Gheorghe Grigurcu - Între alb și negru
Barbu Cioculescu - Călătorind poetic
Tudorel Urian - Pariu câștigat
Paul Aretzu - Întoarcerea la lirism


                                      Între alb și negru



        Un merit de netăgăduit al lui Gabriel Liiceanu e cel de-a fi atacat frontal, îndată după decembrie ’89, vermina comunistă, în binecunoscutul Apel către lichele. Acum d-sa revine la subiect, pe același ton înalt, apodictic. Ținînd a evidenția meritul lingvistic al intervenției cu pricina, prin faptul de-a fi acordat „o anumită demnitate” termenului „lichea” în limba română: „Am luat cuvîntul acesta de pe stradă și, scoțîndu-l din banalitatea injuriei, l-am îmbrăcat în hainele Istoriei și i-am împrumutat astfel un prestigiu pe care nu-l avea”. Astfel somptuos înveșmîntată, licheaua care a străbătut epocile și continentele, din Roma antică pornind, din curtea feudală și din Extremul Orient, descinde în actualitate. Dacă odinioară putea fi nominalizată „licheaua eternă”, în prezent eseistul are prilejul a vorbi despre „o lichea proprie, licheaua mea”, varianta comunistă a tipologiei, cînd aceasta e pusă în situația „de-a crea istorie”. Prin absorbția tuturor lichelelor cu o existență difuză ori doar latentă, licheaua comunistă „le organizează și le așază pe scena istoriei ca «putere conducătoare în stat». «Splendoarea» comunismului, capacitatea lui infinită de a seduce și longevitatea lui, vin toate din faptul că, în el, lichelismul proliferează la adăpostul unui ideal”. Inițial mizînd pe fanatismul colectivist, licheaua „lumii noi” se retranșează însă pe poziția interesului individual. Crimelor săvîrșite la început „din convingere” le-au luat locul cele executate cu sînge rece. Rezonanța lor civilă e înfricoșătoare: „Acestea au fost «lichelele mele», cele pentru care am scris atunci Apelul. De vreme ce acest apel a fost făcut în numele tuturor celor care, aruncați pe celălalt mal al istoriei, își contemplau acum viața făcută praf după cîteva decenii de comunism, «lichelele mele» erau de fapt lichelele noastre. Erau «ale noastre» și le aveam în comun cu celelalte state ale Europei de Est ieșite din comunism. Dar «ale noastre» parcă fuseseră «mai frumoase», mai viguroase, mai țanțoșe și nerușinate, mai crude și eficace”. Surprinzător, Gabriel Liiceanu indică o soluție retractilă: „Ceea ce se cerea în acel Apel era atît de simplu! Se cerea, de fapt, evacuarea de pe scena publică a lichelei organizate istoric în comunism și întoarcerea la «licheaua eternă»”. Mai mult, propunînd un adaos festiv: „recuperarea sărbătorească a lichelei tradiționale”. Dar licheaua ajunsă în „imperiul tranziției” nu se supune acestei măgulitoare oferte, grija ei primară fiind „să își grefeze un nou corp pe structura osoasă a lichelismului vechi. Nu era păcat să rămînă în paragină o întreagă logistică a Răului?”. Avem a face, prin urmare, cu o continuitate a Răului totalitar, cu „aroganța, lăcomia și vulgaritatea” ce-l distingeau, ca și cum „acel mod specific celui care înhață puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului” ar fi reînviat. Nimic nou sub soare! „Rezultatul a fost licheaua paradoxală, o stranie prelungire a lichelei totalitare în dublul ei postcomunist cu marcă democratică”. Deoarece, paremiologic vorbind, „un prădător care înhață nu mai dă drumul prăzii niciodată”.
        La un moment dat e introdusă în discurs o operă de artă, celebra gravură a lui Dürer, Cavalerul, moartea și diavolul, din 1513. O mixtură de curaj și adevăr personal, comentează Gabriel Liiceanu, pentru a-l putea ajuta pe Cavaler să meargă mai departe pe drumul său, „fără să se sperie de înfricoșătorii lui însoțitori: de răul lumii și propria lui moarte. «Trei sferturi din răul care se face în lume se face din teamă», spune Nietzsche…”. Moartea ar fi nu doar limita vieții umane, ci și „imboldul de a face ceva onorabil cu viața noastră”. Dar Cavalerul, în succesiunea sa? Cine joacă, în locul și timpul care ne circumscriu, rolul acestuia? Ar putea fi nominalizate, crede eseistul, trei categorii demne de a-i urma pilda: „întreprinzătorii plătitori de taxe (ei da, capitaliștii!), pe al căror curaj de a risca stă, economic, toată România; magistrații care nu pot fi tulburați în judecata lor de funcții, gloriole și grade; și, în sfîrșit, ziariștii necoruptibili”. Aici însă parcă n-ar putea fi ocolite niște rezerve. Nu ilustrează tocmai tagma „capitaliștilor” de soi nou de la noi un foarte mare procent al corupției, n-au fost scoase la lumină o pletoră de întristătoare cazuri ale unor magistrați incorecți? Cît îi privește pe „ziariștii necoruptibili”, numărul lor nu s-a redus văzînd cu ochii, ivindu-se dificultatea de-a mai miza pe unul sau pe altul, în perspectivă fie și apropiată?
