Gheorghe Grigurcu - Lumea lui Blaga
Barbu Cioculescu - Prin deasa ţesătură a istoriei
Tudorel Urian - Minunata zi de ieri


Lumea lui Blaga

        O impunătoare lucrare ne oferă Zenovie Cârlugea, avînd ca obiect oamenii care, într-un fel sau altul, au făcut parte din viața lui Lucian Blaga. Avem a face cu un veritabil epos ce hașurează o parte din tabloul epocii în care a trăit autorul Spațiului mioritic, întrunind o mare diversitate de nume, de la unele binecunoscute la altele aflate în umbrele progresive ale istoriei în mers. Unele din ele pot reveni cu acest prilej în atenția noastră. Dar să menționăm mai întîi raporturile dintre cele două vîrfuri ale poeziei interbelice, Blaga și Arghezi. Există opinia, nelipsită de un anume temei, potrivit căreia între Blaga și Arghezi ar fi funcționat o rivalitate în legătură cu atribuirea „primului loc”. E drept că autorul Cuvintelor potrivite, care a absentat, se pare semnificativ („după o prealabilă confirmare de participare”, după cum specifică Zenovie Cârlugea), de la conferința ținută de Blaga la Ateneu, la 5 decembrie 1942, a emis, cu ocazia apariției traducerii blagiene a lui Faust, comentarii neamicale. Nu credem însă că lucrurile trebuie împinse la extrem. Impactul dintre cei doi n-a ajuns la o contestare globală, la ascuțișul pamfletar. Subsemnatul a avut prilejul de a-l întreba pe Arghezi ce părere are despre Blaga. „E prea îngîmfat”, a sunat răspunsul, ocolind așadar o negare a operei. De asemenea l-am întrebat pe Blaga ce părere are despre Arghezi. „E cel mai mare meșter al cuvîntului românesc”, a fost răspunsul acestuia, așadar fără echivoc măgulitor față de prezumatul său competitor. Găsim acum în cartea de care ne ocupăm o paralelă între Blaga și Arghezi, așternută chiar de condeiul celui dintîi, citată din studiul pe nedrept uitatei exegete Melania Livadă, Inițiere în poezia lui Lucian Blaga, din 1974: „Eu simt doar că cei doi autori, pe lîngă un fel de modernitate și de înrădăcinare a lor în ceea ce a fost, au un foarte deosebit sentiment al artei. În meșteșugurile lor, unul purcede de la întreg, celălalt de la detaliu. Unul de la substanță, celălalt de la accident. Unul are un stil de ansamblu și cultivă în primul rînd viziunea (cuvîntul decurge din ea); celălalt are un stil de detalii și cultivă în primul rînd amănuntul (cu plasticitatea și savoarea ce rezultă din cuvînt). Unul are un sentiment dominant al necesarului, celălalt al jocului. Unul tinde spre marea simplitate, celălalt spre întortocheat, spre belșugul amănuntelor, pînă la pierderea firului călăuzitor. Unul are arhitectonică (a se vedea îndeosebi operele mari, dramele, și filosofia), celălalt o egalitară subliniere a concretului plastic, fără de accente distribuite ierarhic într-o largă viziune de ansamblu”. Departe de groasele tușe pamfletare folosite în alte ocazii, Blaga recurge prin urmare, pentru a-și înfățișa disjuncția de poetica argheziană, la o calmă analiză de ordin stilistic. E un argument al reducerii prezumatului antiarghezianism al lui Blaga la proporțiile cuvenite.
