Gheorghe Grigurcu - Politică versus cultură
Barbu Cioculescu - Alexandru George polemistul
Paul Aretzu - O poeziei a nevinovăţiei şi a credinţei


                                    Politică versus cultură



        Voluminoasa culegere de texte consacrată relației dintre politică și cultură realizată de Aurel Sasu și de colaboratorii d-sale, Liliana Burlacu și Doru George Burlacu, pare a se focaliza pe un sens pesimist. Să fie imposibilă o conviețuire în termenii bunului simț a celor două domenii de larg impact social, de-atîtea ori surprinse în raporturi de acută intoleranță reciprocă? Aurel Sasu crede că da: „Murdăria lor, a acestor lupte, (…) cu tot cortegiul de ipocrizii și intoleranță, a existat dintotdeauna și, probabil, va supraviețui oricăror lecții de inutilă pedagogie a culturii”. N-am cuteza a-l contrazice. Mai cu seamă noi, cei ce-am străbătut deceniile comunismului, suntem înclinați a socoti că există un antagonism latent, ireductibil în relațiile dintre politică, manifestare cu caracter pragmatic, ancorată într-un prezent brut, și cultură, mai cu seamă sub înfățișarea aspectelor sale creatoare, manifestare abstrasă, cu o imanență sieși suficientă. Un antagonism care, în anume circumstanțe, dobîndește un caracter violent. Opiniile asupra subiectului, firește, diferă. Caragiale, bunăoară, nu ezită, după ce a recunoscut, într-o scrisoare către Vlahuță, gloria lui Dante, „Un pasionat nebun de politică… răzvrătitor; amestecat în oribile războaie ale anarhiei italiene; bătut; fugar din cetatea lui prin munți și cîmpii; gonit din «ingrata» lui patrie, pe care ajunge s-o blesteme”, să tragă o concluzie rezonabilă în termenii epocii: „Nu crede cumva, după cele de mai sus, că aș fi partizanul artei cu tendință. Nu! Să ferească Dumnezeu! Am rămas cum mă știu, partizanul neînduplecat al tendinței cu artă…”. În schimb I. G. Duca oferă, de pe pozițiile intelectualității politice, o soluție diplomatică: „arta și politica nu pot decît să se apropie și mai mult în timpurile în care trăim. Caracteristica vremurilor noastre e de a contopi într-o sinteză supremă toate manifestațiunile activității omenești”. Cum era de așteptat, Arghezi se dezlănțuie pe ambele direcții. Nu-i cruță nici pe confrați, nu-i cruță nici pe politicienii interbelici, înregistrînd opțiunea lor pe care o consideră deopotrivă nedemnă pentru interesul meschin, pentru oportunismele fatale criteriilor spiritului: „Artistul și-a căutat întotdeauna un stăpîn, politica lui găsindu-și stabilitatea gîndirii și a inspirației în legăturile dintre boier și slugă (…). Artistul preferă infinit dependența materială către un prinț, un stareț sau un prelat, cu prețul independenței artistice, și nu are să se felicite de camaraderiile de pură politețe și ipocrizie ale miniștrilor față de cetățeanul egal în falsificare cu ei”. Pe de altă parte, comportarea lumii politice: „Gravă indicație pentru eficacitatea națională a partidelor noastre politice, în general, nici unul din ele nu are un program cultural stabilit”. Sau: „Pe toată linia, an de an și zi de zi, breasla scriitorilor a fost trădată de toată lumea, și politică și literară”. Concluzia netă: „Literatura nu are a se felicita de raporturile cu politica sub nici o formă”. Cuvinte din 1929, însă cu o rezonanță care nu pare să se fi risipit. O mențiune specială se cuvine acordată unui text al lui C. Noica, de-o duritate pe care n-am putea-o aprecia decît drept cinică, în consonanță cu disocierea filosofului de artă, religie, istorie, mostră de fanatism a ideii, într-un fel pandant al artei pure: „Căci e un lucru ciudat: anumiți oameni simt că sunt scriitori. N-ar putea să ne spună bine de ce și în baza cărui articol; dar o simt. Se vede din purtarea lor, din aerul de siguranță cu care intră în Ministerul Instrucțiunii, din aerul de satisfacție cu care ies de acolo și din o mie de alte indicii mărunte dar sesizabile. Inconvenientul pe care-l prezintă faptul că nu există încă o definiție a scriitorului constă mai ales în aceea că nu mai știu ce i se cuvine acestuia și ce nu. (…) Este scriitorul un om de talent și atîta tot? atunci ce nevoie are să i se dea bani pentru cărți; să fie trimis în străinătate ca să viziteze muzee; sau să i se creeze condiții bune de trai? Toate astea nu-i sporesc talentul. I-l recompensează, admitem. Dar cîți scriitori din această categorie au dreptul, în Țara Românească, la recompense naționale și de stat?”. Ezitînd pur și simplu a-l socoti pe scriitor un intelectual, autorul Devenirii întru ființă îl acceptă în cele din urmă în categorie, nu fără pitorești grimase ale concesiei: „Este scriitorul un intelectual? Dacă voiți. În orice caz, un soi de intelectual foarte curios: un intelectual care profită uneori mai mult dintr-un fapt divers decît dintr-o revoluție de idei. (…) Ce putem face pentru el? Să căutăm să-l înțelegem. Cît despre ajutor – i-a dat mai mult Dumnezeu decît îi putem da noi, oamenii”. Un text în felul său memorabil...
