantajul unor interferențe între apropiere și depărtare care-i favorizează acuitatea observației. Ele ne apar cu atît mai demne de interes, cu cît se sustrag unor eventuale partipriuri ce ar fi putut fi favorizate de tangența neîntreruptă. Aici își spune cuvîntul și prozatorul care a fost Matei Călinescu. Iată-l pe severul, dar nu mai puțin capriciosul Alexandru George, orgolios, circumspect, susceptibil la extrem: „Are opinii tranșante – strong opinions în genul lui Nabokov – și e gata să polemizeze, urban, dar tăios, cu oricine nu e întru totul de acord cu el. Nu suportă critica în scris și răspunde pe larg oricărei rezerve și chiar și celor mai vagi aluzii în care descifrează (sau, mai des, imaginează) intenții răuvoitoare. Pare a se complace în postura de victimă a prostiei și inculturii dominante în mediul cultural românesc, pe care-l disprețuiește fără rest. De aceea are puțini prieteni în lumea literară, ceea ce explică, în parte cel puțin, marginalizarea lui, în ciuda unei opere abundente și importante”. De-o eleganță crepusculară a scrisului său, reprezentant al altei epoci și al unei alte literaturi, cochet retroactiv, Alexandru George „presupune, pentru a fi apreciat, o cultură rafinată, de tip francez, care s-a oprit parcă la Villiers de l’Isle-Adam, Léon Bloy sau Remy de Gourmont, și care e lipsită de rezonanță chiar și în Franța contemporană. (Pe Léon Bloy mi-l citează, e unul din micile lui ritualuri verbale, cu ocazia invitației la «șezătoare»: «Tu știi că mă folosesc rareori de telefon căci, ca și Léon Bloy, mă tem că la celălalt capăt al firului ar putea fi diavolul»”. O mare decepție are Matei Călinescu în legătură cu Nicolae Balotă, coleg o vreme cu subsemnatul la redacția Familiei, întrucît acest important cărturar a avut un imprevizibil drum sinuos sub aspect etic: „Ce-l făcuse pe acest intelectual erudit, după ani grei de închisoare pînă în 1964, după ce publicase în perioada de miniliberalizare a regimului multe eseuri în periodice și cîteva cărți solide de critică fără nici cea mai mică concesie politică (citisem cu plăcere Euphorion și cartea despre Urmuz) să devină colaborator la «organul central» al Partidului Comunist? După plecarea mea din țară am aflat că Balotă fusese numit (în 1974), de către partea românească, profesor mai întîi la München și apoi la Paris. (…) Deși mi-am propus să nu mă mai mir de nimic, nu m-am putut împiedica să fiu șocat, și totodată incredul, cînd am aflat în cursul călătoriei în România că Balotă are un dosar imens de colaborator al Securității din chiar momentul în care a ajuns la München”. Cu această asprime a concluziei interogative: „Cum își va fi putut justifica față de el însuși semnarea pactului diabolic? Se va fi văzut – megaloman și cinic ascuns – ca un fel de nou Faust, evitînd astfel rușinea și disprețul de sine? Cine poate ști?”. La A.E. Baconsky putem constata o evoluție inversă, de la trecutul jubilant colaboraționist la „un anticomunism răspicat și intransigent, un anticomunism de poet-aristocrat și de dandy în tradiția baudelairiană, straniu prelungită în mizeria cotidianului din acei ani. Într-adevăr, mi-l amintesc totdeauna îmbrăcat în haine croite generos, de cea mai bună calitate, cu fulare de mătase în loc de cravată, sau cu lavalieră anacronică, avînd în întreaga lui ținută ceva informal elegant și vag sfidător”. Și totuși! „În perioada lui «proletcultistă» de care n-aducea niciodată vorba, el nu s-a rezumat la a scrie versuri grotești «pe linie». Era un tînăr comunist «convins», victimă a «autopersuasiunii», acest fenomen atît de bine analizat de Czeslaw Milosz în Gîndirea captivă”. Fapt ce l-a făcut pe I. Negoițescu, exponent al unui „estetism boem”, să refuze concilierea cu estetismul „aristocratizant”, scorțos al autorului Cadavrelor în vid. Nu fără un motiv personal: „Nego îmi spunea că fusese denunțat public, «demascat» în nu mai știu ce ședință cu scriitorii de la Cluj, de către Baconsky, la începutul anilor 1950”. Între cei doi exista o incontestabilă falie a diferenței de caracter și comportament: „I-am vorbit lui Nego, cu care mă împrietenisem, despre Baconsky, despre o posibilă reconciliere, fie și doar în spirit, dar el rămînea neînduplecat. Iar lui Baconsky, cu care nu aveam de altfel relații prea apropiate, nu i-am vorbit niciodată despre Nego. Îmi dădeam seama că, în fond, caracterele lor nu se potriveau deloc: sociabilitatea fermecătoare a lui Nego, umorul lui, volubilitatea lui plină de candoare (cînd aceasta era un mecanism defensiv) se opuneau pozei aristocratice a lui Baconsky, care sfîrșise prin a deveni a doua natură, atitudinii lui distante, superior binevoitoare”. Iar impresia lăsată lui Matei Călinescu de Andrei Pleșu e constrînsă în puține cuvinte: „Pleșu: amabil, vorbăreț, spiritual, ocolind cu discreție subiectele delicate. «E un bun diplomat», comentez eu, «poate prea inteligent și învățat pentru un diplomat profesionist; și prea frivol pentru un filosof»”.


Gheorghe GRIGURCU







Statui în vie foșnind

        Sunt cele, douăzeci la număr, din recenta carte a dlui Mihai Vornicu, unde acestea mai sunt şi de hârtie – cu călinescianul subtitlu „Studii şi impresii asupra literaturii române”. Douăzeci de medalioane jumelate pe întâia copertă a volumului, de la chipul – desigur imaginar – al cronicarului Neculce, la acela, desigur familiar nouă, al lui Marin Sorescu. Pentru buna liniştire a lectorului, câteva cuvinte premerg capitolul care deschide, în fapt, lucrarea, intitulat „Homo criticus despre critică – genul proxim şi diferenţa specifică”, un capitol esenţial întru fixarea poziţiei autorului în gingaşa temă a raportului dintre critica literară şi literatura însăşi, deci încadrabil literaturii, creaţiei adică, sau ba. Opinia dlui Mihai Vornicu este cât se poate de judicioasă, convingând şi seducând prin pertinenţa argumentaţiei, dând iluzia obiectivităţii, deci critica nu e mai puţin secţiune orizontală, sincronie, în istoria literară. Spre deosebire de critica muzicală, de cea plastică, critica literară operează prin aceleaşi mijloace de natură lingvistică şi cu aceleaşi elemente din care se alcătuieşte creaţia sciitorului, prin cuvânt, adică, de unde „firesc şi inevitabil, tinde să devină ea însăşi un gen literar”. Ceea ce, am spune noi, i-a surâs lui Eugen Lovinescu şi G. Călinescu, nu şi lui Şerban Cioculescu, adept al strictei separări a genurilor.
        Istorie a literaturii noastre – cu câteva file lipsă – deci de la naştere, până în pragul celui de al douăzeci şi unulea secol, lucrarea se deschide asupra acelei „O samă de cuvinte” a lui Ion Neculce, amănunţit narată până la descoaserea firelor, operaţie pe care, cu multă vreme înainte, o făcuse şi Şerban Cioculescu, purtat de bănuieli ce i s-au adeverit. Era firesc ca şi dl. Mihai Vornicu să dea în vileag anumite vicleşuguri ale cronicarului, în cele spuse ori anume tăcute. Sunt probe, pe care dl. Mihai Vornicu le numeşte. Iar Letopiseţul lui Neculce nu este cea mai sigură sursă de informare, „fiindcă autorul manipulează scenele şi schimbă luminile, îngroşându-le sau estompându-le, spre a ne duce să vedem fapte şi personaje prin filtrul propriilor lui simpatii şi ranchiune, pe care nu întotdeauna le dă pe faţă corect”. Foarte limpede poziţionare: „El (Neculce, n.n.) se trage în umbră verosimil şi subtilitatea stă în falsificarea adevărului, fără a ascunde ceva, ci doar potrivind lucrurile astfel încât îndărătul cuvintelor oarecare, fraza arată deodată viclenie şi mare iscusinţă”.