        Blaga a empatizat cu o seamă de autori care s-au apropiat de creația sa cu o prețuire mergînd pînă la admirație, reacție naturală în circumstanțele în care filosofia sa, spre deosebire de opera literară, s-a izbit nu o dată de violente împotriviri. Aceștia s-au străduit a crea marii personalități un climat benefic spre a-și continua temerarul drum început: Vasile Băncilă, Ion Breazu, Ovidiu Drimba, Al. Husar etc. Asistent al lui Blaga la catedra de filosofie a culturii de la Universitatea din Cluj, Ovidiu Drimba a publicat studiul Filosofia lui Blaga (1944, 1995), rămînînd toată îndelungata-i viață un devot al memoriei mentorului său. Lui Drimba îi datorăm cîteva prețioase considerații asupra omului Blaga, retușînd impresiile în circulație referitoare la excesiva-i „tăcere”, la figura de „impenetrabilă” rezervă pe care ar fi înfățișat-o inclusiv celor apropiați. În virtutea propriilor noastre amintiri, înclinăm a-i da dreptate fostului său asistent: „«Mut ca o lebădă»? Blaga nu era un taciturn, dar nici o fire (prea) expansivă. Distinsa sa demnitate intelectuală, ponderația și cumpătarea, echilibrul interior, conștiința propriei valori, un lucid și pătrunzător simț al observației, un pronunțat sentiment al personalității, onestitatea desăvîrșită, măsura și sobrietatea (care îți sugerau un permanent autocontrol), – toate aceste calități nu îi permiteau să fie propriu-zis un «expansiv». Dar nici nu se pot nicidecum (sic!) asocia cu taciturnitatea unui «mut ca o lebădă». Dimpotrivă: era – cu măsură – comunicativ, sociabil, prietenos cu studenții săi – și era curtenitor cu sexul frumos”. La rîndu-i, Dorli afirma cu privire la părintele său: „Era foarte sociabil cu prietenii pe care îi agrea. Îi plăcea să-i vadă, să stea de vorbă. Într-o societate în care se simțea bine nu era un taciturn. Era chiar un causeur admirabil”. Nu o dată subsemnatul a fost martor la această „sociabilitate” blagiană desfășurată în evocări, în observații asupra personajelor din trecut ca și asupra unor autori în vogă ai momentului, uneori pigmentate cu vorbe de spirit. Poetul-filosof se dovedea totodată un bun interlocutor, gata a asculta cu atenție spusele ce i se adresau. Putea fi ceea ce se numește un confesor. În consecință nu mă sfiam a-i împărtăși adesea frămîntările mele de tînăr asupra căruia măsurile represive ale regimului totalitar nu întîrziaseră a se abate.
        Un interes aparte produce și viața sentimentală a lui Blaga. Marele om a avut cîteva relații de răsunet care au rezonat benefic în versurile sale și, putem prezuma, în întreaga-i dispoziție creatoare. Cea mai cunoscută dintre aceste muze a fost neîndoios Domnița Gherghinescu-Vania. Literată ea însăși, inteligență penetrantă, carismatică sub toate raporturile, soție a prim-procurorului din Brașov, Dumitru Gherghinescu-Vania, a adus în salonul său literar un număr impresionant de personalități precum Tudor Arghezi, George Enescu, Victor Papilian, Ion Chinezu, Virgil Gheorghiu, Corneliu Baba, Romulus Ladea, Ion Vlasiu, Petru Comarnescu, Vladimir Streinu, Ionel Teodoreanu, Șerban Cioculescu. Preferatul a fost însă Blaga. Acesta a cunoscut-o în 1937, cu prilejul discursului la Academia Română, cînd a devenit membru al înaltului for. Prietenia lor s-a închegat în 1941, după refugiul Universității clujene la Sibiu, desfășurîndu-se pînă în 1948, cînd ia sfîrșit la un mod oarecum abrupt. În pofida unor fabulații, apropierea dintre cei doi n-a încălcat niciodată limitele a ceea ce reprezintă iubirea platonică. Într-o scrisoare din 3 iunie 1944, referindu-se la proxima lor revedere, Blaga o avertizează șăgalnic pe amica sa: „Să știi că la întîlnire am să te pup (întîia oară în viață!), ceea ce mă tentează, după cum ușor îți închipui de cînd te zării întîia oară într-o casă, care numai din acest singur motiv, mi-a devenit simpatică!”