        Avînd aerul a nu fi atent la atari chestiuni, Gabriel Liiceanu își urmează perorația cu o gravitate tremolată, într-o netulburată oficiere a unei categorice distincții, în peisajul atît de tulbure al prezentei societăți, între alb și negru. Un maniheism dur exclude nuanțele. Deși chiar pe coperta IV a cărții de care ne ocupăm dorește a se distanța de intelectualul român, care „trăiește nevrotic și dramatic”, avînd „tentația de-a gesticula vehement pe scena publică” și „de a trînti, scîrbit, poarta istoriei”, bizar, autorul însuși poate fi integrat lesnicios în categoria incriminată. Ca și cum și-ar reflecta chipul în oglindă spre a-l refuza. Mostră: „Dar unde sunt acum cei cu cianura de la Roșia Montană?, m-am întrebat. Unde, rafinații noștri manifestanți postmoderni, cei cu cianura și dictatura? Oare nu văd lacul de otravă în care ne înecăm cu toții? Nu cianură, pusă în hrana noastră cea de toate zilele, este un Parlament care fojgăie de indivizi puși sub urmărire penală sau deja condamnați? Nu cianură sunt politicienii care vor să dicteze justiției din România? Nu e cianură limba română – de borfași și surugii – pe care deputații noștri o torturează în halucinante conversații «pe mobil», stînd de vorbă cu amicii?”.
        Natură cogitativă, utilizînd cu predilecție stringența abstracțiunilor Gabriel Liiceanu e încercat totuși nu o dată de tentația de-a apela la imagini, de-a se dorlota în plastica lor emoțională. O face însă uneori, vai, cu un exces de zel ce riscă a stîrni un efect colateral, – cum să zicem? – nu tocmai favorabil autoritarismului fără rest, preconizat. Cum e bunăoară analogia detaliat înfățișată dintre politichie și corpul nostru anatomo-fiziologic: „Cînd inima, să zicem, începe să se facă simțită, cînd iese din anonimatul ei și din bătăile ei cuminți și discrete, cînd devine, brusc, vedetă și bate repede și aritmic și te hărțuiește și nu-ți dă pace, organismul intră în criză”. Așadar: „Pe scurt, ești bolnav”. Dar cum anume? „…de dimineața pînă seara, la televizor, la radio și în ziare, ai de-a face cu ficatul Voiculescu, cu intestinul gros Vadim și cu rinichiul Geoană”. Și mai cum? „Cînd inima-PNL, în loc să pompeze sîngele, așa cum se cuvine, în plămînii-PD, îl pompează direct în stomacul-PSD, înseamnă că e criză politică. Cînd, «pe parcursul jocului», creierul-Parlament schimbă peste noapte regulile de funcționare a organismului și decide că începînd de a doua zi organismul va evacua urina prin intestinul gros și fecalele prin uretră, înseamnă că e criză politică”. Silit a-l vota pe Iliescu la alegerile prezidențiale din 2000, „strîngînd din dinți și ținîndu-mă de nas”, pentru a scăpa de Vadim, Gabriel Liiceanu a făcut-o pentru că și-a amintit, salutar, „povestea tinetei sau a hîrdăului”. Pe care ne-o redă astfel: „Tot ce se putea inventa spre a face un iad din viața celor încarcerați în celula noastră fusese făcut. Nimic, ne-am spus, nu se mai putea inventa spre a ne fi mai rău. Pînă într-o zi, cînd un gardian a avut ideea de a ne pune să mutăm tineta de la picioare la capul patului. Altfel spus, să dormim cu urina și fecalele la nas”. Din păcate, mirosul pestilențial intră în stil…
       Cum am putea explica naturalețea (naturalismul!) unor atari pasaje? Foarte probabil prin superbia conștiinței auctoriale a lui Gabriel Liiceanu, vădită inclusiv prin unele confesiuni de-o nuditate, ca să spunem așa, a trăsăturii cu pricina. Eseistul se referă la sine cum la un etalon organizator al unui real vast, pe care nu cu ușurință și l-ar putea asuma cineva într-un sens atît de egotic: „Patria mea de buzunar, care consumă, produce și exportă cărți și prieteni, are granițele deschise. Speranța mea în toți acești ani de cînd mi-am înjghebat o «patrie mică» a fost că, în ea, vor veni tot mai mulți locuitori ai «patriei mari», că, încet, încet, noi ăștia, nu prea mulți la început, vom deveni un popor în miniatură al cărții, ba chiar că, treptat, patria mea mare, România, se va muta în patria mea mică și că România cea mare – cea populată de politicieni cu apucături de prădători și de ziariști vînduți, cea cu lichelele mele dragi apelate cîndva – va rămîne, într-o bună zi, goală”. Sau cu o condescendentă nuanță de autodeplorare: „Mă gîndeam, așa cum m-am gîndit toată viața cu invidie, la colegii mei universitari din Germania. Nici unul nu se culcă seara pe creier cu Helmuth Kohl și nu se scoală dimineața pe creier cu Angela Merkel. De ce trebuie eu să adorm seara cu sinuciderea lui Năstase în gînd și să mă scol dimineața cu plagiatul lui Ponta?” Sau, în fine, cu prezumția unui corectiv personal la scară națională: „M-am oprit, la rîndul meu, din alcătuirea unui pasionant volumaș intitulat Prostia pe înțelesul tuturor, care, speram, ne va ridica cîtorva dintre noi cota de inteligență. M-am oprit pentru cîteva gînduri răzlețe, care, nepuse în pagină, mă făceau să mă sufoc”. Cred că e suficient…
