Gheorghe Grigurcu - Traiectul unui critic
Barbu Cioculescu - Descântece, eresuri, ghicitori
Tudorel Urian - Textualism în forme fixe


Traiectul unui critic

        Avînd în spate o îndelungată activitate, Constantin Călin meditează la condiția criticului literar. Concluziile la care ajunge au un aer de sapiență mărturisitoare care ne-ar îngădui însă, în egală măsură, a le atribui caracterul unor preliminarii. Oare un comentator al producției literare aflat la început de cale n-ar putea avea aceleași incertitudini, nu s-ar putea interoga într-un chip similar? În definitiv la ce bun critica? „Cui bono? Cui prodest? Sunt întrebări inevitabile. Ni se amintește că, din punct de vedere istorico-literar, «jocurile sunt făcute», că imaginea majorității celor despre care am scris e definitiv conturată. Și – pentru completa descurajare – că nici propria mea imagine nu se va lăți, după asta, cu vreo iotă”. Asta pe de-o parte. Pe de alta apare subiectul perenității scrisului critic. Este acesta pasager, cu o durată de viață măsurată de tranziția de la un număr la altul al publicației unde apare, sau ar putea interesa în continuare? Autorul nostru recurge la un moment de dubiu, ușor retoric în stilistica demonstrației („Oare, într-adevăr, cronicile și recenziile «trăiesc numai o zi»? Pălește ineluctabil cerneala cu care au fost scrise? Se șterg, dispar definitiv elementele lor de interes estetic, biografic, sociologic?”), pentru a da un răspuns negativ. „Efemeridele” criticii, în pofida asemuirii lor cu cele din lumea insectelor, s-ar putea bucura de continuitate, cochet declarată în nume propriu: „cert deci, așa-numitele «efemeride» pot avea viață lungă. De ce n-aș crede că și o parte dintr-ale mele au încă puls, respiră, vibrează, ba, cîteva, și «înțeapă»?”. Reunindu-și în volum textele mai vechi, Constantin Călin le supune unei motivabile revizuiri, în duhul unei autocritici aidoma celei pe care și-o aplică orice om de litere asupra produselor sale de care l-a distanțat timpul. Scriem nu pentru a ne roti invariabil în cercul acelorași formule, ci cu o aspirație progresivă, cu nădejdea ameliorării lor care practic nu ia sfîrșit. Nu fără momente sacrificiale: „Ne-am combătut «ațipirile», m-am recitit cu ochi de străin și, pentru a limpezi priveliștile, am tăiat vegetația excedentară cu o mînă de dușman”. Și încă o chestiune, dezolantă. Avînd, din păcate, un domiciliu marginal, precum de altminteri și subsemnatul, Constantin Călin a fost nevoit a se supune patului procustian al unui spațiu de manifestare publicistică restrîns, ilustrînd neajunsurile contrariilor: „Exercițiul critic e influențat de locul și timpul în care «oficiezi». Am scris – pe rînd sau concomitent – la o revistă și (unific) la un ziar. La revistă, rubrica era largă cît un salon; cea de ziar era strîmtă ca un culoar de vagon. Într-o parte trebuia să fiu lung, în cealaltă scurt și să-mi schimb ținuta, retorica”. Abia cu greu lucrurile se pare că au intrat pe un făgaș acceptabil, spațiul tipografic ajungînd a corespunde cu o veritabilă „descătușare sufletească” a autorului în discuție.
