Gheorghe Grigurcu - Ultimul mohican
Barbu Cioculescu - O vacanţă a dramaturgului
Tudorel Urian - Istoria nefardată
Paul Aretzu - Povestea unei tinere ţigănci


                                         Ultimul mohican



        Credem a nu greși socotindu-l pe Barbu Cioculescu drept ultimul mohican al scrisului nostru interbelic. Cu atît mai mult cu cît autorul însuși, intrînd în acest moment într-un felice nonageriat, se admite astfel, nu fără nuanțări de-o gingașă autoironie, în care se pot răsfrînge umorile deopotrivă ale unei satisfacții și ale unei resignări: „A fi cel din urmă supraviețuitor al unei epoci și încă astfel poziționat încît din banca ta să fi cunoscut, poate nu chiar de aproape, dar din apropiere, persoane de multă vreme intrate în legendă este desigur un noroc, un avantaj, un capital – mai mare sau mai mic. După procentele pe care i le asiguri, după bursă, așijderi”. Ce înseamnă aceasta? Obligația unei datorii negreșit, dar și un joc cu criteriile evocărilor care presupun selecții, dozări, continuități, o dulce-amăruie satisfacție a mînuirii evantaiului expresiv. Pare a fi o recunoaștere, dar și o negare, o înaintare, dar și o retragere pe un teren nescutit de primejdii: „Dacă ești în stare să nu transformi o fotografie la minut în Cîntarea României și cea mai banală luare de cuvînt într-un moment hotărîtor al vieții, poți încerca a-ți scrie amintirile, înfruntînd riscul de a fermeca prin stil și a dezamăgi prin conținut – vice versa e parcă mai rău. Fire robace, vei deveni robul scaunului, iar în timp pînă și regimul viselor ți se va modifica, pînă a nu te mai recunoaște”. De aici, din această intersecție a unor factori divergenți din care nici unul nu e acceptat și nu e refuzat pe de-a-ntregul, putem realiza imaginea importantului om de litere în cauză. Barbu Cioculescu se percepe într-o cheie dublă. Pe de-o parte e un succesor, un legatar al unei epoci marcate, pentru d-sa, în primul rînd prin cel ce i-a fost părinte, pe de alta e posibil să sufere de un complex al însemnătății acesteia. E dispus a ceda aparent, nu din timiditate, ci din modestie. Dar modestia pe care ne-o oferă e atît de rafinată formal, încît devine mai curînd o poză, id est o identitate auctorială, decît o scuză: „Fiecare prădător își are vînatul preferat, leul va devora o căprioară cu alt elan decît un iepure. Pentru rasa reporterului, sătul de prăzi mărunte, mă aflu în categoria cinelor gustoase – între zebră și mistreț! Avantajele mele nu sunt puține, pe cele personale le las deoparte, celelalte provin din împrejurarea de-a fi fiul – unic – al lui Șerban Cioculescu (…) Sunt, deci, interesant și se presupune că am în rezervă o comoară de mistere, satisfăcătoare de lacome curiozități, că mă aflu în posesia unei înțelepciuni capabile să elucideze controverse, să corecteze date și să lumineze spinoase probleme, efectuînd sinteze și, mai cu seamă, împrăștiind cu duiumul, rețete, sfaturi”. Evident că descendența familială din Șerban a putut avea, pînă la un moment dat al devenirii lui Barbu, un rol avantajos, de recomandare favorabilă. Apoi a devenit însă nu doar prilejul unei comparații obligatorii, ci și sorgintea unei indolente, de nu malițioase împingeri în umbră a personalității acestuia, suficient de accentuate fără discuție, neținîndu-se seama de circumstanțele vitrege ale epocii. Barbu Cioculescu le-a făcut față cu dignitate. Ele i-au fasonat însă caracterul reținut, defensiv-ironic, de cultivator al unei expresivități ramificate, vestigiu al unei lumi crepusculare pe care a înțeles a-l opune brutalității celei în care i-a fost dat a-și trăi nu doar tinerețea, ci și „grosul vieții”: „Cînd cineva mi-ar replica, dulce, că vorbește în mine insul convențional care a ajuns general pentru că ceilalți au căzut în jur, n-aș avea răspuns, opinia fiecăruia fiind sacră, nu spun conținînd și un grăunte de adevăr. Odată ce goanga nu mi s-a urcat la mansardă, să mă consider, fie și în taină, genial, trebuie la intervale, să dau dreptate și interlocutorului”. Politețea galică acoperă însă o intemperanță, o naturală reacție de revoltă la solicitările extrem dezagreabile adesea ale timpului ce i-a mai rămas scriitorului pentru o creație desfășurată cu mai multă energie abia în ultimele trei decenii: „Acum, o zi risipită în stupide așteptări, curente alergături, cotidiene fleacuri și chinezării de protocol îmi trezește starea de spirit a cuiva care constată brusc c-a fost tîlhărit. (…) Și cum nu reacționez cu violență, ba, mai adesea, dintr-o condamnabilă bună creștere – citește lașitate – , nu-l trimit la plimbare pe cel ce-mi consumă mierea timpului, se mai întîmplă că-l mai și încurajez, printr-o mimică izbutit complice. Pe cînd, lăuntric, fierb”.
