Gheorghe Grigurcu - Caragiale după Caragiale
Barbu Cioculescu - O antologie binevenită
Paul Aretzu - Limba, ca putere metaforică şi metafizică


                                  Caragiale după Caragiale



        A scrie azi despre Caragiale nu e tocmai lesnicios. Deoarece i-au fost stabilite semnalmentele definitorii, trăsăturile insubstituibile ale figurii literare, o perspectivă radical novatoare ar părea puțin probabilă. Riscurile unei noi interpretări oscilează între supunerea resignată la cutumă și aventura unei abordări extravagante a subiectului, forțînd natura acestuia. Dar am putea accepta oare epuizarea înțelegerii unor mari autori? Fie și mergînd pe muchia primejdiilor menționate, exegeții continuă a le aborda operele în măsura în care percep necesitatea unei racordări continue a lor la momentele evoluției mentalităților literare, la noul orar al sensibilității. Consacrîndu-se de la o vreme cu o exemplară devoțiune lui Caragiale, Gelu Negrea își ia inima în dinți, justificîndu-se principial: „Mutatis mutandis, imperativul primenirii continue își conservă valabilitatea nu doar in rem, ci și in personam. Măcar o dată la o sută de ani, fiecare mare scriitor trebuie extras din istorie, dezbrăcat de hlamida ocrotitoare a clasicității și lăsat să înfrunte cu textul gol gusturile și exigențele literare născute din tipuri de sensibilitate propriu actualității imediate”. Nu fără a adnota antecedentele operației la care s-a angajat, id est etapele asimilării critice a autorului Scrisorii pierdute, printre care va trebui să-și dirijeze propriile opinii. Așadar se confruntă în primul rînd cu bornele unui Caragiale „bidimensional”, cel al comicului sans rivages și cel antitetic al prozei „serioase”, imagine indusă rutinei didactice ca și simțului comun. Să nu uităm, ceea ce nu e puțin lucru, că o serie de sintagme caragialești au ajuns să aibă statutul unor habitudini în comunicarea curentă, aidoma unor „vorbe de duh” perene. O actualizare a perspectivei în cauză a adus-o conceptul absurdului. Utilizat de Eugen Ionescu, acesta i se înfățișează lui Gelu Negrea drept o manifestare „mascat-protocronistă”. Ar urma situarea creației lui Caragiale în poziția unor „izofomorfisme” nu tocmai „imaginare” cu regimul dictatorial al lui Ceaușescu, datorată lui Mircea Iorgulescu, ca și o abordare a acesteia pe „jocurile textuale”, pe „aventuri stilistice”, pe strategii plasate „în arealuri artistice insolite”.
        Ce-și propune să facă Gelu Negrea spre a-și înscrie propria contribuție în acest context substanțial de opinii critice care-l premerg? În principal, are două obiective. Să ne ofere o selecție din scrierile lui Caragiale, pe care o dorește, nu fără o nuanță de superbie, „exclusiv din perspectiva axiologică”, drept „prima antologie a operei unui clasic al literaturii române” elaborată exclusiv conform unui atare criteriu. Pentru a urma o înălțare la suprafață a unor aspecte ale operei respective, pe care le socotește a fi de prim ordin în „arhitectura valorică” a acesteia. Zdravăn scuturate, textele lui Caragiale ar pierde prin gestul exegetului d-sale recent o seamă de titluri, unele de amplă notorietate: piesa de teatru O soacră, care ar beneficia pe nedrept „(inclusiv în prezent!), de un prestigiu literar uimitor”, o sumă de Momente precum De închiriat, Caut casă, Boborul, Baioneta inteligentă (Garda civică), „o mediocritate în contextul valorii de ansamblu a creației caragialiene”. Nu e salvată nici măcar binecunoscuta bucată Tempora…, care n-ar depăși, „literar vorbind granița pamfletului pigmentat de ironie groasă și doar pe alocuri de sarcasm subțire”. În lotul sacrificiilor cad așijderea Întîrziere, Vizită…, Dl Goe, ultimele două rămînînd „texte clasicizate nejustificat de o didactică superficială”. Cît privește ciclul Un pedagog de școală nouă, acesta ar fi invalidat de „schimonosirea apăsată a limbajului” de faptul că „eminentul pedagog absolut”, Marius Chicoș Rostogan, „e desființat sub raport literar de Caragiale însuși, dornic cu orice preț să-l strivească sub povara ridicolului”. Dar nu aceasta a urmărit scriitorul?