        Însă antologia pe o care avem în vedere are drept centru de greutate totalitarismul instaurat în țară după 1944, care a răsucit raportul și așa dubios în principiu dintre politică și creație înspre abuzuri fără precedent. Odată cu suprimarea presei libere, cu obligativitatea doctrinei partidului unic, cu prigoana dezlănțuită împotriva elitei intelectuale, oamenilor de litere nu le rămîneau decît două opțiuni: fie sumisiunea necondiționată la cerințele puterii, fie tăcerea. Arghezi care a avut curajul de-a nu ceda un număr de ani, vorbea de faptul că scriitorii se aflau într-o „aproximație de două lumi”, prima a unei schimbări istorice iluzorii, a doua a dărîmării turnului de fildeș. Directiva politică se substituie libertății de cuvînt, spontaneității creatoare, existenței conforme cu normele sale naturale. Urmează, după cum prea bine se știe, lungul cortegiu al trădărilor. În deschiderea sa se află paginile imunde ale celor mai devotați scribi ai aberației oficiale, deopotrivă novici ai arivismului și autori mai vîrstnici care nu se îndurau a rămîne pe dinafară. Un N. Moraru ia o vajnică atitudine, încă din 1945, împotriva celor ce doreau a menține independența presei: „De la 23 august însă, se tot protestează, se cere libertate pentru presă. Și cînd te gîndești că niciodată n-au fost atîtea ziare în țara noastră ca astăzi! S-a invocat libertatea presei, cînd a fost suspendat Universul, s-a cerut libertatea ei, cînd a fost oprit Curierul-Curentul. Cine sunt cei care au cerut-o! Sunt acei care, fofilîndu-se în partidele «istorice», s-au transformat în scut al reacțiunii, sunt acei care formează cuiburile legionare camuflate”. Nu fără a urma sumbra amenințare a puterii samavolnice care însemna în sine suprimarea oricărei libertăți de conștiință: „Presa, în regim democratic, este o armă în mîinile poporului pentru lămurirea diferitelor probleme, armă de luptă împotriva reacțiunii. Lupta necruțătoare de astăzi cere măsuri energice și hotărîte”. După cum un Mihai Novicov se pamează în fața unui sinistru text sovietic: „Păstrînd proporțiile și ținînd cont de condițiile specifice ale țării noastre, nu sunt oare îndrumările date de A. A. Jdanov indicații precise pentru tînăra noastră literatură progresistă? Oare nu se pune și în fața scriitorilor din R. P. R., cu ascuțime arzătoare, sarcina de «a înfățișa poporul nostru nu numai așa cum este astăzi, dar a-l privi și așa cum va fi mîine»? Și nu sunt oare eroii muncii din R. P. R. luptătorii căliți de partid, inovatori și raționalizatori, tocmai tipul de oameni care anticipează asupra înfățișării morale «de mîine» a poporului nostru?”. La rîndul său, M. Beniuc nu se dă în lături de la partitura lozincardă cea mai penibilă: „scriitorul trebuie să fie totdeauna de partea mulțimii, iar în mijlocul ei să fie mesagerul forțelor celor mai înaintate ale istoriei. Îndrumătorul său nu pot fi decît aceste forțe, în cazul nostru concret, ideologia marxist-leninistă, Partidul. Cunoscînd bine drumul Partidului, poți să te consideri tu însuți îndrumat și poți nădăjdui, la rîndul tău, să devii îndrumător”. Și un supliment: Poetul crede de cuviință a atribui partidului discreționar nu doar o calitate de Muză, (apreciind că „succesul versurilor sale, atît cît a fost el înainte de 23 august 1944 și cît este el astăzi se datorește, în mare parte acestui fel de îndrumare” partinică), ci și o postură de bodyguard critic. Întrucît cei ce l-ar putea contesta pe autorul Mărului de lîngă drum ar fi „dușmanii” partidului, în măsura în care partidul se războiește cu ei nu-i apără și propria valoare literară? Infatuarea și ridicolul se amestecă astfel în părți indiscernabile: „Astăzi, cei pe care-i supără proza mea sunt dușmanul de clasă și aceia care, în loc de imagini realiste, au în cap scheme construite în birou despre realitatea noastră, dar mai cu seamă dușmanul de clasă”.