        Explicabil, Barbu Cioculescu se ocupă preponderent, aproape exclusiv am spune, cu autorii afini, interbelicii neapărat, urmați de cei care le-au continuat spiritul, azi aproape cu toții trecuți în lumea umbrelor. Figurile acestora cu care își resimte o comuniune sunt abordate frecvent cu repetiție, printr-o atracție definitorie. Avem a face astfel cu pe cît de numeroase pe atît de excelente pagini ale unui moralism filtrat prin memorialistica ce acompaniază discursul critic ca atare. Referindu-se la nume de-acum „vechi”, Barbu Cioculescu are astfel nu doar pretextul de-a ni se înfățișa la modul introspectiv, ci și cel, am putea presupune, al asigurării unei protecții față de prezumatele insatisfacții legate de afirmarea tardivă, ca și de nedreapta rezonanță a acesteia. Măgulitoarele amintiri dobîndesc astfel alura unui duh tutelar. Pe E. Lovinescu, tînărul Barbu nu l-a putut vedea decît o singură dată, în cursul unei plimbări cu tatăl său în Cișmigiu, dar are bucuria de-a participa la ședințele Cenaclului Sburătorul, redeschis scurtă vreme după terminarea războiului, unde citește versuri din creația proprie. Impresiile acelor îndepărtate contacte nu sunt însă extatice, ci mozaicate într-o direcție microrealistă. Probă, eventual, a faptului că o anume circumspecție consolidată cu vremea în mentalul lui Barbu Cioculescu și-a îngăduit și o manifestare retroactivă. Ne întîmpină în asemenea rînduri o concretețe suculentă, ca și cum cel ce le așterne ar fi ieșit doar cu cîteva clipe dintr-o încăpere în care s-a aflat în mijlocul unei societăți animate: „La biroul defunctului critic trona, destins, romancierul și dramaturgul Felix Aderca, în centrul salonului se instalase Ioana Postelnicu, la picioare fiica ei, adolescentă împlinită, cu o superbă coamă roșie ce-i venea pe umeri, către șale. Scena a impresionat-o pe o altă Monică – Dan – soția poetului George Dan, Walter, după numele de fată, al unei familii ce dăduse și un campion motociclist cu sfîrșit tragic. Monica Dan a scris astfel nuvela «Moartea ogarului roșu», plină de nostime răutăți. Acolo, poeții tineri se refugiau în baie, unde Constant Tonegaru mînca pastă de dinți. Cei doi nu se-aveau bine, neștiind eu, îi spusesem Monicăi Dan – «Știi că e aici și Tonegaru» – «I-am auzit lătratul» – fusese răspunsul”. O vizită pe care Barbu o face, însoțindu-l pe Șerban, lui G. Călinescu, apare consemnată cu mărturia unei stări intimidante: „Nu făcea și nu primea vizite. Cînd totuși poftea pe cineva la el acasă, se dovedea o gazdă ideală. Chiar dacă – dar asta nu era vina lui – te intimida. Pregătiți să-i călcăm pragul, în acea dimineață, a nu mai știu cărui anotimp din an, fusesem avertizat de tata: nu cumva să-l contrazici! Fostul student din mine, cu inima strînsă la fiecare examen, n-am simțit nevoia să-i dau părintelui meu asigurări de bună purtare. Eram, dinainte, ferm decis să stau la locul meu – de terț tolerat”. Concluzia actuală nu poate evita, pe fondul inevitabilei prețuiri globale, menționarea compromisurilor săvîrșite de Divinul critic: „La un nivel superior publicisticii vremii, articolele scrise de G. Călinescu au consternat opinia publică, în marea ei majoritate ostilă noii puteri și nu au satisfăcut criteriile marilor cunoscători ai marxismului leninist. Soarta, se pare, a intelectualului în Agora”. De o totală lumină are parte însă Vladimir Streinu, nedisociat prieten al lui Șerban, figură familiară a copilăriei lui Barbu, sub numele de „nenea Nicu”. „Condei de magnifice sinteze”, a manifestat, în calitate de ziarist al anilor ‘30, „darul expozitiv cu adaosul practicii didactice – și chiar al unui grăunte de lirism. La o seniorală distanță de persoanele/faptele comentate, caracteristică omului. Acolo unde un spirit afin ar vedea noblețe, un altul, advers, ar citi orgoliu. Însă nici cel mai opus, indiferență, rutină, hiatusuri în ritmul imanent”. Eflorarea termenului de „orgoliu” nu ni se pare cu toate acestea, în cazul criticului interbelic, chiar lipsită de temei…
        Din rîndul celor din propria generație, Barbu Cioculescu s-a simțit apropiat mai cu seamă de componenții Școlii de la Târgoviște, în frunte cu Alexandru George: „În societatea intelectuală a urbei, atît de geloasă pe geniile ei, locul lui Radu Petrescu în faimosul trio ce-i mai cuprindea pe Mircea Horia Simionescu și Costache Olăreanu îi revenise firesc lui Alexandru George, pe a cărui mînă am devenit la rîndu-mi, prin lucrarea anilor, târgoviștean”. Pînă acolo încît ajunge a se onora cu o reverență față de sine pentru această legătură. Ar fi fost „o dublură” a prieteniei dintre Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu. Cu, totuși, o disociere care sună cum o mustrare la care se vede că rămînea imun: „Era bolnav de glorie literară, nu putea înțelege absoluta mea indiferență – la soarta scrisului meu, mă certa că mă irosesc în activitățile frivole – critica literară – în loc să mă dedic literaturii de imaginație, cum făcuse el”. În sensul unei caracterizări a personajului e reamintită „duritatea” unora din opiniile acestuia, care antrenau confruntări amicale, mai curînd s-ar spune comunicări complementare, zgîndărind fibra polemică altminteri protocolar reținută a lui Barbu Cioculescu: „De pildă, despre Nina Cassian zicea că a fost pîrțul parfumat al comunismului. În afară de mine, nu exista nici un critic mai sec al operei lui Marin Preda. În cel mai deplin acord ne confruntam în permanență, dînd dovadă de cruzime, mai adesea îl împiedicam, în ultimul moment, să obțină un punct”. Despre alți târgovișteni: Pavel Chihaia, acum la München: „unde-și duce traiul într-o singurătate respectată, între puținii exilați care au mai rămas, duce dorul țării – și, mereu întreabă dacă, acasă, a mai apărut ceva în presă despre dînsul”; Tudor Țopa: „Pe care nu l-am simțit vreodată mușcat de gloriolă”, dar, vai, aceasta n-ar fi fost decît o iluzie, întrucît „lucrul venea din suprema părere de sine, cu care combătea realitatea. Parcă aud la telefon: «Aici e Tudor», rostit parcă de Henric al optulea”, în opoziție cu Radu Petrescu, o culme, în vederile lui Barbu Cioculescu, a retractilității, care, simbolic, „ocupînd un sfert de scaun, se simțea și așa abuzînd”.
