La Centenar, birjar!

        Ziua cea mare a unirii Ardealului cu patria mamă, România, este o piatră de hotar în istoria noastră. La 1 decembrie vom trăi toți, cu mic, cu mare, momentul în care se vor împlini cei 100 de ani de la evenimentul de importanță maximă pentru noi, când românii din această atât de încercată parte a țării au decis să termine pe veci cu stăpânitorii străini, fie maghiari, fie chezaro-crăiești, toți de aceeași teapă, la fel de fără cruțare. Stăpânitori cum unii ar vrea să devină din nou, dacă împrejurările pe plan mondial le-ar permite. Dar și cele interne, pentru că aici, din păcate, nu stăm deloc bine. Ungaria, după ce a obținut dreptul de-a acorda cetățenie maghiară aproape oricui își exprimă o asemenea doleanță, investește cu sârg în localitățile bine cunoscute în care maghiarii sunt majoritari. Și care, prin această simplă realitate, încearcă pe diverse căi să se sustragă autorității statului român și, totodată, să creeze condiții imposibile de viață românilor pe care nu-i pot maghiariza, așa cum au făcut-o, cu atâta succes, în Ungaria. Nu întâmplător populația românească a acestor ținuturi se subțiază de la un an la altul, ceea ce ar trebui să fie un grav semnal de alarmă pentru statul român. Ceea ce, evident, nu se întâmplă.
        Am spus statul român, pentru că aici e marea bubă a noastră, ca să nu spun de-a dreptul buboi. Departe de a se interesa de soarta acestei populații românești tot mai vitregite din cauza atitudinii opresive a autorităților locale, singura grijă a guvernanților este să dea noi și noi drepturi minorității maghiare din țară, discriminindu-i până la urmă pe români. Asistăm la veșnicul șantaj al parlamentarilor UDMR la adresa guvernului, căci, dacă obținerea autonomiei pe criterii etnice este (încă!), un deziderat al lor imposibil de atins, politica pașilor mici dă roade din ce în ce mai semnificative. Guvernul PSD și partidul cu Dragnea la cârmă, covârșit de singurul său ideal, acela de a-și salva pielea și a-și prelungi poziția în fruntea bucatelor, este dispus să dea tot. Păi, dacă nu se interesează deloc de starea și bunăstarea populației întregii țări decât în măsura în care micile pomeni pe care le aruncă din când în când pentru a da iluzia respectării unui program de guvernare funambulesc cu care a câștigat alegerile și duce țara de râpă, de ce am crede și am pretinde că s-ar putea interesa de soarta unor români minoritari în propria țară, care sunt tratați ca în vremurile de tristă amintire ale dualismului austro-ungar.
        De aici și formalismul total al sărbătoririi Centenarului Marii Uniri. Mereu la vânătoare de sprijin și de voturi, banii guvernului, ca și ai primăriei capitalei, se scurg fără încetare în acoperirea cheltuielilor exorbitante fie pentru pensiile speciale ale categoriilor mereu favorizate, fie pentru realizarea batjocurii numite Catedrala Neamului, care îi vine Preafericitului precum chelului tichia de mărgăritar. Confruntată cu problemele cauzate de înalții prelați, dedați fie câștigurilor deșanțate din fel de fel de afaceri nu prea curate, fie poveștilor la fel de sordide ale plăcerilor trupești, Patriarhia a ales calea senină a ascunderii gunoiului sub preș, singura preocupare fiind, de asemenea, obținerea a cât mai multe venituri din toate părțile. Recentul referendum pentru așa-zisa familie tradițională, un eșec deplin și încă neasumat, atât al partidelor la guvernare cât și al BOR, a supt și el milioane bune de euro din vistieria țării. În schimb, din câte se aude, banii pentru sărbătorirea de la Alba Iulia a Marii Uniri nu s-au alocat încă și, posibil, nici nu se vor aloca vreodată. Se folosesc însă din plin pulverizatoarele de poleieli aurite, căci, dacă tot spunea Eminescu odată că la noi „totul e spoială, totu-i lustru fără bază”, de ce să nu-i dăm dreptate?
        Nu că Dragnea și ai lui s-ar omorî după poezie! Așa cum nu s-au omorât nici contemporanii Poetului. Dar boala e veche și singura deosebire, de la un veac la altul, poate fi doar una de nuanță, sau de intensitate. În rest, cum am fost, așa rămânem, pentru a-l cita din nou pe marele și nefericitul poet.

                                                                  Radu ULMEANU