Gheorghe Grigurcu - Alternanţele lui Petre Pandrea
Barbu Cioculescu - Istoria, între pasiune şi raţiune
Tudorel Urian - Textualism existențial
Paul Aretzu - Pe pământ este iarnă, în cer este primăvară


                            Alternanţele lui Petre Pandrea



        Opinia potrivit căreia în România n-ar fi existat o literatură de sertar e violent contrazisă de o serie de scrieri revelatoare apărute după 1989, între care se află cele, aşternute în cea mai mare parte în detenţie, ale lui Petre Pandrea. Memorialist de largă respiraţie, moralist scînteietor, pamfletar irezistibil, acesta depune o mărturie şocantă asupra epocii comuniste, în stare a pune în umbră atîtea pagini socotite uneori „curajoase”, marcate de jumătăţi şi sferturi de măsură, de prudenţe şi concesii, cauţionînd prea adesea, într-un fel sau altul, anomaliile regimului (pledoarii pentru „spiritul revoluţionar”, care ar fi antidotul celui primitiv, figuri de activişti docţi şi generoşi, de securişti iubitori de speculaţii pe teme subtile etc.). Familia literar-morală în care se înscrie Petre Pandrea e cea a radicalilor I. D. Sîrbu şi Paul Goma. Spirit inadaptabil, nărăvaş, „cu toate-n veac nepotrivit”, Pandrea s-a sumeţit mereu împotriva a ceea ce a socotit nedreptate, inautenticitate, impostură, orientat după „mirosul” bunului simţ. Dacă e să-i stabilim în cele din urmă un program, ne dăm seama că nu e foarte uşor, deoarece avem a face cu oscilaţii permanente între ceea ce, simplificînd, am putea socoti dreapta şi stînga. O primă ipostază a sa e o dreaptă sui generis, etnicistă, ţărănească. Pandrea se mîndrea mereu cu identitatea sa de „moşnean şi luptător oltean, încercînd să spulber răul pe lume şi între fraţii mei”. Descendentul plin de-o prezumţie de efect al „juveţilor” îşi simţea o „nobleţe”, declarînd fără complexe: „În noi, mandarinii olteni, zace Lordul Byron”. Acest aristocratism ţărănesc apare coroborat cu aprecierea admirativă asupra unei personalităţi din partea opusă a pămîntului românesc (“taică-său fiind avocat huşan”): „Pârvan este un prinţ şi un prelat, el este un prince-paysan, un prinţ-ţăran, hieratic, solemn, sacerdotal şi filosof antic din şcoala stoicilor”. Dar oltenitatea insistent evocată de Pandrea e gata de răzvrătire, belicoasă. Departe de un paseism visător, contemplativ, individul alutan se distinge prin duhul său pandur, gata oricînd a se năpusti asupra vrăjmaşului: „Pentru olteni, armata, stagiul militar, participarea la războaie le-a fost pîinea zilnică. Noi nu sîntem pacifişti sau defetişti. Participăm, de la Mihai Viteazu pînă azi, la marile şi micile bătălii politice, militare, ideologice şi economice. Nu ne dăm în lături ca să luăm atitudine. Nici nu fugim de răspundere, fiindcă nu sîntem laşi şi nu ne plac loviturile felone din umbră. Ne scoatem căciula ori bujaverca şi poftim pe vrăjmaş să se pregătească. Purtăm măciucă de corn şi custură ascunsă, la îndemînă, în brîul roşu. Măciuca devine condei, ca la T. Arghezi sau ca la cei mai micşori. Cînd dăm cu cuţitul, întîi îl arătăm. Nouă nu ne plac procesele în şedinţă secretă, cu sentinţe ucigaşe nocturne, urmate de comunicate cu tentativă de asasinat moral”. Nu se află aici o tranziţie de la dreapta la stînga? Nu face memorialistul figura unui exponent al „ramurii obscure”, dornică de-a ieşi la lumină fie şi prin răzmeriţă?