. Blaga îi compune adoratei „Domnițe a Nebănuitelor Trepte” și un grațios catren: „Port în brațe și pe buze/ toate cele nouă muze,/ cu Domnița zece/ care mi le-ntrece”. Ultima epistolă pe care i-o trimite, datată 8 martie 1948, cuprinde o confesiune dramatică în condițiile epurărilor comuniste din Universitate și Academie, avînd însă ca posibil subtext apariția în existența lui Blaga a unei alte ființe inspiratoare: „Extraordinare greutăți familiale se îngrămădesc pe capul meu. Nu mai știu de unde să mă adun și în plus: toată această nesiguranță, de la o zi la alta. De multe ori, aș vrea să nu mai fiu. Îți invidiez temperamentul cu care Tu știi să faci față ăstui timp. Mie îmi scapă printre degete toată filosofia. Și trebuie, totuși, să mă țin pe picioare, fără de ea. Și să nu arăt nimănui nimic din tot ceea ce se petrece cu mine”. La antipodul Domniței se plasează acum Eugenia Mureșanu, care, plecînd din Clujul aflat sub ocupație horthystă, îl întîlnește pe Blaga la Universitatea din Sibiu. Aceasta devine un personaj al romanului blagian Luntrea lui Caron, sub numele de Doamna Olteanu: „Cu ocazia escapadei, în care se aventurase clandestin pînă la Sibiu, mă trezii într-o zi cu vizita ei, în locuința ce-o aveam nu departe de Dumbrava. Doamna Olteanu știa să se facă interesantă prin discuțiile cărora ea se pricepea să le păstreze un aer de improvizație. Era de curînd licențiată în teologie. Studiile și le-a făcut la Cluj, cu puțină întîrziere, dar cu reală pasiune”. Poeta atrasă de teologie are o fire aventuroasă, cu „nostalgii oceanice”, așa cum notează Blaga, fiind o „stranie corcitură dintr-o mamă autohtonă și un tată neozeelendez”. Eugenia Mureșanu îi face poetului o declarație lascivă: „Cînd voi rămîne singură în odaie, mă voi dezbrăca și-mi voi dansa în fața oglinzii bucuria de a vă fi cunoscut. Iar mîine vă aduc alte versuri…”. Într-o convorbire cu avocatul Basil Gruia, un alt apropiat al lui Blaga, i-ar fi mărturisit: „Sunt prietena de mai mulți ani a dlui Blaga, cel mai mare filosof și poet, așa cum Veronica Micle a fost prietena lui Eminescu. Tu ce zici, e mare păcat?”. În realitate, ea intenționase nici mai mult nici mai puțin decît să-l blocheze pe autorul Laudei somnului în activitatea-i scriptică, spre a-l continua ea însăși. Dacă putem socoti că decenta Domnița Gherghinescu-Vania i-a putut deveni acestuia o muză, Eugenia Mureșanu n-ar putea fi considerată decît o „antimuză”, așa cum o numește fără ocol Dorli: „De ce îi spun «antimuză»? Pentru ceea ce îi spune poetului, cuvinte prin care îi anihilează orice intenție creatoare. De fapt nu o preocupa decît propria afirmare, poetul (sau bărbatul) devenind obiect de inspirație (am spus intenționat obiect). Citez din roman: «Da, mai ai cîțiva ani de tinerețe, ce vine uneori și toamna prin pomi! Trebuie să te bucuri de acești ani! Oare nu te-ai dăruit prea mult acestui negrăit chin, acestui istovitor elan care este creația? Tu nu mai trebuie să faci nimic. Bîntuie răul și vremuiește tare pe pămînt. Să te bucuri de ceea ce viața îți îmbie în împrejurările triste și aproape nimicitoare de astăzi! Cronica isprăvilor tale e încheiată. Nu vrei să mai lași și altora de lucru? Nici mie? Lasă-mă să scriu eu de-acum și să mă trudesc întru frumusețe și cîntec. Scriu eu pentru tine și în locul tău.»” N-am avut posibilitatea de-a o cunoaște pe Domnița Gherghinescu-Vania, în schimb am văzut-o în repetate rînduri pe Eugenia Mureșanu, în 1958, cînd devenise soția filosofului D. D. Roșca, profesor al meu la Filologia clujeană (pe atunci, de pedagogie). Întrucît exista deja legenda legăturii sale cu Blaga, o urmăream cu un maxim interes. Plimbîndu-se pe străzile Clujului la brațul noului său bărbat, deși era încă îndepărtată de senectute nu mai păstra, din păcate, nici o grație feminină, nici o trăsătură a spiritualizării. O figură comună cu un aer sastisit-sfidător, ce nu mă putea decît decepționa…
