Gheorghe Grigurcu - Un specific etnic
Barbu Cioculescu - Tudor Ţopa de la Jurnal la Roman
Tudorel Urian - Proza ca un serial tv


Traiectul unui critic

        Redutabil exeget al lui I.L. Caragiale (neîndoios cel mai de seamă în prezent), Gelu Negrea ne apare acum în ipostaza d-sale de eseist, pînă la un punct apropiat, după cum putem lesne constata, de spiritul autorului Scrisorii pierdute. Același scepticism, aceeași relativizare a mai tuturor factorilor intrați în colimatorul propriu, aceeași mefiență față de metafizic. Să fie un dat structural ori o „contaminare” generată de asidua frecventare a operei în chestiune? Indiferent de cauză, e o realitate constant probată de textele speculative ale lui Gelu Negrea. Se cuvine totuși menționată o deosebire între paradigma incredulității și succesiunea acesteia. Gelu Negrea nu ilustrează decît rareori ironia, factura ludică a stilului caragialesc, adoptînd aserțiunea sobră, categorică. Nu zeflemeaua, frecvent cu rol de tampon în cazul contrarietăților, îl distinge, ci tonul grav, excomunicator. Ne vom referi acum la aspectul care ni se pare a fi cel mai frapant al unui atare comportament în scrisul d-sale și anume tema specificului etnic românesc. Opinii atît de presante în negativitatea lor, atît de bulversante, încît nu ne surprinde faptul că, după știința noastră, comentatorii de pînă acum ai volumului aici discutat le-au ocolit. Din comoditate, din jenă? Prea cu putință. Tristă, conform lui Gelu Negrea, ar fi circumstanța că n-am avea nici măcar șansa unei redresări, sortiți băltirii într-o interminabilă tranziție suficientă sieși: „Suntem un popor întors spre trecut și fără organ pentru viitor. Avem o constituție retro, gîndită să evite ceea ce, în învelișul anticomunist al postdecembrismului tulbure, ni se părea a fi detestabil, nedemocratic și criminal, iar nu să edifice viitorul”. Am fi un popor creștin, ostil prin aceasta prezentului, înrobiți mirajului paseist: „Fără să difere prea mult de filosofia antiprezent cultivată atavic de majoritatea popoarelor – cu deosebire, cele creștine – , weltanshauung-ul românesc șochează printr-o radicalitate holistică și un paseism fără frontiere. Orice trecut este mai bun decît prezentul – oricare ar fi și oricum s-ar configura el într-o ecuație comparativă”. Dar, surprinzător, intervine și o apreciere favorabilă a creștinismului nostru răsăritean, prin situarea acestuia într-o perspectivă a viitorului: „Probabil că dimensiunea futuro venea dinspre ortodoxie – religia, cu toate promisiunile plasate în viitor”... În alt loc etnicul autohton ar fi stigmatizat de un cult al „departelui”, ceea ce dovedește un contact cu viitorul pe care l-am execra: „Rezemați în toiagul mioritic, supraviețuim resemnați cu ochii împăienjeniți de un departe ce va să ne legitimeze și să ne ofere împlinirea”. „Așteptarea” cu toate acestea a unui viitor care să conțină redempțiunea, fără a avea forțele trebuitoare spre a-l împlini, ne-ar caracteriza irevocabil. Urmează o pe cît de lungă pe atît de inclementă înșiruire a defectelor naționale, similară cu o condamnare fără drept de apel în instanța istoriei: „Plasarea aspirației și idealului de viață în alt spațiu decît acela predestinat prin naștere și tradiție cutumiară vorbește despre o sumedenie de tare psihice și disfuncționalități comportamentale care ne afectează grav mentalul național: neîncrederea maladivă în propriul sine, pasivitatea dublată de așteptarea mistică a stranietății providențiale care va pogorî asupră-ne miracolul izbăvitor, cultivarea în toate cele a unui provizorat etern, pan-relativizarea valorilor, rezerva față de sublim și oroarea de absolut, lipsa de combativitate în chestiunile majore, cu varianta sa congenitală – defetismul, paralizia civică, filosofia circumstanțială a judecăților de măsură etc. Românul nu face mai nimic pentru a-și apropia un target existențial oricît de aburos”. Filogenia etnică a românilor e tarată de partea sa condamnabilă. După invocarea Mioriței ca un factor acuzator (în treacăt fie zis, aceasta nu e socotită o creație populară, ci o contrafacere a lui Alecsandri), vine la rînd legenda meșterului Manole, care probează că „edificăm lălîu și nedurabil pe ceva preexistent, chiar dacă acel ceva este o ruină”, un „zid părăsit și neisprăvit”. Așadar am avea a face într-însa cu un simbolic „trecut al neîmplinirii”, cu „un dezastru” istoric. E pusă sub lupă o strofă a produsului folcloric spre a ranforsa o concluzie funebră: „Și, în plus, uităm ori nu dăm îndeajunsă importanță continuării textului: «Cîinii cînd îl văd/ La el se repăd/ Și latră-a pustiu/ Și urlă-a morțiu». Zidul nu este doar părăsit și neisprăvit, ci prevestitor de moarte”.