        Ce îi place lui Gelu Negrea? Atenția i se oprește în chip special asupra a trei nuvele neterminate, Scrisorile unui egoist, Poetul Vlahuță și Poveste. Cea dintîi are ca protagonist un personaj care n-ar fi „egoist” decît pe plan secundar, deoarece e mai cu seamă „amoral, mizantrop, cinic și paradoxal”. Ceea ce nu s-ar zice că ar eclipsa „egoismul” drept o trăsătură a sa majoră. „Egoistul” care n-ar fi egoist e plasat însă într-o ambianță extrem de diferită de cea a lumii lui Nenea Iancu, pe urmele, e drept, ale unor comentarii oferite de Valeriu Cristea. Cu toate că, nota bene, Valeriu Cristea se autoamenda parțial, recunoscînd că eroului îi lipseau „anvergura, îndrăzneala, demonismul”. În schimb să reținem remarca lui Gelu Negrea, potrivit căreia am avea a face cu tușele unui „autoportret intelectual” al lui Caragiale: „Nu ura pe nimeni (…): cine urăște pe oameni trebuie să-i fi iubit odată prea tare, și el nu-i putuse iubi niciodată”; „Darnic fără generozitate, cheltuitor fără risipă, iubitor de plăceri pînă la limita cuviinței și-n măsura prudenței; îngrijindu-și viața cu luare-aminte, făr-a avea însă cîtuși de puțin o deosebită frică de moarte”. Concluzia merită a fi subliniată: „Scrisorile unui egoist reprezintă o generoasă promisiune pentru ceea ce ar fi putut fi un alt Caragiale. Poate, și o altă literatură română…”. Doar o „promisiune”! O altă nuvelă a lui Caragiale, dintre cele neterminate, poartă titlul Poetul Vlahuță. E vorba aici de un impostor care poposește într-un fantezist orășel ardelenesc Opidul Nou, însușindu-și identitatea cunoscutului poet, în care calitate „răvășește inima” domnișoarei Veturia, fiica unui preot local, Mantu, căreia îi dedică un poem, nedîndu-se însă în lături a împărtăși cu bucătăreasa familiei, Marta, „nocturne voluptăți de alcov la locul de muncă al focoasei unguroaice”. Evidentă e analogia cu Revizorul lui Gogol. Dar în noaptea care preceda plecarea din localitate a falsului Vlahuță, preotul Mantu, insuflat de simțăminte patriotice, are un vis premonitor: e vorba de ravagiile „unei vaste conflagrații ce amenința să năruiască un continent întreg”. La sfîrșitul războiului, România recapătă o parte a pămîntului strămoșesc care suferea sub „trufia apăsătorului secular”. Ar fi o profeție a războiului de întregire a României, întregire patronată de făuritorul statului național român, Ferdinand. Apogeul apare marcat de o ceremonie grandioasă care are loc la Alba Iulia. Cu un nereținut entuziasm, Gelu Negrea dă de înțeles că vaticinarea în chestiune ar reprezenta un soi de fenomen uimitor în conștiința lui Caragiale. Da și nu! Căci în epocă se vehicula insistent ideea unirii Ardealului cu România, „previziunile” evenimentelor nefiind la urma urmei decît în bună măsură deductibile din contextul istoric-politic de odinioară. E adevărat, în această producție Caragiale accesează două modalități stilistice, una burlescă, parodiind, astfel cum îi stătea în obicei, stereotipiile jurnalistice și demagogia patriotardă, a doua, cea cu visul preoțesc, realmente „gravă, solemnă, fără nici o inflexiune ludică”. Dar a se vorbi pe acest temei nu mai puțin decît despre „schizofrenia genială” a scriitorului nu e cam mult? Paginile veritabil „sobre”, „solemne”, dar nu și neapărat „înalt vaticinare”, nu credem că ar infirma pur și simplu „alegația” lui Alexandru George după care I. L. Caragiale ar fi fost pe întreaga durată a activității sale literare tributar unui stil comic-gazetăresc. Pur și simplu pentru că ADN-ul literar, ca să zicem așa, al lui Nenea Iancu era cel al umorului.
