Gheorghe Grigurcu - La un capăt, ironia
Barbu Cioculescu - Mările somnului versus continentele insomniei
Tudorel Urian - Vedeta din rândul doi
Paul Aretzu - Iubirea ca logodnă de-a pururi


                                        La un capăt, ironia



        Memoriile lui Barbu Cioculescu au un merit stilistic de căpetenie şi anume cel de-a se plasa în unghiul (mort?) al ironiei. Pudoare („ironia este pudoarea umanităţii”, spunea Jules Renard) sau răsfăţ? Acceptare a lumii sau refuzul ei (acelaşi afirma consolator: „ironia nu usucă: arde doar buruienile”)? Greu de precizat, fie şi atunci cînd autorul se recomandă astfel, de altminteri cu îndreptăţire, pe ton interogativ: „Copil minune, adolescent patetic, tînăr port-drapel, matur industrios, bătrîn înţelept, omul care a scris despre toţi şi despre toate, schimbînd figurile spre a nu se repeta, poetul, prozatorul, criticul şi istoricul literar, gînditorul politic inspirat, ager, cuprinzător şi nu rareori surprinzător de clarvăzător în lecţiile sale, portretistul atîtor mari bărbaţi şi încîntătoare femei, întîrziind să-şi scrie memoriile?”. A-l suspecta pe Barbu Cioculescu de infatuare, fie şi de imprudenţă, ar fi cu totul imposibil. Inteligenţa d-sale veghează pagina, fraza, cuvîntul, nelăsînd nicio particulă a textului la voia întîmplării, text mînuit cu răceala elegantă a unui versat jucător de cărţi. Scriitorul nu se impune ca fiinţă, ci ca text, rezultat al unei procesări a acesteia, al unei distilări de un nedezminţit rafinament. Nu ne oferă aşadar în scrierea memorialistică imaginea unei vieţi, ci secreţia esenţializată pînă la transparenţă a unui travaliu expresiv. Pentru a-i surprinde existenţialul pe care îl disimulează cu ajutorul vitroasei cortine textuale e nevoie să o dăm parţial la o parte; doar astfel putem ajunge la ceea ce la alţi autori constituie punctul de pornire, frecvent transportat pînă în final. De la textul cu instrumentul căruia a purces, memorialistul în chestiune ajunge la aspectele biografice precum la un rezultat al acestuia. Aşa cum unii semeni se nasc cu o înzestrare muzicală, plastică, sportivă etc., Barbu Cioculescu vădeşte din capul locului o vocaţie livrescă. Episodul copilăriei petrecute la Găeşti, unde s-a stabilit pentru o vreme tandemul de „legendă” Şerban Cioculescu-Vladimir Streinu, e consemnat prin mijlocirea unei premature intuiţii istorice: „Foarte limpede mi-a rămas în minte curtea liceului, în mijlocul căreia se înălţau abrupţi, de roşu, pereţii noului lăcaş de învăţămînt, în lucru. Dar fără ţipenie de lucrător. Coboram tainic, vădit atras, în subsolul clădirii, ca să privesc, de jos în sus, imensele ziduri ducînd la cer – pare că între ele nu existau plafoane. Am avut atunci senzaţia absolută că mă aflu la Cnossos, în palat – de care n-aveam în nici un chip cum şti. Impresie de neuitat, dar mai tîrziu, în anii de şcoală, mi-am pus întrebarea, nu lipsită de bun simţ, dacă nu cumva era vorba de o inversare de calcuri, după ce, în prima clasă de liceu, studiasem, în forţă, istoria antică. Şi Creta, cu preferinţă”. Firea copilului se dovedeşte în continuare suficient de sofisticată. Mărturisind a nu fi „performant”, a nu izbuti să-şi facă prieteni întrucît colegii i se păreau „inexpugnabili”, micul Barbu se vede dat afară din clasă de la una din orele „bruderului preferat”, fără un motiv aparent. Motivul pe care-l colportează clasa e cel că l-ar fi auzit pe şcolar „drăcuindu-l” pe dascăl. Vestea ajunge la urechile părintelui care-i cere imperios să recunoască vina imaginară: „Consternarea îi sporea, pe măsură ce mă dezvinovăţeam mai energic. Mi-a explicat cît de urît este să-l iau pe nu în braţe, mă vădeam nu numai mincinos, dar şi încăpăţînat. Asta se petrecea la masă, aveam în faţă farfuria cu ciorbă de lobodă, lacrimile îmi şiroiau în lichidul roşu-liliachiu, duceam mecanic lingura la gură. A fost momentul cel mai trist al copilăriei mele, cînd înşişi părinţii nu m-au crezut. Cu atît mai întunecată era situaţia cu cît, ca să par sincer, ar fi trebuit să mint, iar minţind aş fi obţinut iertarea, împăcarea, revenirea în paradis. Pe cînd curajul de a nu ceda în faţa presiunii devenea josnică laşitate. Eram prea necopt, ca să pricep complicaţia, dar am înţeles că fusesem turnat. Acela care o făcuse auzise greşit sau profitase de împrejurare spre a mă scoate din joc. Era la alegerea mea să decid, pe şleaul zicalei că „păgubitul e două ori vinovat”. Un prematur caz