        Înregistrăm astfel o tradiţie imemorială şi un dinamism al raportării la actualitate, decurgînd de fapt din aceeaşi tradiţie luptătoare cînd e cazul. Între dreapta şi stînga au loc alternanţe, transferuri dictate de împrejurări. Erijîndu-se în exponent al ţăranului alutan, Pandrea veghează asupra normalităţii condiţiilor de supravieţuire a acestuia, în vremuri tulburi. Nu poate fi de acord în ruptul capului cu pretenţia cîrmuirii comuniste cum că ar asigura ţărănimii „o viaţă fericită”, prin deposedarea sa de pămînt, ca şi prin coerciţiile la care o supune cu necruţare, în temeiul decretării acesteia drept „o clasă reacţionară”, producătoare de capitalism. Spumegînd de revoltă, devine pledantul celor spoliaţi sub pretexte ideologice aberante: „Ţăranul trebuie jupuit, adus la gamelă şi cazan ca într-o cazarmă, mînăstire, internat sau puşcărie. Ţăranul era inamicul nr.1 al socialismului. Ţăranul generează, zi de zi, capitalismul, ceas de ceas, secundă de secundă. Această concepţie năroadă a staliniştilor a fost dominantă în problema agrară. N-a dispărut. O reiau Beniuc şi toată liota de stalinişti cuibăriţi în posturi de conducere şi generatori de eroare. Nu vreau să aduc aici toate textele lui Stalin, care sînt filipice mizerabile şi veninoase împotriva ţărănimii, ca generatoare a capitalismului. S-a dat semnalul de jupuială, beleală şi persecuţie a clasei majoritare, în numele unei teorii demente. Un vechi proverb germanic popular spune cu simplitate clasică: Hat der Bauer Gelt, hat die ganze Welt! Are ţăranul bani, are toată lumea! Are bani ţăranul, oraşul are alimente şi ţăranul cumpără surplusul de mărfuri al oraşului. N-are bani ţăranul, se asfixiază toată lumea. Cum generează ţăranul capitalismul, secundă de secundă? Vărsîndu-şi sudoarea pe ogoare, pentru a hrăni toată populaţia”.
        Dar cu toate că emoţional atît de prins în actul de apărare a satului primejduit de moarte, Pandrea nu poate ieşi complet din matca aderenţei sale mai vechi (din interbelic) la o concepţie marxizantă. Precum atari regretabile idealizări: „Cu alte texte din Lenin, am încercat să dovedesc - horribile dictu - că autorul filosof din Materialism şi Empiriocriticism nu s-a gîndit nici un moment să guverneze prin teroare, ca Stalin, şi să menţină dictatura proletariatului 46 de ani. Dacă Lenin ar fi ştiut aşa ceva, renunţa la lovitura de stat din 7 noiembrie 1917. Karl Marx, Engels şi Lenin au fost social-democraţi, la maturitatea lor au înfiinţat partide cu acest nume, iar Manifestul Comunist, apărut în februarie 1848, este o operă de tinereţe, de bravadă şi de propagandă. Engels, Marx şi Lenin au crezut sincer în popor, în votul universal, şi nu s-au gîndit să-l eludeze prin dictatura proletariatului, prin transformarea muncitorimii industriale în clasă-hegemon, şi partidul în detaşament de avangardă. Lenin sfătuia ca partidul să pună urechea la inima poporului şi să înveţe de la popor. Să asculte de popor”. După care urmează însă o critică dură a comunismului actual, ale cărui premise ar fi fost încălcate: „Cum asculţi de popor? Prin vot universal, direct, obligatoriu şi secret, cu pluralitate de partide sau măcar cu pluralitate de candidaţi pe un loc de deputat. A pune listă unică, de sus în jos, prin centralismul, zis mincinos democratic, echivalează cu escamotarea voinţei populare. Guvernul se schimbă din 4 în 4 ani, ca să nu ajungă la tiranie. Altminteri, facem absolutism luminat cu sfetnicii Măriei Sale din Comitetul Central. Cine-i alege? Cum se dau afară? De ce se ucid? Comitetul Central al lui Lenin a fost ucis în proporţie de 90% de către Stalin. Fireşte, cu aceste opinii asupra dictaturii proletariatului, necesare, ca o fază tranzitorie de o jumătate de veac, am intrat la puşcării, fiindcă nu mi-am ţinut gura”. Ca şi la I. D. Sîrbu, se petrece în conştiinţa lui Pandrea o confruntare dramatică între idee şi priveliştea crudă a realităţii aplicării acesteia. Cu toată idealizarea bizară a primilor trei „dascăli ai proletariatului”, memorialistul