        O prestație distinctă o prezintă tînărul Petru Dumitriu. Încercînd a ocoli limbajul grosier al adeziunii partinice, ambițiosul prozator săvîrșește ocoluri speculative spre a ajunge în același punct cu confrații citați, dar cu o alură „intelectualizată”. Suprimarea libertăților s-ar justifica prin faptul că libertatea nu e un „lucru în sine” ci o modificare a raportului dintre fenomenele date (concesiv, la factorii sociali sunt adăugați și cei naturali), în duh marxist: „Metafizicienii trecutului (în care numărăm pe dnii Heidegger, Jaspers și Sartre) vorbesc de libertate, căutînd să dea fel de fel de înțelesuri faptelor existente. Ei nu se gîndesc că problema libertății se rezolvă numai schimbînd faptele existente. Și pentru ei, și pentru noi, libertatea e o relație între om și societatea care-l cuprinde, și între om și natură. Dar, pe cîtă vreme ei vor să schimbe mintal această relație, noi vrem s-o schimbăm real, concret, în fapt”. Dacă libertatea individuală „absolută” ar fi doar „un basm”, de ce să nu celebrăm societatea așa-zisă „liberă de exploatare”? De aici apoteoza societății comuniste drept o întrupare a conceptului de „societate liberă”: „Încă de mult, răspunsul creatorilor de frumos a fost și rămîne acesta: Alegem societatea liberă, ne luptăm pentru societatea liberă. Este în interesul cel mai vital al creatorului să ajute, din toate puterile, la crearea condiției fundamentale pentru libertatea creației sale, această condiție fiind libertatea societății”. În felul acesta, în raport cu zelatorii de tip primitv ai sistemului, un soi de clovni roșii, autorul Cronicii de familie încearcă a face figura unui clovn alb, al unui Pierrot, precursor în această privință al unor Al. Ivasiuc și N. Balotă din decursul „epocii de aur” (ar fi fost binevenită și antologarea lor).
        Cine lua distanțe față de mentalitatea regimului totalitar? În antologia pe care o prezentăm, ne-am putut opri la Mircea Damian, care, prudent totuși, mizează pe cartea unei „neutralități”. N-ar dori să indispună nici una din părți, din care pricină se lamentează doar indirect de injoncțiunile partidului discreționar: „Uite că am ajuns, fără să vreau, la un punct foarte însemnat. Intenționez anume să spun că românul este un fel de om care vrea toate libertățile pentru el și nici una sau aproape nici una pentru semenul lui. Voi da un exemplu care este la îndemîna tuturor: tramvaiul. Ați văzut că vine, uneori, cîte un tip cu gălăgie și pretenții, cu aluzii la «vremurile democratice pe care le trăim» și la tot felul de drepturi și libertăți – pînă cînd face rost de un loc comod”. Neîndoios se află aici o referință doar un pic voalată la adresa reprezentanților puterii, dar, speriat pesemne de consecințele unor opinii fățișe, gazetarul se întoarce cu o fermitate formal mai accentuată împotriva năpăstuitei opoziții: „Ce mă uluiește pe mine este faptul acesta extraordinar și de necrezut: oficioasele partidelor de opoziție sunt mai intolerabile decît cele guvernamentale! Cum le calci nițel pe picior – te și pocnesc și te fac «sluga comuniștilor»”. Mai ferm se dovedește Tudor Teodorescu-Braniște, pe care „un ziar guvernamental” l-a declarat nu mai puțin decît „agent provocator”. Riposta sa e de-o ironie bine țintită: „N-am știut că, cerînd legalitate, - adică: respect pentru lege, - comit un act de provocare. Cer iertare cu cea mai adîncă umilință. Folosesc, însă, acest prilej pentru a da confratelui meu informații care par să-i lipsească; i le dau, firește, între patru ochi. Nu sînt numai agent provocator – cazierul meu e mult mai încărcat. Am luat parte activă la asasinarea lui I. G. Duca, Armand Călinescu, V. Madgearu și N. Iorga. Am fost unul din conducătorii rebeliunii legionare. Am fost ministru în guvernul lui Horia Sima, la Berlin. Am scris pentru Ion Antonescu. Principala mea ocupație, acum, este aceea de pungaș de buzunare pe platforma aglomerată a tramvaiului. Agent provocator sunt numai în puținele ore care-mi rămîn libere…”. Și mai categoric se manifestă N. Carandino. Acesta afirmă pe șleau ceea ce se putea lesne constata, dar ceea ce, mai cu seamă în 1946, reprezenta deja un tabu: „Libertatea se pierde ușor și se recîștigă greu; acest adevăr dovedit în doctrină se verifică prin experiența de fiecare zi. În ale presei, îndeosebi, drumul înapoi spre ceea ce astăzi ni se pare un paradis pierdut este cu osebire anevoios. Deoarece, în ciuda progreselor care s-au realizat – a unor progrese certe dar instabile, suntem departe de a fi atins starea de nestînjenire a scrisului (relativă și ea) dintre anii 1920-1938, necum nivelul de independență și de securitate dinaintea primului război mondial”. Pentru a adăuga sarcastic: „Firește, există astăzi gazetari de modă nouă pentru care libertatea presei este o problemă secundară iar independența un viciu personal, un fel de manie sau de boală incurabilă”. Cum să nu i se pregătească în final gazetarului de la Dreptatea, temnița?