de conştiinţă. Structura psihică a memorialistului se dezvăluie drept una a unei inadaptări la real, nu doar nativă (poate totuşi mai puţin nativă), cum se întîmplă îndeobşte la personalităţile creatoare, ci voită. Rod al unei discipline de sine orgolioase, proprie celui care „aşteaptă”, putînd constata în cele din urmă că rezerva sa e cîştigătoare la ruleta destinului. S-a potrivit ca o asemenea abţinere, abstragere din concretul proximităţii ce a continuat cu înfăţişarea de abulie să-i fie folositoare scriitorului, inclusiv la străbaterea unor îndelungi, dezolante la culme perioade istorice, care nu l-au împiedicat să ajungă cu bine la limanul longevităţii: „În cursul vieţii, a nu apuca ceva mult dorit şi aflător la întinderea mîinii, dar obstrucţionat, a fost opţiunea mea. În termenii curenţi s-ar numi eşec. Trebuie numaidecît să precizez că au fost cu toatele din rarissimul ordin al eşecurilor norocoase – nu zic folositoare – , pe linie de destin. Nu e mai puţin adevărat că între durerosul ceas al eşecului şi momentul evidenţei că, în fond, a picat bine, au trecut mai adesea decenii. Rămîne în cauză şi o anume trimitere la fabula strugurilor acri”.
        Care pot fi punctele de sprijin ale unei atari confruntări de lungă durată cu oamenii şi circumstanţele, luptă, deseori în surdină, al cărei deznodămînt părea că rămîne în ceaţă? Mai întîi, desigur, fişa psihosomatică a personajului care-şi face un asemenea autoportret fizic, sub egida vitalităţii robuste ce-i arondează existenţa la toate vîrstele: „Multă lume, multă vreme m-a dotat cu o vie asemănare cu fiii lui Israel, buna mea prietenă Vera Socoleanu – strănepoata lui Mihali de Apşa mă vedea ca pe un amestec de evreu cu negru – poate din cauza buzelor pofticioase, nu mai zic a nasului”. Spre a aduce în plan „mai întîi pe copilul serafic, pe urmă pe adolescentul bîntuit de fantasme erotice, pe tînărul întîmpinînd zările pe culmile muntelui Venerei, pe maturul cu început de chelie, ţinînd el în braţe, acum, înduioşat copilul, în fine sexagenarul robust, pe septuagenarul verde, octogenarul lăudat pentru cît de bine se ţine”. Elemente la care se adaugă o lentoare, o părelnică torpoare (ne amintim confesiunile consonante ale unui E. Lovinescu), ca şi cum fiinţa şi-ar asigura o rezervă de forţe, o „acoperire” oportună în vederea unor imprevizibile eforturi. Pornind de la faptul că învăţăcelul se reţine a-şi da întregul randament, ceea ce îi aducea mustrările familiei, dar îi inducea încredinţarea că astfel se eliberează de servituţi în vederea unui cîştig al desfăşurării în durată: „Acasă, opinia era că aş putea învăţa mai bine, doar să-mi adun voinţa, însă că nu sesizez avantajele majore ce mi-ar reveni, cînd n-aş mai fi atît de superficial. Învinuirea nu mă lăsa indiferent, pe încetul mi-a indus un sentiment de culpabilitate, convingerea că sînt un leneş, din categoria celor nerecuperabili. Iar în lumea şcolii lenea e un păcat capital, cum în teologie tristeţea. Rămînea speranţa unei resurecţii, din care, renăscut pur şi forte să trec în frunte. Curios, aveam îndoieli că mi-ar fi putut aduce un car de beneficii. Ceva îmi spunea, sotto voce, că preţul e pierderea libertăţii”. „Lipsa de ambiţie”, de „continuitate în efort”, condiţia de „şcolar destul de bun dar nu cel mai bun”, s-au probat a fi premisele unui echilibru stenic, al unui traseu fertil graţie economiei de energie, adăstării lăuntrice. Nepropunîndu-şi iniţial ţeluri „mari”, nerisipindu-se în generalităţi redundante, junele Barbu s-a deprins să privească în jur cu atenţie, să înregistreze palpitul existenţialului curent. „Pasivitatea” sa, umoarea sa domol-boierească l-au pus convenabil în priza concretului celui atît de nutritiv pentru duhul literar care-l insufla, personalizîndu-l în cele din urmă cu decizie. În faţa dezastrelor epocale, scriitorul se refugia nu o dată în minimalism. „Măruntele” amintiri apar transcrise cu un fior ce trece dincolo de crusta prevăzătoare a formulei: „A fost vara unui eveniment deosebit în evoluţia planetei, care, dacă aceste rînduri n-ar fi fost scrise, ar fi rămas necunoscut. A fost vara cînd am pus pe cap prima pălărie – de culoarea cafelei cu lapte, păroasă, înaltă, ochită la magazinul Fundănescu, de pe strada Lipscani. Astfel înzestrat, m-am dus deîndată, la bunul meu amic şi rival, Cornel. Izbit de această lovitură joasă, Cornel făcu un asemenea tărăboi, încît blînda sa mamă plecă pe loc cu el către