în discuţie nu poate a nu realiza falimentul sistemului comunist care, teoretic, l-a atras: „Dictatura proletariatului a intrat în amurg în URSS. După congresele de partid XXI şi XXII, dictatura proletariatului nu mai este proclamată coram populo, ca o stringentă necesitate, absolut tranzitorie şi excesiv prelungită”. Dezamăgirea devine absorbantă, localizîndu-se: „Am acuzat conducerea politică a ţării, după 6 martie 1945, că face excese şi cruzimi, ba chiar orori inutile”. Însă, stupoare, „anti-rinocerul”, cum singur îşi pune eticheta, adresează, în 1965, următoarele cuvinte lui Eugen Ionescu (într-o epistolă pe care, de altfel, infatigabila Securitate a interceptat-o imediat, chiar de la oficiul poştal): „Am refuzat să plec ca ministru plenipotenţiar propus de Ana Pauker (amica mea) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (cumnatul meu), fiindcă 4 ani am scris şi tipărit 4 volume, între 1945-1948. A început ciclul penitenciar şi iarăşi avocatură, iarăşi puşcărie (condamnare 15 ani pentru agitaţie la bară). Totul s-a terminat cu bine şi lucrurile s-au clarificat. Eu am luptat pentru Bine, Adevăr şi Frumos, pentru medicina penală umanistă şi umanitară a leproşilor ideologici. Am fost pensionat la 1.500 de lei lunar, cu pensie personală de merit. Am iertat. Am scos sabia avocaturii de la cingătoare prin efectul vîrstei (60 de ani), am atîrnat-o în cui şi reîncep munca şi bătălia cu condeiul, pentru noua cotitură umanistă şi comunistă a ţării noastre, care-i efectivă şi se va ameliora”.
        Vorbe iscate pe muchia deznădejdii, poate formule de autoîncurajare, poate de motivare a crezului brutal contrariat, poate chiar consemnarea unei raze de speranţă în negura destinului personal, al unui om abia ieşit din puşcărie. Ele sînt oricum departe de-a anula sensul casant al discursului lui Pandrea, bizuit tocmai pe contestarea „cotiturii umaniste” pe care ar fi adus-o comunismul. Inteligenţa şi experienţa sa de viaţă nu puteau să-l facă să nu-şi dea seama că, nici la data la care îi scria lui Eugen Ionescu, esenţa stalinistă a regimului nu a suferit nicio schimbare. În ciuda unor ambiguităţi, fostul antifascist dovedeşte că s-a văzut nevoit a deveni un anticomunist ferm. Combătînd cu argumente solide „acest proces de crimă contra umanităţii” pe care-l ilustrează puterea comunistă, se desparte dureros de stînga ce-l ispitea la un moment dat. Sîngele justiţiar al pandurului îi dictează sentinţe dintre cele mai aspre. Tonalitatea textului său sună ca un pumn izbit în masă: „Montaigne îşi aminteşte că dictatura sîngeroasă a lui Sylla a fost curmată de un păduche: «les poux sont suffisantes pour faire vacquer la dictature de Sylla» (Essais, cartea II, cap. XII). Un păduche infectat cu exantematic a muşcat pe tiran şi l-a ucis la vîrsta de 60 de ani, în apogeul crimelor. Ah, ce păcat că s-a inventat DDT-ul! O epidemie de exantematic poate că ar fi decimat lista acestor «teoreticieni»”. Latura neconcesivă a lui Pandrea se accentuează. Instrumentul expresiv al memorialistului devine frecvent diatriba, dînd la iveală temperamentul său local, „gura spurcată” valahă. Iată un pasaj al dezlănţuirii împotriva unui poet reprezentativ al momentului, aruncînd raze necruţătoare asupra contextului „cultural” veros, asupra acelei lumi groteşti în care ne desfăşuram existenţa la mijlocul anilor ’50: „Mihai Beniuc este copil de ţăran ardelean care a devenit o floare otrăvită a asfaltului bucureştean. Comoţia sa cea mai puternică a fost poezia acelui fecior de popă bihorean Aron Cotruş, refugiat la Madrid. Pe urmă, s-a dus la Duhovniceasca lui Arghezi, unde a scuipat în potir, după ce s-a adăpat cu nectar. Tot vorbind şi auzindu-se vorbind despre «documentare», a purces pe teren la «şesurile natale», bulibaşă înconjurat de graţiile sale mondene, numitele poetese Emma Bretzliska, Nina, Veronica şi alte păsări răpitoare, cam obosite de truda cumpăratului lucrurilor de preţ pe la consignaţii, talcioc şi pe la avocaţi sărăciţi, îndepărtaţi de la