        Cît privește situarea lui A. E. Baconsky în cortegiul oamenilor din viața lui Blaga, trebuie să menționăm că ea cuprinde două fețe. Pe de-o parte o recunoaștere formală a unuia de către celălalt, pe de alta o rezervă mutuală de fond, care nu apare în textul consacrat lui Baconsky din dicționarul aici comentat. „Pe cai mari” pe cînd conducea revista Steaua, în anii ‘50, autorul Fluxului memoriei, încă nedespărțit de faza sa oficializată, se vedea în postura de… substitut al relegatului său concitadin. Ne-a împărtășit în repetate rînduri opinia cum că în acel timp novator în care ne găseam nu mai poate fi vorba de îngeri în poezie, că tema metafizică a acesteia a apus pentru totdeauna. Ca dovadă peremptorie, a scris un eseu în care preconiza „declinul metaforei”, cu o indenegabilă tendință antiblagiană. Iată opinia în consens a lui Petru Poantă: „Mă întreb, totuși, dacă denunțarea, nu lipsită de ambiguități, a metaforei nu era cumva un atac indirect la teoria lui Lucian Blaga despre metaforă. În intervalul clujean, cel puțin, Baconsky avea obsesia lui Blaga, contemporanul său (…) indezirabil” (Clujul meu. Ediție integrală, 2016). Fost redactor al Stelei, Petru Poantă a văzut lucrurile din interior, fapt ce-l face suplimentar credibil. Cu toate că privită cu suspiciune de către unii confrați, relatarea lui I. D. Sîrbu, conform căreia autorul Cadavrelor în vid, întîlnindu-l în oraș pe autorul Nebănuitelor trepte, i-ar fi acordat, la un moment dat, în loc de salut, un gest obscen, nu ni se pare neverosimil. La rîndul său, Blaga îmi sugera deseori distanța ireductibilă care-l separa de „noua generație” aservită regimului, un soi de enclavă artificială, inoportună în „epoca ce încă nu s-a încheiat”, cea interbelică. Iar despre bardul stelist în vogă, preciza: „Ce vrei, s-a obișnuit cu un anume standard de viață și nu e de mirare că face ce face”. Era vorba de unul dintre autorii agreați de regim, care în acel timp de sărăcie generalizată beneficiau de cîștiguri bănești substanțiale. Eleganța provocatoare a lui Baconsky, paradoxal dandy socialist, emul al lui Petru Dumitriu și în această privință, constituia o probă vizibilă. În continuare reproducem cîteva rînduri ale noastre, dintr-un interviu pe care ni l-a luat Zenovie Cârlugea: „Sunt autorul celei dintîi (foarte posibil unicei) recenzii de care a avut parte, în 1957, volumul de tălmăciri al lui Lucian Blaga, Din lirica universală, solicitată pentru Steaua, cu o ușoară ironie, de către Aurel Gurghianu, redactor al mensualului clujean: «Dacă tot ești prietenul lui Blaga, n-ai vrea să scrii ceva despre cartea lui?». Spre surprinderea mea, un condei redacțional s-a amestecat în textul pe care l-am predat, cu o nuanță mustrătoare, care, peste multă vreme, mi-a fost reproșată într-o diatribă lățită pe două pagini ale Literatorului, sub semnătura lui Mihai Drăgan. M-am pomenit cu acea imixtiune în pagina tipărită, fără să fi fost anunțat în prealabil, așa cum cred că ar fi fost firesc… Oricum, Blaga mi-a mulțumit pentru acel modest comentariu ce va fi contribuit și el la veninoasele admonestări ideologice de care am avut parte la finele anilor ‘50, care au determinat eliminarea mea pentru mai mulți ani din cîmpul publicistic, acuzat fiind de idealism, misticism, influență blagiană. Autorii lor, nume de prim-plan în epocă: Ov.S. Crohmălniceanu, Silvian Iosifescu, Georgeta Horodincă”. Nu ne-am mirat că în Steaua, prin anii ‘56-‘57 (nu avem la îndemînă numărul în cauză), a apărut o notă nesemnată, dar avînd evident girul redacțional, unde era vorba de un maestru bătrîn, depășit de vremuri, care, în justificata-i izolare, se arăta excesiv de generos față de cîțiva tineri literați care-i mai călcau pragul, unul fiind cu certitudine subsemnatul. Îi atragem atenția lui Zenovie Cârlugea asupra acestui subiect a cărui omisiune cînd vine vorba de Baconsky nu ne împiedică a prețui laborioasa, incontestabil meritoria d-sale întreprindere, menită a îmbogăți bibliografia temei blagiene și a-i da un nou imbold.