        Am lăsat la urmă articolele lui G. Călinescu, pe cît de dornic de-a se înregimenta în rîndurile „intelectualității progresiste”, pe atît de perdant pînă la sfîrșit. Ajungînd la dureroase umilințe din partea cîrmuirii adulate, autorul Bietului Ioanide a nutrit o vreme speranța naivă că i se va permite o anume dedublare elitistă. Mai întîi iluzia că e un participant la putere, datorită deținerii unor funcții pe care le enumeră cu superbie: „Ca director al ziarului Națiunea, ca membru în Comitetul executiv al P(artidului) N(ațional) P(opular), ca deputat reprezentant de pături mijlocii, eu am o direcțiune care nu se poate discuta cu facilitate și cu oricine”. Apoi o genuflexiune la persoana întîi plural, care i-ar suplimenta calitatea unei reprezentativități, „Noi profesorii universitari și scriitorii democrați reclamăm favoarea, care, de altfel, ne e pe deplin acordată, de a ne așeza în fruntea luptei pentru noua ideologie. Universitatea trebuie să fie și va fi centrul preocupărilor ideologice”. Apoi un gest pe care-l dorea cordial-încurajator față de criticii „noi”, marxiști-leniniști sadea, care abia așteptau să-l disloce și să-i ocupe locul: „Rămîn încredințat că, prin sforțările noastre comune, ale tinerilor critici ca d. Crohmălniceanu, de care am vorbit, și d. Ion Vitner (doctrinar cu gustul documentării serioase, combatant leal și delicat, în sens marxist obiectiv, nu obiectivist), vom izbuti să trecem la faza constructivă a culturii progresiste învingînd negativismul steril și deprimant”. Nu mai puțin nervul critic al Călinescului tresărea reflex în fața inepțiilor sovietizării și ale limbii de lemn. Din care motiv, exasperat, introduce „șopîrle” în discursul ce-și propunea a fi conformist pînă la capăt. Solidei inculturi a activiștilor li se opune cerința culturalizării. „Activitatea literară progresistă este dificilă. Ea cere cunoștințe filosofice adînci, pregătire istorică foarte severă și mari calități cerebrale și morale”. Psitacismul versificației curente este astfel amendat: „Poetul nu va repeta ca un papagal ideea goală, conceptul «Eu sunt poetul optimist!...», ci va reprezenta metaforic sentimentul de bucurie. Să dau o pildă. Articolul 12 din Constituția U. R. S. S. sună: Munca în U. R. S. S. este o datorie și o chestie de onoare a fiecărui cetățean capabil de muncă – după principiul: «cine nu muncește, acela nu mănîncă»”. Aceasta este expoziția ideologică a ideologiei leninist-staliniste. Poetul însă se va feri să rimeze ideologic, căci ar cădea în didacticism cacofonic: «Cine nu muncește/ La prînz nu pășește»”. Nu-i scapă lui G. Călinescu nici apucătura „actualizării” cu orice preț, care se afla în vogă. Se spunea în acele vremi, să presupunem că doar anecdotic, însă nu mai puțin semnificativ, că la liceu, la o oră de biologie fiind vorba de bursuci, profesorul a găsit cu cale să-și informeze elevii că… bursucii cei mai mari se găsesc în Uniunea Sovietică. G. Călinescu ia o poziție delectant ambiguă: „Mă rog, audiem un curs de aritmetică și profesorul informează că 2+2 = 4. Ce poate el adăuga explicativ în sens marxist? Că exploatatorii antici au inventat numere ca să țină socoteala sclavilor? E rizibil. Anatomistul ne arată inima și ne roagă să observăm că e totdeauna în stînga. Aș vrea să arate ce ar putea adăuga el ca marxist?”. Și, culmea ironiei, tot Divinul Critic atrage atenția: „În sînul nostru, al progresiștilor, sunt numeroși dușmani strecurați pe tăcute, și care profită de firea noastră luatoare în rîs, încearcă a forța nota, dînd lucrurilor severe, nuanțe bufone, ca să compromită cauza”. De reținut așadar că G. Călinescu însuși, deși se identifică cu „progresiștii”, în fapt nu renunță nici el în unele momente la „nuanțele bufone”, aidoma unui funambul ideologic.