        Să indicăm acum cîteva din preferințele critice ale lui Constantin Călin. Fără dificultate ne dăm seama că ele răspund aidoma unor rezonanțe în înseși trăsăturile discursului d-sale critic, justificîndu-l în chip intim. Stabilind calitățile unor confrați, criticul găsește oarecum reflex puncte de sprijin ale modalităților personale. Despre Al. Piru: „De peste 50 de ani citește aproape tot ce s-a publicat la noi și nu a ajuns la «apepsia», la dezgustul la care alții ajung numai după cîțiva ani de exercițiu ca recenzenți. Menținerea în actualitate e ea însăși o performanță. Dar lucrul esențial e calitatea lecturilor, care, în cazul său, sunt veritabile manifestări de vigilență intelectuală. Nimic nu e lăsat neînțeles, dimpotrivă, totul descifrat, confruntat, explicat”. Putem confirma că din „manualul” care a constituit pentru Constantin Călin opera lui Al. Piru, acesta a deprins scrutarea atentă a creațiilor literare, „explicația” lor cîtă ar fi posibilă în coordonatele unei „documentări” satisfăcătoare, a unei „independențe” a spiritului și, desigur, a perseverenței travaliului în cauză. În legătură cu Mircea Zaciu, criticul băcăuan a reținut pesemne „o anumită demnitate a articolului de istorie literară scris pentru revistele de cultură, imprimîndu-i pasiunea și vigoarea comentariului curent, de unde și audiența acestor rubrici, veritabile puncte de atracție ale publicațiilor respective”. Altfel zis un soi de pragmatism superior, o disciplină a interpretării circumscrise de o rubrică, țintirea unei autorități simpatetice. Iată și caracterizarea făcută altui confrate posibil mai important: „I. Negoițescu este o personalitate proeminentă a generației sale, fără a se bucura însă de popularitatea lui Al. Piru sau a lui Adrian Marino, situație la care se poate medita”. Analiza în genere favorabilă conține însă aici și filoanele unor rezerve la care ne așteptam mai puțin: carența „popularității”, „serioasa agitație”, megieșă cu „scandalul”, a „planului istoriei literare române”, îngustimea paletei exegetice, redusă la „o percepție strict estetică a operelor”, văduvită de „plăcerea înregistrării informațiilor de alt ordin”. Posibilele reproșuri nu merg foarte departe, dar Constantin Călin notează sugestiv că „nu consider Însemnările drept o carte căreia nu i se poate reproșa nimic”. Cu o mustrătoare mișcare a capului, îi mai atribuie criticului „voluptatea (superior polemică) (…) de a supraestima anumite valori ale trecutului”, precum și „spiritul partizan manifestat în abordarea unor scrieri contemporane”. E o probă a situării lui Constantin Călin de partea unei critici mai puțin subiective, mai temperate, „solid documentate”, arbitrînd „între neînțelegeri (reale sau presupuse) ori între excese”, apelînd la spiritul de finețe cu concursul celui de geometrie, spre a-l cita din alte locuri. E o opțiune specifică unui temperament subordonat instanței raționale.
        Remarcabilă ni se înfățișează independența opiniilor lui Constantin Călin. În speță înainte de 1989, critica din provincie era foarte frecvent aservită opiniilor de la „centru”, puterea politică, cea care nu admitea nici măcar nuanțe diferențiale, prelungindu-se într-un fel și în sfera culturii. Dacă un nume avea girul autorităților din care decurgea o gloriolă regizată, a-l pune în discuție dintr-un alt unghi de vedere decît cel oficializat constituia un act de riscantă cutezanță. Cel ce scrie prezentele rînduri a cunoscut fenomenul pe piele proprie. Dar nu numai „celebritățile” literare din acea vreme beneficiau de un atare statut privilegiat, ci și alți condeieri îndeobște cunoscuți printr-o expansiune în lanț a năravului adulator. Nefiind niciodată după știința noastră un admirator factice al marilor colaboraționiști, Constantin Călin nu s-a dat în lături nici a înscrie o seamă de insatisfacții la adresa unor autori de o în genere bună reputație. Cîteva exemple. Laurențiu Ulici (în 1969) e astfel întîmpinat aprobator, dar prin formulări care, în contracția lor excesivă aidoma unui corset, sugerează o distanțare: „Cap