        Să revenim însă la planul politic ca atare al cărții lui Gabriel Liiceanu. D-sa se arată ofuscat foarte de încadrarea de care a avut parte, în clasa „intelectualilor lui Băsescu”. Cu obidă protestează pornind de la minimala acuzație ce i s-ar putea aduce în această direcție: „Nouă însă, celor care am votat cu Traian Băsescu, celor care am socotit că nu putem închide ochii la malversațiunile din viața politică, ni s-a lipit eticheta «intelectuali ai lui Băsescu». «Băsistule!» Aruncat cu fața schimonosită de ură, ca o flegmă, pe stradă, a devenit, în ultimii ani, pentru mine și unii dintre prietenii mei, monedă curentă”. Cu obrazul înfierbîntat de un patetism justițiar, eseistul rememorează cele rostite de d-sa „cu ocazia decorării cîtorva intelectuali umaniști la Palatul Cotroceni, pe 9 mai, cu ocazia Zilei Europei”, precizînd satisfăcut: „Am avut onoarea să fiu printre ei și să-i răspund președintelui la alocuțiunea lui”. Și ce anume i-a spus? Iată un citat pe care ni-l oferă chiar d-sa din cuvîntul festiv al acelei împrejurări: „…în cei zece ani de mandat ați fost «președintele nostru» în măsura în care v-ați bătut pentru valorile civilizației Europei, ceea ce înseamnă ale democrației și umanismului european”. Pentru a adăuga, coroborîndu-și satisfacția cu grandilocvența unei adeziuni totale: „Într-adevăr, sunt convins că a-ți da votul pentru cineva care, ca președinte de țară, alege Europa, condamnă totalitarismul și promovează nașterea și consolidarea justiției este o alegere onorabilă și coerentă, în măsura în care ea se sprijină pe recunoașterea lucrurilor în care crezi”. Doamne, cum se pot susține asemenea enormități de către un intelighent de clasă, cu un prezumat simț al relativității, cu un prezumat echilibru al judecăților pe care le emite pentru a nu se răsturna instantaneu? Veleitar în toate domeniile, cu excepția poate doar a pregătirii d-sale marinărești, incult, demagog învederat, intrigant, tangent la corupție, fostul președinte al țării n-a avut nici simțul valorilor, nici respect pentru justiție, nici putința unei înțelegeri autentice față de însemnătatea integrării noastre în Europa. Dar trecutul său compromițător? De reprezentant în zona de conducere a flotei al poliției politice, așa cum se știe de multă vreme, de ins primit cu bucurie de către Elena Ceaușescu, așa cum am aflat recent. Rimează oare admirația lui Gabriel Liiceanu pentru Băsescu cu considerațiile d-sale pe tema „noului tip de lichea istorică”, ce, după „prestația ei în «vechiul regim», în loc să se retragă de pe scena socială, persistă, metamorfozată în «om politic democrat», pentru a-și nenoroci semenii a doua oară”? Cum poate fi echivalat ignarul, lipsitul de scrupule Băsescu cu… poporul român? Căci nu asta face Gabriel Liiceanu intitulîndu-și un text Cele două victime ale referendumului din 29 iulie 2012? Întrucît prima „victimă” ar fi președintele de atunci, iar a doua poporul român! Și oare nu companionul gemelar al eseistului, Andrei Pleșu, a devenit consilierul Băsescului? Străduindu-se a nega apartenența d-sale la categoria „intelectualilor lui Băsescu”, Gabriel Liiceanu se pune, atît de imprudent, într-o postură de tot jenantă.

                                                                                        Gheorghe GRIGURCU



                                        Călătorind poetic



        Luăm act, în volumul „Din însemnările Călătorului”, de dl. George Drăghescu (editura „Pleiade”, Satu Mare, 2017), de o norocoasă aplicaţie între genul de extrem orientală inspiraţie şi libera descătuşare a versului, din zilele noastre. De altminteri, în prefaţa cărţii, semnată de dl. Gheorghe Grigurcu, se evidenţiază clara delimitare de Timp a liricii poetului, cu concomitenta observaţie a ştergerii graniţelor şi reflecţie în suita de comunitate a Călătorului. Care se scaldă cu firesc în apele duratei, cât şi în cele ale unei treceri dincolo de geografice tărâmuri, cum îi şade bine călătorului cu majusculă. Împărţită în două mari sectoare, unul de poezie şi un altul, intitulat „Singur în cabină”, de reflecţii, cartea ne dezvăluie profesia autorului – scena.
        Dacă în strofele sale, cu variat număr de versuri, reflecţia se cristalizează poetic, în aforisme şi axiome, aceasta, în stare pură, este întotdeauna poetică: „Se spală scena cu acurateţe să se poată oglindi îngerii în ea”. Comun cu hai-ku-ul are lirica dlui George Drăghescu acea tipică tehnică a transferului dintre regnuri, dintre material şi impalpabil, ce face intangibil farmecul hai-ku-ului, chiar şi acolo unde îi este respectat spiritul, nu şi metrica, aceea de 5-7-5 silabe ale terţinei. În formaţia unui gen în care divinitatea este rareori pomenită, fiind altfel decât în viziunea noastră, intervine o schimbare profundă în lirica poetului, în familiar dialog cu Dumnezeu:
        Norii din palma ta,
        Doamne,
        Nu întunecă cerul.
       şi în cotidian:
        Un câine singur
        în zăpadă,
        un om singur
        în zăpadă,
        cu barba lui Dumnezeu
        îşi face pârghie.
        Cele sacre se simt bine, lângă cele domestice:
        Când pisicile dorm
        îngerii tac.