        Ne-am fi bucurat dacă volumul absolut meritoriu coordonat de Aurel Sasu ar fi cuprins și referințe la intelectualii noștri care s-au alipit într-un fel sau altul de cîrmuirile cele mai discutabile de după 1989, cele ale lui Ion Iliescu și Traian Băsescu. Unii cu nume dintre cele mai sonore, probînd că traseul relației vicioase dintre cultură și politică nu pare a fi luat sfîrșit.

                                                                                        Gheorghe GRIGURCU



                                Alexandru George polemistul



        Avea, întotdeauna, de pus la punct ceva, pe cineva şi o făcea cu aplomb; din prea plinul unei vaste culturi, dobândită, – zicea – din lecturi la întâmplare, de tot felul, iar în realitate în registrul de strictă ordonare a unui spirit erudit. Ca unul care nu exhiba diplome universitare şi lucrări de specialitate în domeniul criticii şi istoriei literare, căruia îi prefera scrierea de opere beletristice, putea să pară firească puţina însemnătate pe care o acorda propriei activităţi de istoric şi critic literar, faţă de aceea a creaţiei literare. Numai că tocmai reputaţia de critic îi era pusă în prim plan de către opinia generală.
        Dornic să i se recunoască meritele de romancier, convins a fi înzestrat proza română cu opere de valoare, între care cea mai dragă îi era romanul Oameni şi umbre, nu a refuzat, totuşi, să-şi strângă la un loc pagini de critică, sub titlul Litere şi clipe (editura „Bibliotheca”, Târgovişte – ediţia a II-a, 2017). Amplă lucrare a unui polihistor, cunoscător al mai multor ramuri ale artei scrisului cu rădăcini în istorie, sociologie, filozofie, Litere şi clipe oferă lectorului, de la primele rânduri, o vastă deschidere tematică, aşa cum se adună din modulele sale. Ascuţişul critic iese la iveală de cum se prevesteşte tema. Vorbind de programa universitară a anilor '60 se întreabă: „Te pomeneşti că Pasiunea lui Pavel Corceaghin sau Critica criticii de I. Vitner, poate Romanul romanului românesc, de D. Micu sau Pentru realismul socialist de Ov.S. Crohmălniceanu, (1960), socotit de dl. Fl. Mihăilescu „o regretabilă broşură” (p. 121).
        „Gura rea” pe care o regăsea la memorialistul C. Beldie l-ar fi putut oare caracteriza şi pe sine? După cum îl vedea pe memorialist: „probabil un ins care nu-i menaja pe semenii cu care venea în contact, nu era un om de atitudini curbe şi de făţărnicie disimulată, precum Mircea Zaciu, de pildă”. Dacă memoriile profesorului Beldie îl interesează mai mult prin pitoresc, un alt personaj care le domină, Nae Ionescu, îl pasionează. După cum s-a întâmplat şi cu Mateiu I. Caragiale, căruia, de altminteri, criticul i-a dedicat o monografie. Pe când romanul Craii de Curtea veche a fermecat generaţii, criticul le caută şi-şi găseşte inadvertenţele auctoriale. Ceea ce nu-l împiedică să considere pagina morţii Penei Corcoduşa una de geniu. În schimb, portretul Raşelicăi Nachmansohn ar reprezenta cazul „abuzului de linii” – de calificative. Şi totuşi, „Ea apare «încărcată» de graţii şi de vicii, învăluită în fumurile de tămâie ale iluziilor savante, dar stă pe fundamentul unei observaţii profund realiste”. Dintr-un club al admiratorilor operei lui Mateiu I. Caragiale, imaginat de poetul Ion Barbu, Alexandru George ar trebui neapărat să facă parte. Dacă nu să-l şi conducă.