        Memorialist, așadar, în mixaj cu discursul critic, avînd drept ax „fabuloasa zestre interbelică”, Barbu Cioculescu se află pe o manifestă linie lovinesciană. Opera și autorul sunt două entități distincte, dar nu fără un raport aparte. Dacă cea dintîi rămîne în sfera sa autonomă, cel de-al doilea revine într-însa nu sub unghiul aleatorului biografic, util doar prin capitolul său imanent, ci și în calitate de personaj. De protagonist al operei proprii. Determinîndu-i condiția organică, transpusă în limbajul său individualizat, într-o transcendență estetică: „Odată creată și livrată publicului, opera în chestiune se desparte ferm de părintele purtător, cu care nu va mai avea, în viitor, cea mai mică legătură, necum responsabilitate. Chiar cînd îl reprezintă în chip strigător. Autorul, în schimb, rămîne legat de operă, existînd în publicul cititor această tendință de a-l salva din naufragiul existențial petrecut și omologat prin valențele operei, odată ce aceasta reflectă – oribil cuvînt – conturul său moral, pledoaria sa în fața eternității”. Nu face excepție nici critica literară. Barbu Cioculescu dovedește o exemplară grijă de a nu suprapune impresia produsă de scriitor ca individ moral asupra judecății critice. Exemplu: textele în care e vorba de Zaharia Stancu sau de Eugen Barbu. Frazele pe care le semnează criticul al cărui portret am încercat a-l extrage din ele, nu au mersul cel prozaic al uzului curent, mișcîndu-se exclusiv în pași dansanți. Barbu Cioculescu e un strălucit stilist.

                                                                                        Gheorghe GRIGURCU



                                    O vacanţă a dramaturgului



        Şi iată-l pe Ionesco sărbătorind, la 12 iulie 1984, nunta de aur, cincizeci de ani de căsătorie cu admirabila-i tovarăşă de viaţă, Rodica Burileanu pe numele de domnişoară – vezi recent apăruta carte „Căutarea intermitentă”, în cea de a doua ediţie, la editura „Humanitas” din Bucureşti, în tălmăcirea noastră.
        O veche cunoştinţă: pe neuitatul meu profesor de limba franceză, de la Colegiul Naţional Sfântul Sava din Bucureşti, pe încă şi mai vechiul prieten al tatei, care, într-o cronică de ziar îl sfătuise să lase critica şi să se apuce de teatru. Îl revăzusem, la Paris, acasă la el, în Montparnasse, în anul 1969, la prima revenire în oraşul naşterii mele. Hotelul la care mă instalasem era atât de aproape de locuinţa sa, încât m-am hotărât să-l vizitez, fie şi neanunţat. Nu foarte ager în soluţionarea propriilor probleme, n-o vestisem pe Monica Lovinescu să mă introducă. M-am dus la întâmplare.
        Am fost primit cu amenitate, cu toate că gazda nu şi-a amintit de mine – de elevul cu freza aproape acoperindu-i sprâncenele, acestea foarte arcuite se ridicau în clipa când profesorul se apropia cu intenţia de a mă interoga. Brusc, profesorul se îndepărta, iar în sala de consiliu a profesorilor îl întreba pe tata: „Barbu e legionar?” Era anul şcolar în care, la franceză îi studiam pe François Villon şi pe Ronsard, pentru teză profesorul ne dăduse patru teme din care una avea să fie subiectul de tratat. Mai spre fundul clasei, elevul Alexe, împresurat de mari greutăţi în materie, se blindase, ascunzând în pupitru patru caiete de teze, cu temele în chestiune. În faţă avea un al cincilea caiet, în care se prefăcea că scrie. În bună dispoziţie, profesorul, subţirel, iute, evolua printre şirurile de bănci, fluierând. Spre a trage un şuierat enorm, când ajunse în dreptul băncii lui Alexe – şi a-i scoate din pupitru comoara ascunsă. Scenă de teatru – bine înţeles. În anul următor, unde din manual ne zâmbeau Voltaire şi Jean-Jacques, suplinitorul n-a mai apărut. În clasă, amintirea i-a rămas prin aceea că el îi găsise porecla elevului Vasile Drăguţ: Joli!