numitul magazin, de unde concurentul meu în toate reveni cu o identică pălărie pe cap”. Informîndu-ne că, într-un cuier pom, din biroul d-sale, se află o întreagă colecţie de pălării, „de la toate vîrstele, de toate mărimile, formele şi culorile”, memorialistul nu uită a arunca o privire înapoi, în trecutul familial, ca spre a-şi justifica „slăbiciunea”: „Cînd, totuşi, îndrăznesc şi, scuturînd-o, pun pe cap una din pălării, mă pregătesc de ieşire în oraş, gîndul mă duce la străbunicul meu, Ştefan Cioc, din satul Bălţaţii de Jos – astăzi Dumbrava – primul ţăran din sat care a purtat pălărie”. Pe palierul vieţii literare, acest graţios minimalism se traduce în atenţia acordată pentru ceea ce se cheamă „la petite histoire”, compusă din crîmpeie anecdotice, din informaţii de culise, din detalii. Incursiunea într-o astfel de zonă îndeobşte socotită minoră (aici „indiscreţia” galică se întîlneşte cu „curiozitatea” valahă) îşi află aşijderea similitudini în memorialistica lovinesciană. Putem desluşi într-o astfel de înclinaţie şi interesul scriitorului faţă de predecesorii d-sale întru arta verbului, fulgurant intersectaţi în pitorescul umanităţii lor: „În toamna anului 1940, Carol al II-lea fu silit să părăsească tronul, după lungi ezitări. Agerul Victor Eftimiu nemuri momentul într-o epigramă despre care nu ştiu dacă a mai fost cuprinsă undeva: «Făcuşi România mică/ Ia-ţi amanta şi abdică./ Dacă nu vrei să abdici/ Ia-ne şi pe noi complici»”. Sau în legătură cu o călătorie spre Budapesta a unei delegaţii de literaţi, curînd după actul de la 23 august: „În una din gări li se dărui pe deasupra, fiecăruia cîte o pită cît roata carului, pe care Eftimiu o puse în plasa compartimentului. Sadoveanu îl privea încordat. –«Ascultă, Victore, îi zise, tu ai nevoie de pîinea aia? Dacă nu, dă-mi-o mie, eu am acasă de hrănit o seamă de copii». Dorinţă ce fiindu-i pe loc satisfăcută, omul se însenină”. Sau: „Mihai Sevastos, din vechea gardă a publicaţiei (Viaţa Românească), nara împrejurarea în care-l văzuse întîia oară pe Mihail Sadoveanu, copil rotunjor, la zidul unei case de chirpici, rupînd bucăţele de var, pe care le ronţăia. Pasajul a dispărut din textul publicat, ca şi o altă informaţie, după care mama scriitorului ar fi fost izgonită din satul natal, din cauza purtărilor”. Sau: „În audienţă la ministrul culturii, Mihai Ralea, care dădea ajutoare scriitorilor în nevoie, (Constant Tonegaru) aştepta decizia ministrului, care-i citea petiţia – obişnuit banii se cereau pentru efectuarea unei operaţii de apendicită – cu stiloul deschis, spre a pune apostila salvatoare, ridicînd capul de pe hîrtie, Ralea îl întrebase: – « Dumneata, din ce formaţie faci parte? » « – Din formaţia foamei, domnule ministru» răspunse Tonel ieşind în trombă”.
        Şi acum ne întoarcem la ironie, precum la o constantă particularitate a expresiei memorialistului comentat, cîteodată măsurată cu prea puţin motivabilă condescendenţă de pe poziţiile patetismului sau ale grandilocvenţei, dar cît de trebuitoare, în nenumărate rînduri, pentru a da gust bucatelor, aidoma unui ingredient, după vorba lui Thomas Mann. Ironia conţinînd, în ordinea artei verbale, perspectiva unui raport elastic de distanţări şi apropieri, în oglinzile căruia obiectul trece în simpla postură a unui joc ambiguu şi el, constructiv-sceptic, familiar-detaşat. O caligrafie în sine, absorbind egotic contrastele: „Am fumat şaizeci de ani. Sînt şaizeci de minute de cînd m-am lăsat. Mă simt alt om, spiritualizat, despovărat, liber precum Ferrante Palla. Ieri, pufăind impur, azi cu nasu-n azur. Ieri sclav, azi brav. Ieri boşorog pestilent, azi veteran eminent. Cei ce mai departe fumează au problema lor care-i priveşte. Lumea e plină de perdanţi – şi doar o mînă de iluminaţi. Oricum, nu se mai putea. Se scumpise peste măsură”. Ca şi: „Tomiţă, citind pe dosul unei file de calendar, cu sfaturi şi informaţii de tot soiul: «Bulgarii pot fi buni înotători». Datorită stimulării timpurii a motricităţii, bulgarii sînt mai degajaţi, mai dezgheţaţi şi mai activi, nu se lasă atît de uşor intimidaţi, ştiu să-şi impună dorinţele, dau dovadă de o mai bună stăpînire a corpului. Profesorul Bethke afirmă că înotul este la fel de important pentru bulgari ca şi vaccinul. În realitate, Tomiţă citise distrat. Era forma de sugari…”. Reinventînd obiectul luat în colimator, ironistul n-ar fi oare, în fapt, un artist pur, prin eliminarea totală a relaţiei empirice?