        Cartea unor ferme luări de poziţii, Litere şi clipe, poate fi citită şi ca un Jurnal, aparţinând unui intelectual ce se dezvăluie pe mai multe laturi. Cu iluminările şi zbuciumările lui. Cu paricularităţi, de asemenea. Cum se poate, ai zice, că un lector inveterat nu a putut citi vesela operă a unui clasic? – volumul al doilea din Pe drumuri de munte al lui Calistrat Hogaş! Nu l-a putut citi în 1947, la apariţia ediţiei, dar nici în 1980. Fără ca la mijloc să fie un capriciu: „M-a blocat artificialul şi emfaza stilului, neadaptat notaţiei de excursionist care se adresa sieşi şi umorul forţat, nejustificat de împrejurări, fraza pletorică (în ciuda insistenţelor şi foarte ciudatelor intervenţii în text ale lui Ibrăileanu). Un detaliu, dar din detalii ia naştere necuprinsa istorie – fie şi a literaturii. Altcum, e firesc ca raporturile unui literat cu altul, să decurgă simpatetic. Mai ales când acesta este disociativ cercetat: „Una din plăcerile spiritului disociativ este aceea de a recunoaşte importanţa unui alt scriitor, păstrând însă şi pe alţii pentru propriu-ţi suflet sau să admiri câte o personalitate politică precum generalul Ludendorff (complicele lui Hitler), aşa cum face N. Steinhardt sau să fii extaziat, precum evreul Felix Aderca de Corneliu Zelea Codreanu, singurul salvator al neamului românesc”.
        Dintre romancierii contemporani sieşi, Alexandru George şi-l apropie pe Radu Tudoran, ale cărui cărţi le analizează în profunzime. Romanului acestuia, Un port la Răsărit îi acordă neaşteptatul calificativ „cel mai frumos roman românesc”. Totuşi, şi fără să o spună pe şleau, criticul are îndoieli asupra destinului în timp al operei romaneşti a lui Radu Tudoran. (Paradoxal, îl asemuie lui I.D. Suchianu, care, într-o variată activitate publicistică n-a scris roman). Alţi romancieri, precum Augustin Buzura, Nicolae Breban, iau lecţii.
        Bineînţeles, politicul nu putea lipsi dintr-un Jurnal, atitudinea civică. Cel ce vitriolează trecutul regim comunist o face ca unul căruia acesta i-a mâncat cei mai frumoşi ani ai vieţii. Poate ceea ce l-a scandalizat pe analist a fost politizarea tuturor sectoarelor vieţii în comunism. Astfel încât, în cultură, a nu ţine seama de politică înseamnă, bunăoară, a nu înţelege ierarhizările, situaţia unui Geo Bogza, Marin Preda, Jebeleanu, Ion Caraion, Adrian Păunescu. Pe care nu-i judecă sub un aspect de pură eticitate: „Asta nu înseamnă că am nesocotit puţinele realizări, chiar şi cele din prima parte a comunismului, operele valabile ale odioşilor Petru Dumitriu, Marin Preda, Eugen Barbu, teatrul Luciei Demetrius sau Horia Lovinescu, cu mai multe speranţe decât satisfacţii, asemenea ne-au amuzat, ca spectatori, comediile lui Aurel Baranga, una din cele mai profunde canalii ale epocii comuniste”. Rânduri parcă prevestitoare ale neaderenţei la regimul ce a urmat comunismului.
        De neînlăturat, politicul va ocupa un loc important în Litere, odată ce literele aceluia ne-au mâncat clipele – şi nu numai ale tinereţii!
        Chiar şi judecat la rece, comunismul îi pare lui Alexandru George mai rău decât fascismul: „Comuniştii politizau totul şi de asta trebuie ţinut seama atunci când reconstituim situaţii de epocă, semnalizând deformările în bine sau în rău; fără a se ţine seama de politic nu poate fi înţeleasă situaţia unui Geo Bogza, Marin Preda, E. Jebeleanu, Ion Caraion sau Adrian Păunescu”. Asimilaţi în oceanul de lecturi ale unui insaţiabil, de la Petre Bellu şi Tenebras până la Proust şi Joyce. Clasici şi moderni au modelat un spirit afin, din libera circulaţie în zone de cea mai mică, dar şi de cea mai dificilă circulaţie. Din care vom elimina, ca neavenită, formula de şoarece de bibliotecă.
        Lacom lector de opere din literatura noastră, dar şi de traduceri – el însuşi fiind un sagace tălmăcitor – ni se destăinuie: „Preocupat de această problemă am semnalat din colţul meu cazul a două scrieri imposibil de tradus: Craii de Curtea Veche şi Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, eventual Ingeniosul bine temperat de M.H. Simionescu, dar şi «romanele» lui Fănuş Neagu. În schimb, neutralitatea absolută a romanului lui Al. Vona, Ferestrele zidite l-a ajutat să treacă graniţele lingvistice”.
        Rezistent la adversităţi, Alexandru George se confesează: „Eu am auzit de «demolare» încă de la debutul publicistic (1970), prin pana lui Eugen Barbu şi din gura lui Marin Preda, dar, acuma formula mai are sens mai ales în mediile subculturale, unde regula e «să ne apărăm» moşia, nevoile şi mai ales neamul”.