        O amintire încă şi mai neclară îmi trece prin faţa ochilor, plimbări de seară, prin Grădina Botanică, a celor două familii locuind prin apropiere – Ionescu şi Cioculescu, dar este posibil ca aici să fi operat o suprapunere cu asemenea, certe, plimbări cu familia Victor Papacostea. Acasă, în Montparnasse, cu o butelie de whisky la dreapta şi un flacon de antibiotice la stânga – avea o afecţiune la intestine, păru, de la un moment dat a fi mai amator de licoarea yankee. I-am furnizat informaţii despre Vladimir Streinu – ştia că fusese la închisoare, spusele mele referitoare la faptul că în acel moment Vladimir Streinu era director al editurii „Univers” – aceea care se ocupa cu traducerile din limbi străine – nu părură a fi înregistrate. Vizita se încheie la timp, cu invitaţia de a reveni a doua zi, spre a mi se înmâna un bilet la „Cântăreaţa cheală”, ce adunase, deja, un număr record de spectacole. Dar în ziua următoare nu l-am mai găsit acasă. Plecase împreună cu soţia să cumpere o pălărie anume, ce trebuia purtată de el la premiera aceleiaşi Cântăreţe, în Coreea de Sud. În celelalte călătorii la Paris, efectuate la mari depărtări de timp, nu l-am mai cercetat pe fostul meu profesor. Când îmi revine în minte chipul său îmi reapare şi acela al regelui francez Carol al VII-lea, cel încoronat de Ioana d’Arc la Reims, (după gravura din manualul de limba franceză), cu care semăna atât de bine.
        „Căutarea intermitentă”, pagini de Jurnal, scrise de-a lungul unei vacanţe petrecute într-un castel, devenit gazda de oameni ai teatrului, se înscrie între operele de bătrâneţe ale scriitorului devenit celebru. În mai multe caiete, diaristul a trecut evenimentele zilelor, mai adesea de ordinul obişnuitului, cât – şi mai ales – reflecţii asupra vieţii, multe melancolico-lirice, câteodată dramatice – pentru el tragice, chiar. Autorul le găseşte atât de prost scrise, încât dacă ar rămâne valabile un sfert din ele. Scris pentru sine, dar cu fireasca întrebare: „Să cizelez tot ce am scris? Sau mai bine să las totul în stare brută?” O selecţie îi pare necesară, nu vom şti dacă a fost efectuată.
        În castelul de la le Rodon, necazurile cotidianului sunt suspendate. Problemele de sănătate şi de creaţie rămân, cu bilanţul lor, totdeauna neliniştitor. Dar e vorba numai de un scurt armistiţiu, iar diaristul lucid priveşte mai departe. „Şi toate astea sunt false realităţi, înşelătoare, fantasme ale realităţii sau ale realităţii precare, precare”. N-ar mai fi Ionesco, atunci când ar gândi altfel: decât
        „Teamă, Teamă, Angoasă
        sunt doar în ghearele spaimei”.
       Dar, şi la urma urmei, din care motive umple el cele două trei caiete? În paşnica ambianţă de la Rodon? O face în ideea că deruta şi debandada în care se afla îl vor înduioşa pe Dumnezeu, la care se roagă, asemeni oricărui credincios. Este adevărat că literatura îl rupe din meditaţie, din reculegere, din rugăciune chiar, din acel curs al ideilor pornite pe un făgaş benefic.
        Atât de umil faţă de Divinitate, scrie, totuşi, negru pe alb: „Când Universul va fi lipsit de biata mea viziune subiectivă, el ar fi altfel, un alt Univers”. Oare Pascal ar fi fost de acord? Sunt, e drept, şi rânduri ale unui credincios lovit de îndoieli, mereu cu prompte reveniri. „Însă eu am ştiut-o, am şi scris-o – există o tradiţie sfântă, vizibilă sau invizibilă. Eclezie care-l întovărăşeşte chiar pe cel căruia i se spune că e solitar”. Ceea ce ar trebui să-l mângâie! Pe urmă?
        Până când să atingă un nou moment similar de extaz, similar celui petrecut, cândva, în ţară, se simte în centrul bizarului, în inima Straniului, întrebându-se de ce este el aşa? O cufundare în conştiinţa ignoranţei, introspecţie cu primejdioase concluzii: „... fără puncte de sprijin, fără masă, fără spaime”. „Nu e nimic de făcut, nimic de făcut? se întreba în piesa de teatru alter ego-ul său...

                                                                                        Barbu CIOCULESCU



                                        Istoria nefardată



        La 11 noiembrie 2017 s-au împlinit 22 de ani de când Corneliu Coposu a plecat la Domnul. Este unul dintre foarte puținii oameni importanți din primii ani ai tranziției pe care nu l-am întâlnit niciodată. I-am știut poveștile despre anii cumpliți de temniță, i-am urmărit cariera postrevoluționară, i-am citit interviurile și cărțile, i-am admirat integritatea și tăria de caracter, i-am înțeles resorturile interioare ale deciziilor politice, i-am cunoscut pe oamenii din jurul său, dar pe el nu am avut niciodată șansa să îl întâlnesc față către față. Este unul dintre marile mele regrete, chiar dacă (sau mai ales, pentru că) mintea și sufletul meu sunt încă pline de prezența sa inconfundabilă, atât de viguroasă, în spațiul public și politic românesc.