onoarea sacră de apărători la bară, care refuză să pledeze cu pumnul în gură. (…). El este îmbrăcat în costume de stofă britanică, soţia lui fără odrăslire în ciorapi de nylon, pantofi din piele de crocodil şi blănuri de Alaska. Aşa că erau foarte indicaţi să propăvăduiască ura faţă de confort şi «căţeaua-avere»”. O generalizare reflectă dictonul homo homini lupus: „în Valahia există intelectuali care stau lîngă tovarăşul de arme rănit în lupte de adversari, şi, în loc să-l panseze, scot custura, îl tratează ca pe vînat, taie şi ingurgitează canibalic din fratele în gemete sau extincţiune. Taie din cadavru şi mănîncă. Oftează şi mănîncă din frate”. Nu mai ostenim a căuta similitudini în actualitatea noastră zisă postcomunistă. La ce bun? E cu putinţă ca, propuse totuşi, ele să nu fie luate altminteri decît iluzii ale oboselii noastre…

                                                                                        Gheorghe GRIGURCU



                              Istoria, între pasiune şi raţiune



        Există, oare, istorie adevărată, se întreba – în una din numeroasele cărţi publicate după revenirea în ţară, eminentul om de litere Neagu Djuvara – vezi recentul volum, apărut în cea de a cincea ediţie, la editura „Humanitas”, cu anume acest titlu. Lucrare purtând subtitlul: „Despre « relativitatea generală a istoriei » – eseu de epistemologie”. Opinii pe o temă foarte dezbătută, şi nu de azi, de ieri, în lucrări de specialitate şi de popularizare. Neagu Djuvara le-a accesat atât în domeniul strict al specialităţii, cât şi în cel mai larg, de câştigare a noi adepţi ai Istoriei. Printre care şi „Războiul de 77 de ani şi premizele hegemoniei americane” – („Humanitas”, 2008).
        Ca istoric, preferată i-a fost perioada începuturilor vieţii statale ale voievodatelor noastre, de la legendarul Negru Vodă, în care descoperise pe legendarul Tocomer, Tihomir, în viziunea înaintaşilor săi. De la acesta, la Mircea cel Bătrân, la Vlad Ţepeş, a cercetat stări mai puţin limpezi, cu acribia mai multelor sale doctorate. Din anul 1940, când îi apare primul studiu de specialitate „Le Droit roumain en matiere de natalité” (Paris), la cea din urmă, cu luări de poziţie nu numai în probleme de Istorie, dar şi ale vieţii, în general legile moralei au stat la baza gândirii sale agere şi scotocitoare, gândirea unui om care, trăind exilul, pe mai multe continente şi, dăruit de Providenţă cu o viaţă de 101 ani, se poate spune că a dus mai multe existenţe.
        Pentru consemnarea forţei spirituale a omului, să consemnăm că, revenit în ţară la 75 de ani, a scris, timp de 25 de ani, cel puţin o carte pe an, de ştiinţă sau de popularizare, pentru adulţi sau tineret.
        Cărţi cu sfera lărgită, care nu au ocolit problemele epocii noastre, ilustrând o dată mai mult ideea că un istoric este, întâi de toate, dublat de un moralist. Bogata experienţă de viaţă, dublată de lecţia exilului, de la sine grăitoare, au făcut din bătrânul luptător întors acasă un simbol viu, un izvor de sinteze. Lucrare la care a contribuit într-o măsură longevitatea, darul ursitoarelor. Dar care a rodit, printr-o muncă de toate ceasurile a unui atlet al spiritului, înzestrat să perceapă constantele versus relativitatea cunoaşterii vremurilor. Acelea pe care cronicarul moldovean constata că nu sunt sub puterea omului. Viaţa însăşi a istoricului, în jocul vârstelor, oferă, de altminteri, un viu exemplu al lanţurilor de suişuri şi coborâşuri ale unei existenţe care părea, la începuturile sale, promisă numai succeselor – să ne gândim numai la tânărul diplomat care, cu valiza de rigoare, aştepta, la Berlin, în ziua de 23 august 1944, avionul pregătit să-l ducă la Stockholm, în vederea negocierii unui armistiţiu pe frontul de Est. Va mai trece aproape jumătate de secol până ca Neagu Djuvara să-şi revadă ţara, într-o lume profund schimbată, ale cărei coordonate le-a perceput cu acuitate, fără să-l distrugă – poate chiar dimpotrivă. Cu prilejuri peste prilejuri de a cunoaşte Istoria.