        Cît privește textul Poveste, se pare ultimul la care a lucrat scriitorul fără a-l putea isprăvi, acesta mixează „o cromatică apropiată de aceea cunoscută din basme” cu o narațiune „de factură pronunțat realistă”, cu o „istorie domestică”, străină „de orice conotații fantastice sau supranaturale, din care lipsesc și miraculosul, și toată recuzita canonică”. După prologul „supranatural”, Caragiale intră în scenă cu identitatea sa integral afirmată, oferind secvențe parcă „dintr-un roman burghez”, „cu episoade comice și vag senzaționaliste, cu qui pro quo-uri, lovituri de teatru și încurcături epistolare sau amoroase de toată ziua, departe de epica standard și de limbajul ritualizat al basmului – fie el poporan sau cult”. Și atunci? Ar rămîne drept compensație pentru imaginea prezumată a unui Caragiale evadat din sine, personajul malefic Doamna Floarea, „amestec fioros de lady Macbeth și Doamna Chiajna, sîngeroasă, fără scrupule, capabilă de uneltiri grozave”. Prezență totuși atipică, o inserție să zicem livrescă în viziunea funciar comică.
        Ce să mai zicem? Uneori efectele comice pot atinge cruzimea, dar a-l mustra pe Caragiale pentru feluritele digitații pe corzile instrumentului său favorit s-ar cuveni oare? În schița Crăcănel e urmărit destinul tragi-comic al unui individ supus ratării și nimic mai mult. Însă exegetul rămîne cu condeiul suspendat pe o decepție urmată de o moralizare: „Pentru că, oricît se străduiește autorul să-și deprecieze personajul, laminînd oximoronic un material de viață grav, dramatic, într-un malaxor scriptural ironic, vecin cu sarcasmul, nu reușește, în final, decît să fie cinic fără măsură și crud fără motiv”. Satisfăcut de a fi constatat că în „povestea japoneză”, Fecioara din lună, „aproape nimic din obișnuita ironie a lui Caragiale nu transpare din text”, Gelu Negrea întrevede în rîndurile ei nu mai puțin decît o „bulversantă asemănare (ca să nu spun de-a dreptul similaritate) dintre exoticul personaj Nakoyate Kaguyahime și protagonistul masculin al poemului eminescian Luceafărul”. După cum în „curioasa povestire” O reparație, în care e vorba de un țigan infirm și epileptic pe nume Mutu, care moare în lupta cu un urs gigantic, criticul are senzația de-a fi descoperit o „ambiguitate literară” care-i inspiră următoarea revărsare asociativ-interogativă: „Ce se ascunde sub înfățișarea sordidă a Mutului? Un duplicat insolit de David în confruntare cu Goliath-ul zoologic? Versiunea antropomorfizată a calului miraculos din basm, răpciuga hilară care, mîncînd jăratic, se transformă subit într-un pur-sînge înzestrat cu puteri năzdrăvane? Nevolnicul Prâslea pe care o situație limită îl preschimbă în voinicul aducător al merelor de aur din grădina fermecată? (Mutul se luptă și el tot pentru niște ionatane prețioase…). Cavalerul medieval pentru care onoarea e mai presus de orice, inclusiv de propria viață? Biblicul Mântuitor care se jertfește pentru izbăvirea de rău a comunității?”.