        Foarte recent am avut șansa să mă reîntâlnesc cu gândirea onestă și foarte nuanțată a Seniorului prin intermediul unei cărți, publicate anul trecut de Fundația Academia Civică: Corneliu Coposu, Armistițiul din 1944 și implicațiile lui. Actuala ediție (a mai existat una publicată la New York în 1988 și o alta scoasă la o editură din Câmupulung Moldovenesc, în 1990, ambele, din condiții lesne de înțeles, cu o difuzare destul de precară pentru mulți cititori din țară) este îngrijită de veteranul jurnalist și rafinat intelectual Paul Lăzărescu, el însuși un țărănist cu vechi stagii în închisorile comuniste.
        De ce este esențială mărturia lui Corneliu Coposu în legătură cu actul de la 23 august 1944? Nu doar pentru că fostul președinte al PNȚCD a trăit în chip nemijlocit toate acele momente în care s-a scris istoria țării, dar în calitate de secretar politic al lui Iuliu Maniu (între 1936 și 1947) a fost umbra uriașului om politic, i-a cunoscut frământările, îndoielile, momentele de speranță și clipele de slăbiciune. A știut cine sunt oaspeții de taină care îl vizitau și conținutul negocierilor celor mai secrete. Corneliu Coposu a fost umbra lui Iuliu Maniu și nici un demers politic al magistrului său politic nu i-a fost străin. Contribuția lui Corneliu Coposu la descifrarea condițiilor în care a fost semnat armistițiul din 1944 este structurată în două categorii de texte. Una obiectivă (cel puțin aparent) realizată sub forma unui eseu-sinteză asupra evenimentelor care au premers loviturii de stat și alta, ceva mai subiectivă (cel puțin ca formă, pentru că sunt convins că Seniorul a fost perfect cinstit în relatările sale), care reproduce paginile de jurnal ale autorului, din zilele respective, subiective, a priori prin selecția elementelor din cotidian și felul în care se raportează la ele. Este clar că proiecția imaginii lui Iuliu Maniu, aureolată de lunga lor experiență comună și, fără îndoială, de destinul său de martir din perspectiva posterității, este covârșitoare pentru omul său de încredere, a cărui admirație fără limite nu este deloc camuflată. A fost un privilegiu pentru Corneliu Coposu să fi ucenicit pe lângă un reper al gândirii politice românești, precum Iuliu Maniu, iar felul în care își privește magistrul nu conține nicio picătură de spirit critic. Este la fel de adevărat că o astfel de carte nici nu ar avea nevoie de spirit critic, miza ei fiind dezvăluirea onestă a unor episoade poate mai puțin cunoscute, la care Corneliu Coposu a participat direct și care, revelate astăzi, schimbă sensibil optica noastră despre acele timpuri. Foarte recent am citit și un interviu acordat de Corneliu Coposu agenției Associated Press, în august 1945 (la împlinirea unui an de la momentul întoarcerii armelor de către România), pe care, însă, la vremea respectivă, nu l-a mai publicat, la solicitarea expresă a lui Iuliu Maniu, care nu dorea să tensioneze și mai tare relațiile dintre partidele care își împărțeau scena politică internă în acel moment de reașezare a puterii. Informațiile din acel interviu, ajuns în Arhivele Securității, confirmă integral materia acestui volum, cu avantajul memoriei mult mai proaspete la numai un an de la evenimente și cu siguranță el ar trebui introdus într-o eventuală ediție definitivă a cărții.
        Ce poate aduce nou o astfel de relatare a unei povești cu final cunoscut? În primul rând niște detalii de parcurs, momente de cumpănă, în care, dacă zarurile ar fi căzut altfel, lucrurile ar fi putut lua, cel puțin pentru moment, o cu totul altă turnură. Apoi o mai bună așezare a protagoniștilor în piesă, rolul comuniștilor (chiar dacă Lucrețiu Pătrășcanu apare ca o figură principială și onestă) fiind cu totul secundar.