abstract, de o luciditate severă, înclinată spre scientism, Laurențiu Ulici e adeptul unei critici în raționamente, algoritmică, paradigmatică. (…) Odată stabilită tema, motivul și ipoteza, atenția sa se concentrează exclusiv asupra speculațiilor și bravurilor dialectice ale propriului său spirit. Celelalte simțuri par anihilate. Discursul său e ferm, «strîns», tranșant și dictatorial”. Probozit în mai mare măsură e Ovidiu Genaru: „Scrisul lui Ovidiu Genaru e senzual, plastic, curgător; îi lipsește însă – proza face și mai evident acest lucru – dimensiunea interogativă, reflexivă, altfel spus gravitatea. Iluzia cea mare place fără a tulbura. Dintr-o prea mare dezinvoltură, autorul riscă să pară – ba, pe alocuri, chiar și să fie – superficial. Cantitativ numeroase, «ingredientele» ocupă un spațiu exagerat în raport cu fondul”. La rîndul său, Mircea Tomuș primește aproape un vot de blam: „Consecventă principial, cu multiple reacții «împotriva cursului judecății comune», critica lui Mircea Tomuș, înlănțuire strînsă de raționamente – un veritabil spectrum logic – e uscată sub raportul expresiei, definițiile de opere și formulările cu adevărat memorabile ivindu-se ca excepție. (…) De aceea, critica sa e un document intelectual cu rezonanțe restrînse. La proporțiile unui cenaclu profesionist sau al unui cerc de studiu, de pildă”. O mențiune aparte merită neîndoios aprecierile asupra lui Gabriel Liiceanu, neinhibate de prezenta-i notorietate autoritară, întrucît, alături de oarecum convenționala aserțiune că d-sa e „situat ferm pe terenul principiilor, intransigent, nedomolit”, capătă glas ferm cîteva decepții: „Discursul său arde dar nu încălzește, zguduie dar nu tulbură. Un prim motiv ar fi acela că e prea încordat, că are puține exemple și imagini care să ilustreze și să fixeze în memorie tezele. Altul ar fi recursul minim la biografie, care poate da un plus de justificare atitudinilor și crea impresia că afirmațiile sunt «idei trăite» . Iar al treilea motiv l-ar constitui sacrificarea nuanțelor prin simplificări menite să forțeze demonstrația. Admir rigorismul, mai ales în aceste vremuri de laxism și confuzie, însă fără comprehensiunea totalității nu se poate ajunge la o judecată dreaptă”.
        O chestiune delicată a cronicilor lui Constantin Călin derivă, am putea spune inevitabil, din statutul d-sale (punem totuși termenul între ghilimele) „provincial”. Mediul acesta fatalmente restrîns, cu o reducție valorică prin însăși natura sa, îi aduce în față o legiune de literați de ținută modestă ori mai prejos de atît, pe care, în temeiul pînă la un punct inevitabil al unei complezențe pe care un condei civilizat nu are cum s-o elimine cu desăvîrșire, îi înregistrează nu o dată. Din fericire, rabatul la calitate e minim. Cu politețe, cu paciență, dar mai cu seamă cu probitate, criticul își rostește verdictul cuvenit. Nume precum Onu Cazan, Doina Cernica, Niadi Cernica, Honorina Ina Chitic, Iacob Florea, Toader Hrib, Vasile Iancu, N. V. Turcu, Adrian Voica etc. apar fără a impieta asupra bunei d-sale credințe. Nici cazul cîte unui fost provincial, cu unele merite indenegabile, nu-l derutează. E situația în care se află Radu Cârneci. Cordialitatea un pic prea luminoasă cu care, într-o ocazie festivă, e întîmpinat precum o cunoștință veche, revăzută la mari intervale de timp, nu e lipsită, din norocire, de pigmenții unor rețineri ce relativizează suprafața acesteia: „Poet tînăr, cu o viață sentimentală bogată, cochetînd cu boema, ca majoritatea celor din epocă, Radu Cârneci a intuit importanța temei (dragostea) și posibilitatea succesului, abordînd-o. Literar, el a adoptat discursul solemn, exersat și în alte ocazii, dus apoi pînă la virtuozitate, care magnifică și mitologizează iubirea. Astăzi însă gesticulația sacerdotală, stilul alegoric, rafinamentul (totul e curat și înmiresmat) riscă să pară excesiv de subtile (…). A iubit prim-planurile (o arată și fotografiile din carte) și a căutat să fie egal în înălțime cu cei înalți. A rămas «șef» chiar și în poziții subalterne”. Ironia e incontestabilă.
