„Mândri că suntem români”



        În peisajul mai anost parcă decât oricând al vieţii noastre publice, doar tenisul şi gimnastica au mai putut aduce o undă de satisfacţie pe feţele noastre, umbrită şi aceasta de comportamentul huliganic al lui Ilie Năstase cu oficialii străini, din vocabularul lui nelipsind nici cuvântul „târfă”, atunci când s-a adresat arbitrei de scaun şi jucătoarei nr. 1 a Marii Britanii. Dincolo de justeţea cam îndoielnică a întreruperii meciului, dacă s-ar fi făcut nedreptăţi oricât de mari jucătoarei românce, un asemenea vocabular pipărat nu era admis sub niciun motiv, cum nu e admis nici măcar pe terenul de fotbal unde ştim că, din păcate, aproape totul se permite.
        Ce să ne mai mirăm atunci de politicienii noştri, care joacă şi ei pe un teren unde totul le este îngăduit cu largheţe, inclusiv conducerea (doar din umbră, deocamdată), de către un condamnat la închisoare, a partidului la putere şi a guvernului unei ţări greu apăsată de MCV-ul înrobitor impus de fraţii şi pretinii noştri europeni. Tocmai nouă, perla coroanei UE în privinţa cinstei şi obrazului nepătat, să ne fie dat să suferim un asemenea afront şi cumplită nedreptate? Se sparie gândul! Drept care facem eforturi, de la o zi la alta mai mari, ca să le dăm noi şi noi motive fraţilor de la Bruxelles, şi nu numai.
        Ţin minte care a fost cuvântul de ordine al oamenilor lui Ponta în 2014, în preajma alegerilor prezidenţiale: Dacă nu câştigăm şi iese Iohannis preşedinte, scapă cine poate! Şi ce bucurie pe noi că fudulul de atunci pontac a pierdut! Câte speranţe că puşcăriile se vor umple rapid de oamenii care l-au înconjurat şi au furat în interesul „major” al partidului şi al Măriei-Sale!
        Aiurea! Balonul s-a dezumflat repede şi cu fâsâit prelung. Au venit anul trecut alegerile locale iar în toamnă, spre iarnă, cele parlamentare şi Ponta, dat jos din scări şi din şaua comodă, împreună cu Oprea, prin mijloacele pe care le ştim cu toţii, chiar dacă în general se vorbeşte cu fereală despre tragedia de la Colectiv, a fost îngenuncheat definitiv nu de justiţie, ci de camaradul de arme şi mânării, Liviu Dragnea, care s-a socotit ce s-a socotit până ce şi-a dat seama că ar fi ultimul dintre prostovanii partidului său dacă nu ar specula slăbiciunile fostului frate de cruce.
        Am asistat astfel la învestirea unui guvern şi a unui prim-ministru (altul decât Dragnea, căci exista de pe atunci obstacolul legal pentru un condamnat penal să deţină orice funcţie în guvern) căruia i s-a spus de la bun început şi în văzul lumii că va fi o simplă marionetă acolo sus, sforile toate rămânând în mâinile conducerii de partid, adică tot la Dragnea. Au urmat Ordonanţa 13, dată „noaptea ca hoţii” şi proiectul de schimbare a legislaţiei penale, când, sub pretextul înscrierii pe linia cerinţelor europene cu privire la îmbunătăţirea situaţiei deţinuţilor din închisorile româneşti, singurul obiectiv era de a salva tot baronetul PSD (dar mai ales pe Dragnea), ALDE etc. de rigorile legii. Ulterior, consecutiv dezvăluirilor lui Dan Andronic, cel condamnat definitiv de justiţie, decizie reconfirmată acum, Liviuţ cel cinstit s-ar fi cocoţat în fruntea comisiei în curs de înfiinţare pentru cercetarea presupusei fraudări a alegerilor prezidenţiale din 2009.
        Sună deosebit de frumos, elegant, exemplar chiar. Condamnat pentru fraudă, dar învestit cu cercetarea unei fraude de aceeaşi natură, deşi cu alţi actori. Alte măşti, aceeaşi piesă, cum spunea Eminescu. Cel veşnic actual, în măsură mai mare decât ne-am fi putut închipui vreodată.
        Să tot fii român, nu-i aşa? Chiar cu mândrie, conform sloganului PSD.

                                                                                        Radu ULMEANU