        Insolitul, parte subiacentă a hai-ku-ului se întovărăşeşte cu umorul, mai cu seamă când acesta comută elementele:
        Noaptea,
        pe un câmp negru
        un cal alb
        păştea stele verzi.
        O filozofie a eternităţii, privită fără spaime, deci şi în lipsa suferinţei, a durerii:
        Casa e veche
        amintirile-s noi.
        Ceea ce este mai fulguitor, impalpabil, transpare, de pildă, într-o terţină în care tocmai despre izvorul inspiraţiei vine vorba:
        Poem început:
        umbra
        pe zăpadă
        a unui copac.
        Cu tentative de transcendere:
        Umbra îngerului, haijinul
        Înmoaie pana
        şi scrie pe alb.
        Nu lipseşte nici fotografia zilei:
        Un bătrân în parc
        numără frunzele
        cu bastonul alb.
        Palpitul carnal, atât de rar în lumea hai-ku-ului şi, prin consensualitate, în lirica drăghesciană se străvede, totuşi, în câte o expediţie:
        Am căzut pe gânduri, Doamne,
        şi gândurile au troznit
        ca nişte oase rupte.
        În mod excepţional, lectorul află şi o potrivire pe rime:
        Să nu cazi în Tăcere
        că te loveşti!
        La tăcere se urcă
        pe scări îngereşti.
        „Singur în cabină” se intitulează cea de a doua parte a cărţii, aici lapidare reflecţii, dintre care nu puţine poartă mai departe grifa poetului, îi dezvăluie profesia, aceea de actor. Un actor viu interesat de cele ale scenei, mai palpitante, poate, decât cele ale scenei publice. Numai că şi aici răzbeşte, ca să folosim un termen barbar, poezia:
        Ninge noaptea
        Fiecare fulg
        are tăcerea lunii.
        Actoria, profesiune care nu îngăduie celui pe care l-a ales nici o clipă de absenţă, precum a medicului, a duhovnicului: „Între un rol şi alt rol exista oare timp şi pentru viaţă”? Odată ce: „Dacă refuzi un rol, e posibil să refuzi un destin”. Un apostolat: „A bate gongul este o formă de ritual”. Dacă nu de sacră oficiere: „Orice cui bătut în scândura scenei trebuie bătut cu grijă, ca şi cum ar fi un cui cristic”. „Să stăpâneşti rolul, nu să-i fii aservit”. De unde porunca: „Să nu-ţi faci ţie rol cioplit”.
        Care actor, indiferent de cum arată, nu şi-a dorit rolul lui Hamlet? Mărturisire la cea de a treia persoană: „Visul lui era să joace Hamlet, dar nu l-au lăsat groparii”. Cu aşteptată adiere lirică: „Hamletiana de toamnă: a cădea sau a nu cădea o frunză”. Cu ironie: „Cap de afiş – unul care şi-a uitat capul pe scenă”. Dacă aplauzele constituie hrana actorului, totuşi „A te despovăra de succes. Ce eliberare”. Expert în psihologie, actorul intuieşte harul, dar şi cusurul omului: „Egoiştii nu sunt capabili de mare prietenie. Ei consideră că astfel şi-ar trăda Ego-ul cu altcineva”. Iar despre prietenie cât adevăr: „Nu armonia este importantă într-o prietenie, ci dăruirea”. Când însă enunţă că „Poate exista un bun simţ al imoralităţii, dar şi o obrăznicie a moralităţii” – suntem convinşi numai de cea de a doua parte a axiomei.
        O lectură care adăposteşte spiritul pe o insulă cu fiinţe vii şi cu îngeri, într-un monolog de forţă şi de nuanţă. Cine mai spune că actorul are replică numai pe textul altuia, numit Shakespeare?
                                                                                        Barbu CIOCULESCU



                                              Pariu câștigat



        Un merit de netăgăduit al lui Gabriel Liiceanu e cel de-a fi atacat frontal, îndată după decembrie ’89, vermina comunistă, în binecunoscutul Apel către lichele. Acum d-sa revine la subiect, pe același ton înalt, apodictic. Ținînd a evidenția meritul lingvistic al intervenției cu pricina, prin faptul de-a fi acordat „o anumită demnitate” termenului „lichea” în limba română: „Am luat cuvîntul acesta de pe stradă și, scoțîndu-l din banalitatea injuriei, l-am îmbrăcat în hainele Istoriei și i-am împrumutat astfel un prestigiu pe care nu-l avea”. Astfel somptuos înveșmîntată, licheaua care a străbătut epocile și continentele, din Roma antică pornind, din curtea feudală și din Extremul Orient, descinde în actualitate. Dacă odinioară putea fi nominalizată „licheaua eternă”, în prezent eseistul are prilejul a vorbi despre „o lichea proprie, licheaua mea”, varianta comunistă a tipologiei, cînd aceasta e pusă în situația „de-a crea istorie”. Prin absorbția tuturor lichelelor cu o existență difuză ori doar latentă, licheaua comunistă „le organizează și le așază pe scena istoriei ca «putere conducătoare în stat». «Splendoarea» comunismului, capacitatea lui infinită de a seduce și