                                                                                        Gheorghe GRIGURCU



                Mările somnului versus continentele insomniei



        Să fie adevărat că omul care nu e în ceartă cu filozofia are parte de un somn adânc – şi reparator –, pe când acela care are probleme despre partea aceleiaşi aplecări a minţii, doarme butuc, legănat de dulci vise? Că având competenţa sensului, firesc ar fi să nu ai probleme cu ceea ce face plăcută noaptea fiecărei fiinţe? Dând somnului ceea ce i se cuvine după ce ai împlinit sarcinile zilei? După ce am parcurs cu osârdie primul capitol al cărţii dlui Gabriel Liiceanu intitulată somptuos „Continentele insomniei”, capitol răspunzând întrebării dacă are cu adevărat omul nevoie de libertate, lectorul se afundă în tenebrele nenumăratelor nopţi nedormite ale lui Emil Cioran. Epopeea insomniacă a unicului gânditor român a cărui faimă a trecut graniţele ţării de-a lungul trecutului secol – şi, mai departe, într-al nostru. Fie, vai, descotorosindu-se de ea, ca fiind insignifiantă.
        Mai indicat decât alţii să ni-l înfăţişeze, căci l-a cunoscut personal, la Paris, şi i-a luat chiar un interviu, dl. Gabriel Liiceanu ştia, dintru început, că nu e tocmai uşor să te pronunţi asupra unui „gânditor nesistematic” – ghilimelele îi aparţin. Au fost dificultăţi de neînfrânt: „Cum să găseşti «schema» operei, să spui, simplu şi curent, ce a vrut Cioran şi cum se înlănţuie ideile sale de-a lungul timpului?” Şi ce soi de titlu de carte este cel ales, al „Continentelor insomniei”? Unul tehnic, ni se spune, pe scurt. Iar pentru înlăturarea lipsurilor inerente unui lector diletant – de inocenţa autorului acestor rânduri –, lecţia începe chiar cu definirea insomniei, ca atare. Lucru care pretinde câteva date despre Cioran însuşi, omul care, ni se spune, nu a minţit niciodată şi despre care va mai trebui să aflăm un element biografic excepţional, esenţial chiar, declanşator, adică, al gândirii sale. Element la care, de altfel, Cioran însuşi s-a referit în numeroase rânduri.
        „N-am dormit luni şi ani de zile” mărturisea biografului său – şi, noi, tot la o vârstă când puteam înţelege dezastrul, citisem, în ziarul „Universul”, povestea unui milionar american care, nedormind de opt ani de zile, ajunsese ca un schelet, cum se vedea în fotografie. Insul făgăduia un milion de dolari cui i-ar fi redat somnul. Într-o vreme când dolarul era de zece ori mai puternic decât astăzi. Insomnia necruţătoare l-a lovit pe Emil Cioran din anii tinereţii, silindu-l la lungi ceasuri de veghe. Până la insuportabil. Chinul, pentru om, a adus omenirii foloase neaşteptate, pe măsură ce-l purta spre culmile disperării. Dl. Gabriel Liiceanu ne dă asigurări că „Toată opera lui este, până la urmă, darea de seamă rezultată în urma experimentului”. Cioran o spunea verde: „Menirea mea este să-i trezesc pe oameni din somnul lor din totdeauna”.
        Ştie că, procedând astfel, comite o crimă, că ar fi fost mai bine să-i lase să doarmă mai departe, de vreme ce, odată treziţi, nu avea ce să le propună. Privat de somn, Cioran începe să „înţeleagă monstruos”. La nivel prozaic, eroul caragialian din „Grand Hotel Victoria Română”, într-o noapte de pomină începe să vadă monstruos, fără să fie deloc filozof. Şi nici insomniac, ci doar împiedicat să doarmă. Ceea ce poate fi la fel de rău.
        Dar, se întreabă autorul, putem studia gândirea lui Cioran, pornind de la substratul fiziologic al insomniei? Sistematic, descoperi trei continente ale insomniei cioraniene, împreună cu încă unul, al libertăţii, „mai corect spus, al neatârnării”. De altfel, prin intermediul insomniei îl va întâlni Cioran pe Dumnezeu, desigur nu prin credinţă şi har. Va chiar dialoga cu Dumnezeu, în cumplita sa singurătate. Cu vorbele lui? „Când trăieşti absolut singur, când întreg universul e evacuat, atingi un soi de limită, iar aceasta este ceea ce se cheamă pentru un necredincios, Dumnezeu. Faţă de care va fi un soi de Iov, unul modern. De lămurit că, socotindu-l pe Cioran ca religios, trebuie să lămurim că în concepţia lui, religios este omul care se poate lipsi de credinţă, dar nu de Dumnezeu”.
