Gheorghe Grigurcu - Cronica literară. Un inconformist
Tudorel Urian - Un poet etnotextualist


                                      Un inconformist

      În cronicile d-sale literare, Sorin Lavric e mai curînd eseist decît critic în sensul curent al termenului, recurgînd la idee pentru a fi mai constrîngător în demersul d-sale temperamental. Fondul moral pe care-l exhibă e cel al unui inconformist, al unui ins cu o sensibilitate aspră, mai mereu nesatisfăcut de ordinea lucrurilor cu care ajunge în contact, repudiindu-le rînd pe rînd ori măcar încercînd a le rîndui altminteri. Pare a avea fără încetare cîte ceva de reformulat, sancționat, respins. Cu un facies încruntat, circumspect la extrem, întrucît nu multe texte îl mulțumesc, dorește a palpa totul cu antenele proprii, aidoma unui Toma Necredinciosul. O caracteristică înciudare îl îndrumă către tonalitățile energice, către verbalizările caustice. Stilul îi e strîns, ireproșabil, inexpugnabil cum o cămașă de zale, avînd aerul a aștepta fără încetare conflictul. Cîrcotaș sublimat (unora le poate da impresia de căutător de noduri în papură), d-sa provoacă nu o dată, deliberat, stupefacții de moment. Conform opiniei d-sale, intelectualii se împart în două clase, cei caracterizați prin gust și cei dispunînd de fler: „Din prima categorie fac parte inșii în stare a simți dacă un text e scris bine, din cea de-a doua cei care depistează unda de spirit ce emană din rîndurile lui. Deosebirea e ca de la cer la pămînt, fiindcă pune o limită drastică autonomiei esteticului în judecarea unei mărturii scrise”. După care urmează o delimitare de estetic în măsură a deruta. Nefiind talentul decît o „simplă facultate histrionică, un mod cabotin de a te mișca cu îndemînare în pagină spre a obține un efect estetic”, contează „flerul numinos”, întrucît „marile texte nu se degustă estetic, ci se trăiesc spiritual”. În fapt o atare speculație,  doar aparent alarmistă, deoarece Sorin Lavric însuși „leagă cuvintele cu vervă”, e o introducere la o investigație a literaturii noastre penitenciare. Înfățișînd acea „bolgie” în care, în anii regimului totalitar, nenumărați cetățeni, așa-numiții deținuți de conștiință, au ajuns la situații-limită. Avem aici a face realmente cu o emoție „inestetică, brutală pînă la cutremurare și de-o acuitate bătînd spre răscolirea de tip misterium tremendum et fascinans”. Cu „răscolirea mistică pe care o resimți în fața ororii sublime”. Ne aflăm așadar la o răscruce între existențial și expresie ce pe bună dreptate poate fi abordată ca o impresionantă situație aparte a scriiturii.
        Să ne referim la cîteva din duelurile ideatice în care nu fără voluptate se angajează Sorin Lavric. Pornind de la cutremurătorul destin al lui Valeriu Gafencu, realmente un martir exponențial al bolgiilor comuniste, d-sa schițează un portret al „Sfîntului fără moaște”, compus din trăsături părelnic negative. E un procedeu similar cu cel al unor teologi precum, dacă nu ne înșelăm, Meister Eckhardt, care își surprindea auditoriul începînd prin a-L caracteriza pe Dumnezeu prin ceea ce s-ar zice că e o contestare: „sfîntul e o ființă stingheritoare și neplăcută, lipsită de darul molipsirii prin exemplul personal. (…) Sfîntul nu poate fi model pentru semeni (…) pentru noi, laicii degustători de frumos, sfîntul e un termen vid menit a ne consterna (…) estetic vorbind, sfîntul e o figură pelorică fără însușiri frumoase. «Peloric» însemnînd aici o apariție monstruoasă care nu numai că nu ne delectează defel, dar chiar ne indispune prin spectacolul suferinței îndurate”. E ca un slalom primejdios printre obstacole. Nu se trece cu vederea acestui sfînt în efigie apofatică (observație justă, extensibilă pînă la acoperirea întregii sfere a credinței) dificultatea raporturilor cu verbul literar: „În fond, scrisul se naște dintr-o secretă poftă de a-ți epata cititorii, numai că sfîntul își privește contemporanii cu o nesfîrșită îngăduință, de unde și lipsa pornirii de a-i atrage. Slab în lume, ești puternic în singurătate; sfîntul nu e atracțios sub unghi lexical”. Și în cele din urmă afirmația, bulversantă la prima vedere, cum că cel ce aspiră la consubstanțierea cu divinul n-ar putea „atinge această stare decît pe calea mistificării”. Dar se grăbește a preciza autorul: nu avem a face cu un „sinonim deplorabil al falsificării”, deoarece „orice verb care se termină în «ificare»  (din latinescul efficio-ere) cu sens de act culminînd într-un rezultat (…) are ca efect chiar rădăcina lui”. Așa încît, în înțeles cîtuși de puțin dezaprobator, „mistificarea e regimul interior de viață al unui mistic”.