        Rechizitoriul continuă cu menționarea altor gravisime culpe. Literatura română n-ar putea fi abordată decît ca un capitol deplorabil, un cumul de „împrumuturi” din sursele occidentale care ne situează în postura ridicolă de-a fi mai asemănători altora decît nouă înșine: „Asta ca să nu mai vorbim despre împrejurarea că ea este, în fond, mediocră (apud Eugen Negrici), că, per total, contribuția sa la literatura lumii este nulă (G. Ibrăileanu) și că se caracterizează printr-o mimetică grosieră (Nicolae Manolescu)”. Excese, să le zicem astfel, empatice, atribuite numiților critici! Orgoliul autorului indigen n-ar fi cel de-a putea declara că face un lucru mai bine decît celălalt, străinul privilegiat, ci satisfacția de a-l urma cu supunerea epigonului: „Este o formă de neîncredere în sine, dar și de mîndrie prostească a imitatorului incapabil să adopte criteriul corect în disputa cu tendința la modă. Literatura română este foarte universală prin împrumuturi repetate; nu are circulație universală tocmai pentru că n-aduce mai nimic nou”. Pînă și refuzul protocronismului, a acelei manevre propagandistice urmărind sporirea prestigiului unui regim totalitar, e angrenat în demonstrația contestatară: „Dez-lănțuirea de ură împotriva protocroniștilor, încă vie după atîtea decenii, traduce exact acest sentiment subaltern, oroarea de nombrilism forjată într-o lungă experiență istorică perdantă. Paremiologicul «nu suntem noi buricul pămîntului» nu este expresia realismului ontologic și funciar al nației, ci forma de capitulare apriorică în fața unei fatalități imaginare, incapacitatea de situare deasupra evenimentelor punctuale”. Istoria e nonșalant mixată cu prezentul, într-o pastă disprețuitoare: „Fiecare român se crede altfel decît ceilalți români și astfel șansa omogenizării sociale este ratată din start. De-aia votăm în bătaie de joc, de-aia demitizăm totul cu fervoare mistică, de-aia nu ne recrutăm eroii decît din trecut”. Însă – bizarerie – regimul comunist are parte de-o asemenea benevolentă adnotare: „Pînă și comunismul, proclamînd lichidarea din temelii a trecutului regim burghezo-moșieresc, a fost brutal și inflexibil mai mult la nivel declarativ, neavînd curajul de-a elimina efectiv acel trecut odios, din punctul său de vedere: l-a marginalizat, doar l-a persecutat, a încercat să-l schimbe să-l facă să se adapteze. (…) conceptual vorbind «experimentul Pitești» denotă o enormă naivitate”. În plus e citat un extrem de dubios calcul statistic, semnat de politologul politician Daniel Barbu, întru „albirea” repulsivei epoci: „Făcînd de două ori media, s-ar zice că lunga guvernare comunistă a reprimat, exclus și marginalizat în jur de 6% din populația României, dar a adus – prin generalizarea metodelor de lucru moderne, prin migrația masivă a populației dinspre rural spre urban, prin constituirea unei elite tehnice dominante, prin întărirea rolului de protector al Statului – beneficii materiale și simbolice pentru cel puțin 45% din populație. (subl. mea, G. N.)”. Și o actualizare de pomină: „Retorica anticomunistă (de împrumut) a făcut mai mult rău României decît comunismul însuși”.