        Practic, actul de la 23 august 1944 a fost declanșat la... 24 ianuarie, 1942. La recepția dată pentru celebrarea unirii din 1859, Iuliu Maniu a obținut acordul Regelui pentru începerea demersurilor pentru părăsirea lagărului fascist și apropierea de aliații noștri tradiționali. Tot atunci liderul țărănist a obținut și acordul Reginei Elena. A urmat o vastă ofensivă diplomatică și o permanentizare a contactelor cu ambasadele Marii Britanii și Statelor Unite, prin intermediul unor mijloace tehnice puse la dispoziție chiar de către acestea. Mareșalul Antonescu însuși era convins că războiul este pierdut de Germania, fapt pe care l-a afirmat pentru prima oară public, în septembrie 1943. De altfel, demersurile „opoziției” nu îi erau complet străine, dar le privea cu destulă îngăduință. Inițial, se convenise ca denunțarea alianței cu Germania să se facă la 26 august 1944 și prima opțiune fusese aceea ca Mareșalul Antonescu să fie cel care să anunțe ruptura și întoarcerea armelor. Acesta, deși era convins de utilitatea demersului, avea mustrări de conștiință, dată fiind onoarea sa de militar. Dintr-un soi de cavalerism de modă veche, dorea să-și prevină foștii parteneri de iminența rupturii. Emisarilor opoziției veniți la el să îl convingă să schimbe alianța, le spunea că este de acord cu planul, dar dorea să fie el care va decide momentul trecerii la acțiune. În felul acesta mareșalul a devenit o mare vulnerabilitate pentru realizarea planului și pentru siguranța țării, pentru că exista riscul ca, odată avizată, Germania să declanșeze represalii severe, așa cum o făcuse și în alte părți în situații similare. Inclusiv în seara zilei de 22 august și dimineața zilei de 23 august 1944, mareșalul Antonescu a fost vizitat la reședința sa de la Snagov de emisari ai lui Maniu și Brătianu, care au încercat să-l convingă să anunțe schimbarea de alianță. Acesta a refuzat însă tot mai agasat, ba chiar se hotărâse să plece pe front fără să mai dea curs invitației Regelui la Palat. A fost convins să se răzgândească, tot prin apelul la onoarea sa. Chiar și Regele, în întrevederea din după amiaza aceleiași zile a făcut o ultimă încercare de a-l convinge să schimbe tabăra, dar, după un nou refuz, s-a trecut din mers la planul 2: arestarea mareșalului și a colaboratorilor săi. În perspectiva acestui plan 2, toată lumea, de la Rege, la reprezentanții armatei și cei ai partidelor politice (inclusiv comuniștii) au cerut ca postul de șef al executivului să fie ocupat de Iuliu Maniu, considerat de toți personalitatea politică cea mai credibilă a timpului și adevăratul făuritor al actului de la 23 august. Inclusiv comuniștii susțineau ideea ca Iuliu Maniu să preia funcția de șef al executivului. Maniu a refuzat însă cu obstinație și a cerut ca guvernul să fie condus de un militar pentru că lovitura de stat era una militară și în felul acesta s-ar fi dat un semnal puternic armatei. Chiar venerabilul lider țărănist a fost cel care, în final, l-a convins pe generalul Sănătescu să-și asume înalta funcție.
        În urmă cu trei săptămâni, invitat de Ana Blandiana, am fost la Sighetul Marmației unde, la celebra închisoare, am văzut celula în care a murit Iuliu Maniu. M-am întrebat atunci și mă întreb și acum: cum a fost posibil ca un democrat convins, erou al celui de-al doilea război mondial, pe care l-a scurtat cu câteva săptămâni salvând, poate, zeci de mii de vieți, un om respectat de toată suflarea politică românească, partener privilegiat de discuții pentru toți ambasadorii și reprezentanții Marilor Puteri în timpul războiului să sfârșească într-un asemenea mod fără ca nimeni să poată interveni eficient pentru el. Americanii și englezii, cu care a fost în contact pe toată perioada războiului și de la ale căror recepții era nelipsit. Regele Mihai, câtă vreme a mai fost pe tron, iar apoi prin rudele sale de sânge albastru. Organizațiile internaționale, partidele politice, inclusiv cel comunist cu care în zilele premergătoare actului de la 23 august a avut relații de onestă cooperare. O nedreptate strigătoare la cer și un mister pe care, probabil, nu-l voi dezlega niciodată.

                                                                                        Tudorel Urian



                                Povestea unei tinere ţigănci



        Noul roman al lui Florin Logreşteanu are un titlu sumbru, bacovian, Negru profund, noian de negru (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2016), exprimând nu o atmosferă, ca la ilustrul poet, cât un destin colectiv. Este povestea unei ţigănci, Mianda, aflată în detenţie la Roma, urmare a unei acuzaţii de omor, neprobată încă. Naraţiunea alternează momente prezente, evocări retrospective şi fantezii de tip oniric şi mitologic. Eroina provine dintr-o familie cu mulţi fraţi, a rămas orfană de mică şi, după ce a urmat şcoala primară, a abandonat învăţătura apucându-se de cerşetorie. Căutatul de comori în Muntele de gunoi, înălţat între Craiova şi satul Popoveni, este o îndeletnicire cotidiană a etniei. Puradeii sunt crescuţi de o soră mai mare, Caracatiţa, care are o viziune destul de lucidă asupra vieţii: „Visez iar Caracatiţa spune că nu e bine să visezi, că ţiganii nu visează niciodată, că visele nu se mănâncă, nu te îmbracă şi altele de felul acesta” (p. 9). Scriitorul prezintă detaliat, cu voluptate, reziduurile depozitate pe Muntele de gunoi, „acel colţ de rai în care mă simţeam de fiecare dată ferită de răutăţile lumii” (p. 11), mărturiseşte eroina. Când sora cea mare este arestată pentru furt, copiii sunt preluaţi de Centrul pentru orfani de lângă Bucureşti, apoi sunt risipiţi prin diferite locuri. Scriitorul face adesea treceri rapide din real, în imaginar, în fabulos, în reverie: vedenia cu îngerul morţii (un corb cu cap de şobolan) venit să ia sufletul unei fetiţe în dormitorul căminului, călătoria fabuloasă prin galeriile de sub Muntele de gunoaie, lumea fantastică din adâncul unei fântâni în care Mianda coboară pentru a o curăţi, frecventele apariţii ale unor animale totemice etc. Copila are o sensibilitate specială, trăieşte stări confuze, amestecând realitatea şi visul, făcând permutaţii (neaşteptate) între diferite repere spaţiale. La Centrul de copii orfani, îşi face o prietenă, Pandemia, tot ţigancă. Cursurile şcolare nu o prea atrag, dar hoinăreşte cu plăcere prin împrejurimi, însoţită de Pandemia, mai experimentată, în ale vieţii. Noaptea, are mereu nostalgia locurilor natale şi suferă de absenţa surorii sale mai mari, cu care s-a obişnuit să poarte convorbiri imaginare.