        Cu privire la aceasta, prima întrebare pe care şi-o pune este aceea a logicianului: unde o putem situa în evantaiul cunoaşterii umane? Ni se face graficul tuturor ştiinţelor umane, între ele comunicante. Retoric, autorul se întreabă: un matematician nu poate deveni un poet, un astronom, un împătimit al teologiei? Ceea ce caracterizează istoria şi ştiinţele spiritului, în genere, relatează/ explică fenomenele pe care le abordează într-un limbaj anume cu care, am zice, îşi apără limitele.
        Nu este o ştiinţă exactă, totuşi foloseşte limbajul acestora. Mai înţelept fiind, poate, să lămurim la început ce vrea să zică termenul de istorie. Conştienţi, evident, de scurtimea istoriei, într-un sistem plecând de la apariţia vieţii pe pământ. Astfel, între o istorie trăită şi una scrisă ar mai fi locul unei a treia, istoria ca vestigiu. O perioadă istorică poate lăsa urme puţine, o alta, dimpotrivă, copleşitor de multe.
        Sarcina istoricului ar putea fi aceea de a da un rezumat lămuritor al întâmplărilor, o prelucrare care, într-un mod fatal, poate conţine interpretări deformatoare. Herodot e primul observator cu ambiţii ştiinţifice. De la el începând, istoria supune lectorului date diferite despre moravurile unor popoare din vecinătatea lumii elenice, dar cel care comentează în premieră un fapt istoric este Tucidide, cu preocuparea sa de a lăsa generaţiilor viitoare o cât mai cuprinzătoare dare de seamă a unui fapt istoric – războiul peloponeziac. El narează momente dramatice, concepute de contemporanii săi ca de importanţă majoră. Se ştie, de atunci, către ce fel de fapte s-a îndreptat atenţia unui istoric. Ca lector al demonstraţiilor istoricului Djuvara, îmi amintesc istoria, aşa cum am învăţat-o, în anii de şcoală, o înşiruire de nume de voievozi, regi, împăraţi, cu războaiele purtate de ei, de vrajbe, comploturi, trădări. Despre importanţa factorului economic, despre stările sociale ale unei epoci – nimic.
        Analizând influenţa materialismului istoric, de la Karl Marx la Fernand Braudel, Neagu Djuvara abordează tema contribuţiei individului în istorie, acela pe care materialismul istoric o neagă cu desăvârşire. Dar trece sub tăcere factorul etnic. Importantissim în istorie, aşa cum am învăţat-o în şcoală. Acolo unde cei îndrăgostiţi de istorie ne puneam întrebarea „ce s-ar fi întâmplat dacă”. Şi-o pune şi un istoric matur. Ce s-ar fi întâmplat, bunăoară, când Alexandru cel Mare ar fi trăit până la adânci bătrâneţi? Dacă Napoleon Bonaparte ar fi ieşit învingător la Waterloo? Dacă România n-ar fi cedat ultimatum-ului sovietic în iunie 1940? Aflăm că în termeni profesionali acest exerciţiu al spiritului poartă denumirea de contrafactual conditions. Astfel, s-a vorbit mult de onoarea care ar fi fost salvată în cazul în care ţara noastră ar fi ales să lupte, în iunie 1940. Neagu Djuvara face bilanţul dezastrului care ar fi urmat, cu concluzii greu de contrazis. Cu siguranţă, România ar fi fost atacată şi din Est şi din Vest, în acel moment în care Uniunea Sovietică mergea mână în mână cu Germania hitleristă.
        Rezultă că, oricât de aprofundată, analiza faptului istoric este pândită de riscuri. Un exemplu: bătălia de la Borodino, considerată câştigată de ambele tabere combatante. Istoricul e şi mai sceptic decât noi: „orice fapt istoric e ca o tumoare canceroasă cu risc de metastază”. Cât îl priveşte, el caută cu acurateţe maximă să-şi imagineze cum s-au petrecut lucrurile, exploatând cât mai departe antecedentele cauzale. El trăieşte cu emoţie evenimentul studiat, pradă emoţiei istorice. Prudent faţă de afirmaţiile înaintaşilor lui, dar cu o bună cunoaştere a lor. Având, fireşte, ideile personale care n-au lipsit istoricului Neagu Djuvara. Centenar, ni se adresa la postul de televiziune, privindu-ne în ochi. Totdeauna clamându-şi opiniile cu energia celui care ştie că are dreptate, în posesia adevărului, „pe fundamentul experienţei”.