longevitatea lui, vin toate din faptul că, în el, lichelismul proliferează la adăpostul unui ideal”. Inițial mizînd pe fanatismul colectivist, licheaua „lumii noi” se retranșează însă pe poziția interesului individual. Crimelor săvîrșite la început „din convingere” le-au luat locul cele executate cu sînge rece. Rezonanța lor civilă e înfricoșătoare: „Acestea au fost «lichelele mele», cele pentru care am scris atunci Apelul. De vreme ce acest apel a fost făcut în numele tuturor celor care, aruncați pe celălalt mal al istoriei, își contemplau acum viața făcută praf după cîteva decenii de comunism, «lichelele mele» erau de fapt lichelele noastre. Erau «ale noastre» și le aveam în comun cu celelalte state ale Europei de Est ieșite din comunism. Dar «ale noastre» parcă fuseseră «mai frumoase», mai viguroase, mai țanțoșe și nerușinate, mai crude și eficace”. Surprinzător, Gabriel Liiceanu indică o soluție retractilă: „Ceea ce se cerea în acel Apel era atît de simplu! Se cerea, de fapt, evacuarea de pe scena publică a lichelei organizate istoric în comunism și întoarcerea la «licheaua eternă»”. Mai mult, propunînd un adaos festiv: „recuperarea sărbătorească a lichelei tradiționale”. Dar licheaua ajunsă în „imperiul tranziției” nu se supune acestei măgulitoare oferte, grija ei primară fiind „să își grefeze un nou corp pe structura osoasă a lichelismului vechi. Nu era păcat să rămînă în paragină o întreagă logistică a Răului?”. Avem a face, prin urmare, cu o continuitate a Răului totalitar, cu „aroganța, lăcomia și vulgaritatea” ce-l distingeau, ca și cum „acel mod specific celui care înhață puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului” ar fi reînviat. Nimic nou sub soare! „Rezultatul a fost licheaua paradoxală, o stranie prelungire a lichelei totalitare în dublul ei postcomunist cu marcă democratică”. Deoarece, paremiologic vorbind, „un prădător care înhață nu mai dă drumul prăzii niciodată”.
        La un moment dat e introdusă în discurs o operă de artă, celebra gravură a lui Dürer, Cavalerul, moartea și diavolul, din 1513. O mixtură de curaj și adevăr personal, comentează Gabriel Liiceanu, pentru a-l putea ajuta pe Cavaler să meargă mai departe pe drumul său, „fără să se sperie de înfricoșătorii lui însoțitori: de răul lumii și propria lui moarte. «Trei sferturi din răul care se face în lume se face din teamă», spune Nietzsche…”. Moartea ar fi nu doar limita vieții umane, ci și „imboldul de a face ceva onorabil cu viața noastră”. Dar Cavalerul, în succesiunea sa? Cine joacă, în locul și timpul care ne circumscriu, rolul acestuia? Ar putea fi nominalizate, crede eseistul, trei categorii demne de a-i urma pilda: „întreprinzătorii plătitori de taxe (ei da, capitaliștii!), pe al căror curaj de a risca stă, economic, toată România; magistrații care nu pot fi tulburați în judecata lor de funcții, gloriole și grade; și, în sfîrșit, ziariștii necoruptibili”. Aici însă parcă n-ar putea fi ocolite niște rezerve. Nu ilustrează tocmai tagma „capitaliștilor” de soi nou de la noi un foarte mare procent al corupției, n-au fost scoase la lumină o pletoră de întristătoare cazuri ale unor magistrați incorecți? Cît îi privește pe „ziariștii necoruptibili”, numărul lor nu s-a redus văzînd cu ochii, ivindu-se dificultatea de-a mai miza pe unul sau pe altul, în perspectivă fie și apropiată?
        Avînd aerul a nu fi atent la atari chestiuni, Gabriel Liiceanu își urmează perorația cu o gravitate tremolată, într-o netulburată oficiere a unei categorice distincții, în peisajul atît de tulbure al prezentei societăți, între alb și negru. Un maniheism dur exclude nuanțele. Deși chiar pe coperta IV a cărții de care ne ocupăm dorește a se distanța de intelectualul român, care „trăiește nevrotic și dramatic”, avînd „tentația de-a gesticula vehement pe scena publică” și „de a trînti, scîrbit, poarta istoriei”, bizar, autorul însuși poate fi integrat lesnicios în categoria incriminată. Ca și cum și-ar reflecta chipul în oglindă spre a-l refuza. Mostră: „Dar unde sunt acum cei cu cianura de la Roșia Montană?, m-am întrebat. Unde, rafinații noștri manifestanți postmoderni, cei cu cianura și dictatura? Oare nu văd lacul de otravă în care ne înecăm cu toții? Nu cianură, pusă în hrana noastră cea de toate zilele, este un Parlament care fojgăie de indivizi puși sub urmărire penală sau deja condamnați? Nu cianură sunt politicienii care vor să dicteze justiției din România? Nu e cianură limba română – de borfași și surugii – pe care deputații noștri o torturează în halucinante conversații «pe mobil», stînd de vorbă cu amicii?”.