        Putem întîlni încă destule mostre ale acestei interpretări piezișe, inopinate la care hirsutul eseist își supune preferențial subiectele. Se află desigur într-o atare manieră o revoltă împotriva conveniențelor, „o desbărare de iluzii”, dar și un soi de sacrificiu conținut. Țepos aidoma unui arici, procedînd astfel, Sorin Lavric se izolează într-o solitudine contestatară cu consecințele de rigoare. Care ar fi așa-zicînd utilitatea unei discuții între prieteni? Ar interveni aici, principial, o „menajare reciprocă”, greu păgubitoare „sub unghi cultural”: „De aceea, prinsă în matca unor afinități ce-i prefigurează orizontul, convorbirea aduce cu o flatare prin consens în cursul căreia fiecare mîngîie elogios spinarea celuilalt. Singura scăpare e ca unul să stea în umbră, lăsîndu-l pe celălalt să strălucească. Doar așa dialogul poate aduce noutatea: dezvăluirea unei personalități cu prețul estompării alteia”. Mai totdeauna România apare situată la finele listelor europene cu diverse aspecte apreciate pe țări. Ei bine, într-o anume privință, remarcă Sorin Lavric, ne așezăm în fruntea topului. Specificul nostru național triumfă prin fenomenul Pitești, irefutabilă probă a unei unicități: „În privința dorinței de afirmare în Europa, nu trebuie să ne mai batem capul pentru a ieși în evidență, ba dimpotrivă, putem fi definitiv liniștiți, în Cartea recordurilor va exista o rubrică de pe a cărei treaptă macabră nu va putea nimeni să ne detroneze: Piteștiul e unic prin rafinamentul drăcesc cu care fibra morală a oamenilor a putut fi mutilată”. Nu mai puțin Biblia e supusă unei surprinzătoare, drastice deprecieri sub raportul „efectului scriitoricesc”. Astfel ne putem întoarce la antiestetismul conjunctural înscris de autor cînd e vorba de producțiile scriptice ale deținuților politici, bunăoară în legătură cu scriitura lui Ernest Bernea, avînd  aceasta „o simplitate de stinghie dată la rindea, cu fraze de maculator de o previzibilitate descumpănitoare”, obiecție triumfînd într-o strepezită analogie: „Neavînd tehnică de punere în scenă a gîndurilor, nu are un ritm și nici o viziune. Bernea suferă de ingenuitatea celui care nu a căpătat încă rușinea goliciunii sale, părînd un Adam cu gîndurile despuiate de ambiția efectului scriitoricesc”. De unde o descalificare a „simplității de predică moralizatoare”, „fadă în formă”, pe care ar vădi-o însăși Scriptura sacră: „Dacă cineva și-ar propune să extragă expresii sapiențiale și exortații etice din paginile Bibliei, strîngîndu-le apoi pe capitole tematice, rezultatul ar semăna leit cu cartea lui Bernea”.