Gheorghe GRIGURCU







Prin deasa ţesătură a istoriei

        Cea mai recentă lucrare a dlui Lucian Boia, „Germanofilii”, are curiosul subtitlu: „Elita intelectuală românească în anii primului război mondial”, editura „Humanitas”, Bucureşti, 2017, ediţia a IV-a, curios întru aceea că presupune că adversarii acesteia ar fi aparţinut unor clase sociale inferioare. Ceea ce, desigur, n-a fost în intenţia autorului, ca întotdeauna erudit şi imparţial. Vastă şi bine întocmită, cartea se împarte în două secţiuni, cea dintâi „Românii şi războiul”, cea de a doua „Oameni, idei, atitudini”. Prima secţiune tratează teza Germanofiliei ca atare, în anii premergători primului război mondial, în societatea românească, pe medii şi categorii. Cea de a doua secţiune oferă un tabel de personalităţi ale vremii, actante în manevrarea opiniei publice – dacă termenul poate fi utilizat şi într-un sens nepejorativ. Un număr impresionant dintre aceştia a aparţinut literaturii, la o numărătoare grăbită, peste optzeci.
        În deschidere se schiţează panorama modului în care a parcurs societatea românească perioada neutralităţii, dar şi pe aceea a primului război mondial, cu ecouri în vremile care au urmat – incluzând, deci, şi comunismul. Ba chiar şi postcomunismul, până într-ale noastre zile. Este o trecere în revistă necesară, marcând, fără intenţii polemice, limitele de până acum ale istoriografiei noastre, în rotunjirea unei sinteze a perioadei în chestiune, aceea pe care tocmai dl. Lucian Boia o propune în paginile cărţii. Critică, totuşi, de vreme ce destăinuie limitele cercetărilor, de până azi, ale frământatei perioade premergând intrarea României în primul război mondial.
        O cercetare istorică se îndreaptă către rădăcina fenomenelor, mai adesea complexe şi adesea contradictorii, de unde şi dificultăţile pe care le ridică direcţionarea unei sinteze – în cazul de faţă suma de factori care au favorizat crearea României Mari, în graniţele de până în luna iunie a anului 1940. Ruptura de trecut a tinerelor generaţii, nenumită în lucrare, dar presupusă, prin chiar scopul acesteia, a stat, poate, la baza întocmirii unui tablou cât mai colorat, mai amplu, în care amănunte semnificative convieţuiesc cu savante analize de anvergură geopolitică. Lectorul cu preocupări istorice de circumstanţă îşi va da mâna cu cel iniţiat.
        Termenul de germanofil este pus între ghilimele, ca unul care, cel puţin cândva, şi-a avut semnificaţia pejorativă. Cunoscător al farselor pe care le poate juca istoria, dl. Lucian Boia întrevede şi situaţia în care partida germanofilă ar fi ieşit câştigătoare, când asupră-i n-ar mai fi planat acuzaţia de trădare. Împărţită între germanofili şi antantofili s-a dovedit societatea românească, de altfel, de-a lungul a două războaie mondiale – adolescent fiind îmi amintesc atmosfera de jale, la Bucureşti, în iunie 1940, la capitularea Franţei în faţa Germaniei naziste. Evenimentele de la 23 august 1944 nu au găsit o societate mai puţin divizată. Unanimă a fost, însă, totdeauna, teama de Rusia, cea lacomă de cotropiri.