        Natură cogitativă, utilizînd cu predilecție stringența abstracțiunilor Gabriel Liiceanu e încercat totuși nu o dată de tentația de-a apela la imagini, de-a se dorlota în plastica lor emoțională. O face însă uneori, vai, cu un exces de zel ce riscă a stîrni un efect colateral, – cum să zicem? – nu tocmai favorabil autoritarismului fără rest, preconizat. Cum e bunăoară analogia detaliat înfățișată dintre politichie și corpul nostru anatomo-fiziologic: „Cînd inima, să zicem, începe să se facă simțită, cînd iese din anonimatul ei și din bătăile ei cuminți și discrete, cînd devine, brusc, vedetă și bate repede și aritmic și te hărțuiește și nu-ți dă pace, organismul intră în criză”. Așadar: „Pe scurt, ești bolnav”. Dar cum anume? „…de dimineața pînă seara, la televizor, la radio și în ziare, ai de-a face cu ficatul Voiculescu, cu intestinul gros Vadim și cu rinichiul Geoană”. Și mai cum? „Cînd inima-PNL, în loc să pompeze sîngele, așa cum se cuvine, în plămînii-PD, îl pompează direct în stomacul-PSD, înseamnă că e criză politică. Cînd, «pe parcursul jocului», creierul-Parlament schimbă peste noapte regulile de funcționare a organismului și decide că începînd de a doua zi organismul va evacua urina prin intestinul gros și fecalele prin uretră, înseamnă că e criză politică”. Silit a-l vota pe Iliescu la alegerile prezidențiale din 2000, „strîngînd din dinți și ținîndu-mă de nas”, pentru a scăpa de Vadim, Gabriel Liiceanu a făcut-o pentru că și-a amintit, salutar, „povestea tinetei sau a hîrdăului”. Pe care ne-o redă astfel: „Tot ce se putea inventa spre a face un iad din viața celor încarcerați în celula noastră fusese făcut. Nimic, ne-am spus, nu se mai putea inventa spre a ne fi mai rău. Pînă într-o zi, cînd un gardian a avut ideea de a ne pune să mutăm tineta de la picioare la capul patului. Altfel spus, să dormim cu urina și fecalele la nas”. Din păcate, mirosul pestilențial intră în stil…
       Cum am putea explica naturalețea (naturalismul!) unor atari pasaje? Foarte probabil prin superbia conștiinței auctoriale a lui Gabriel Liiceanu, vădită inclusiv prin unele confesiuni de-o nuditate, ca să spunem așa, a trăsăturii cu pricina. Eseistul se referă la sine cum la un etalon organizator al unui real vast, pe care nu cu ușurință și l-ar putea asuma cineva într-un sens atît de egotic: „Patria mea de buzunar, care consumă, produce și exportă cărți și prieteni, are granițele deschise. Speranța mea în toți acești ani de cînd mi-am înjghebat o «patrie mică» a fost că, în ea, vor veni tot mai mulți locuitori ai «patriei mari», că, încet, încet, noi ăștia, nu prea mulți la început, vom deveni un popor în miniatură al cărții, ba chiar că, treptat, patria mea mare, România, se va muta în patria mea mică și că România cea mare – cea populată de politicieni cu apucături de prădători și de ziariști vînduți, cea cu lichelele mele dragi apelate cîndva – va rămîne, într-o bună zi, goală”. Sau cu o condescendentă nuanță de autodeplorare: „Mă gîndeam, așa cum m-am gîndit toată viața cu invidie, la colegii mei universitari din Germania. Nici unul nu se culcă seara pe creier cu Helmuth Kohl și nu se scoală dimineața pe creier cu Angela Merkel. De ce trebuie eu să adorm seara cu sinuciderea lui Năstase în gînd și să mă scol dimineața cu plagiatul lui Ponta?” Sau, în fine, cu prezumția unui corectiv personal la scară națională: „M-am oprit, la rîndul meu, din alcătuirea unui pasionant volumaș intitulat Prostia pe înțelesul tuturor, care, speram, ne va ridica cîtorva dintre noi cota de inteligență. M-am oprit pentru cîteva gînduri răzlețe, care, nepuse în pagină, mă făceau să mă sufoc”. Cred că e suficient…
        Să revenim însă la planul politic ca atare al cărții lui Gabriel Liiceanu. D-sa se arată ofuscat foarte de încadrarea de care a avut parte, în clasa „intelectualilor lui Băsescu”. Cu obidă protestează pornind de la minimala acuzație ce i s-ar putea aduce în această direcție: „Nouă însă, celor care am votat cu Traian Băsescu, celor care am socotit că nu putem închide ochii la malversațiunile din viața politică, ni s-a lipit eticheta «intelectuali ai lui Băsescu». «Băsistule!» Aruncat cu fața schimonosită de ură, ca o flegmă, pe stradă, a devenit, în ultimii ani, pentru mine și unii dintre prietenii mei, monedă curentă”. Cu obrazul înfierbîntat de un patetism justițiar, eseistul rememorează cele rostite de d-sa „cu ocazia decorării cîtorva intelectuali umaniști la Palatul Cotroceni, pe 9 mai, cu ocazia Zilei Europei”, precizînd satisfăcut: „Am avut onoarea să fiu printre ei și să-i răspund președintelui la alocuțiunea lui”. Și ce anume i-a spus? Iată un citat pe care ni-l oferă chiar d-sa din cuvîntul festiv al acelei împrejurări: „…în cei zece ani de mandat ați fost «președintele nostru» în măsura în care v-ați bătut pentru valorile civilizației Europei, ceea ce înseamnă ale democrației și umanismului european”. Pentru a adăuga, coroborîndu-și satisfacția cu grandilocvența unei adeziuni totale: „Într-adevăr, sunt convins că a-ți da votul pentru cineva care, ca președinte de țară, alege Europa, condamnă totalitarismul și promovează nașterea și consolidarea justiției este o alegere onorabilă și coerentă, în măsura în care ea se sprijină pe recunoașterea lucrurilor în care crezi”. Doamne, cum se pot susține asemenea enormități de către un intelighent de clasă, cu un prezumat simț al relativității, cu un prezumat echilibru al judecăților pe care le emite pentru a nu se răsturna instantaneu? Veleitar în toate domeniile, cu excepția poate doar a pregătirii d-sale marinărești, incult, demagog învederat, intrigant, tangent la corupție, fostul președinte al țării n-a avut nici simțul valorilor, nici respect pentru justiție, nici putința unei înțelegeri autentice față de însemnătatea integrării noastre în Europa. Dar trecutul său compromițător? De reprezentant în zona de conducere a flotei al poliției politice, așa cum se știe de multă vreme, de ins primit cu bucurie de către Elena Ceaușescu, așa cum am aflat recent. Rimează oare admirația lui Gabriel Liiceanu pentru Băsescu cu considerațiile d-sale pe tema „noului tip de lichea istorică”, ce, după „prestația ei în «vechiul regim», în loc să se retragă de pe scena socială, persistă, metamorfozată în «om politic democrat», pentru a-și nenoroci semenii a doua oară”? Cum poate fi echivalat ignarul, lipsitul de scrupule Băsescu cu… poporul român? Căci nu asta face Gabriel Liiceanu intitulîndu-și un text Cele două victime ale referendumului din 29 iulie 2012? Întrucît prima „victimă” ar fi președintele de atunci, iar a doua poporul român! Și oare nu companionul gemelar al eseistului, Andrei Pleșu, a devenit consilierul Băsescului? Străduindu-se a nega apartenența d-sale la categoria „intelectualilor lui Băsescu”, Gabriel Liiceanu se pune, atît de imprudent, într-o postură de tot jenantă.