                                                                                        Barbu CIOCULESCU




                                      Textualism existențial



        Unul dintre cele mai celebre și comentate tablouri din secolul XX este cel al lui René Magritte înfățișând o pipă și având drept titlu (explicație) textul Ceci n’est pas une pipe/Aceasta nu este o pipă. Este inutil să spun că pipa din tablou este desenată în cel mai realist mod cu putință, cu toate detaliile unei pipe reale. Dar, firește, ea nu este obiectul pipă, nu se poate fuma cu ea, este expresia figurativă a obiectului propriu-zis. Altfel spus, mesajul lui Magritte este acela că expresia figurativă a unui obiect nu poate fi echivalentă cu obiectul însuși.
        Schimbând artele și tot ceea ce este de schimbat, pe o logică oarecum asemănătoare se întemeiază și poezia lui Octavian Doclin. Biologic, aflat la confluența dintre generația ’70 și generația ’80 (a debutat editorial în anul 1979), poetul este un textualist, ale cărui „texte” poetice sunt alcătuite din elemente de natură existențială și culturală având doze de concentrație foarte ridicată, menite, pe alocuri, să dea versurilor sale un aspect aproape inițiatic. În spirit optzecist însă, poemul devine mai mereu autoreferențial, poetul revine cu picioarele pe pământ arătându-i cititorului că întregul labirint existențial și cultural în care era pe punctul să se rătăcească nu era decât un artefact, rod al efortului pe deplin conștientizat și asumat, de scriere a poemului. Totul devine o combinație de foarte simplu și complicat, de profunzime și lejeritate, din care nu lipsește ludicul, dar de fiecare dată cu efecte artistice dintre cele mai fecunde, admirabil exprimate de profesorul american Marcel Pop-Corniș, citat în studiul introductiv al regretatului poet și eseist Gheorghe Mocuța: „Poezia lui își asumă riscuri, manevrând în marginea convențiilor literare, provocând ideile tradiției – nu respingându-le integral, ci reanimându-le – navigând împotriva curentului, explorând misterele nopții poetice pentru a pregăti revelațiile dimineții. Baletul de noapte implică «iubirea-puterea-eliberarea» într-o «luptă fără sfârșit.../ într-un timp fără sfârșit» – timpul poetului desăvârșit.”
        Poezia lui Octavian Doclin poate fi, grosso modo, imaginată ca o sferă alcătuită din elemente contradictorii, după principiul yin și yang. În ea, masculinul și femininul trăiesc îngemănate într-o perfecțiune a cercului. Viața propriu-zisă și (de)scrierea ei, trecutul și prezentul, cerul și pământul, tradițiile și modernitatea, diurnul și nocturnul, arhaismul și neologismul, mama și tata, copilăria și bătrânețea, toate se îngemănează în perfecțiunea (câte) unui cerc menit să ilustreze existența însăși. Până și poemul însuși, pentru a atinge perfecțiunea, trebuie să fie însoțit varianta sa feminină, poema, așa cum se vede dintr-un foarte scurt, dar pe deplin edificator poem, cu rol de artă poetică: „Poemul cu puține cuvinte/ nu e poem/ Poema cu prea multe cuvinte/ nu e poemă/ dar cine se învrednicește să scrie/ un astfel de poem/ o astfel de poemă/ este Poetul păgân.” (Păgânul, p. 85) Trebuie precizat faptul că acest poem are și o dedicație: „Lui Octavian Chisăliță, cu nostalgie”. Or, Octavian Chisăliță este numele din buletin al poetului Octavian Doclin. Și la nivelul existenței propriu-zise, armonia este creată prin contopirea identității civile și a celei artistice într-un fel de cerc al ființei depline. Pe de altă parte, așa cum se poate vedea lesne din versurile reproduse mai sus, între cele două elemente de semn contrar trebuie să existe un echilibru perfect (inclusiv sau, mai ales, la nivelul poemului), o eventuală asimetrie putând compromite perfecțiunea întregului.