        Dar aderarea la Uniunea Europeană? N-ar fi decît o consecință a detestării noastre intraetnice, întrucît românul nu se dă în lături a-i socoti altminteri pe conaționali decît „răi, incapabili, necivilizați”. Un soi de eliberare. Cu toate că „nici un nativ carpato-danubian nu și-ar recunoaște pentru nimic în lume apartenența la românismul etnic curent”. Sau cu un echivalent clinic: „Suntem o țară de autiști în raport cu ce considerăm a fi specificul nostru etnic”. Dar universul țărănesc? Cum ar putea fi abordat într-o altă cheie decît cea a rejecției? „Țăranul nu este blînd, ci violent pînă la sanguinitate, cumplit în intoleranța lui. Așa-zisul respect al peizanului autohton este, de fapt, forma lui de obediență, de conformism, de umilință față de cei puternici sau față de autoritățile pe care, în interior, le detestă, resimțindu-le ca străine și ostile”. Pînă și hazliul Păcală ar disimula un fond întunecat, aidoma unui Mefisto rural: „Nu întîmplător eroul folcloric românesc este Păcală, cel care simulează prostia pentru a-și masca spiritul revanșard, agresivitatea, resentimentele”. În mediul românesc istețimea ar fi desconsiderată în beneficiul duplicității agresive: „Moromete, protagonistul romanului cunoscut al lui Marin Preda – un soi de Păcală știutor de carte, care citește duminical presa și-și rupe în bătaie membrii familiei ori de cîte ori are ocazia. Și o face scandalos de des”. De parcă n-am fi devansat sămănătorismul, „mentalul colectiv” e așezat sub sigla dihotomiei rural-urban, în favoarea categorică a primului termen: „Ruralul este curat și tangent la metafizică («veșnicia s-a născut la sat», nu-i așa?) – urbanul e, dimpotrivă, corupt și eșuat în superficii circumstanțiale”. Ceea ce duce (inclusiv în ziua de azi?) la o nesustenabilă relație cu continentul: „Acest mod schizofrenic de a ne raporta la realitatea ontologică ce s-ar cuveni privită și percepută integral, organic, omogen ne aruncă în plin paradox: aspirăm la modernitate și europenism, dar continuăm să ne legitimăm cu valorile tradiției și naționalismului în catrință și ițari”. Cu neîndoioasă trimitere la Blaga, următoarele sarcasme la adresa unei preaposibile albii stilistice: „am impresia că nimic nu dă mai mult măsura României ca țară eminamente agrară în spirit și regresivă în sentimente decît această cvasitabuizare a ruralului de care ne lăsăm subjugați cu lejeră comoditate de cîteva secole bunicele. Eterna laudă a țăranului român și incontinentul elogiu al universului țărănesc văzut ca vatră spirituală primordială și fecundă matrice producătoare de valori fac parte din obligațiile noastre patriotice sau, în orice caz din truismele retoricii culturale curente”. Pentru ca o terifiantă asemuire teratologică să figureze pe rol de concluzie, de parcă ne-am afla încă la începutul secolului trecut: „Corpul social s-a fracturat, născînd un monstru bicefal și antinomic, cu anodul și catodul plasate diametral la sat și, respectiv, la oraș”.