                                                                                        Tudorel Urian



                                      Întoarcerea la lirism



       Dumitru Chioaru alcătuieşte o antologie tematică – mai curând, una de opţiune estetică –, Ars orphica (Editura Limes, Floreşti-Cluj, 2017), atribuind liricii sale o astfel de orientare. Pentru a convinge, îşi însoţeşte poemele cu un Argument, în care explică poezia orfică (derivată din mitul lui Orfeu şi al Euridicei) şi etapele ei de evoluţie, mai întâi, cea greacă, imnică, dedicată zeilor, extinsă şi la eroii jocurilor olimpice, apoi, cea latină, amplificând evantaiul speciilor sensibile, apoi trubadurii medievali, cu amorul curtenesc, romanticii egocentrici, simboliştii, aspirând „la transformarea artei în religie”, apoi, poezia autoreflexivă a moderniştilor şi, în fine, postmodernismul, „reciclând ludic, ironic şi parodic tradiţia”, dovedindu-se „un simptom al crizei de creaţie în vremurile noastre sărace spiritual, care nu poate fi depăşită decât de întoarcerea la lirism”.
       Autorul recunoaşte astfel că, deşi aparţine generaţiei optzeciste, se diferenţiază de aceasta tocmai prin menţinerea lirismului şi că a parcurs, într-un fel, de-a lungul creaţiei sale, etapele enunţate, „de la una ceremonioasă, mitizantă, până la alta ironică, demitizantă”. Antologia selectează textele autoreferenţiale, constitundu-se, astfel, ca un manifest ca o ars orphica.
       În poemul liminar, Poesia (I), sunt exprimate, în spiritul epocii şi al vârstei, atitudini iconoclaste: „Şi eu am iubit Poesia în blue jeans/ împotriva părinţilor patriei/ şi-am uitat bunele maniere/ ale poeţilor din manuale –/ şi eu am pus piedici metaforei/ şi am aruncat vorbe de ocară/ fotografiilor în alb-negru/ şi-am râs în faţa unui afiş/ cu litere de-o şchioapă/ [...]/ şi eu am dereglat toate sensurile” (1). Poet livresc, Dumitru Chioaru urmează întocmai recomandarea lui Verlaine, refuzând retorica, demitizând, parodiind, persiflând, alimentând astfel o poeticitate antagonică, laică, somatică, de compensaţie (într-o lume lirică, admisă ca una a concordiei universale!): „Tineri stângaci iubeam Poesia/ cum ai jumuli o pasăre/ haţ! Câte-o mână de pene pestriţe/ haţ! Câte-o aripă câte-un picior/ să rămână numai măruntaiele pe masă/ transparente şi tremurătoare/ ca becurile de neon –/ vezi! Asta-i guşa din care cotcodăcea mititica/ de ştiam c-a făcut ou/ îl beam nefiert să nu ne răguşească vocea/ de goliarzi cântăreţi în răspăr/ ai vremurilor noi –/ de la un timp a încercat să se prefacă/ moţata şi pintenoaga/ şi i-am sucit gâtul –” (2). Este expusă o reţetă poetică, a denudării (a dezîmpodobirii) realităţii şi a repudierii elocvenţei. Chiar şi în momente istorice nefavorabile, cum au fost cele din perioada autoritară, Poesia trebuie să dea viaţă figurilor de ceară, să înlăture moartea spirituală, să susţină adevărul, să ofere libertate. Inefabilă, mirabilă, „mă fixa din aurul ochilor/ pe rugu-nvăpăiatelor imagini/ cum pândea-ncordată moleşeala/ dansului printre cuvinte/ cum sfâşia cu ghiarele tăcerea/ de vorbeam în transă/ ca un călugăr biciuindu-şi trupul/ singur în chilie” (5).