        Va folosi, deci, cuvântul de Dumnezeu, poate cu un anume exces, căci „dacă fără El se poate respira, fără ideea Lui te-ai pierde în părerile minţii”. Amplelor analize ale stărilor spirituale ale lui Cioran le urmează un substanţial excurs psihologic, cu neaşteptatul titlu: „De ce ne plictisim?”, punctul de pornire fiind celebra Emma Bovary, a lui Gustave Flaubert. Cu trimiteri la ceea ce spunea Noica: „Ne plictisim, pentru că ne distrăm” – şi cu o interesantă întâlnire între I.L. Caragiale şi Heidegger, între plictisul balcanic, ai cărui eroi sunt Lache, Mache, Costică şi Mitică, şi cei de tip heideggerian. – De la faptul de „a fi plictisit făcând ceva”. Concluzia, dragă filozofului, indiferentă diletantului, ar fi că: „Cu cât te apropii de esenţa plictiselii, cu atât se impune înrădăcinarea ei în timp”. De necontestat!
        O problemă, fuga de sine, curentă la Cioran, dl. Gabriel Liiceanu o află şi la Caragiale, în Momentele acestuia. Şi autorul o dovedeşte, personajele caragialiene îşi petrec plictisul pe tipare heideggeriene. Plictiseală, prostie, gândul ne duce la „Craii de Curtea-Veche”, unde numele personajelor încep cu litera P – Paşadia, Pantazi, Pirgu – unii fani îl adaugă şi pe Povestitor. Trecerea de la Prostia individuală la prostia ca stare a lumii se nutreşte din faimosul roman al lui Gustave Flaubert „Bouvard et Pecuchet”. Stingheritoarea întrebare, cum poţi deosebi prostul de geniu, a fost soluţionată de către Alecu Paleologu: „Noica, dacă n-ar fi avut geniu, ar fi fost un prost”.
        „Proşti suntem cu toţii” este titlul unui capitol cu subtitlul însă „Musil sau prostia ca stare a lumii”. Temă care pare să-l fi obsedat pe Robert Musil, în admirabilul său roman „Omul fără calităţi”, uriaşa parabolă a prostiei, de la antici încoace. Proşti, odată ce, în mrejele lui Musil, „orice formă de inteligenţă favorizează o formă de prostie specifică”.
        Proşti ca noaptea sau de o prostie capabilă să se ascundă măcar în momentele cheie, ne trăim vieţile aşa cum izbutim – cum se întâmplă. Dacă de prostie nu se moare, altul este cazul introspecţiei dusă la ultimele limite. Cazul tânărului ultradotat Emil Ivănescu îl preocupă pe dl. Liiceanu, îl obseda pe regretatul meu prieten Alexandru George. Cu care Destinul a vrut să nu pot discuta această carte.
                                                                                        Barbu CIOCULESCU




                                      Vedeta din rândul doi



        Excelentă ideea lui Robert Șerban de a realiza o carte-interviu cu Viorel Marineasa, acum când Timișoara se pregătește să-și ia în primire calitatea de capitală culturală a Europei. De vreo patruzeci de ani, Marineasa se află în epicentrul vieții culturale timișorene, a fost martorul apariției și dispariției curentelor și mișcărilor culturale/ literare, a cunoscut scriitorii vechi și noi, a fost martorul aparițiilor și înălțării unor génies en herbe, a fost un stâlp al boemei artistice și un standard al elitei literare din această zonă a țării. Eu însumi, ca elev și, mai apoi, student, îl priveam ușor intimidat, dar și cu admirație, când îl vedeam cu aerul său bonom preocupat trebăluind prin Casa Studenților în calitate de metodist, responsabil de cenaclul literar „Pavel Dan”. Îmi plăceau mult alura lui de intelectual din filmele italiene, ironia fină care îmi sugera mult sarcasm interior, aerul mereu preocupat, veșnica sa solicitudine puțin obosită care lăsa să se întrezărească o vagă stare de lehamite. L-am văzut acolo ca elev (Casa de Cultură a Studenților era într-un corp al liceului pe care l-am absolvit, liceu care m-a desemnat prin 1978 sau 1979 să fac parte din juriul unui festival al artei studențești organizat chiar la Casa de Cultură a Studenților), l-am lăsat acolo ca absolvent de universitate, fără să fi avut vreodată curajul să particip la ședințele cenaclului „Pavel Dan”, inhibat de renumele membrilor și de nivelul discuțiilor care se purtau acolo. De altfel, prima mea cronică literară, am scris-o în revista „Orizont”, la solicitarea lui Cornel Ungureanu, abia după ce devenisem deja absolvent de universitate.