        Așadar mai peste tot fibra rebelă pînă la obstinație a acestui spirit „cu toate-n veac nepotrivit”. O intemperată emisie de energie valahă, avînd însă grijă a păstra o desăvîrșită disciplină expresivă, o eclatanță provocatoare a tonului care acordă execuțiilor alura de solemnitate. Refuzat doar ocazional, cu o justificare pe care o înțelegem, esteticul intră în tactica de șoc continuu a textului în cauză. Un exemplu: comentariul elansat la memorialistica lui Petre Pandrea, notificînd, am putea zice, o fraternă întîlnire: „pana surescitată a diaristului face ca volumul să fie pătruns de o atmosferă grea, de promiscuitate generală, viața bucureșteană aducînd cu o foșgăială de figuri imorale, respirînd un aer de lupanar și emanînd un miros de oficină. Femeile au, în genere, petulanța curvelor, iar bărbații sunt hoți, lași și alcoolici. Aproape nimeni nu iese neșifonat din bestiarul lui Pandrea, autorul neavînd duioșii, sfieli sau complicități ascunse”. Precum și următorul suculent final: „Maxima sub care Pandrea pretinde că și-a scris memoriile – sine ira et studio – e ultimul lucru pe care i-l pot cere, umoarea sa fiind cea a unui arțăgos cu venin de cutră și cu erudiție de Heidelberg. Un paladin cu gură de mahala și cu gust de curator elvețian, o natură hibridă a cărei expresie literară te solicită pînă la încîntare estetică”.
      Un capitol de o specială semnificație face racordul tematic al cărții consacrate trecutului cu actualitatea. Se ivește acum un personaj cu o prezență difuză între noi, dar care ne oprimă moralmente aidoma unei malefice fantome a regimului totalitar. Regim decedat și nu tocmai, căci ne întîlnim în continuare cu postura sa pretins legitimă, el fiind „perfect legal din punct de vedere al legislației pe care tot el, ca autor moral din umbră, a reușit s-o impună țării. Rezultatul consfințește o aberație care este impecabilă juridic: un ins care este ilegitim din punct de vedere spiritual (vernacular), devine instanța legală menită a instaura în numele legii damnatio memoriae”. Victimele de notorietate ale sumbrelor decenii ideologizate se văd hăituite și azi. „Prigonitorul”, deoarece așa se numește noul potentat abuziv, dispune ca statuia lui Mircea Vulcănescu să fie distrusă, numele străzilor cu onomastică interbelică să fie schimbate (Noica, Eliade, Ion Petrovici, de pildă), troițele cu iz interbelic să dispară, nu mai puțin victimele temnițelor comuniste să fie triate conform unor criterii aberante. Făcîndu-și din numele democrației un scut ipocrit, „prigonitorul” îi înfierează pe oponenți acuzîndu-i de antidemocrație, alcătuind tabele cu indezirabili, neomițînd a se lamenta, culmea, de faptul că ar fi discriminat negativ, cînd în realitate e prea adesea discriminat pozitiv. Tipul preia fără sfială conceptele în vogă, pretinzînd tocmai el, care e vestigiul unor vremuri nefaste, că ar fi motorul progresului: „persecutorul se folosește de orice doctrină de stînga pentru a distruge imunitatea colectivă a unei națiuni”. Nu ni se dau nominalizări, dar acestea nu ne stau oare la îndemînă?  După ce a îmbrăcat zeghea foștilor deținuți din „bolgia roșie”, în semn de solidaritate cu aceștia, Sorin Lavric descinde astfel în rîndul oamenilor de bună credință din prezent, cum o portavoce deja suficient de audibilă.
        Gură rea” precum copămîntenii d-sale alutani Arghezi și Pandrea, înverșunat precum, pe alt meleag, Louis-Ferdinand Céline (medic de formație și acesta), Sorin Lavric se arată drept un inadaptabil structural, gata permanent a se apăra împotriva unei realități „care vine peste tine cu franchețea unui topor”. Nu e lucru lesnicios, astfel încît ezită a stinge flama existențială în paginile d-sale. Stabilit cu exactitate pe făgașul vocației proprii, se apără ca o personalitate textuală distinctă. Străin de oportunism și adulare despre care se poate spune orice în afară de faptul că ar fi dispărut din lumea noastră literară, Sorin Lavric e la ora de față unul dintre analiștii noștri cei mai credibili. Nu o dată îl citim admirativ.
         
                                                                                                      Gheorghe GRIGURCU

                    Sorin Lavric: Glasuri din bolgie, Ed. Ideea europeană, 2018, 256 p.  