        Scriitorul dă curs unui bestiar mitologic: corbul (Corbul cu pene de argint), şarpele negru (şi în varianta Uroboros), şobolanul, cârtiţa, cucuveaua: „Sunt acum atât de aproape de şarpele de lună neagră încât l-aş putea atinge cu vârful degetelor mâinii. Nu-mi dă răgaz s-o fac. Se înalţă şi-mi cuprinde umerii. Nu simt nicio durere, decât o ispită căreia îi cedez bucăţică cu bucăţică. Reptila mă îmbrăţişează, se strecoară sub cămaşa mea de noapte, se cuibăreşte o vreme între sâni, provocându-mi o stare ciudată.” (p. 114). În cele din urmă, cele două prietene hotărăsc să fugă la Bucureşti şi sunt date, de şoferul care le transportă, pe mâna unei proxenete. Aceasta le plasează unor bărbaţi. Pe Mianda o ia Costel, fost deputat din partea romilor şi voiajor prin ţările dezvoltate ale Europei. O pune să traficheze droguri. Sunt prinşi, bărbatul este condamnat, iar tânăra minoră rămâne fără nicio sursă de subzistenţă.
        Alternativ, retrospecţiile sunt îmbinate cu întâmplări din timpul recluziunii la Roma, precum şi cu explorări într-un fantastic oniric şi mitic. În închisoare are o relaţie cu o nigeriancă, condamnată pe viaţă pentru o dublă crimă. Revenind cu amintirile la perioada bucureşteană, după arestarea partenerului, Mianda primeşte, de la primărie, un ajutor social pentru care trebuie să presteze muncă în folosul comunităţii. Lucrează la salubritate, mătură pe străzi, îngrijeşte parcuri sau locuri de joacă pentru copii. Este racolată de Rodion, zis Babanu, care îi promite că o va face „damă de companie” a unor oameni bogaţi. Este, de fapt, vorba de prostituţie, pe care o practică un timp. Când proxenetul este închis, pleacă în Ungaria, alăturându-se unui grup de ţigani, experimentaţi în furtul de automobile. Îşi alege ca partener un ţigan foarte urât şi ciolănos, Pătro. În urma unui scandal, fug în Slovacia. Mianda este o persoană lipsită de convingeri morale, de rigori de conduită, lăsându-se în voia destinului. Trăieşte după situaţii conjuncturale, după un cod pulsional, al deciziilor spontane. Sora sa mai mare, Caracatiţa, deşi mai maturizată, cu experienţa vieţii şi mai responsabilă, nu poate face o distincţie etică: „«Gunoaiele sunt izvoarele vieţii; numai cei lipsiţi de înţelepciune le cred izvoare otrăvite, întorc privirile şi îşi acoperă nările cu palma când trec pe lângă ele...» [...] Răul şi binele cunosc aceeaşi măsură, zice ea. Curatul şi-a întins oasele într-un loc cald dar murdar; e năpădit de păduchi care se grăbesc să-i sugă vlaga. Ce e rău pentru omul curat devine bine pentru păduchi şi ploşniţe. «Şi omul şi şobolanii, păduchii şi muştele negre cunosc aceeaşi măsură a vieţii şi a morţii», îmi împărtăşeşte din gândurile ei soru-mea.” (pp. 170-171). Evenimentele realităţii se bazează pe probabilism şi pe o soluţie a compensaţiei, a mutualităţii. Caracatiţa susţine, desigur, propria strategie existenţială, mentalitatea celor năpăstuiţi, a celor frustraţi.
        Când ţiganii vor să se organizeze şi să-şi facă, la nivel mondial, Internaţionala Romilor, se întâmplă ca în Ţiganiada, fiecare vrea profitul numai pentru sine. În ţară, observă Mianda, romii sunt folosiţi ca masă de manevră electorală: „Artistul Mădălin Voicu cerea seară de seară la televizor autorităţilor să se implice în mod real pentru rezolvarea problemelor ţiganilor. În afară de asta, în România urmau alegerile prezidenţiale şi Băsescu promitea ţiganilor marea cu sarea... [...] Am găsit România pregătită pentru alegerile populare. Primarii aruncau în stânga şi-n dreapta cu ţoale, pături, pungi burduşite cu haleală.” (p. 181). Deşi tratează un subiect socotit, îndeobşte, exotic, romanul este neconvenţional, realist, cu o încărcătură afectivă echilibrată. Cu un umor, uneori amar, sunt aduse în atenţie problemele legate dintotdeauna de ţigani, discriminarea, discreditarea, resentimentul, prejudecăţile celorlalţi, sărăcia, dar şi relele apucături, înclinaţia către infracţionalitate, incapacitatea de a se integra social, trândăvia. Predispusă spre o viaţă liberă, de vagabondaj, fără griji, Mianda trece cu uşurinţă de la un iubit la altul, în funcţie de interese şi de capricii. Ea îl părăseşte pe Pătro şi fuge în Spania cu un ţigan tânăr, Juan, angajat în activităţi privind drepturile omului. La propunerea lui, Mianda este inclusă de autorităţile spaniole într-un program de integrare a romilor stabiliţi în Peninsulă, urmând să-i convingă pe conaţionali să renunţe la cerşit şi la furat. Aflând că iubitul ei este căsătorit şi plictisindu-se, renunţă la tot şi se întoarce, nostalgică, în ţară, la Craiova, unde îşi caută fără succes surorile. Roman al unui destin, se extinde, integrând aspecte social-politice diverse. Ia legătura cu autorităţile craiovene, apatice, preocupate numai de