                Ca metodist la Casa de Cultură a Studenților, din 1973 până în 1990, mai apoi ca jurnalist, patron de editură, profesor universitar de jurnalism și făcător de gazete, Viorel Marineasa este unul dintre martorii privilegiați ai vieții culturale timișorene din ultima jumătate de secol. I-a cunoscut pe toți, de la Sorin Titel și Herta Müller la scriitorii celei mai tinere generații. Tuturor le-a strâns mâna, le-a cunoscut îndoielile începutului și drumul spre glorie. Unii au rămas în amintire, pe alții îi urmărește și astăzi, de la distanță, cu nostalgie și emoție, pe mulți i-a publicat la Editura Marineasa. El însuși s-a schimbat foarte puțin în toți anii care au trecut, în pofida multiplelor experiențe pe care le-a parcurs, ca un om care a găsit secretul timpului, izbutind miracolul de a-i îngheța curgerea.

                Citind cele șapte file de prezentare a lui Viorel Marineasa de la sfârșitul volumului nu poți să nu observi rolul de stâlp de susținere al vieții culturale timișorene pe care acesta l-a avut din anul 1973 încoace și să nu te întrebi dacă percepția noastră culturală nu este cumva ingrată cu el. Pentru că la nivelul marii culturi române, numele lui Viorel Marineasa este mult mai puțin vehiculat decât ar merita. Firește, despre cărțile sale se scrie, atunci când apar, numele său este asociat cu o exclamație de admirație, atunci când vine în discuție, proza sa este lăudată când este discutată concret. Dar se întâmplă destul de rar să fie inclus într-un tablou mai larg atunci când se discută, să zicem, despre proza optzecistă sau despre editurile cu un rol marcant în promovarea poeziei în anii bezmetici ai postmodernității, de pildă. Există la Viorel Marineasa un soi de bun simț excesiv care îl împiedică să iasă în față, să facă valuri legate de munca sa, să se pună în evidență, să dobândească un statut de vedetă, pe care alții îl obțin ușor, cu mult mai puține merite reale decât ale sale. În cultură, Viorel Marineasa este un alergător de fond, nu un sprinter, iar oamenii nu au răbdarea să urmărească și să aprecieze așa cum se cuvine performanța unui maratonist. Edificatoare pentru modestia lui Viorel Marineasa este relația sa cu Nicolae Manolescu, pe care o povestește cu un fel de amară autoironie. Dincolo de aspectul comic se simte însă o anumită stare de inhibare a unui personaj incapabil să facă pasul în față, situație fatală pentru o carieră politică și chiar pentru un destin strălucit în literatură: „Să revenim la PAC. Clipe de neuitat. Venea domnul Manolescu la Timișoara. Prezentarea membrilor. Tolcea sau Popovici: «El e Marineasa, e și prozator». Eu simțeam nevoia să repet deși în coduri nu scrie așa: «Viorel Marineasa». Domnul Manolescu : «Dar vă cunosc, domnule Marineasa». Și așa timp de câțiva ani, cât a rezistat partidul, iar mă aflam pe al doilea rând din față murmurând intimidat «Viorel Marineasa», răspunsul venea ca un sedativ, «Dar vă cunosc, domnule Marineasa». La ultimele alegeri la «Scriitori», când Manolescu a candidat cu «ăla micu», nu s-a schimbat esența, Cornel Ungureanu îl însoțea pe președintele reales prezentându-i pe membrii «Filialei». «El e Viorel Marineasa.» Eu mut. «Ee, te cunosc, Marineasa». Fragmentul este absolut edificator pentru stilul păgubos, antisucces, incapabil să se valorifice al lui Viorel Marineasa. Îl înțeleg bine pentru că în bună măsură sunt construit din același aluat. În situații similare, cei mai mulți dintre oameni, la a doua întâlnire i-ar fi sărit ei în cale puternicului invitat, de cum ar fi pătruns în încăpere, i-ar fi strâns mâna cu aplomb, l-ar fi întrebat ce mai face, ar fi închegat o conversație oricât de banală. Unii însă rămân la locul lor, iar solemnitatea protocolului transformă totul într-un teatru absurd, care îi lasă în suflet omului din rândul doi un vag sentiment de frustrare, vecin cu umilința. Poate și prietenii timișoreni ar fi putut să aibă un rol în depășirea barierelor comunicaționale.