        Așadar orice s-ar spune, autenticitatea operei lui Caragiale nu s-ar putea despărți de categoria comicului, suverană, determinată fie și prin contrastul unor secvențe ale gravității, dramatismului, absconsului. Nu o dată ale unui „realism” virînd spre naturalismul în vogă, nu mai mult decît onorabil, concesii făcute epocii, dar nu mai mult decît abateri de la imanența operei. Demitizator al limbajului doloric și grandilocvent, autorul Nopții furtunoase a introdus masiv în creația sa viața cotidiană, înălțînd triumfal speciile de bas étaje, la treapta creației de anvergură. Momentele sale au devenit indubitabil „monumente” conform butadei lui George Ranetti. Gazetăria, „mofturile”, „prostiile nostime”, „enormitățile tipografice” au dobîndit drept de intrare într-un spațiu democratizat, ocupînd loc cu dezinvoltură alături de modalitățile „canonice”. A căuta în acest mediu convingător configurat derivații opuse naturii sale evidente, a-l explora prin căutarea cu lumînarea a unor argumente ale alterității poate fi o operație acceptabilă (oare Mollière și Swift n-au fost psihanalizați?), dar de ordin secund. Înseamnă a forța nota. Cum bunăoară ar fi să-l declarăm pe Eminescu un umorist (poetul n-a așternut oare și stihuri bonome, de-a dreptul rîzătoare ori chiar licențioase)? Exeget inteligent, de o remarcabilă plinătate a expresiei, Gelu Negrea e un cu totul remarcabil analist al lui I. L. Caragiale, dar care s-a dedat acum unor manevre bizare. S-a comportat în fața operei caragialiene aidoma unui toreador care agită o bucată de pînză roșie în fața unui taur ce se îndărătnicește însă a nu o lua în seamă.

                                                                                        Gheorghe GRIGURCU



                                      O antologie binevenită



        Se pare mai uşor de definit prin ceea ce nu este decât prin ceea ce e, PEN-Clubul Român sărbătoreşte, prin vrednicia unor intelectuali entuziaşti care nu au mai aşteptat centenarul, 95 de ani pe plaiurile noastre – numele lor – cu excepţia celui al subsemnatului, aflător totuşi la sumar, figurând chiar pe coperta volumului recent apărut la Editura Muzeului Literaturii Române – cu chiar acest titlu. Adică: „Antologia PEN 95”.
        PEN Clubul internaţional, de care atârnă cel român, are un statut consultativ pe lângă ONU, avându-şi de timpuriu organizaţia română. Nefiind nici uniune de creaţie, nici sindicat profesional poate fi, totuşi, considerat un organism de protecţie a purtătorilor de cuvânt liber, al gândirii libere, prin urmare, al expresiei literare şi ca o putere a libertăţii în genere.
        PEN – adică „Poets – Essaystes – Novelists” pe care îi apără din lumea întreagă de excesele puterii de stat – cenzură, detenţie, exilare – într-un lanţ de solidaritate cuprinzând intelectuali din 15 state, printre care şi România. Introdus la noi imediat după înfiinţarea în anul 1923, PEN-Clubul şi-a desfăşurat activitatea în perioada interbelică, şi-a încetat activitatea în perioada comunismului, spre a renaşte în anul 1990, prin fericita iniţiativă a poetei Ana Blandiana.
        Activează, semn că libertatea de expresie este mai departe îngrădită în largi societăţi – Rusia, Turcia, şi chiar Polonia –, iar în multe locuri captivă unor prea influenţi sponsori ai vieţii publice. D-na Magda Cârneci, care deschide studiul, îşi pune întrebarea esenţială: ce mai înseamnă azi libertatea de expresie pentru un scriitor român sau est-european? S-a eliberat acest scriitor de sechelele comunismului/ postcomunismului? S-a curăţat de cenzură, de autocenzură nu mai puţin, a făcut din adevăr tema profundă a scrisului său şi, din gândirea critică, o fertilă obsesie?
        Şi, în fine, care să fie raportul între creaţia literară şi angajarea politică? Respectiv: „poate scriitorul să le manevreze valabil pe amândouă, fără să sacrifice ceva esenţial, sau trebuie să oscileze între ele după un algoritm personal, pe care turbulenţele politice apropiate sau îndepărtate îl influenţează decisiv? Antologia PEN-ului ar putea oferi răspunsuri – volumul le chiar cuprinde, începând cu istoricul PEN-Clubului Român între cele două războaie mondiale – studiu care ne aparţine, uşurat de existenţa, în posesia noastră, a unui registru de procese verbale din anii 1932-1939. Acesta rămăsese în posesia fostului secretar general al PEN-Clubului Român, Radu Cioculescu şi scăpase neobservat de Securitate la descinderea urmată de arestarea scriitorului, pierit în detenţie.