       După un model de tip religios, scriitorul se consideră actantul unui mister, conectat la o revelaţie, oficiantul transfigurării (a schimbării la faţă a) trupului. El se manifestă epifanic („Acesta este trupul meu: cuvântul” – Cuvântul în prag, I) sau demiurgic („Ziua genezei/ cu ziua dinăuntru la fel de luminoasă/ la fel de aproape/ ca două pagini albe – între ele/ hârtia de indigo: noaptea primordială/– dar deodată –/ poemul e o copie la indigo/ după ziua creaţiei/ [...]/ la fel de luminoase/ la fel de aproape de noaptea primordială/ cuvântul trup imprimă şi/ trupul cuvânt” – După ziua creaţiei). În acelaşi registru, scrisul este o jertfire, „globula roşie suptă de albele pagini” (Aşteptăm viaţa). El se lasă aşteptat ca o iubită, provoacă o stare de ardenţă, ori insomnii, este un vânat fabulos, preschimbat în vânător. Faţă de colegii de generaţie, Dumitru Chioaru menţine în poemele sale un scrupul (un rafinament) stilistic şi un fond major sentimental. Nu recurge, aproape deloc, la trucurile formale, ori la lipsa de maniere specifice postmoderniştilor, ba, dimpotrivă, se recunosc trăsături neoromantice, înclinaţia către visare, către oglindire, melancolie, dedublare, respingerea trivialului, a realismului frust: „Intrare în oglindă/ într-o altă piele în care eu însumi/ aş fi imprimat/ prin timpul înmiresmat al pădurii/ sfinxul eram nefericit fără oedip/ – o ţară fără ioan –/ ca poemul în care o femeie-insectă/ (mantis religiosa)/ de întuneric s-a desprins ridicând/ un văl de pe faţă – parcă/ un izvor s-a dezbrăcat de pământ/ parcă din razele părului blond/ pânză de păianjen ţesea şi parcă/ mă sorbea pielea ei ca hârtia/ pe care rămâne – insectă strivită –/ prins în ace poemul/ apoi/ trupul meu pe trupul unui copil/ tatuat se vedea/ între mine şi el – depărtarea falsă/ din argintul oglinzii:/ această împietrire a lichidului amniotic/ de unde moartea un trup va decupa/ ca sfinxul nefericit fără oedip/ ca o ţară fără ioan” (Trupul meu pe trupul unui copil tatuat).
       Poetul are percepţia unităţii lumii, toate componentele acesteia se află într-o comunicare tainică, intersectându-se, continuându-se, devorându-se, născându-se, într-o horă nesfârşită, într-o eternă reîntoarcere, conţinute în totala transparenţă a poemului, evoluând într-un labirint de forme cristaline. Lucrurile se (în)tipăresc unele în altele, într-un textualism universal, sorgintea lor fiind „frumuseţea foii nescrise”. Treptat, îşi fac loc idei premonitorii. La imaginea bătrâneţii inexorabile, „întorc oglinzii spatele şi/ mă îndrept simţindu-mi trupul/ mai uşor ca tăcerea/ dinainte de primul şi după ultimul/ cuvânt” (Mai uşor ca tăcerea). După ce apare în ipostaza (elegiacă) de turist la Veneţia şi la Paris, autorul alegorizează starea de inspiraţie, capricioasă mai întâi, lăsându-se greu, neatractivă, asemenea unei prostituate bătrâne, apoi, subit, preschimbată într-o tânără fermecătoare, „până rămân cu statuia poemului/ aburindu-mi vie în braţe” (Dor de scris), ca un îndrăgostit, ca un nou Pygmalion.
       Metamorfozat el însuşi în carte, în litere (ca portretul binecunoscut al lui Arcimboldo, ca o euharistie), poetul nu face decât să-şi accepte propriul destin: „Am mereu un vis:/ cărţile citite se năruiesc/ ca o avalanşă de pădure peste mine/ fugi – îmi spun – fugi departe!/ cărţile se năpustesc din toate direcţiile/ şi-mi blochează drumul/ le iau în mâni dar mă-nţeapă/ îmi intră sub piele aleargă/ prin sânge prefăcându-se-n litere/ aşa mi-am citit toată carnea/ împânzită de litere –/ carnea mea va fi cartea altora/ îmi spun rămas pe gânduri/ în care sunt tipărite/ cărţi peste cărţi” (Vis).
       Poemul final, Poesia (II), pandant la cel iniţial, exprimă decepţia în faţa declinului oamenilor aflaţi sub stăpânirea unui personaj hibrid, Faustofel (combinaţie între Faust şi Mefistofel): „domnule veacul acesta e-al meu/ degeaba mai cauţi departe/ aici sunt toate amestecate/ Binele nu se deosebeşte de Rău/ Cerul de Iad trupul de suflet/ bărbatul de femeie lumea de teatru/ versul de reclamă originalul de plagiat/ nu există fapte numai publicitate/ şi de vânzare sunt toate” (II).
       Antologia conţine un mesaj etic explicit, pe lângă cel estetic, atrăgând atenţia asupra unei lumi depoetizate, anarhizate, intrate sub influenţa răului, proclamat de filozofii tuturor sfârşiturilor, ai căderii din istorie (şi din umanitate).
       Cartea însăşi, a lui Dumitru Chioaru, contrazice însă propriile-i previziuni sumbre, dovedind perenitatea unei realităţi orfice, frumuseţea culturală a omului, dar şi fragilitatea acestuia în faţa probelor cunoaşterii, poetul fiind asemuit unui sobol al luminii: „Disperat până la Dumnezeu/ de existenţa mea de cârţiţă/ ce sapă-n lumină tunele de poezie/ pentru a-i vorbi/ mi-am cioplit un monument/ ca muşuroiul de cârtiţă/ peste care mişună furnici/ şi creşte mai înaltă iarba –/ asta e tot, Doamne?/ asta e tot” (Muşuroiul de lumină).
                                                                                        Paul ARETZU