        Activi, în perioada neutralităţii, germanofilii sunt cercetaţi şi în timpul ocupaţiei germane, unde unii au colaborat cu inamicul, alţii s-au abţinut. Firesc, la înfrângerea Germaniei germanofilii au avut de suferit – fără pedepse letale, însă. Un epilog al cărţii le este rezervat, să spunem, ca moralitate.
        Dacă în mai vechi sinteze istorice accentul s-a pus, în tratarea perioadei neutralităţii, pe unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, lucrarea dlui Lucian Boia îşi propune o egală deschidere către toate punctele cardinale. În vederile d-sale independenţa României de dinainte de 1918 a fost mai asigurată decât a României Mari de după 1918. O dată ce, precum preziseseră germanofilii, România Mare avea să devină prada Rusiei.
        Înainte de a trece la cercetarea în parte a fiecăreia dintre personalităţile „germanofile”, autorul purcede la o scurtă cercetare a partidelor politice ale epocii, portretizându-le conducătorii. Contrar a ceea ce, poate, credeam, urmărim afirmaţia conform căreia, până la izbucnirea războiului, mai toţi bărbaţii politici erau germanofili – căci, prinse între Puterile Centrale şi Rusia, opinia publică aderase, fără echivoc, pentru cea dintâi. Adică politica tuturor guvernelor, timp de trei decenii, liberali, conservatori, iar spre sfârşit şi democrat conservatorii lui Tache Ionescu. La izbucnirea războiului, România se vedea silită să aleagă una din tabere, cu toate că rămânând neutră s-ar fi bucurat, poate, la finele conflictului, de aceleaşi rezultate, aceleaşi câştiguri teritoriale.
        Alfabetic, prima personalitate studiată este Felix Aderca, cea din urmă Duiliu Zamfirescu. – vezi capitolul „Oameni, idei, atitudini”. În tabla de materii cele mai multe trimiteri îi vizează pe Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Constantin Stere, Ioan Slavici, câteva pe Alexandru-Bogdan Piteşti sau Mateiu Caragiale. Tudor Arghezi deschide agenda scriitorilor germanofili din vremea neutralităţii şi a războiului: „N-aş spune că Arghezi a gândit greşit. Doar că istoria n-a fost de acord cu el”. Ceea ce s-ar putea spune, la o adică, şi despre mareşalul Antonescu. Ironie a cuiva care sesizează, desigur, însăşi ironia istoriei.
        Comună tuturor germanofililor a fost împrejurarea că au aparţinut partidei perdante, la o masă de joc cu miza exorbitantă. Buna credinţă a celor mai mulţi dintre ei nu poate fi pusă la îndoială, pentru că lor primejdia le venea dinspre partea Rusiei şi nu a Puterilor Centrale, care nu aveau nici o pretenţie teritorială faţă de România. Rusia, în veşnică expansiune şi căreia accesul la gurile Dunării îi era necesar, şi nu Austro-Ungaria ce s-ar fi putut federaliza, ne stătea în coastă. Dorită era Basarabia, dar mai mult Transilvania, cu variatele-i bogăţii. Chiar aliată fiindu-ne, în 1877, Rusia nu se putuse abţine să nu ne smulgă teritorii. Moştenitoarea politicii ţariste, Uniunea Sovietică ne-a smuls Basarabia şi nordul Bucovinei, Stalin, se spune, râvnise întreaga Moldovă.
        Patriotismul germanofililor neputând fi pus la îndoială, termenul de trădare, aplicat lor, este eronat, analizând un caz de oarecare notorietate, autorul socoate că acesta a văzut doar altfel lucrurile. În final, dl. Lucian Boia nu se întreabă dacă germanofilii au avut şi n-au avut dreptate. Când toate problemele istoriei ar fi astfel privite, o mare seninătate s-ar aşterne asupra omenirii, ar izbucni acea pace universală la care visează filozofii.


Barbu CIOCULESCU







Minunata zi de ieri

        Într-o conversație purtată cu mulți ani în urmă, Alexandru Paleologu mi-a spus: „Eu am o dovadă clară, indubitabilă a existenței providenței și râd foarte tare când cineva vorbește despre coincidență sau hazard”. Tot ceea ce în goana cotidiană pare a sta sub semnul imprevizibilului dobândește coerență și semnificații atunci când îți privești retrospectiv întâmplările vieții. Toate micile coincidențe se înscriu în conturul viguros al unui destin.