        Portretul lui Neculce se alcătuieşte memorabil: „El este un înţelept rural, iubitor de moşie şi de tradiţie – şiret ca Păcală când trebuie, amar şi sfătuitor ca moşnegii mai tot timpul”. O lungă experienţă de viaţă „ i-a arătat să n-aibă încredere în cei foarte mari, cărora le-a stat în preajmă. De la Dinicu Golescu, un european de la Porţile Orientului, la începuturile veacului al XIX-lea, la Heliade Rădulescu, poet al ruinelor, la Ion Ghica – şi mai puţin cunoscutul colonel Lăcusteanu, George Sion, Radu Rosetti, atât de necesari înainte de a trece la galeria celor mai mari – Eminescu, I.L. Caragiale, cu fiul său Mateiu, parfumul unei întregi epoci este evocat, cu criticul său cel mai popular în epocă, Titu Maiorescu.
        Lui Nicolae Iorga i se dedică numai un portret, în liniile mai dinainte trasate de G.Călinescu: „Temperamentul elementar, vitalitatea hirsută a tenului măsliniu şi ochii holbaţi” cu „francheţea sincerităţii fără ocolişuri şi umoarea irascibilă”. Lui Gala Galaction i se recunoaşte meritul de a-şi fi găsit la începuturi formula convenabilă temperamentului său, degradând-o ulterior printr-o proastă alegere a principiului estetic, spre a-i recunoaşte, totuşi, un anume har, mai precis celui care şi-a înscris numele în istoria literară, în ciuda unei arte poetice mai degrabă simplistă „şi adesea forţată”.
        Cazul, cu mult mai complex al lui Tudor Arghezi este cercetat de la strămutarea în literatură a unui artist primitiv şi energic, „tot atât de adânc ţăran, cât şi inventator de esenţializări moderniste”. Erosul arghezian este analizat în profunzime, prilej de a propune şi formulări ale spacificului etnic .
        Sunt adevăruri curente, precum acela că „literatura română modernă s-a ridicat pe limbajul direct oral, mai mult ori mai puţin îngrijit”, pe când „fundamentul înnoirii ei de la vremea Junimii, şi mai cu seamă în secolul XX, stă în evoluţia tehnicii literare”! Cu precizarea că aproape toţi marii scriitori români sunt „stilişti”, deci cultivând cu voluptate polifonia şi muzicalitatea verbului. Cu o lungă listă, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, „aceştia însemnând oralitatea”, Eminescu, topind în fluenţa versului sensuri şi sonuri muzicale, spre Arghezi, Ion Barbu, Sadoveanu, Mateiu Caragiale, G. Călinescu, cu toţii au potrivit cu măiestrie cuvântul, încât o istorie a capodoperelor (şi maeştrilor) literaturii române „nu cu multe excepţii, evidenţiază chipul proteic al unui poeta faber, scriitorul artizan”.
        Vom citi, deci, fără a tresări, că la toţi marii virtuozi ai condeiului fraza e uneori barocă şi „gratuit de corectă” – verdict uscat, definitiv. Capitolul final îi este dedicat lui Şerban Cioculescu, „un critic caragialofil”. Dimpreună cu criticul care, poate, i-a fost profesor, Mihai Vornicu crede în perenitatea operei caragialiene. – Şi asta, fiindcă este fondată pe normele estetice ale clasicismului.
        Trăind de mai bine de trei decenii în exil, Mihai Vornicu dovedeşte apartenenţa la spiritualitatea ţării sale, ca şi pe timpul când ne vedeam zilnic în saloanele Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G Călinescu”, din Capitală. În ani de tinereţe şi de maturitate.