        Scriitori de talie mondială au aparţinut PEN-Clubului, de la întemeietorul John Galsworthy – care a lăsat prin testament o sumă de bani destinaţi premierilor, la H.G. Wells, Thomas Hardy, W.B. Yets, Gerhard Hauptmann, Maurice Maeterlink, Knut Hamsun, Romain Rolland, Anatole France, Benedetto Croce, Selma Lagerlöf, Thomas Mann, Rabindranath Tagore – lista e cu mult mai cuprinzătoare.
        În fiecare an, International Pen se întruneşte într-un congres în care se adoptă rezoluţii, moţiuni, proteste şi unde se aleg/ completează funcţiile de conducere, organizându-se, de asemenea, festivaluri de poezie, dezbateri teoretice, spectacole.
        Considerat ca unul din cele mai prestigioase, Centrul PEN Român, n-a fost de mirare că în vara anului 1994, poeta Ana Blandiana a fost propusă, printr-o rezoluţie a PEN-Cluburilor franceze, la candidatura preşedinţiei mondiale a organizaţiei. Complicate motive, legate de o imperfectă comunicare au împiedecat alegerea. Cu vorbele poetei: „Am vrut să arăt în acest fel că o funcţie nu trebuie ocupată doar pentru satisfacerea propriului orgoliu şi am dat un semnal despre criza de identitate şi marele pericol care pândea organizaţia prin înstrăinarea de scopurile sale iniţiale”.
        Împărţită în două ample secţiuni – şi prin variatele semnături ale lui Dinu Flămând, Dorin Tudoran, Vitalie Ciobanu, Constantin Abăluţă (cu un poem), Mircea Cărtărescu şi scriitoarele Nora Iuga, Gabriela Adameşteanu, Simona-Grazia Dima, Simona Popescu, antologia se vădeşte doldora de teme – de la „Fragmente estice despre libertate” – ale Anei Blandiana, la „Note despre poezia politică” ale lui Radu Vancu.
        Un florilegiu de studii antologând, dincolo de problemele PEN-Clubului, esenţialele teme ale lumii noastre de astăzi, – vezi „Călătorie până la capătul limbii” de Călin Andrei Mihăilescu, replică a secolului al XXI-lea la blestemele lui Arghezi: „informatorii să rămână singuri, solipsişti, / securiştii să se devore ca peştii până la os/ tăind cuţit şi umbrind umbre/ că toate-s bolgii după parbrizul Volgii”. Din imediata realitate, Simona Popescu („Acest «Rezist» aminteşte cu tâlc cele petrecute în noaptea de 31 ianuarie în Piaţa Victoriei din Capitală, cele din 9 februarie, când 300.000 de oameni şi-au aprins în acelaşi moment luminiţele telefonului. Cu acest grav avertisment: «Te culci în 31/01/2017 şi te trezeşti în 21/12/ 1989!»”
        Dar, poate, pentru teoretician studiul cel mai atractiv ar fi „Note despre poezia politică” al lui Radu Vancu. Cum se petrec lucrurile încât poezia politică e întotdeauna poezie antipolitică? Şi cum se întâmplă că tocmai marii izolaţi, individualităţile acute şi solipsiste sunt cele mai eficiente purtătoare de sevă politică? Explicaţia curioasă ar fi că te poţi îndrăgosti de cele ce deteşti! Dispunând de atuul libertăţii, scriitorul poate contribui la o mai bună viaţă a semenului căruia i se adresează? Dorin Tudoran („Sabia cu două tăişuri – visul meu, coşmarul meu”) are dubii. „Economic, politic, social, scriitorul nu poate face mai bună viaţa nimănui. Mai rea, însă, o poate face, punându-şi talentul în slujba răului”. Cu trimitere. „Apartenenţa la PEN nu face un scriitor mai talentat decât este”. Însă PEN-ul îi aduce un sentiment de apartenenţă: „un soi de sindicat spiritual, cu grevele lui cu tot”. Pe scurt: „este un fel de Solidaritate a solidarităţilor noastre”.