        Dan Ciachir e parte integrantă a existenței mele de după căderea comunismului. Mulți ani am lucrat împreună în redacția revistei „Cuvântul” (deși nu și-a asumat niciodată statutul de redactor, fiind prea boier pentru plictiselile administrative specifice muncii într-o redacție, a ținut o rubrică permanentă vreme de doisprezece ani), ne întâlneam cel puțin o dată pe săptămână în redacție, dar și la el acasă sau la restaurantul „Pescarul”, aveam același cerc de prieteni, de multe ori citeam aceleași cărți, recomandate sau chiar împrumutate de la unul la altul, am călătorit împreună prin țară împreună cu directorul nostru Radu G. Țeposu. Afinitățile care ne leagă s-au transformat într-o țesătură trainică și ori de câte ori mă aflu în compania sa am sentimentul confortabil al regăsirii unui loc în care timpul a înghețat cu mai bine de un sfert de veac în urmă.
        În anii din urmă, Dan Ciachir a devenit, într-un chip cu totul original, poate surprinzător, pentru că nimic nu prevestea o asemenea carieră la începutul anilor ’90, unul dintre cei mai redutabili memorialiști români. Spun în chip original, pentru că autorul nu și-a asumat niciodată un statut de memorialist ca atare. Ciclul său de cărți Când moare o epocă, un formidabil succes de librărie, tipărite în ediții succesive, mereu îmbogățite la nivelul sumarului, sunt alcătuite din mai multe texte distincte, total independente la nivelul conținutului, fără elemente cronologice sau tematice care să le apropie, al căror singur element comun este marcanta notă autobiografică. Specificitatea și farmecul acestor însemnări stau în scriitura melancolică, uneori încărcată cu lirism, purtând accente mateine, a autorului. Dan Ciachir își sondează amintirile prin filtrul sufletului. Există în scrisul său o memorie a sufletului care a captat un unghi al privirii, o vorbă de duh, o emoție, un gest și le-a conservat diferit decât ar fi putut să o facă simpla memorie a minții. Trecutul devine irigat de trăiri, memorialistul retrăiește scenele, în timp ce scrie, cu intensitatea emoțională din momentul derulării lor. Scrisul conține fiorii vieții, pana este a unui mare prozator, vaga tristețe paseistă dobândește noblețea unor fotografii în sepia.
        Pe nesimțite, lumea pe care o știam atât de bine dinainte de 1989 și care părea eternă, s-a retras discret și a rămas doar în amintirile transfigurate în proză de cea mai bună calitate.
        O formă a iubirii de viață continuă firesc șirul de amintiri început cu volumele din ciclul Când moare o epocă. Statutul de titlu aparte este dat de faptul că toate textele din carte sunt originale, iar, temporal, unele dintre ele vizează perioada de după 1990, se încadrează cumva într-o formă de contemporaneitate, chiar dacă și primii ani ai tranziției au devenit deja istorie.