        Aici se ivește o chestiune delicată. Nu cumva Gelu Negrea se detașează pînă la urmă nu doar de sumedenia de nume, inclusiv prestigioase, vizate în filipica d-sale, ci și de… Caragiale? Nu cumva fluxul ardent al contestărilor îl atinge și pe autorul Nopții furtunoase? Eseistul nu pregetă a cita aprobativ o frază a lui N. Davidescu, care „are perfectă dreptate”, adică a comentatorului ce i-a aplicat lui Caragiale sintagma „ultimul ocupant fanariot”: „Opera lui corespunde (…) necesității căreia îi jertfim cu toții o parte din activitatea noastră: de a ne ponegri cu toții reciproc”. Și ca să nu mai persiste nici un dubiu, iată și o opinie a lui Gelu Negrea însuși: „Eminescu îl probozește pe Caragiale cu duiosul calificativ «canalie» și nu greșește deloc”. E drept, are în vedere exclusiv omul, dar… Inteligența penetrantă, scormonitoare, laborioasa cărturărie a lui Gelu Negrea, pe care le-am apreciat elogios în mai multe rînduri fără a ne retrage aprecierile, apar de astădată eclipsate, spre a-i relua cuvintele, de un imprevizibil spirit de „radicalitate holistică”, de o „neîncredere maladivă”, de o violență „pînă la sangvinitate” caracteristice în viziunea d-sale poporului român. Să fie astfel Gelu Negrea însuși un român exponențial, conform criteriilor pe care singur le-a afișat? Să avem a face cu un caz de involuntară autoscopie? Preferabil ar fi să ne înșelăm…


Gheorghe GRIGURCU







Tudor Ţopa de la Jurnal la Roman

        La un deceniu de la plecarea dintre noi a scriitorului Tudor Ţopa, o carte dedicată vieţii şi operei lui, în mai largul cadru al vieţii noastre culturale, al ambianţei Şcolii de la Târgovişte este, desigur, bine venită, chiar când chipul din medalionul de pe copertă este al unui necunoscut. Faptul că volumul apare într-o editură târgovişteană, „Bibliotheca” , şi mai cu seamă sub îngrijirea dlui Mihai Stan, el însuşi romancier şi profesor, de asemenea istoric literar, împrejurarea că volumul apare în ambianţa celei de a V-a ediţie târgovişteană a Simpozionului Naţional îndreptăţeşte cu atât mai mult curiozitatea cititorului de a parcurge cele nouăsprezece studii-eseuri ieşite din pana a două generaţii, deci şi dintre aceia care l-au cunoscut pe scriitor, i-au stat în preajmă sau i-au fost, poate, apropiaţi.
        Cartea cuprinde studii privind atât opera, cât şi viaţa scriitorului, cu o asemenea acribie, încât, într-o Anexă apar şi opiniile negative – e drept – ale unor zurbagii literari. Cele mai multe studii tratează arta scrisului său, pe acea întinsă arie de la clasicism la postmodernism în care romancierul-diarist este văzut. Bunăoară academicianul Mihai Cimpoi îl va cerceta pe Tudor Ţopa sub aspectul Om – Carte, dl. Eugen Negrici îl va analiza sub impactul apartenenţei la Şcoala de la Târgovişte, acel grup de scriitori Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, cu care Tudor Ţopa a avut certe afinităţi, nu însă până a putea fi socotit aparţinător, cum singur clarificase, limpezind apele.
        Aceeaşi temă, din varii poziţii principiale o vor trata şi d-nii Mihai Stan, Nicole Oprea, Nicolae Scurtu, Florentin Popescu, Olguţa-Daniela Iordache, Margareta Bineaţă în acorduri, făcând din carte şi un manual de referinţă. Iar pe ultima copertă a cărţii, un panou cu mai mult sau mai puţin asemănătoare figuri ale reprezentanţilor Şcolii de la Târgovişte, parcă i-am recunoaşte pe Costache Olăreanu şi pe Alexandru George.
        Paradoxal, termenul de „receptare critică” este unul pozitiv, vădind dorinţa autorilor acestui volum de a exhauria tema complexă nu numai a omului în raport cu opera sa, ci şi pe aceea a potrivirii între ce vrea să fie un creator personaj şi ce este dânsul în realitate. Encomiastic, omul şi opera la un loc n-au nici un cusur. Autorii cărţii au avut însă curajul să ne înfăţişeze portretul scriitorului aşa cum l-au văzut şi cei ce nu-l apreciau. Faptul că individul care-l ridiculiza pe Tudor era, este, poate, mai departe – un uzurpator eşuat al Uniunii Scriitorilor, vorbeşte de la sine.