                Am citit cu multă nostalgie amintirile lui Viorel Marineasa de până în anul 1989. Au fost anii mei timișoreni. O mulțime de chipuri familiare, despre care nu mai știu nimic de zeci de ani (dacă mă uit acum în calendar îmi este clar că multe dintre ele au trecut demult dincolo de pragul acestei lumi) mi-au defilat prin fața ochilor, întâmplări la care am participat sau despre care am știut, petrecându-se în imediata mea apropiere, mi-au revenit cu claritate în minte, ca și cum s-ar fi petrecut ieri. Mergând pe firul cronologic al întrebărilor puse cu inteligență de Robert Șerban, mi-am retrăit o bună parte din tinerețe, cu uimirile și speranțele începutului. Mi-am amintit, de pildă, cu claritate, chipul directorului Casei de Cultură al Studenților la începutul anilor ’80, Valeriu Panasiu, care, astăzi, probabil ar fi depășit binișor suta de ani.

                Minunată ideea lui Robert Șerban de a închega acest dialog consistent cu Viorel Marineasa. O carte de suflet pentru orice intelectual format în ultima jumătate de secol în climatul cultural al orașului de pe Bega, dar și una plină de sugestii pentru noii „manageri” culturali, inclusiv pentru cei care se ocupă de programul „Timișoara, capitală culturală europeană, 2021”.

                Bravo, Robert Șerban și Viorel Marineasa!