Barbu CIOCULESCU







Revelația Nicolae Bălcescu

        Înainte de căderea comunismului, chipul lui Nicolae Bălcescu era, fără îndoială, cel mai familiar și mai iubit de români. Era chipul care apărea pe bancnota de 100 de lei, cea mai valoroasă bancnotă românească a timpului. Dincolo de aceasta, se știau prea puține însă despre omul din imagine, care, musai, trebuie să fi fost cineva important în istoria țării, dacă i se dăduse cinstea ca imaginea sa să fie tipărită pe cea mai valoroasă bancnotă a țării. Se știa, vag, că a fost un revoluționar de la 1848, pomenit cel mai adesea în câte o înșiruire nesfârșită de nume în cărțile de istorie și că a scris o carte, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, din care un fragment plin de poezie, dar și de înălțătoare sentimente patriotice, era reprodus în manualele de limba română din ciclul gimnazial. Eventual, tot pe la orele de istorie, profesorii spuneau despre el că a fost istoric, parcă pentru a i se atribui o calificare, dar fără niciun fel referințe la o eventuală operă științifică, argumentul principal fiind tot monografia dedicată domnitorului care a izbutit prima unire a românilor, citată însă mai frecvent, cum spuneam, la orele de literatură.
        Poate, puțin surprinzător, o spectaculoasă readucere în atenția publicului de la noi a personalității lui Nicolae Bălcescu ne vine de dincolo de Prut. Excelenta editură Știința de la Chișinău, face un act de uriașă cultură prin publicarea operelor majore, unele cu o circulație foarte restrânsă, ale unor autori din anii de pionierat ai literaturii române. Unele dintre aceste comori îngropate de multă vreme prin arhive, sunt, cum spuneam, prea puțin frecventate, chiar și de către specialiștii în domeniu, dacă specialitatea lor nu vizează direct autorii în cauză. După publicarea monumentalei ediții în șaisprezece volume a operei lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, a operei lui Alecu Russo, ori a celei a lui Constantin Negruzzi sau Dimitrie Cantemir, editura Știința ne oferă acum două volume superbe conținând cvasi-totalitatea scrierilor tipărite ale lui Nicolae Bălcescu.
        Primul volum conține Scrieri istorice, politice și economice, iar cel de-al doilea textul integral al capodoperei (neterminate), Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. Textele de „publicistică” – unele tratate științifice în toată regula - din primul volum sunt publicate în ordinea cronologică a apariției lor, cele mai multe dintre ele fiind publicate o singură dată în cursul vieții autorului, în revistele timpului. Unele dintre texte au fost reproduse după manuscrisele originale, aflate în custodia Bibliotecii Academiei Române. Autorii ediției au încercat să reproducă întocmai conținutul textelor, făcând, acolo unde a fost cazul, trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin, dar menținând neschimbată topica frazei și, cu puține excepții, forma cuvintelor din original. Textele astfel rezultate nu sunt, cel puțin la început, comod de citit, dar ele sunt, prin aceasta, de două ori valoroase: pentru ideile pe care le vehiculează, dar și ca model de evoluție a limbii române. Realmente se vede un mare progres de expresivitate și stilistic de la primele texte tipărite până la scrierea finală, rămasă neterminată, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.
        Nicolae Bălcescu a trăit doar 33 de ani. S-a născut în 1819 și a murit în 1852. Prin scrisul său a distilat însă ideile cele mai importante vehiculate în spațiul european la mijlocului secolului al XIX-lea. Este epoca în care s-au pus bazele României moderne și ale unirii al cărei centenar îl sărbătorim în acest an. Deși Nicolae Bălcescu nu a apucat nici măcar unirea Moldovei cu Țara Românească, în mintea sa revoluția socială (la care a participat activ în anul 1848), dar și cea națională (încheiată cu Marea Unire din 1918) erau clar conturate și rațional argumentate. Adrian Marino spunea că epoca din primii ani de după căderea comunismului semăna cu cea de la 1848. În sensul că o țară întreagă era de (re)construit, erau create premisele unui nou val de modernizare și ale împlinirii statale printr-o eventuală reunificare cu Republica Moldova. Pentru aceasta ar fi trebuit să avem și o generație de militanți politici cum a fost cea de la 1848. Care să îmbine viziunea cu deschiderea către nou și atenția la cursul lumii contemporane pentru găsirea marilor oportunități de acțiune.