        Regula jocului odată stabilită, poezia lui Octavian Doclin din volumul Sărbătorile este, cum sugerează chiar titlul, o celebrare a vieții autorului la care contribuie deopotrivă amintirile dragi din propria existență, ființele care i-au marcat viața, locurile încărcate de semnificații dintr-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, dar și tristețile cotidiene, nostalgiile, vechile iubiri. Pe scurt tot ceea ce dă consistență unei vieți, rememorat la vârsta unui soi de bilanț poetic. Excelent cunoscător al limbajului și tehnicilor poeziei, Octavian Doclin jonglează cu naturalețe cu formele de versificație. Formele moderne alternează cu cele clasice. Uneori, ironic, poetul nu se jenează să apeleze chiar la versul popular, ca în acest Autoportret, cu accentuat caracter ludic: „Doclina-m-aș și n-am cui/ doclina-m-aș vinului/ și smerit copilului/ și-ncet asfințitului/ și în veci liturgului/ de din deal de la Doclin/ de la Mănăstire-nchin/ între Eros și Thanatos/ am trăit viața pe dos/ dar nu mai puțin întors// între Thanatos și Eros/ când pe-o stea și când pe jos.” Punerea existenței sub semnul celor doi zei, Eros și Thanatos trimite la aceeași dualitate, care, într-un perimetru mai larg unește cerul și pământul.
        „Sărbătorile” poetului se pot naște, poate paradoxal, din conștiința acestei armonii „macro” a unui cerc care să unească cerul și pământul sub semnul lui Eros și Thanatos, dar și din mici întâmplări banale ale vieții cotidiene, păstrate într-un colț de memorie și ieșite la suprafață în circumstanțe cu totul neașteptate. Interesant este poemul Măduva, în care cercul se închide prin repetarea peste timp a aceluiași ritual care îi stârnise poetului de azi reacții de nedumerire în anii copilăriei: „Își privea tatăl nedumerit/ de fiecare dată duminica/ la prânz/ când întreaga familie/ după ce se întorcea de la biserică/ se așeza la masă/ cum sorbea măduva din os/ pentru ca nouă copiii lui/ să ne ajungă carnea/ neînțelegând ce plăcere putea găsi/ în gustul ei/ când își amintește acum/ și încearcă și el o altă măduvă/ înțelege că tatăl său/ s-a născut cu gustul de fapt/ al înțelepciunii și priceperii/ religiei trecerii și pe-trecerii/ trăind-o așa/ ca un sacerdot.” (p. 42)
        Firește, în numele aceleiași simetrii care guvernează existența, evocarea tatălui, sub pretextul acestei amintiri banale, dar care, dincolo de cuvinte, lasă loc unor semnificații adânci, nu putea să rămână neînsoțită de evocarea mamei autorului. Poemul Înduioșându-se îi readuce în același plan pe cei doi părinți, cu deprinderile lor casnice cotidiene, așa cum au rămas ei în mintea copilului ajuns la maturitate și devenit poet postmodern, care se străduiește să-i nemurească în versurile sale „scriind și scriind cuvinte ce le uitase/ își privește mâinile/ înduioșându-se/ dar și cu teamă.” (p. 35)
        Simplă și foarte complexă în același timp, poezia lui Octavian Doclin emoționează prin mesajul umanist pe care îl degajă dincolo de toate jocurile textuale ale autorului. Forța sa stă în „materialele” din care sunt alcătuite textele, toate de cea mai bună calitate. Parfumul unui loc – Banatul montan – cu speficitatea modului de viață al oamenilor, cu valorile și cutumele lor cotidiene, dar și tradiționale, răzbate printre rândurile cărții, ca și dragostea autorului pentru această zonă în care s-a născut și își duce zilele.
        Octavian Doclin este un poet sensibil și profund, ale cărui cărți ar merita să fie privite cu mai multă atenție de către critica literară de la noi.

                                                                                        Tudorel Urian



                  Pe pământ este iarnă, în cer este primăvară



        Smerita dragoste întru Hristos îl face pe poetul Ignatie Grecu să rămână fidel canoanelor sale de protosinghel, să treacă rar, discret, cu evlavie, dincolo de spaţiul Mânăstirii Cernica. De altfel, sfântul locaş îi oferă unghiul din care să poată contempla (poetic) atât pe Creator, cât şi lumea. El experiează fenomenul pe care Mircea Eliade îl numea revelarea sacrului prin profan. Lirica sa este diversificată şi rafinată. Volumul Veni-va (Editura Agol, Bucureşti, 2015) conţine poeme cu o structură specială: fiecare vers este alcătuit din câte un cuvânt, aşa încât textele sunt suple, filiforme, de felul unor stalactite sau al unor stalagmite, ori al unor coloane, unind cerul cu pământul. Dubla ipostază a scriitorului, de poet şi de monah, este similară chiar naturii teandrice a lui Iisus (prin care Mântuitorul l-a ridicat pe om la Sfânta Treime). Prin verticalitatea poemelor, se aspiră la o convorbire cu Înaltul.