        O nostalgie cumva stranie care îl încearcă pe Dan Ciachir este cea a vagoanelor restaurant din trenurile perioadei comuniste, dar și din primii ani de după căderea comunismului, dispărute pe neobservate, așa cum nici trenurile nu mai sunt mijlocul de transport favorit pentru cursele interne lungi. Dan Ciachir le descrie cu ochi de specialist amenajarea interioară, vesela, meniul, inclusiv felul în care erau marcate în faimoasele cărți Mersul trenurilor, nelipsite din bagajele călătorilor care se respectă, mereu gata să le citească vecinilor de compartiment, topiți de admirație, locul precis de pe traseu în care se află și minutele rămase până la următoarea oprire. Dincolo de aceste informații tehnice, încă prezente în mințile celor care au trăit acele vremuri, Dan Ciachir alunecă sentimental în atmosfera acestora. Ca într-un film, deschide ușa unui astfel de vagon și dă cu ochii peste clienții obișnuiți ai unor astfel de localuri: „În ce privește tipologia clienților, aceasta nu se deosebea de aceea a mușteriilor din restaurantele nemișcătoare, nelipsind navetistele petrecând o oră cu o cafea în față, solitarii cu priviri extatice care beau votcă sau coniac cu aerul că o fac în silă sau din plictiseală, convivii patetici obișnuiți să vorbească tare și să întrerupă des, domnii economi în mimică și gesturi, privind în jur sau pe fereastră cu seninătate stoică...” (pp. 8-9) De la restaurantele pe roți, autorul trece la evocarea celor pe apă, aflate pe navele care asigurau transporturile fluviale între localitățile din Deltă. Dacă în privința transporturilor feroviare tabloul este, așa cum reiese și din citatul de mai sus, unul general, în cazul trasporturilor pe apă, descrierile sunt personalizate, împănate cu anecdote și experiențe directe din scurta perioadă în care autorul a fost profesor într-o localitate din Delta Dunării.
        Afinitățile mele cu Dan Ciachir îmi devin evidente când văd lista oamenilor evocați în acest volum despre întâlnirile și faptele din primii ani ai tranziției. Radu G. Țeposu este omul cu care am lucrat nemijlocit și mă vedeam în fiecare zi. Despre Alexandru Paleologu mi-am scris teza de doctorat și am fost de nenumărate ori oaspetele casei sale. Nicolae Stroescu-Stănișoară mă suna cu regularitate de la München să-i descifrez situația politică din țară, iar atunci când ajungea la București (o dată pe an), ne petreceam cel puțin o seară la restaurantul Pescarul. Pavel Chihaia mă suna și el, ori de câte ori revenea în țară împreună cu soția și mă invita să-i vizitez în locuința de la colțul bulevardului Nicolae Bălcescu cu strada Batiștei, Dinu Ianculescu, pe care l-am cunoscut prin intermediul lui Alexandru George, cu prilejul unei escale bucureștene, mi-a oferit un elegant volum de versuri. Firește, sunt și oameni din lumea bisericii pe care nu am avut șansa să-i cunosc direct, dar impresia generală pe care am avut-o citind această carte a fost aceea că aparținem aceleiași lumi, că trecutul nostru apropiat are foarte multe puncte de intersecție.
        Chiar dacă tonul general al cărții este unul plin de melancolie, destule pasaje fac să se întrezărească un umor de bună calitate. De pildă, cel în care Dan Ciachir rememorează decizia sa definitivă de a se lăsa de fumat. După o degustare de vinuri pe verticală (din producția aceluiași soi, dar din ani diferiți), „am ascultat trei profesori universitari care au vorbit despre vinuri cum ar fi vorbit Nae Ionescu despre metafizică sau G. Călinescu despre estetică. Între acei profesori era o doamnă cu elocință caldă care a spus că îi compătimește pe fumători întrucât din cauza papilelor încărcate de nicotină nu pot savura pe deplin buchetul unui vin. Auzind asta, am tresărit, iar peste câteva luni, când m-am lăsat de tutun, compătimirea aceea a avut o contribuție importantă” (pp. 95-96). Cu o singură excepție (Pavel Chihaia) toate marile personalități evocate de Dan Ciachir în această carte au părăsit această lume. Toate au prins însă căderea comunismului, au respirat aerul libertății, au văzut spre ce se îndreaptă lumea contemporană. Mai mult decât atât, mai toți am avut șansa să le cunoaștem din experiență directă sau prin intermediul mass-media. De aceea, aceste evocări lasă în sufletul cititorului un amestec straniu de vechi și nou, de familiar și necunoscut.
        „Evocarea trecutului, inclusiv prin scris, este o formă a iubirii de viață”, scrie Dan Ciachir. Volumele sale de amintiri și evocări, publicate în anii din urmă sunt proba vie a faptului că Dan Ciachir prețuiește fiecare clipă a vieții. Cartea sa este o lecție și un îndemn pentru cititorii săi de a-și întoarce uneori privirea spre propriul trecut, în care vor descoperi comori pe care nici nu le bănuiesc.


Tudorel Urian