        Un cincinal ne desparte de clipa în care autorul a pus pe hârtie ultima literă. – Carte cu şiruri de rânduri care par scrise la ordinea celor ce se petrec astăzi – lucru ce ar trebui, poate să ne dea de gândit. Iată, când se referă la cele întâmplate după Piaţa Universităţii, cu trimitere: „Tineretul, exclus cu brutalitate, s-a retras, a încetat lupta, s-a întors la învăţătură cu scopul unic de a se pregăti pentru o diplomă şi o carieră în străinătate, o adevărată crimă, căci a însemnat o hemoragie intelectuală pe care poporul nu o mai cunoscuse şi pe care o atenuează doar formal numărul enorm de tineri rămaşi în ţară, iar numărul foarte scăzut de scriitori reveniţi în patrie (Ilie Constantin, Sorin Alexandrescu) spune acelaşi lucru. Tot mai mulţi cetăţeni au ajuns să creadă că suntem un loc nefast al Pământului, de unde e bine să fugi dacă poţi, chiar şi numai pentru că eşti doar tânăr”.
        Către finele cărţi: „Şi tot aşa de convins sunt că pentru cum am spus, eu voi fi ascultat cu mai mult interes şi plăcere abia când voi începe să fac ceea ce nu am făcut încă, adică să tac”.
        Profeţie care se împlineşte într-un Univers al Durerii.

                                                                                        Barbu CIOCULESCU



                          O poeziei a nevinovăţiei şi a credinţei



        Datorită naturii sale speciale, în poet supravieţuieşte, de regulă, un copil. El inventează o altă realitate, perfect verosimilă, în care trăieşte efectiv, la un nivel ludic (şi reflexiv) rafinat. Chipul inocenţei persistă în volumul Danielei Şontică, Iubita cu nume de profet (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014). Ca într-o magie, spaţiul şi timpul se modifică şi lumea poveştilor se combină cu cea de toate zilele: „Această iubire mă trece dincolo de Sahara/ pe spatele unui crocodil secret şi blând,/ mă duce în ţara/ visată de fetiţa celor trei zâne cu dantele şi coifuri,/ întinde poduri, sârme şi autostrăzi,/ îmi povesteşte cum/ peste oceane vom călători/ ca peste bălţile plânsului,/ vom învinge Nilul,/ vom lupta cu stihiile,/ vom salva bibliotecile de la incendiu.” (Poveste de pe strada mea). Recursul la gingăşia universului copilăriei este, însă, o modalitate de eludare a unei stări deprimante, de compensare a unei pierderi. Se observă, însă, mai peste tot, prezenţa unei simbolistici aurorale: „am zis să mai rămân o vreme în trupa mea de artificii,// poate asistăm la minunea îngropării plânsului,/ poate vom vedea cum răsare cireşul copt,/ ca să ne potolim cu el singurătatea.// Evident că mai prelung îmi este gândul la tine,/ dar prins după cortină cu un inel ultim, visatul.” (Trupa mea de artificii).
        Copilăria, adulteţea alternează, ca vremea senină şi cea noroasă, dezvăluindu-se reciproc, lăsând loc unei discreţii misterioase. Astfel, poemul titular, o confesiune alegorizată, evocă imaginea profetului Daniel, în ipostază feminină, tălmăcind visele regelui-grădinar. O tandreţe elegiacă răzbate din cele mai multe texte, dramaticul fiind atenuat (sau, dimpotrivă, intensificat) cu viziuni fabuloase: „bărbatul i-a plecat demult,/ de asta are ea părul oţelit,/ îl mângâie cu un capac de bere,/ trebuie să se facă frumoasă măcar pentru câinele Ringo,/ trebuie să mai adune şi nişte bani în cutia de plastic,/ dar nu asta contează acum,/ în palma oglindă vede animalele/ care îi traversează fruntea,/ sunt noi,/ «cu ce ocazie pe la mine?» –/ dar ele nu răspund, au drumul lor precis,/ intră în creier,/ îi amintesc că nu are pe nimeni/ sau că e rudă cu tot oraşul,/ cu pământul întreg,/ fericiţi cei ce plâng.” (Femeia cu palma oglindă). Iubirea este disimulată în neîmplinire, în aşteptare. În Zai zai, împăcarea este imposibilă: „ar trebui să-mi promiţi un continent de maimuţe/ reuşind caligrafii celeste”. Dar, în poemul Iar oamenii, sentimentul apare ca o reverie, ca o dorinţă: „Aş mai vrea o trecere spre dimineaţă cu tine/ şi să te numesc/ între muritori stăpân.// Apoi câteva zile de miere sălbatică,/ ochii ne-ar rămâne fără contur/ în după-amiezele neştiute de contabili,/ am hoinări prin mahalale,/ am arunca bani vechi în curţile/ cu bătrânei fericiţi bând ceaiuri între ierburi dulcege.// Aş mai cere o vară cu tine printre alge,/ să port sandale sărate din care cărăbuşii ar vrea să muşte,/ să povestim istorii incredibile,/ să ne rezemăm capetele de maluri şubrede,// iar oamenii/ să ne creadă coborâtori pe sub apele lumii,/ gata să aducem fericirea pe unde trecem.”. Iubitul vine din imaginar, dintr-o altă lume, încărcat cu daruri miraculoase: „pantofi din solzii mici ai şarpelui de casă,/ mănuşi subţiri din cuvintele unei limbi inventate de el,/ o după-amiază de blănuri,/ nenumărate flacoane cu parfumuri de poeme arhaice,/ fâşii de scrisori să-mi fie amulete,/ iar pentru inelar ochiul fosforescent al vulturului visat.” (Revedere). Întrebările (pline de candoare) pe care poeta şi le pune sunt despre depărtare, despre indiferenţa (tăcerea) cu care este tratată, despre locul femeii de-a stânga bărbatului, despre reabilitarea perechii ancestrale, „două păpuşi de lut roşu/ care se iubesc de la facerea lumii” (Evă rătăcitoare).
