Quo vadis



        Am trăit să o vedem şi pe asta. Şefii partidelor ce ne guvernează discreţionar, graţie doar abstinenţei de la vot a populaţiei României, acuză existenţa unui „stat paralel şi ilegitim”, care le-a pus gând rău tocmai lor, blânzii şi preacinstiţii noştri judecă... pardon, conducători. Că altfel prea seamănă cu lupus in fabula, ăla în blană de oaie, care îşi înfulecă turma, exemplar după exemplar.
        A devenit regula de bază a PSD, recte Dragnea, să inventeze câte o formulă de genul acesta, sacrosanctă pentru ei, care să arunce o nouă lumină, evident falsă, asupra celor mai stridente realităţi. Astfel, până acum câtva timp, marele vinovat pentru tot ce se întâmpla în ţară era Soros, un personaj odios care îi pusese gând rău, nu se ştie din ce cauză, marelui conducător, personal. După ce lumea s-a plictisit şi partidul dădea rateuri în toate punctele programului de guvernare cu care câştigase alegerile, noul slogan a devenit „greşeala de comunicare”. Adică PSD îşi continua înţeleapta politică, dar apăreau, ale dracu’, fel de fel de greşeli de comunicare din partea miniştrilor şi chiar a primului ministru, care a fost pedepsit până la urmă, caz unic în istoria omenirii, cu celebra, pe plan mondial, moţiune de cenzură a PSD împotriva propriului guvern. Iar acum, când a ajuns pe făraş însuşi maximul lider, greşelile de comunicare au intrat în desuetudine, cuvântul la ordine fiind „statul paralel şi ilegitim” care îl persecută pe acesta, tinzând să-i pună sechestru pe viaţa însăşi. Din statul paralel fac parte parchetele şi în special DNA, magistraţii „corupţi”, oamenii de la SRI care îşi tot bagă coada în celebrul binom şi, până la urmă, însuşi preşedintele Iohannis, în postura de „complice”. Iar de cealaltă parte îl avem, crucificat, pe preacuratul, preasfântul şi preamilostivul Dragnea, căruia i se adaugă preasfântul Darius Vâlcov, autorul programului de guvernare şi al dezastruoasei „revoluţii fiscale” şi, pe lângă ei, tot baronetul pesedist de partid şi de stat, stat paralel cu cel paralel care, în virtutea acestei sublime calităţi, nu ar trebui de fapt să se întâlnească niciodată, necum să-şi cauzeze cu ceva unul celuilalt.
        O asemenea logică măiastră nu mai găseşti nici măcar în basmele pentru copii mici. Dar se vede că în basmele pentru copii mari, recte electoratul PSD, totul este posibil. Şi nu numai pentru acesta. Deja se arată pe site-urile de socializare o sumedenie de găgăuţă care, critici până acum ai victimizaţilor de astăzi, încep să le plângă de milă. Te freci la ochi, îţi arunci o găleată de apă rece în cap, dar asta e realitatea. Suferinţele junilor Wertheri în frunte cu Dragnea şi Tăriceanu şi lacrimile lor pâraie au ajuns deja să aibă un atât de mare efect încât par să facă tot mai plauzibilă, după o eventuală suspendare a lui Iohannis, chiar demiterea lui prin votul la referendumul ce va urma. Căci furtul a 21 de milioane de euro din fonduri europene i se pare românului, care tot el i-a plătit în final, prin bugetul de stat, o bagatelă. Bisericoşi şi mari pupători de moaşte cum suntem, ni se pare creştinesc să întoarcem şi celălalt obraz, sau buzunar în acest caz, spre mâna lungă a celor de mai sus.
        „Quo vadis, Domine?” devine de-acum, mult mai dramatic pentru noi, Quo vadis, popule! Căci, dacă „românul, săracul, înapoi tot dă ca racul”, o face dintr-o prostie iremediabilă, pentru care nici măcar nu mai merită să fie compătimit.
                                                                                        Radu ULMEANU