        Nu ezităm a-l socoti pe Constantin Călin, cel legat de tărîmul Bacăului bacovian, drept unul dintre comentatorii literelor noastre cei mai demni de stimă în cuprinsul seriei generaționiste căreia ambii îi aparținem. Și nu în ultimul rînd de prețuire a migalei scriptice atracțioase de care dă dovadă în paginile d-sale, îndrumate de o luciditate în care pîlpîie mirajul formei.


Gheorghe GRIGURCU







Descântece, eresuri, ghicitori

        Când un cercetător ne vorbeşte de fondul nostru prelatin – iar începutul l-a făcut însuşi Lucian Blaga, observând fondul obscur al originii noastre –, o îndoială mă încearcă în privinţa folosului continuării lecturii. Este, poate, urmarea unei ciocniri de opinii, unde ne-am vedea obligaţi a împrumuta armele adversarului. Căruia, între noi fie vorba, nu-i purtăm cine ştie ce stimă. N-aş ţine, totuşi, la originea noastră latină, n-aş ţine morţiş adică, dacă factori circumstanţiali – cum ar fi căderea în mâini a noi cărţi neaşteptate –, n-ar interveni cu forţa clipei.
        Cartea d-nei Daniela-Olguţa Iordache se intitulează „Deconspirarea poeziei magice” şi poartă subtitlul: „Eseu pe propria răspundere”, tipărită fiind la editura „Bibliotheca” din Târgovişte – an 2018, şi, pe lângă text, oferă lectorului multe – şi semnificative, în sensul lucrării –, ilustraţii, iar la urmă, 422 de ghicitori dintr-al nostru folclor. Pentru a nu încuraja lenea lectorului, pe coperta tomului străjuiesc două chipuri de femeie, din artele antichităţii, în două opuse stări sufleteşti – între seninătate şi furie. În două mari sectoare se împarte cartea şi lucrarea d-nei Daniela-Olguţa Iordache, primul intitulat „Cloşca cu puii de aur”, cel de al doilea având chiar titlul general al volumului.
        Autoarea îşi deschide aripile asupra urbei copilăriei mele – Găeştii. A găsi o origine nobilă orăşelului plin de găi, cel puţin în copilăria mea, i-a părut autoarei o sarcină de onoare – şi unde te-ar fi dus gândul mai repede decât la Gaia, antica zeiţă a elinilor. De altminteri, la nu ştiu care aniversare a oraşului, l-am auzit pe primar recurgând la aceeaşi ilustră origine, mai exact, regretând că nu poate susţine teza. Convingerile autoarei sunt ferme, clar exprimate: „Fiii Gaei îşi ziceau geţi, iar pe vechiul lor steag apărea o cioară”. Cu precizarea: „Pe steagul Ţării Româneşti cioara a fost înlocuită cu Pasărea Phoenix, care ţine în cioc o cruce”. În apropierea Găeştilor, al căror nume nu vine deci de la ciori, ci de la „Pământul Gaei”, trec mai multe pârâuri, Cobia, dublul apei/ căii sfinte, deoarece bia înseamnă cale/apă, Sabarul, râul zeului preferat al geţilor Sabas/ Sabel, de la „Babel”, zeul care vegheză şi totodată zeul războiului, deoarece în limba protolatină „belus” înseamnă „război”.