        Mare fiindu-i faima, care-i mai este oastea? Mihai-Dinu Gheorghiu („Câmpul literar şi instituţiile sale internaţionale”) ne dă cifra anului 1990: în jur de zece mii de membri înscrişi într-o sută de centre împrăştiate în lume – peste 140, în 2015. Separarea literaturii ca artă de literatura ca jurnalism, iată ce-şi propune PEN-Clubul. Din al cărui vocabular ies, de la bun început, ca incompatibili cu literatura, termeni precum: naţionalist/ internaţionalist, imperialist/ antiimperialist, burghez/ revoluţionar. Ceea ce nu exclude, din Antologie, un studiu despre Moldova din stânga Prutului, despre dureroasele realităţi ale locului. Vezi însuşi titlul articolului dlui Vitalie Ciobanu: „Republica Moldova în captivitatea minciunii şi oligarhiei”. Cu trista, dar nu descurajanta concluzie a unei căi de urmat, cu spini „pe care noi, românii din Moldova, trebuie s-o străbatem până la capăt, altfel nu vom înţelege nimic din ceea ce ni se întâmplă, altfel ne vom considera victime inocente şi coşmarul va continua”.
        „A fi liber nu este o stare, ci un talent care, ca orice talent, trebuie exersat şi piere în lipsa antrenamentului” – afirmaţia aparţine Anei Blandiana, în concentratele sale „Fragmente estice despre libertate”. Întocmai cum se pronunţă şi Mircea Cărtărescu: „Nu există artist adevărat, oricât de progresist, oricât de bine orientat ideologic şi moral, care să nu trebuiască să fie fidel în primul rând artei sale, legilor ei, tradiţiilor ei, tehnologiei ei”. O fidelitate esenţială şi încă una strâns legată de profunda cunoaştere a omului. „Prin urmare, cred în arta care spune ceva şi despre om, pe lângă faptul că spune ceva despre ea însăşi. Literatura despre literatură nu mă satisface deplin”.
        În ale sale „Fragmente despre poezie şi politică”, d-na Magda Cârneci trasează calea unui asemenea tip de om în societate, capabil de frumuseţe armonică, de a-şi transforma individualitatea în organ al revelaţiei. Să (re)descoperim frumuseţea eternă a lumii ar fi ţelul omului de acţiune poetică spre a reveni la PEN-Club.
       

                                                                                        Barbu CIOCULESCU



                    Limba, ca putere metaforică şi metafizică



        Scriitorul Aurelian Titu Dumitrescu mă gratifică periodic cu mici volume, conţinând poeme, eseuri, publicistică, memorialistică, toate purtând amprenta stilului său inconfundabil. Din notele de la sfârşitul textelor, aflăm că multe dintre acestea au fost dictate unor prieteni. De ce recurge scriitorul la astfel de modalităţi (volume reduse, texte dictate altora)? Există, probabil, o bucurie prea mare, o nerăbdare a întâlnirii cu cititorul şi, atunci, apariţiile sunt urgentate. Cât priveşte eliminarea propriului scris, ţine de atingerea unei stări de graţie, autorul lăsând să se manifeste liber un flux al gândirii nemijlocite, agrementat cu multă fantezie, cu un spectru copios de conexiuni. Textul dictat (asemănător, întru câtva, oralităţii prorocilor) impune o ritmică specială şi alimentarea unui extaz. Procedeul a fost, cum se ştie, una dintre excentricităţile lui Nichita Stănescu.
