Maneliștii istoriei

        Un accident rutier teribil s-a petrecut pe un drum în Ungaria, accident în urma căruia au murit toți cei opt pasageri ai unui microbuz din România, plus șoferul. Acesta, în momentul impactului frontal, asculta manele și se conectase pe Facebook pentru a transmite live filmulețul propriei morți, manevrându-și cu mare atenție telefonul. Tocmai își făcuse un selfie glorios când, intrat într-o depășire hazardată, concentrat asupra aparatului cu care filma, s-a pomenit față în față cu un camion de mare tonaj. Totul se vede, cumplit de limpede, în filmulețul realizat cu funestă măiestrie, până în ultima clipă. În urma celor care și-au pierdut viața în accident au rămas în țară 36 de copii orfani. Filmul e înspăimântător, o adevărată catastrofă, cu un număr semnificativ de victime inocente, alături de cel vinovat, acesta punând mai presus de interesul vital – al său personal, pe lângă acela al pasagerilor – , un orgoliu absurd și nemăsurat de vedetă in statu nascendi. Întâmplător (?), numele șoferului, în actul de identitate, era Kalau. Mai pe românește, călău.
        Din păcate, gândul îți fuge repede de la acest caz singular la acela repetat în nesfârșit de multe figuri și cu tot atâția actanți pe scena vieții politice a unuia sau mai multor popoare, ajungâd deseori până la cel mai înalt nivel. Conducători iresponsabili s-au văzut de când lumea, acționând la fel de iresponsabil precum nefericitul nostru șofer. Marile războaie ale lumii s-au purtat, de multe ori, dintr-un imens orgoliu, iar cei ce le-au inițiat, instrumentat și condus au fost adeseori asemenea maneliști ai istoriei care, de dragul propriei imagini crescute exacerbat în ochii lor înșiși, au tras după ei popoarele pe care le conduceau și pe acelea pe care le-au dorit subjugate. În secolul al XX-lea i-am avut pe Hitler și Stalin, două sinistre figuri care au pârjolit totul în calea lor, mai rău decât Gingis Han sau Attila. Și mereu, asemenea mamei vitrege din Albă ca zăpada și șoferului respectiv, au avut în față o oglindă fermecată sau un aparat de pozat sau filmat care să le arate, ziua și noaptea, cine e făptura „cea mai frumoasă”, din țară, sau din lumea întreagă.
        Uriașul aparat al propagandei și-a făcut din plin datoria, mereu. Așa cum am trăit și noi, pe pielea noastră, epoca „de aur” a lui Ceaușescu, marele conducător aproape analfabet, alături de soața pe deplin analfabetă, împopoțonată prin impostură cu cele mai înalte titluri academice. Așa cum ne-am dat apoi, de bună voie, pe mâna urmașului său Iliescu și a celorlalți urmași, toți unul și unul. Mereu și mereu, aceleași oglinzi strâmbe ale propagandei de partid și de multe alte feluri ne-au mințit cu nerușinare asupra pretinselor lor bune intenții și aptitudini de conducere înțeleaptă. Adevărații înțelepți au fost făcuți una cu pământul și i-am înțeles, la nivel de nație, abia când deja nu mai existau. Ceea ce nu ne-a împiedicat deloc să-i adulăm și chiar lingușim, după străvechiul tipic național, pe alți și alți impostori, căci, vorba poetului, „E dat acestui trist norod/ Și oul sterp ca de mâncare...”
        Din păcate, lucrurile evoluează în același sens și acum. Groapa ni se cască larg în fața ochilor și, orbiți de aceleași oglinzi mincinoase, nu vedem camionul groazei care se apropie din față, gata să ne strivească. Cu toate că, după vorba aceluiași poet, „Viul ou, la vârf cu plod,/ Făcut e să-l privim la soare”.
        Soarele e tot mai încețoșat, iar pentru oul dorit și căutat nu s-a găsit încă o găină care să-l facă.

Radu ULMEANU