        Atât de slab înzestrat în cunoştinţe de limbă protolatină aş fi putut să renunţ la lecturarea unei cărţi care mă depăşea în punctele cele mai sensibile, ca şi în orişice cunoştinţe magice; mi-am continuat, totuşi, lectura. Curaj care mi-a fost răsplătit. Foarte pe scurt, poezia magică nu se naşte în pură gratuitate, ci în foarte precise scopuri tămăduitoare. Dintre tămăduitori, folclorul o pomeneşte în primul rând pe Maica Domnului. „Poezia magică a descântecului, începe, orice s-ar spune, cu Maica Precista, Maria Gaeia, Cloşca cu puii de aur, mama cu o infinitate de fii, mama universală, UTER SACRU, GURA, OMPHALOS, OU PRIMORDIAL”. Mamă sfântă a geţilor – aceştia populau Muntenia, Oltenia, Banatul, pe când în Transilvania predominau thracii
        indoeuropeni. Ca și astăzi, geții erau de înălțime medie, șateni şi cu ochii căprui, pe când „abbii”, populaţia tracă, erau înalţi, blonzi şi cu ochi albaştri, ca popoarele nordice.
        Cât priveşte zeităţile, geniile, Hermes a fost la începutul războiului dintre Gaea şi Osiris, de partea celei dintâi. În folclorul nostru, lui Hermes i se spune „Ler împărat”. Născocitor al hermetismului savant, a pus şi temeliile unui hermetism popular. Pentru Hermes, a descânta însemna a reface ORDINEA PRIMORDIALĂ. Iar în Dacia, numele trismegistului se leagă de Sarmisegetuza, ce se traduce: „Sarmis e zeul geţilor”. O pe cât de personală rescriere a mitologiei, pe atât de îndrăzneaţă. Cum şi genul de informaţii: „Capitala geţilor s-a numit HELIS – Capitala înălţimii, adică, iar regatul Elis – vezi Câmpiile Elizee”.
        Absoluta vindecare de rău este treaba celui care caută adevărul, în credinţă. O amplă introducere a lectorului în cea de a doua parte a lucrării, intitulată „Şerpeşte pe lumina luminată”, oferă serii de descântece: de jele, de Muma Pădurii, de Mătrice, de tras, de deochi, de brâncă, de bubă. Culese în trecutul secol, dar şi mai dedemult. Bunăoară de la Radu Safta, din Găeşti, în 1894, o mică enciclopedie a bubelor:
        „Bube de 99 de feluri
        Bubă avrămească
        Bubă tătărască
        Bubă românească
        Bubă de noapte
        Bubă de zi
        Bubă de la miezul nopţii
        Bubă de minut
        De la X
        Din inimă
        Din călcâie
        Sub toate oscioarele
        Din toate mădularele
        Să rămână curat, luminat
        Ca în ceasul când Maica Precista l-a-nchinat”.
        Există, aflăm, descântece de dat în bobi, de muşcătură de nevăstuică, de şarpe, de apucat, de strâns. Bunăoară, de la Tudor Niculina, din Găeşti, s-a cules acest descântec de şarpe:
        „Ce stai trist şi ciumăgat
        Şarpele pe Bălaia a muşcat
        Te duci la fântâna Chilarapabda
        Să iei apă neîncepută
        Să descânt cu rădăcină
        De bozie şi de alun
        Că de acolo e leacul
        Să descânt de două ori
        Ca să-şi vie în fiori”.
        Patru sute douăzeci de ghicitori din folclorul regiunii încheie festinul. Mai uşoare, mai grele. Este o plăcere să le afli miezul:
        „Două fete poartă salbă
        Una neagră, alta albă.
        Ne-ncetat se tot alungă
        Şi nu pot să se ajungă”.
        Aţi ghicit, desigur. Cum, de altfel, nici eu.