        Cartea singurătăţii (Editura Semne, Bucureşti, 2015, 36 p.) conţine trei poeme dedicate cu gentileţe unor prieteni apropiaţi (Florin Safer, Costel Stancu, Teodora Safer). În primul, Genetic, intelectual, este evocat poetul bănăţean Ion Chichere, care a dus o viaţă de boem şi a avut un sfârşit prematur. De altfel, Aurelian Titu Dumitrescu elimină, de la început, orice ingerinţă indiscretă în biografia acestuia („Aş şterge tabla/ după moarte...// [...]// A răscumpăra/ tabla scrisă/ este o voluptate impardonabilă.”). El împrumută, odată cu oralitatea, şi aspectul ermetic al discursului sibilic. Spiritul poetului reşiţean este chemat pentru că, prin arta sa, mai mântuie din cearcănele celor vii: „Adu-ne în ceea ce e/ îngenuncherea gurii tale,/ cea care nu se conformează/ descântecului!// Împreunează-ne cu umbra,/ să ne simţim miraţi/ şi aplecaţi/ peste formele/ niciodată confuze/ ale patosului etern!” Iniţiatică în lumea de dincolo, mistică, evocarea lui Ion Chichere este şi una de penitenţă: „Izvorăşte-mă aspru,/ izvorăşte-mă/ însingurat de lespezi,/ izvorăşte-mă grav/ cum îţi e urechea/ cea neplecată somnurilor!// [...]// Ion Chichere,/ perfecţiunea îmi dă complexe,/ te concep incomplet pe tine,/ ungere cu superlativ/ a lunii!”.
        Aurelian Titu Dumitrescu este un poet foarte rafinat, având un instrumentar stilistic diversificat, precum şi ştiinţa inefabilă a transfigurării. Discursul său este esenţializat, condus cu o fermitate bine escamotată, având o subtextualitate bogată. Neîndoielnic, în momentul în care îşi dictează textele, el atinge o mare putere de concentrare, clipe de reală iluminare. Cel de-al doilea poem, Doina solidarităţii melodice, este o invocare a purităţii (oarecum, în stil rilkean): „Ajută-mă să fiu/ până când îngerul/ nu mai suportă îngeri,/ să fiu până când/ geniul se cuprinde/ de somnolenţa încastrată/ a divinităţii!// Lasă-mă să suport/ teama de suflet/ a neînceputei mele minţi...// [...]// Pretutindeni mă aperi/ tu, umbră de ceas/ a sfinţeniei bâlbâite,/ puritate de care somnolenţa îngerului/ apără vederea Mântuitorului!”.
        Noaptea de iunie, ultimul poem, mai amplu, este, faţă de precedentele (care sunt imnuri), o elegie a singurătăţii sinucigaşe, a adăstării morţii. Face parte, probabil, dintr-o serie a nopţilor (a se vedea modelele Musset, Macedonski), după ce, în 2013 a mai publicat Noaptea de decembrie. Unui personaj simbolic, exponenţial, îi sunt atribuite stările autorului: „«Nimeni, nimic, niciodată»/ îl zăresc pe el/ aplecat peste balustradă/ ca un sinucigaş deosebit,/ care urmează a fi decorat/ după dispariţie.// [...]// Ciprian trece mereu de gânduri,/ adâncindu-se în propria sa umbră/ ca o pivniţă/ în taina vinurilor vechi,/ separându-l cu zumzet/ de tot ceea ce/ el mi-a şoptit cândva.// Ciprian este pasărea care cântă/ pe acoperişul morţii/ cel de tablă zincată/ şi de cenuşă roşie.” Moartea, însă, nu este abominabilă, ci familiară, cotidiană, moment lucid: „Şi stau în tihnă în moarte,/ nimeni nu mă mai grăbeşte,/ vestesc învierea albului/ printr-o respirare prea lungă.// Mi-e dor de viaţa/ ce nu am lăsat-o nimănui/ precum de un sat/ în care florile mestecă/ amănunte interzise.// Tu, capră a morţii sublime,/ câte flori vin spre ugerul tău,/ câte mai rămân colorate/ sub el?!// Când noaptea va înflori ca o mătase a pulberii,/ mă voi naşte...” Moartea la începutul verii este atingerea unei stări de acalmie, o împăcare cu divinul. Poetul îşi afirmă cu discreţie sincera devoţiune: „Dă-mi, Doamne,/ blagoslovenia sufletelor împinse de îngeri,/ unde tăcerea/ se aşază după descântec/ şi moartea după învierea minţii!”. Viziunile eshatologice au grandoare conceptuală. Numai moartea, ca metamorfoză, dă realitate timpului, este fermentul vieţii. Existenţa, în schimb, i-a oferit bucuria identităţii: „Tu bucură-mă-n înger!/ Se scutură din frunze/ solara umilinţă/ de a fi fost doar eu...// Tu bucură-mă ziua,/ tu bucură-mă noaptea,/ mi-e dor de cresc în mine/ toţi mugurii pribegi!”. După momente de iluminare mistică („Mi-e grija cât am fost/ şi-s mort de-acum/ în cele ce vor trece”), poemul se încheie sceptic: „mi-e frig prin umilirea/ neşansei de a fi om!”.