        Când scriitorul, un foarte tânăr ţiitor de Jurnal, dar format şi chiar erudit, jucăuş cu vocabulele, lucid, structural autoscopist, în mod admirabil deschis miracolului lumii îşi scrie Jurnalul, cu presimţirea că acesta se va transforma într-un roman, un joc ia naştere, pe mai multe planuri. Spre a-i înţelege elanurile, emoţiile, îndoielile, lectorul trebuie să fie la rându-i, dintr-un aluat asemănător. În măsură să înţeleagă în ce măsură încercarea scriitorului este una esenţială, un rămăşag existenţial. Găsirea cuvântului potrivit este, pentru scriitor, identică cu găsirea cuvântului pierdut pentru ocultist.
        Jurnal de adolescenţă, din care citea fragmente prietenilor, prezenţi, de altfel în paginile acelea, însă reluate la mână, folosind tema, să spunem aşa, ca materie primă de insul matur, pornit să scrie ca un roman, el dezvăluie, în prim rând, o personalitate, aceea a diaristului. Un roman constituit din fragmente departe de norma balzaciană, atât de dragă maestrului autorului, ilustrul G. Călinescu. Citite repede, cum recomanda Costache Olăreanu, sau pe îndelete, cele două romane ale lui Tudor Ţopa întregesc zestrea şcolii de la Târgovişte, aceea începută cu „Matei Iliescu”, al lui Radu Petrescu, pe care – credem – o şi depășesc, în măsura în care ascund şi un proces al genului, un manifest, deci. O panoramă a umanităţii, picturală, când am pomeni numai de portretistica din cuprins – flamboaiantă, violentă, necruţătoare, până a părea vindicativă, rea.
        Cercetând, astfel, pârghiile vieţii, în opera lui Tudor Ţopa, rafinatul eseist Eugen Negrici numea „ştiinţa, până la plictis, a tuturor atitudinilor existenţiale, a tuturor posibilelor reacţii psihice, motivelor şi mişcărilor de răspuns, a consecinţelor acţiunii şi varietăţilor de decoruri, a tuturor gesturilor, trucurilor conductelor verbale, ducând ireversibil la „inventarul absolut al tipurilor umane”. Cum, prin urmare, tot ce se poate cuprinde într-un roman, depăşind limitele unui Jurnal – acesta, prin definiţie aservit eului generator.
        În deschiderea cărţii, dna Margareta Bineaţă citeşte „ încercarea scriitorului” ca pe o biografie spirituală, academicianul Mihai Cimpoi pune în balanţă Omul-Cartea, rândurile dlui Titi Damian omagiază ingeniozitatea stilistică din „Încercarea scriitorului”. Neaşteptat, dna Ana Dobre pune talentul lui Tudor Ţopa sub cel al corifeilor Şcolii de la Târgovişte, şi, în orice caz, romanele lui Tudor Ţopa sub „Matei Iliescu” al lui Radu Petrescu. Ceea ce l-ar salva, totuşi, pe prozator ar fi „unitatea de plan secund, prin decelarea limitelor, nuanţelor care îi aseamănă, dar nu-i confundă”.
        Dl. Nicolae Ionel vede în Tudor Ţopa un arhitect al emoţiilor, în metamorfoza Jurnalului în roman, în „Încercarea scriitorului”. Exegetul consideră că: „În opera lui găsim acele cuvinte, ritmuri şi forme de artă care intră cu prospeţime în experienţa ce ne uneşte pe noi toţi”. Pe larg, dna Daniela-Olguţa Iordache îl sondează pe autor sub raportul a ceea ce numeşte „boala de a scrie”, o meteahnă ce l-ar situa între scrib şi caligraf. Din alt unghi, a strica regulile jocului pare a fi fost voluptatea prefaţatorului, în viziunea lui Aurel Maria Baros. Către încheiere, dl. Mihai Stan, inspiratul îngrijitor al ediţiei, revine la ceea ce interesează mai mult opinia cercului intelectual târgoviştean, afinităţile dintre romancierul Tudor Ţopa şi cei din reputata şcoală. Cu o Anexă în care-şi face loc anecdota, dându-se cuvântul detractorilor scriitorului, întru deplina echitate a vocilor.