        În puţine cuvinte este reflectat un univers interior sensibil, conciliind antinomii: lumină şi opacitate, bucurie şi suferinţă, viaţă şi moarte, cântec şi tăcere. Poetul însuşi însumează caracteristici aurorale, potenţialităţi ale transcendenţei: „Greier/ sfios/ poetul/ un/ mugur/ plin/ de/ freamătul/ luminii” (9). El se află sub insuflarea pătrunzătoare a Sfântului Duh: „Porumbelul/ Tău/ Doamne/ îşi/ întinde/ liniştit/ aripa/ peste/ mine/ eu/ scriu/ la/ umbra/ ei/ pe/ lumină/ acest/ stih” (4). Prin analogie, seamănă unei păsări neobosite care se ridică până la ceruri, răspândind peste pământ minunatul ei cântec: „Am/ ridicat/ soarele/ pe/ boltă/ priviţi/ a/ spus/ ciocârlia/ cântând/ fericită/ pământul/ rar/ îl/ ating/ numai/ atunci/ când/ voioasă/ culeg/ boabe/ de/ rouă/ din/ jurul/ cuibului/ meu” (22). Aspiraţia ascensională este atotprezentă, întreaga făptură tânjind după propriu-i izvor. Sevele copacilor iau parte la această simfonie deplină: „Urcă/ prin/ ţevile/ crengilor/ vii/ seve/ o/ rază/ a/ Ta/ muzicală” (27).
        După un model oriental, poemele din recenta carte sunt caligrafie, sublimează imagini, exprimă extatic, cu brevilocvenţă, stări emoţionale care se reflectă în lumea naturală, ori hipersenzorialităţi, formulări eliptice. Este vorba de un transfer de afectivitate, de o smerire, fiinţa proprie risipindu-se în mediul înconjurător, preschimbându-se în cântec. Multe poeme sunt pasteluri foarte fine (nu descriptive, ci spiritualizate): „Câinii/ blânzi/ ai/ lunii/ noapte/ de/ noapte/ ling/ oase/ de/ crengi/ uscate/ vechi/ amintiri” (67); „Clipa/ lacăt/ suav/ albastru/ descuie/ o/ tainică/ mireasmă” (32).
        Dacă mijlocul folosit de poet este imagismul, tema care prevalează este cea a relaţiei cu divinitatea, însumând simboluri sugestive precum lumina, bobul de rouă, iubirea, cerul, cuvântul, cântecul. Textele sunt mici imnuri sau rugăciuni, jubilaţii: „Iubind/ în/ taină/ pe/ Domnul/ cântecul/ încet/ se-nfiripă/ sufletul/ tresaltă/ voios/ în/ rugăciune/ lucind/ ca/ o/ spadă/ cu/ două/ tăişuri” (94). Şi de această dată, funcţionează o relaţie bilaterală: oferindu-şi inima, poetul primeşte har (aşa cum firavul fir de iarbă, ridicându-se spre cer, primeşte ploaie): „Picătură/ cu/ picătură/ ars/ sufletul/ de/ iubire/ numai/ şi/ numai/ pentru/ Tine/ fântână/ vie/ a/ cântecului/ meu/ Doamne” (5). Cântecul (împreună cu dansul) a însoţit de la început credinţa. Lauda adusă Domnului era susţinută de muzică vocală şi de instrumente consacrate (trâmbiţe, chimvale, alăute, harfe). Părţi din Biblie erau psalmodiate. Poezia este muzica cea mai autentică a lui Ignatie Grecu: „Alungă/ cu/ un/ cânt/ cu/ un/ psalm/ mohorârea/ tristeţea/ mi-a/ spus/ încearcă/ ia/ fluierul/ acesta/ şi/ cântă/ fii/ vesel/ dar/ cu/ măsură/ precum/ David/ odinioară/ se/ mărturisea/ Domnului/ cu/ jale/ în/ suflet/ cântând/ la/ psaltire” (98).
        Textele cuprinse în volumul Veni-va conţin două caracteristici: o asceză a formei (lipsindu-le podoabele stilistice) şi o voluptate spirituală, o plinătate a duhului, o bucurie calmă. Sunt, îndrăznim a spune, isihastice, conţinând (şi propagând) linişte, contemplaţie, iluminare, smerită dragoste întru Hristos.

                                                                                        Paul ARETZU