        Altă cărticică (pe care am primit-o), de această dată, cu exerciţii de admiraţie, este Egrete la sol (Editura Semne, Bucureşti, 2015, 30 p.). Sunt portrete liricizate ale unor prieteni sufleteşti şi spirituali, cărora li se atribuie frumuseţea morală şi ornamentală a albelor egrete. Autorul creionează metaforic, plastic, cu însufleţire, personalităţi diverse. Schiţele sale sunt inspirate şi neconvenţionale. Nu-mi rămâne decât să selectez, pentru virtuozitatea şi fastul lor, câteva citate privindu-i pe destinatari. Despre renumitul pictor şi grafician Mircia Dumitrescu (căruia îi dedică trei epistole): „Genialitatea lui Mircia Dumitrescu este, însă, ca un gropar, ca un gospodar ce ne rumeneşte cu o gripă grea, mai suplă decât îi e firescul, şi recădem în mumia de gol ceresc, sărutându-l frăţeşte.” (Epistola mov). Florin Safer, „conceput de un evreu în iubire faţă de o grecoaică”, „om cu plutiri inumane, care ar fi cinice dacă nu le-am trăi şi noi, ne dezarmează în iubirea noastră de glorie” (Din evrei, Saferilor!). Despre pictoriţa Ioana Lavinia Streinu: „Întotdeauna acestei consolatoare artiste în mimica morţii îi va fi faţa lucrărilor salvată de culori închise de stimularea etniilor de forme ale absolvirii sale în absolut.” (Epistola albă). Poetului Nichita Danilov îi meneşte: „Dă-i, Doamne, lui Nichita Danilov duplicitatea minţii încoronate spre a ajunge ceea ce deja este, un mare poet al nesfârşirii de sine!” (Epistola dreaptă). Lui Costel Stancu (căruia îi adresează două misive), „ poet şi poliţist remarcabil”, îi urează, la împlinirea vârstei de 44 de ani: „Te vom bucura, Costel Stancu, te vom slovni şi te vom proclama nemurirea noastră în dus şi-ntors, nemurirea noastră în tu şi în A. La mulţi ani!” (Epistola în unghi drept). Unei tinere, Mădălina Vanda Safer, îi adresează o afectuoasă şi părintească Epistolă pentru copila unui prieten. Despre poeta Magda Mirea: „Femeie de mare autoritate nativă, îşi exprimă dezinvolt spiritul său liberal printr-o expresie poetică destinsă şi chiar mai liberală decât noaptea sufletului prin care trecem fiecare înainte de zorii minţii.” (Epistola cârnă). Ultimul text, Epistola decupată, este dedicat pictorului Victor Sorin Chirimbu şi soţiei sale, eseista Victoria Chirimbu: „Doi artişti români, Victoria şi Victor Chirimbu seduc cu umbre proprii ochii zilelor în care au călătorit la capătul portughez al pământului Europei.”
        Aurelian Titu Dumitrescu rămâne fundamental poet, în orice gen sau specie pe care le abordează. El consideră scrisul un har (şi, de aceea, sfânt), pe care îl activează prin angrenarea unui prieten (pe post de pisar), incluzându-l astfel în bucuria poietică. Totodată, este un ludic, în sensul superior al asumării libertăţii de a inventa forme noi, de a desfide orice mărginire a limbii, pe care o simte ca putere metaforică şi metafizică.

                                                                                        Paul ARETZU