        O carte care va figura în orice exegeză viitoare a operei admirabilului diarist, eseist, romancier, cu care, la ultima sa aniversare, când împlinea optzeci de ani, am ciocnit şi un pahar, unde, pe lângă barba pe care şi-o lăsase se prelingea licoarea lui preferată.

Barbu CIOCULESCU







Proza ca un serial tv

        Fost, vreme de peste trei decenii redactor șef al revistei de politică externă Lumea, Stelian Țurlea este, fără îndoială, unul dintre cei mai prolifici scriitori români de azi. Am numărat în bibliografia lui nu mai puțin de 47 de volume publicate, majoritatea de proză, dar și câteva de publicistică, scrise în ultimul deceniu al puterii comuniste, care se vor fi vândut ca pâinea caldă atingând subiecte destul de greu accesibile cititorilor acelor vremuri: asasinarea președintelui american J.F. Kennedy, dezvăluiri despre marile provocări ale lumii acelor vremuri, crime, servicii secrete, atentate, chestiuni legate de ecologie ș.a.m.d. În anii din urmă, Stelian Țurlea a fost directorul editorial al popularului post de televiziune Pro TV și redactor-șef al săptămânalului cultural Ziarul de duminică. De câțiva ani s-a specializat în scrierea de cărți polițiste fiind, alături de George Arion, unul dintre principalii autori români ai acestei specii a romanului.
        Am făcut nu întâmplător această incursiune – foarte sumară – în trecutul publicistic și literar al lui Stelian Țurlea pentru că ea explică în bună măsură maniera de a scrie a acestui autor și oferă o explicație credibilă impresionantei sale productivități literare. Romanele lui Stelian Țurlea sunt inspirate, de regulă, din stricta actualitate, beneficiază de precizia publicistică în a indica fapte și locuri, au ritmul unor seriale tv, o anumită eficiență stilistică, menită să-l ducă pe cititor foarte repede în inima acțiunii și să urmărească apoi, cu sufletul la gură, derularea evenimentelor. Deloc în ultimul rând, toate personajele sale sunt inteligente, au o savoare a replicilor, dacă vreți, de tip San Antonio, care demonstrează că, în pofida unei prolificități care ar putea trimite cu gândul la grafomanie, autorul chiar are un talent de prozator autentic.
        Algoritmul Funcoin, cel mai recent roman al lui Stelian Țurlea, confirmă, cu asupra de măsură, ingredientele scriiturii acestui original autor. Citindu-l, ai impresia că te uiți la un episod din Narcos sau din cine știe ce alt serial american: baruri de noapte, droguri, dansatoare la bară, jurnaliști de investigații, polițiști, răpiri, crime se derulează cu repeziciune prin fața ochilor cititorului, care, furat de dinamica acțiunii, aproape că nu mai are timp să verifice articulațiile (logice) ale textului sau să-și pună întrebări legate de verosimilitatea acțiunii. Cât despre eventualele valențe estetice ale cărții, acestea trebuie observate din viteza avionului care accelerează pe pistă înaintea decolării. Cititorul trebuie să ia totul de-a gata, așa cum i se oferă, să accepte convenția că se află în mijlocul unui produs de ficțiune, că poate să înțeleagă mai mult sau mai puțin, dar că, dacă merge înainte cu lectura, tot va rămâne cu o senzație de satisfacție. De altfel, el întâlnește la tot pasul repere familiare din viața cotidiană (magazine Mega Image, emisiunile Românii au talent și Știrile Pro TV, personalități ale vieții publice), fapt ce îi oferă o intensă senzație de autenticitate, sentimentul că faptele se petrec în imediata sa vecinătate și că ar fi putut să le fie martor. La un moment dat, asemeni lui Alfred Hitchcock în filmele sale, autorul însuși își face o scurtă apariție în corpul romanului, într-un rol cu totul secundar, doar pentru a-și marca prezența, precum semnătura de pe un tablou: „Pe toate le aflase – Ileana nu știa cum – un scriitoraș, Stelian Țurlea, care se grăbise să le vâre într-o serie de romane – Arunc-o pe soră-mea din tren!, Te voi răpi la noapte!, Caz închis, Săptămâna nebună, Ești pe cont propriu. Ileana Caragea ar fi putut trăi din gloria care s-a răsfrânt asupra ei, chiar dacă nimeni nu credea că isprăvile pe care chiar le făcuse nu fuseseră transformate în aventuri până la un punct romanțate, pe care până și ea le recitea cu un zâmbet când voia să-și amintească felul în care sfârșiseră primejdiile prin care trecuse. Și care o făcuseră mai introvertită, speriată de câte schimbări ale soartei pot apărea în meseria nevinovată de jurnalist.” (pp. 66-67). Este inutil de spus că dincolo de aprecierea autoironică pe care și-o face prozatorul, titlurile citate sunt absolut reale, se găsesc în bibliografia sa. Mai interesantă este mutația pe care aventurile fictive din aceste romane au produs-o asupra psihicului personajului (tot fictiv) al prezentului roman. Acest joc al umbrelor ficțiune/ realitate dovedește inteligența narativă a prozatorului.