                                      Un poet etno-textualist

        Chiar dacă nu are neapărat o dimensiune strict etnică, nu m-am putut abține să fac în titlul acestui comentariu o analogie cu un curent foarte popular în muzica românească dinainte de 1989, impus mai ales de trupa Phoenix: etno-rock-ul. Așa cum sonurile tradiționale românești dădeau specificitatea rock-ului formației lui Nicu Covaci, un parfum transilvan învăluie lirica acestui produs emblematic al optzecismului românesc, care este Mircea Petean. Excelenta sa carte Trilogia transilvană este un „bildungsroman” liric, o poveste a devenirii poetice a lui Mircea Petean în ținutul de o densitate spirituală aparte al Transilvaniei, dar și o istorie ilustrată a textualismului românesc, de la începutul anilor 1980 până astăzi. Dacă în primele poeme, cuprinse în secțiunea Ode și elegii, – despre care Mircea Petean scrie în micul Argument, care deschide volumul, că au fost elaborate în anul 1982 – autorul își invocă, într-o scriitură cu accente expresioniste, anii copilăriei, printr-un joc nostalgic al memoriei, pe măsură ce avansăm în volum semnele postmodernismului devin tot mai evidente, accentul trecând firesc de la jocuri ale memoriei și sentimentele exprimate direct, la conștientizarea actului creației, sofisticarea comunicării cu cititorul prin  metode de inginerie textuală și rezolvări estetice specifice. Inteligent, autorul analizează felul în care funcționează memoria, înțelege sursa efectelor pe care aceasta le are asupra sufletului, dar, cel puțin în versurile sale de început, nu pare atins de tentația postmodernă a subsumării întregului conținut liric la efortul conștient de scriere a poemului. Trăirile sunt cele directe, secretul nașterii poemului este bine păzit, procedeul mise en abîme nu constituie încă o tentație. Chiar dacă finalul unui poem precum Nucul din dreptul fântânii lasă să se întrevadă mugurii conștiinței de sine a poemului, una dintre mărcile identitare ale poeziei textualiste: „muiate în memorie lucrurile/ biscuiți în lapte/ mai suculente și mai dulci sunt// nucul din dreptul fântânii aproape că nu mai rodea/ câteva frunze răzlețe/ le culegeam toamna ridicați pe vârfuri în carul cu otavă/ rădăcinile exalaseră miresme atât de amare/ încât astupaseră gurile izvoarelor/ apa devenise o băutură atât de amară/ încât în curând nici animalele nu le mai puturăm adăpa/ la noi în ogradă/ a trebuit să-l taie tata cu securea și să astupe fântâna/ cu moloz bolovani și pământ bun/ fântâna cea cu iz de putregai verde/ și nucul din dreptul ei// topite laolaltă/ în unitatea aceleiași elegii/ în porozitatea aceleiași senzații”. Elegia propriu-zisă este cuprinsă în corpul acestui poem, ca într-un sandvici, între cele două capace de luciditate de câte trei versuri. Prologul, o meditație asupra felului în care memoria „îndulcește” percepția lucrurilor și epilogul în care, așa cum spuneam, poetul întrezărește conștiința, mai degrabă intuitivă, a felului în care toate revelațiile și sentimentele se topesc în „unitatea aceleiași elegii/ în porozitatea aceleiași senzații”.
        Tonalitatea poemelor din această secțiune diferă semnificativ, de la cele cu sonuri elegiace, la cele solare, ludice, luminoase, de celebrare a unor momente din trecut, dar toate au la bază același procedeu al revelării trăirilor sufletești pe care le generează rememorarea. Implicit fiecare stare de spirit transmisă de poet se transformă într-o declarație de iubire față de acest ținut al miracolelor numit Transilvania. În Gloria, de pildă, tonul este unul jubilatoriu cu nuanțe ludice. Vocea lirică își reamintește micile nimicuri ale vieții care ierarhizau în ochii copilului de odinioară oamenii comunității. Nostalgia este cumva conținută în text, răzbate printre rânduri, chiar dacă prim-planul este deținut de un soi de ironie ludică. Un fragment luat la întâmplare din acest lung poem este semnificativ pentru „criteriile” de clasificare socială din perspectiva copilului devenit poetul de la data scrierii acestui poem: „cel ce mânuia imprecația cea mai barocă/ fu uns Părintele comunității/ cel ce mințea de îngheța apa în amiaza de vară/ a rămas până mai ieri cu viciul dispariției/ cel ce sărea garduri și ziduri cu ușurință de cangur/ că visam noaptea în așternut și ziua-n picioare/ copii-nacelă/ decolând din curți și aterizând pe acoperișuri/ arăta aidoma țiganului care trecea de-a lungul satului/ urcat ca pe un tron  alături de falnica lui soție/ în căruța plină de ciure și de tipsii/ trasă de un cal falnic” (p. 42). La fel ca precedentul poem citat, Gloria beneficiază de un fel de epilog meditativ, pe post de concluzie la această revărsare de chipuri și întâmplări din universul copilăriei. De această dată poetul raționalizează sintetic, în două rânduri,  ceea ce descrisese pe larg în zecile de versuri ale poemului : „gloria noastră – mai trebuie s-o spunem? – / era jocul visul sărbătoarea”.