interese politice. Sunt incriminate, astfel, formalismul, ipocrizia, rasismul, mai ales atunci când este vorba de convieţuirea etnică. În acest moment al evoluţiei epice, apar dezbateri despre situaţia romilor emigraţi în Europa, despre eforturile de integrare a lor în ţările în care s-au stabilit. Mianda joacă, în aceste situaţii, rolul de mediatoare şi de activistă. Juan o invită la Paris, pentru a face parte dintr-o comisie a Fundaţiei Europene pentru problemele romilor. Cunoaşte comunitatea acestora, stabilită la marginea Parisului, încearcă să se implice, dar constată că situaţia nu poate fi controlată şi că oficialităţile franceze sunt inflexibile, cu prejudecăţi deja formate. Este, de la bun început, sceptică în privinţa integrării, pentru că ţiganii sunt, la rândul lor, manipulaţi de lideri şi preocupaţi de propriul câştig. Permanent, scriitorul contrapunctează asprimea unor evenimente realiste, cu poeticitatea unor divagări în memoria afectivă şi imaginară. Apar astfel numeroase pasaje lirice, de mare expresivitate: „Exact pe drumul pe care înaintăm vin doi lupi, unul alb, celălalt negru. Tata mă împinge după trunchiul stejarului din apropiere şi se ghemuieşte lângă mine. Animalele salivează puternic. Cel alb are ochii albaşti; negrul nu are ochi, poartă două băncuţe de jeratic sub fruntea lată, puternică.” (p. 187), „Pe vremea foametei, părinţii noştri au supravieţuit culegând şi halind ouă de cioară din cuiburile aninate în arborii de la marginea drumurilor. Nu e de mirare că primul lor copil, soru-mea Caracatiţa, s-a născut cu aripi. Când are chef, zboară în vârful dudului din curtea primarului din Popoveni şi mănâncă dude pe săturate.” (p. 221). Sunt folosite, de asemenea, simboluri recurente, precum şarpele negru, corbii croncănitori, şobolanii, Muntele de gunoi, cucuvelele: „Tremură minute bune până când reptila, subţiindu-şi trupul, dispăru cu totul în pântecele Caracatiţei. Burta soru-mii se umflă ca un burduf burduşit cu pene, gata să plesnească. Mi-e groază de ce i se poate întâmpla. Ne despart numa câţiva metri, aşa că pot observa convulsiile şoldurilor Caracatiţei care încearcă parcă să domolească vânzolelile şarpelui în interiorul fecioarei devenită femeie.” (pp. 286-287).
        Scriitorul are priceperea de a face translocaţii ale subiectului, când în Bucureşti când la Roma, când la Cordoba, când la Paris, când la Craiova, demonstrându-şi disponibilităţi de detaliere cosmopolită. Exasperată, Mianda renunţă şi la misiunea de la Paris şi revine în ţară, la Timişoara. Printr-o agenţie, găseşte de lucru la Roma, şi anume îngrijirea unei femei văduve, infirme. Aceasta are un băiat de 19 ani, pe Antonio Puglia, consumator de droguri, care o seduce şi o deprinde să fumeze marijuana. Starea doamnei Puglia, care are pancreatită, devine tot mai critică, iar suferinţele paroxistice. Serviciul Miandei este dezagreabil, trebuind să îndure mirosuri oribile, să spele continuu dejecţiile şi să suporte, ziua şi noaptea, văicărelile bietei femei. Se mai adaugă relaţia posesivă cu fiul acesteia, permanent drogat. Rămâne însă în acest serviciu pentru retribuţia de o mie de euro. Consumului de marijuana i se adaugă şi doctorul veterinar care trata căţeluşa lui Antonio (bolnavă incurabil), pe care, în cele din urmă, o eutanasiază. El le oferă celor doi droguri mai puternice, injectabile şi o narcotizează pe femeia bolnavă. În urma unei superdoze, aceasta moare, iar Mianda şi Antonio sunt acuzaţi de crimă şi condamnaţi la închisoare pe viaţă. După o perioadă de recluziune, fac recurs, iar cartea se termină cu acest suspans, de aşteptare a verdictului: libertate sau întoarcere în detenţie.
        Romanul lui Florin Logreşteanu, cu siguranţă cel mai bun (de până acum) din creaţia sa, tratează, actualizată, o temă arhetipală: lupta cu destinul. Deşi în centrul atenţiei stă viaţa ţiganilor, autorul nu recurge la pitorescul convenţional, la clişee consacrate, ci conferă întregii poveşti un halou magic, oniric, estompându-i contururile realiste. Personajul principal este memorabil, tratat din interior, dar şi prin confruntările cu lumea ostilă din jur. Limba este vie, bogată, iar problematicile prezentate sunt, în subtextualitate, multiple: discriminarea, adaptarea omului defavorizat la o lume încrâncenată, fuga din prezent, vulnerabilitatea dar şi suavitatea dimensiunii sufleteşti, căutarea identităţii, asumarea hybrisului. Încheiem cu vorbele lui Ioan Budai-Deleanu: „Însă tu bagă samă bine, căci toată povestea mi se pare că-i numa o alegorie în multe locuri, unde prin țigani să înțăleg ș-alții carii tocma așa au făcut și fac, ca și țiganii oarecând. Cel înțălept va înțălege!...”

                                                                                        Paul ARETZU