Barbu CIOCULESCU







Textualism în forme fixe

        Sonetul reprezintă pentru poezie ceea ce sunt exercițiile impuse în concursurile de gimnastică. Încorsetarea mai mult sau mai puțin elegantă a viziunii poetice în niște forme fixe, vechi de aproape o mie de ani, e o probă de virtuozitate pentru orice autor, care presupune condensarea expresivității și sensibilității poetice în 14 versuri (de cele mai multe ori două catrene și două terține, dar există și varianta cu trei catrene și două versuri de final), cu o schemă metrică și o versificație fixe, diferite în timp sau de la o cultură la alta. Până la urmă, sonetul este proba supremă a virtuților poetice ale diverșilor autori. Așa cum mulți dintre cei derutați de cubismul lui Picasso se întrebau dacă acesta știe cu adevărat să deseneze (era un excelent desenator), sonetul este proba talentului poeților de a versifica, de a se exprima poetic și a-și demonstra talentul într-un exercițiu de bază al abilităților tehnice pe fondul sensibilității poetice a fiecăruia. La scara literaturii, sonetul este un fel de act de noblețe, un blazon al poeziei.
        Radu Ulmeanu a scris între 25 decembrie 1987 și 1 ianuarie 1988, în perioada sărbătorilor de iarnă, 100 de sonete, pe care, așa cum singur precizează, le-a publicat în volum în primele zile ale anului 1990. Cum zilele de foc ale revoluției românilor, când oamenii erau dependenți de studioul 4 al TVR și de ziarele care apăreau în milioane de exemplare, erau prea puțin prielnice pentru o asemenea lectură elevată, cartea a trecut neobservată, așa încât recenta ei reeditare la Editura Grinta , într-o versiune revăzută și îmbogățită cu alte sonete mai vechi sau mai noi ale autorului este mai mult decât binevenită.
        Poate spre mirarea cititorilor, ultimul sonet dintre cele 100 care au alcătuit volumul din anul 1990 poartă numărul 101 (CI). Nu știu dacă este un joc al autorului și ce semnificație are, sau dacă este o simplă greșeală de numerotare. Cert este că ciclul cuprinde fix 100 de sonete, dar din listă lipsește sonetul 49 (XLIX), autorul sărind direct de la sonetul 48 (XLVIII), la cel cu numărul 50 (L).
        Dacă, așa cum precizează autorul, toate aceste sonete au fost scrise în săptămâna dintre Crăciun și anul nou a anului 1988, Radu Ulmeanu a făcut un adevărat tur de forță poetică. Pentru că el revizitează în scrisul său întreaga istorie a sonetului, de la cel italian, la cel englez și cel modern. Dante, Petrarca, Shakespeare, Vasile Voiculescu, Mallarmée, Baudelaire își fac simțită prezența în versurile sale, fie la nivelul motivelor poetice, fie la cel al formelor sonetului. De multe ori, în spirit postmodern, citarea marilor nume ale sonetului se face în mod direct, alteori prin aluzii sau chiar prin intertextualitate, versuri celebre ale altora devenind componente de bază ale sonetelor lui Radu Ulmeanu. Pentru că, deși respectă, de cele mai multe ori, regulile jocului sonetului tradițional, Radu Ulmeanu se dovedește a fi, în spirit, un soldat fidel al textualismului generației optzeciste. Ironia și autoironia, autoreferențialitatea textului, aluziile și trimiterile culturale sunt elemente din panoplia postmodernismului optzecist, pe care Radu Ulmeanu le include firesc în sonetele sale. Elocvent în acest sens este sonetul XXX, care începe ca o artă poetică optzecistă cu dificultățile de a scrie sonetul, face și niște trimiteri culturale, încheindu-se, surprinzător, cu o constatare cumva în răspăr cu întreaga derulare de până atunci amintind cumva de întorsăturile de final ale lui Shakespeare, dar și de Vasile Voiculescu și ale sale splendide Ultime(le) sonete închipuite ale lui Shakespeare.