                                                                                        Tudorel Urian



                              Iubirea ca logodnă de-a pururi



        Într-unul dintre mottourile alese pentru volumul său, Kilometrul zero al iubirii (Editura Limes, Floreşti, 2017, cu o prezentare pe ultima coperta de Mircea Petean), Lazăr Popescu redă o definiţie a întâlnirii karmice: o reîntâlnire inevitabilă a două suflete care s-au iubit într-o viaţă anterioară – „Este posibil ca datorită acestei întâlniri karmice să vă maturizaţi şi să înţelegeţi ce este cu adevărat iubirea”. Avem în această explicaţie chiar cheia cărţii în care, pentru a ilustra consecvenţa propriei iubiri, poetul reuneşte două grupaje de texte scrise la distanţă mare de timp, Prinsoare pe fluturi, în 1987, şi Gramatica dragostei, în 2016, dedicate fiinţei iubite. Kilometrul zero al iubirii este toiul, locul de convergenţă a sentimentelor manifestate de-a lungul unei vieţi. Tema este tratată simbolist, întreaga natură prelunând, ca o cutie de rezonanţă, stările celor doi îndrăgostiţi. Iubirea dă perspectivă sublimă existenţei, hipersensibilizează lumea, revelează dimensiunea ei miraculoasă: „Ce ploaie frumoasă, Dana, ce ploaie mângâie lumea/ şi frunza, auzul vrăjit împletind-o/ cu armonia nefiresc de dulce a glasului tău!/ Şi ce invenţie şi telefonul, ce fapt şi momentul acesta,/ iluminare ori luminare a fiinţei după carte numită.../ Ştii, Dana, se opreşte cuvântul şi se transformă/ în curgere nemaioprită de literă. În muzică/ sinele se fericeşte pe sine. Omul clipeşte neaşteptat,/ miracolul e ca un început de visare a târziului.” (Neaşteptată ploaie).
        Asaltul senzaţiilor inefabile se vădeşte în tulburarea scrisului: „Scriu pentru tine/ în freamătul ierbii când mă copleşeşte/ invazia aceasta, izbucnirea cu verde./ [...]/ Scriu pentru tine/ şi-mi lunecă/ o mie de cuvinte printre degete. [...] Scriu pentru tine/ printre genele lumii tremurătoare.” (Aievea sau valsând). Dintr-odată, poetul capătă o nouă vedere, a esenţelor, şi este înconjurat, la rândul lui, de un orizont de priviri. Dar obiectul de văzut iubirea este chiar cuvântul: „Să-ţi spun cuvinte încete, iubita mea,/ vezi cuvântul, ah! el, tocmai el...” (Să-ţi spun). Un peisaj minim (un pom, departe stelele, lumina curată a dealului) scoate în evidenţă perechia de îndrăgostiţi.
        Partea a doua a cărţii, mult mai amplă, aduce nostalgie şi înţelepciune, adică tocmai maturizarea iubirii obţinută la o nouă întâlnire pe scara întrupărilor. Poetul găseşte fericirea în coincidentia oppositorum, în transcenderea materiei, în îmbinarea spiritului cu voluptatea, în semnificant şi semnificat, în poezie şi buze, în seninătate şi premoniţie. Bucuros de împlinirea în iubire, este totuşi îngrijorat de gândul singurătăţii, pentru că iubita a plecat pe alte meleaguri. Remediul se află în durabilitatea cuvântului: „Ce seară e aceasta, de fapt e aproape seară,/ probabil va fi linişte mai spre seară,/ ce seară va fi aceasta în care voi trece/ pe lângă tei singur,/ pe lângă teii cei singuri, chérie,/ nemuritoarea ibovnică se-nscrie-n cuvânt,/ nemuritoarea ibovnică se nemoare-n cuvânt,/ secundele trec şi susur de apă cristalină/ picură-n urechea întristată a cerului.” (Ibovnica nemuritoare). Sau, făcând apel la misterioasa respingere de către Kierkegaard a logodnicei sale, în acceptarea tainelor care ne guvernează ca amintire a eternului: „Pentru că nu am putut fi/ soţ şi soţie în finit,/ atunci cu siguranţă vom fi/ soţ şi soţie în infinit... (Epistola lui Sőren către Regine).
        Textele sunt, în substanţa lor, elegii ale vârstei, poetul prefigurând, însă, dimensiunea veşnică a iubirii fixată şi în versurile populare: „Nemurire-aş nemuri/ Şi iar cu tine voi fi”. De altfel, convingerea că dragostea este un sentiment veşnic, trecând peste fatalitatea morţii, proiectând fiinţa în infinit, domină întreaga carte, la început, ca fervoare care se propagă în tot universul, apoi ca filosofie a existenţei. Cele două părţi ale cărţii, aflate în simetrie, reflectă dualismul trup-suflet, materie-spirit, fiind, de fapt, parcursul viziunii lirice al lui Lazăr Popescu. August de foc este anotimpul evocat, pe când Blaga numea această cumpănă a vieţii o vară de noiembrie. Caracterul livresc se manifestă prin simboluri şi prin intertextualitate, înserându-se citate semnificative. O toropeală, o predispoziţie contemplativă calmează lucrurile, transformă sentimentul în gândire: „În fine, e august de foc, dar sunt obosit,/ prea mult valurile au stricat faţa apei,/ dar apa tot limpede va rămâne/ sub oglinda solară./ Căldură de neînţeles/ şi lecturi de-a valma.” (Mila de eu), „Clipele se scurg una după alta/ Şi ceru-şi arată înalta,/ Deplina sa boltă albastră, tăcută/ Suntem chiar în lunea ştiută/ Şi-n lume nimic nu tresare acum” (Deocamdată...), „Rămâne extazul tăcut al plimbării prin parc/ în noaptea vastă şi înstelată./ Destul de-acum cu cuvintele!/ Destul de-acum cu amintirile./ Rămâne mângâierea clipei şi mângâierea mâinii,/ Camera şi anticamera neţărmuritei iubiri.” (Te iubesc, doamnă doctor!). Pentru a-i provoca nostalgii, pentru a reînvia amintiri, iubita se află pe meleaguri îndepărtate, misterioase, undeva în Occident, în Bretania, „Pe drumuri de zi şi de noapte/ Spre plaiuri mai îndepărtate şi luminoase” (Kilometrul zero al iubirii). Solitudinea este o stare de savurare a iubirii, depărtarea intensifică dorinţa dialogului, karma este temeiul agregării sufletelor: „Ce-i de făcut când suntem o echipă/ paradoxală a depărtărilor vorbitoare?/ Ce-i de făcut când suntem atât de apropiaţi/ şi totuşi depărtaţi de distanţe şi lume?/ Ce-i de făcut când dincolo de logică/ fiinţele noastre comunică iar?/ Ce-i de făcut când toată lumea/ cu gândul o străbatem atât de asemenea?/ [...]/ Ce-i de făcut când ştim că ne-am iubit/ şi înainte de viaţa aceasta şi de moartea aceea,/ în viaţa anterioară împreună fiind,/ pasiunea sorbindu-ne primăverile înflorite?” (Ce-i de făcut?). În fond, este vorba despre o relaţie mai degrabă platonică, peste care se cern anotimpurile unei pasiuni nesfârşite. Deşi despărţiţi, distanţa nu poate fi un obstacol în calea iubirii: „Ce plină e viaţa alături de tine!/ Inima mea se iluminează...” (Acum).
        Pusă sub semnul unui frumos simbol (romantic), acela al iubirii duse dincolo de moarte, dar şi al unui fel de neprihănire (este exclusă orice conotaţie senzuală), cartea lui Lazăr Popescu vădeşte rafinament, gingăşie sufletească, precum şi punerea în aplicare a unei construcţii insolite, supunând probei timpului o iubire de tinereţe.

                                                                                        Paul ARETZU