        Treptat, se conturează un portret diafan al feminităţii: melancolie, răsfăţ, dezamăgire, visare, credinţă, înclinaţie ludică, gingăşie etc. Simptome ale vieţii în derulare, evocate în două poeme, sunt pitoreasca meserie de lăptar (deja, dispărută), ori cea modestă de liftieră: „Mimi nu dorea decât/ să-şi facă datoria fără cusur,/ mai avea puţin până la pensie/ şi înţelegea că viaţa e un mileu fără sfârşit:/ picioruş scurt,/ picioruş lung,/ picioruş orb.” (Liftiera).
        Se face simţită în poezia Danielei Şontică o permanentă marcă religioasă, prezentată subtextual, prin simboluri şi prin mici alegorii: iubitul (aşteptat) pare a fi şi unul spiritual, este dezavuată o lume căzută din credinţă, se aspiră spre înalt, spre neprihănire. Unele poeme conţin parabole: „În unele seri de vară/ marele oraş îşi trimite spre cer neruşinările,/ crezând că i se cuvine să aducă jertfă,/ idolii din oglinzi îşi arată hidoşenia/ spre deliciul unei mulţimi abătute,/ niciodată satisfăcută.// Când nu eşti foarte grăbit,/ poţi să observi în ochii trecătorilor o prevestire/ a faptului că în curând/ cuminţenia va părea oricui un şarpe bubos,/ de care toţi ar trebui să fugă înfricoşaţi./ Atunci zeloşii se vor mânia şi vor arăta spre fecioare strigând:/ «Omorâţi-le! Omorâţi-le!»” (Seri prevestitoare). Ziua a şasea devine una nesfârşită, căci „Dumnezeu lucrează încă la noi” (Sentimentul). Soţia lui Lot, transformată în stâlp de sare, este părăsită de acesta, care, însă nu-i poate şterge din inimă iubirea. Împărţită între sacru şi profan, poeta lasă să funcţioneze această imprecizie conotativă: „Nu-mi potolea niciodată coşmarurile,/ dar nici nu mă certa că-mi stric vederea/ citind poveşti în aura lui plăpândă./ Când în miezul nopţilor nu mai aveam ieşire,/ îmi afla un tren/ şi mă trimitea bucuros departe,/ aşa ajungeam/ în cele mai friguroase locuri din lume.// După o vreme/ mă întorceam iertătoare/ şi purtam capotul roşu de mătase.” (Capot roşu).
        Cartea Danielei Şontică, imponderabilă, rafinată, uşor ermetică, cu o poezie profundă, de idei, urmăreşte, de fapt, evoluţia unei chemări, un traseu prin meandrele vieţii, cu pierderi şi câştiguri, cu risipiri, cu nefericiri şi desfătări, cu (ad)mirări, cum se întâmplă tuturor, dar, în cele din urmă, cu o opţiune cardinală, ca o plonjare ascendentă în fericirea sufletească, euharistică: „M-au lăsat acolo/ să privesc de departe/ cum se bucură împreună/ de artificiile domestice./ N-am plâns,/ am inspirat adânc./ Văzduhul/ mi-a dezlegat oasele,/ eram uşoară ca un lampion,/ aş fi vrut să întreb de sus/ cine pluteşte acum/ într-un contre-jour perfect al fericirii,/ cine,/ dar ştiam că nu mă mai aude/ şi nu mă mai vede nimeni.// Au venit iubirile din trecut,/ s-au vindecat una câte una,/ din toate la un loc/ s-a născut o piatră cu privirea blândă,/ un copil cu gust de pâine şi vin:// l-am mâncat,/ l-am băut,/ şi era bun./ Şi a rămas cu mine până la sfârşit.” (Copilul bun).

                                                                                        Paul ARETZU