        Așa cum arată Andrei Terian în studiul introductiv, începând cu cel de-al doilea ciclu al volumului se produce asumarea propriei conștiințe lirice, trecerea de la un soi de expresionism liric la deplina sincronizare postmodernă. Dacă până acum poetul era un scrib al memoriei și al trăirilor produse de aceasta, de acum înainte el este un artizan al textului care utilizează conștient memoria și trăirile pentru a le transforma în creații lirice. Textul se impregnează de intertextualitate și aluzii culturale, nume proprii din literatură și nu numai răsar la tot pasul, lumea navetiștilor, o marcă identitară a literaturii optzeciste este prezentă la apel, atenția vocii lirice se focalizează pe efortul de a scrie poemul din diverse elemente factuale și emoționale, cu migala cu care un artist plastic realizează un colaj din diverse tipuri de materiale. Intertextualitatea merge până acolo încât cine citește poemele în stricta lor succesiune are surpriza să regăsească versuri întregi din creații anterioare, utilizate însă într-o cu totul altă construcție lirică. Uneori poetul semnalizează chiar el asemenea elemente de intertextualitate, alteori cititorul este curpins de o senzație de déjà vu (mai degrabă, déjà lu). De pildă în  poemul Camargue, după niște versuri care aproape reproduc un poem din perioada „expresiomistă”, autorul simte nevoia să precizeze liric „așa suna un text din adolescență/ de care mi-am adus aminte citind/ cartea unui psihanalist teolog și poet brazilian/ despre mâncătorii de cuvinte/ dar noi eram mâncători de bulbi/ iar nu mâncători de libelule” (p. 129).
        Afinitățile poetice ale lui Mircea Petean se văd limpede de-a lungul acestei „istorii ilustrate” a creației sale lirice. Unele chipuri se răsfrâng din maniera de a scrie, Blaga, Ion Pop (pentru perioada expresionistă), Nichita Stănescu  (prin unele soluții estetice), întreaga generație optzecistă, altele sunt citate sau parodiate transparent în versuri. O schimbare majoră are loc și în abordarea materiei poetice. Dacă în versurile de la începutul volumului predominantă este descrierea (de întâmplări, de stări sufletești, de amintiri), pe măsura trecerii timpului și a maturizării eu-lui liric, accentul cade pe jocurile minții, raționamente, judecăți, inginerie textuală cu o doză mai mică sau mai mare de ludic. Dar, cine este până la urmă poetul Mircea Petean? O spune singur într-un excelent autoportret liric, în care, în spirit postmodern, trece în revistă mai toate opiniile critice consemnate de-a lungul timpului despre scrisul său: „unii au deplâns faptul că nu sunt un poet vizionar/ alții au scris că sunt ba prodigios ba prolix/ unora li s-a părut că sunt livresc/ că sunt mai degrabă barbar/ pentru unii au contat grefele textuale/ pentru alții sarcasmele contextuale/ unii au găsit că-s otrăvuri licorile/ care altora li s-a părut a fi balsam/ am fost pe rând chirurg/ arheolog/ arhitect/ exorcist/ extremist (amator de șocuri scripturale) mitograf/ ori pur și simplu spectator al infinitelor ipostaze/ ale unei lumi totalmente lipsite de har/ (...)// ce mai tura-vura m-au făcut în fel și chip// dar eu m-aș fi mulțumit să fiu om întreg/ eu sunt ceilalți” (p. 227).
        Produs al textualismului românesc, dar mereu capabil să se reinventeze ca poet, Mircea Petean reușește prin Trilogia transilvană să intre în rândul poeților majori ai acestui ținut fecund pentru literatură care este Transilvania.
         
                                                                                                      Tudorel URIAN