        Primul text publicat de Nicolae Bălcescu datează din anul 1844. Autorul avea 25 de ani, iar textul se numește Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum. Ceea ce șochează astăzi din lectura acestui text este modernitatea gândirii. Dincolo de informațiile punctuale pe care le oferă, textul este, implicit, un excelent ghid despre cum trebuie valorificate sursele istorice. Bălcescu utilizează aici toate scrierile cronicarilor, documentele găsite în arhive, tratatele unor istorici străini pentru a studia organizarea armatei la un moment sau altul, dimensiunile acesteia, tacticile de luptă utilizate în marile bătălii în care a fost implicată. Documentul este colosal prin multitudinea și precizia datelor, ca și prin relevanța politicilor duse în diverse perioade în domeniul militar, care au determinat momentele mai faste sau mai negre din istoria țării. Cele mai cumplite zile ale Istoriei României au fost cele ale perioadei fanariote, în care armata a fost, practic destructurată. Cu siguranță, mulți dintre cei care sunt preocupați de cariera militară vor putea medita cu folos pe marginea tipurilor de organizare militară trecute în revistă de autor și, prin aceasta înțelege mai bine specificul epocilor trecute, dar și intui poziția Principatelor române în Europa acelui timp.
        Absolut toate scrierile lui Nicolae Bălcescu sunt subsumate unui singur scop: emanciparea României. Aceasta presupune obținerea independenței în raport cu marile puteri zonale (în special Rusia și Turcia), reforma socială prin dezrobire și împroprietărirea țăranilor, ridicarea conștiințelor și apărarea binelui comun și, toate având ca finalitate, unirea tuturor românilor, inclusiv a celor din Transilvania într-o singură țară. Acesta fiind scopul, obsesia sa pentru domnitorul Mihai Viteazu este pe deplin justificată. Acesta a reușit emanciparea națională în raport cu puterile străine și unificarea celor trei Principate sub un singur stat, dar, din cauza trădării, nu a mai apucat să facă și reforma socială. Oricum el este marele model de succes al românismului, inclusiv pe plan militar, bătălia de la Călugăreni fiind numită de Bălcescu „Termopile al românilor”.
        Poate părea șocantă astăzi fermitatea cu care era conturată la nivelul anului 1848 ideea unității românilor. Bălcescu notează că, inclusiv în timpul revoluției de la 1848, pe Câmpia Libertății de la Blaj s-a strigat „Noi vrem să ne unim cu Țara!” Într-un articol publicat în anul 1851 în revista Junimea Română el expune cu multă luciditate care sunt condițiile care pot duce la îndeplinirea marelui deziderat în climatul politic de la mijlocul secolului al XIX-lea. Încă o dată, adaptând totul la ziua de azi și schimbând ceea ce este de schimbat se pot obține sugestii fructuoase în ideea unei eventuale realipiri a Basarabiei la țara mamă: „Vorba unire e azi în toate inimile. Toți o voim; dar nu unirea părinților noștri prin sabie. Mihai singur agiunse prin geniul său la o asemenea unire și geniul său nu fu destul pentru a o consolida. Ea căzu. Vrem unirea morală; vrem ca tot românul să simtă trebuința ei și s-o dorească. Numai ea e vecinică. Pentru aceasta iar trebuie luminarea poporului.” (Trecutul și prezentul, în vol. 1, p. 290)
        Beneficiind de un dens și competent studiu introductiv al profesorului Mircea Anghelescu, volumele de Opere ale lui Nicolae Bălcescu sunt adevărate lecții de învățătură și pilde de patriotism aplicat. Fiecare om care iubește această țară ar trebui să le aibă în bibliotecă. Iar afirmația lui Jules Michelet, potrivit căreia, dacă ar fi trăit, Nicolae Bălcescu ar fi fost unul dintre marii istorici ai epocii sale, are deplină acoperire.


Tudorel Urian