        „Sonetul e o formă care ține/ de cea mai pură geometrie-n rit/ în el, ca în danteștile terține/ e-un timp ce cursul veșnic și-a oprit.// El se clădește ca o catedrală/ cu porți, ferestre, turle clopotind/ ce se aud departe cum răscoală/ tenebrele, în depărtări de-argint.// Așa și tu, cu trupul tău amar,/ închis în spiritul arhitecturii,/ ai vâlvătăi de ambră și de jar/ țâșnind din toate părțile făpturii.// Dar vai, din gura ta, atât de rar/ ies vorbe care să-ți sfințească murii...”
        În câteva sonete scrise în anul 1977, care completează în prezenta carte sonetele publicate în volumul din anul 1990, Radu Ulmeanu se dovedește un precursor al unui procedeu care a făcut școală în textualismul anilor optzeci: intertextualitatea. Versuri celebre din Eminescu intră integral în structura sonetului, permițând dezvoltări pline de originalitate, dar și conferind un fel de blazon de noblețe întregii scrieri. Iată, doar primul catren din ciclul de sonete intitulat Glose, care debutează abrupt, cu un vers reprodus integral din Împărat și proletar: „În orice om o lume își face încercarea/ în orice lume-și face-ncercarea Dumnezeu/ și orice om e-o lume și e greu/ cum Dumnezeu își lasă în fiecare sarea.” Versul lui Eminescu, integrat în structura propriului sonet (nu este un procedeu singular, el se repetă și în următoarele două sonete) ridică la o altă dimensiune nivelul ideatic al creației și duce la o schimbare spectaculoasă a retoricii. Tonul devine grav, vag ceremonios, în concordanță deplină cu linia gândirii eminesciene. În contrast evident, atât la nivelul problematicii cât și la cel al expresivității se situează sonetul LXXXII în care, în spirit ludic, cu autoironie, poetul își pune pe tapet plictiseala, deruta existențială din anii prăfuiți în care se născuse o întreagă literatură a navetei. „Înspăimânatat, aș face-acum un pact/cu diavolul, ca să-mi lungească viața/ dar nu știu încă unde-l trage ața/ și-oricum, e prea banal acest contract.// Cu mine însumi trebuie să-nchei/ o înțelegere, să fac asceză, yoga,/ să meditez cât mai profund la voga/ acelor vechi, transcendentale chei.// În nici un caz nu este de dorit/ să cad rob dragostei, ca nopți și zile/ cu gândul să alerg după copile/ pe care-abia în treacăt le-am zărit.// Soluția o caut în zadar./ Voi da un scurt anunț la un ziar.”
        Prin republicarea acestei cărți, scrise în preajma intrării în ultimul an al regimului comunist, Radu Ulmeanu își dă întreaga măsură a formidabilului său talent poetic. El combină cu măiestrie tradiția și inovația, își dovedește adaptabilitatea la formele fixe fără renunțarea la libertatea gândului, schimbă cu ușurință registrele stilistice, trece fără să clipească și uneori combină savant retorica înaltă de sorginte clasicistă cu ironia postmodernă, se simte la fel de confortabil în lumea ideilor ca și în cea a jocurilor (erotice și nu numai). Citite azi, după trei decenii, sonetele sale nu au prins niciun rid, au prospețimea și forța unor produse poetice ale zilei de azi.
        Poate că una dintre calitățile sonetului, despre care s-a vorbit prea puțin de-a lungul secolelor, este aceea că, prin fixitatea formei, el abrogă timpul, așezându-i în același plan pe toți poeții care l-au cultivat, de la cei de acum 1.000 de ani, la cei de azi. Și, trebuie să o recunoaștem, Radu Ulmeanu se ține foarte bine la masa glorioasă și selectă a autorilor de sonete de ieri și de azi.


Tudorel Urian