        Pe la începutul anilor 2000 îmi amintesc că am primit pe internet oferta de a achiziționa niște bitcoins. Nu mai rețin exact dacă 10 bitcoins costau 10 sau 50 de dolari. Oricum, o sumă pe deplin accesibilă chiar și unora fără mari resurse financiare, așa cum am fost toată viața. Neînțelegând nimic din explicațiile care însoțeau oferta, familiarizat cu deznodământul poveștii de succes „Caritas”, am interpretat oferta ca pe o taxă de fraier și i-am întors, superior, spatele. Astăzi aflu că un bitcoin valorează 19.000 de dolari. Dacă aș fi cumpărat atunci cu 10-50 de dolari 10 bitcoins, acum, probabil, mi-aș fi băut cafeaua pe Saint-Germain-des-Prés, nu aș fi stat în fața laptopului să scriu articole pentru Acolada. Glumesc. Or, romanul lui Stelian Țurlea este o poveste destul de alambicată în centrul căreia, pe lângă crime, răpiri, dansuri la bară, vendete și anchete, tronează o afacere cu astfel de monezi virtuale. Funcoin -ul din titlul cărții este o versiune românească, încă mai performantă, pretinde naratorul, a acum celebrului bitcoin. Mărturisesc însă că, în pofida unei bibliografii cât se poate de serioase postate de autor la sfârșitul cărții, mintea mea de filolog tot nu m-a ajutat să înțeleg mare lucru și, așa cum nu am cumpărat bitcoins, probabil nu aș cumpăra nici funcoins, mai ales că proveniența românească nu ar fi deloc în măsură să-mi sporească încrederea. Asta nu înseamnă însă că romanul lui Stelian Țurlea nu se citește cu sufletul la gură. Personajul Daria, dansatoarea la bară care locuiește cu o mamă bătrână și bolnavă și a cărei existență cotidiană nu seamănă deloc cu ceea ce am fi tentați să ne imaginăm, este remarcabil în complexitatea sa. La fel, jurnalista de televiziune Ileana Caragea, personaj prezent și în alte romane ale autorului, în a cărei creionare autorul s-a folosit din plin de bogata sa experiență într-un post de televiziune. De aceea, poate, întreaga sa prezență în paginile cărții este plină de naturalețe și credibilitate. Cumva în stilul prozelor lui George Arion, romanul lui Stelian Țurlea se încheie cu un soi de trezire, de revenire la realitatea cotidiană. Venită pentru a-și executa faimosul ei dans la bară în barul Erotic bar, Daria este așteptată de reporterița Ileana care îi înmânează invitația de a participa la emisiunea Românii au talent, în calitate de concurentă, cu vestitul ei dans la bară. În felul acesta ea își vede împlinit marele ei vis.
        Fără pretenții de mare literatură, romanele lui Stelian Țurlea sunt agreabile, aparțin zilei de azi, cu bunele și cu relele, îi oferă cititorului șansa de a-și imagina întâmplări de tot felul într-un mediu care îi este mai mult decât familiar. În el va recunoaște firme, voci chipuri, întâmplări, emisiuni de televiziune. O carte ca un serial tv ale cărui noi episoade le aștepți mereu cu nerăbdare.


Tudorel Urian