Lucia Negoiță - Interviul Acoladei: CARMEN FIRAN
Claudia Moscovici - Memorie personală şi istorie politică


                      Interviul Acoladei: CARMEN FIRAN



„Nu a fost nevoie să mă adaptez la Lumea Nouă, ori să-mi înăbuş nostalgii”

        De la I.D. Sîrbu am luat gustul de a gândi pe cont propriu
        Dragă Carmen Firan, am credinţa că o pagină albă ne apropie mai mult decât privitul în ochi, faţă în faţă, printre rumorile camerelor de luat vederi. Nu mă îndepărtează de starea aceasta mărturisirea pe care o făceai unui minunat poet, singular / singuratic, Ion Zubaşcu, în urmă cu vreo 9 ani. Spuneai atunci că la New York te simţi acasă... De unde a venit această adaptare naturală, fără efort, în care, presupun, ai primit şi ai oferit la randul tău, o preţioasă parte de omenesc şi de vitalitate?
        Ce ai lăsat în urmă şi cum ai luat decizia de a ataca Lumea Nouă? În pragul unei vârste a maximei vitalităţi în care, poate, a contat mai mult „privirea înainte”...

        Am avut dintotdeauna neastâmpărul drumului. De foarte tănără, înainte de culcare, mă imaginam trăind în tot felul de spații străine, multe nu știam cum arată în realitate, mă închipuiam adormind într-o cameră care se deschidea la ocean ori într-un oraș pulsând de lumini. Am și o mare curiozitate pentru oameni și locuri, pentru diferențe și diversitate. Am ajuns la New York în 1997 ca director de programe la Institutul Cultural Român. Călătorisem mult după Revoluție, aveam orașe preferate în Europa, dar cât ar părea de ciudat, din prima zi New Yorkul a rezonat cu totul neobișnuit pentru mine. Era ca și cum m-aș fi născut și acolo. Rezonam la energia și intensitatea lui, recunoșteam necunoscutul, mă simțeam mai tânără și mai puternică. Stârnită. Un sentiment dublu, de cuceritor cucerit. Nu a fost nevoie să mă adaptez la Lumea Nouă ori să-mi înăbuș nostagii. Am ajuns adaptată din prima zi. Știu că mulți nu înțeleg apetența pentru spațiul american ori fascinația New Yorkului, înțeleg uneori și de ce, eu sunt însă în apele mele acolo și chiar și acum, după 20 de ani, am aceeași candoare și am rămas cu spiritul orașului într-o conspirație benefică. Am avut un instinct bun, m-am reinventat, am renunțat la multe dar am fost și răsplătită. Nu vreau să idealizez spațiul american, cu atât mai puțin azi când trăim un experiment politic fără precedent, vorbesc despre un destin personal.
        Cum interviul nu respectă o cronologie strictă, să facem puţină istorie personală. În ce moment al vieţii a devenit pentru tine poezia/ literatura o fermă opţiune? Care au fost mentorii, îndrumătorii?
        Am început să scriu de foarte mică, poezii și basme. Tot din instinct. Imaginația, subconștient, mă ținea departe de singurătate. Ca studentă la facultatea de matematică din Craiova urgența de a scrie s-a transformat în datorie. Au contat mult lecturile, eram o cititoare avidă, curiozitatea de a mă afla în preajma unor oameni care mă incitau intelectual și cărora le datorez mult, Eugen Negrici și Sina Dănciulescu, dar mai ales I.D. Sîrbu, care mi-a fost şi mentor și model. I-am fost recunoscătoare pentru orele numeroase pe care și le-a pierdut cu mine, am învățat mult, m-a eliberat de presiunea ambiției, de așteptarea de a fi acceptat sau recunoscut de instituții de orice fel. De la I.D. Sârbu am luat gustul libertății de a fi tu însuți, de a gândi pe cont propriu și a scrie în eter. A contat și atmosfera din familie, casa plină de cărți, discuțiile noastre interesante, apetitul pentru călătorii și aventură. Părinții mei mi-au inspirat toleranța și respectul pentru diversitate, poate de aceea adaptarea mea la New York a fost atât de naturală și ușoară. Într-o lume închisă, părinții mei trăiau cu ușile minții deschise la perete. Tata este o forță și azi, la fel de tânăr la suflet și la minte ca în tinerețea mea.
        Aveai câteva cărţi de poezie în momentul în care te-ai stabilit în America. Recunosc că adaptarea ta în lumea literară a avut un grad de spectaculozitate: ai cunoscut poeţi şi traducători de valoare, ţi-ai făcut prieteni în breasla literară, ai călătorit, ţi-ai întemeiat o nouă familie. Nu mai contează procentul de viaţă pur şi simplu sau cel de literatură. Ce consideri că s-a întâmplat esenţial odată cu creşterea numărului cărţilor tale, acolo, în America? Cât datorezi celor pe care i-ai întâlnit?
        Când am ajuns în America eram o poetă matură în țara natală, dar, literar, nou născută la New York. A trebuit să o iau de la zero. Noroc că îmi ucisesem orgoliul la timp. Nu am avut mari așteptări, dar am muncit mult și am avut și mare noroc. Pe de o parte echilibrul familiei, soțul meu grozav care îmi e partener în toate, băiatul meu care iată, m-a și facut de câteva luni bunică, prieteni solizi făcuți târziu, într-o țară străină, care mi-au devenit frați de drum lung. Le datorez enorm.
       
        Locuiesc în cuvânt ca într-o „camaşă de apă”
       
        Ai schimbat percepţia, felul tău de a scrie, de a simţi poezia? Dacă da, cum te regăseşti în poeta care erai la 20, la 30, la 40 de ani?
        Am publicat în urmă cu ceva ani o antologie din 11 cărți de poezie. Aceleași obsesii altfel coafate, mă recunosc în toate. Locuiesc în cuvânt – păcătosul de sfânt – ca într-o cămașă de apă care a luat forma vârstelor mele. Mai cred că nu ne schimbăm odată cu trecerea timpului, așa după cum sufletul nostru se spune că are o singură vârstă, cea în care ne-am simțit cel mai bine.
        Ai nostalgii? Ale unui loc anume, ale experienţelor netrăite?
        Cu nostalgiile stau prost. Mi-ar fi plăcut să am câteva vieți și în fiecare să trăiesc în altă parte și să încerc altceva. Când călătoresc, mai ales, simt pe o de o parte cum timpul se dilată și câștig ani, pe de altă parte scurtimea vieții. Sunt mare pofticioasă de întâmplare și acțiune. Am tihnă interioară, dar și defectul nerăbdării. Nu mă plictisesc niciodată cu mine grație imaginației și gândurilor, dar mă plictisește repede o realitate stearpă ori haotică. Poate de aceea New Yorkul m-a sedus definitiv,cu energia lui vibrantă și oferta inepuizabilă care nu lasă loc nostagiilor. Eu nu am căutat să dau lovitura în America, ci să-mi găsesc liniștea. Și mi-am găsit-o, în cel mai neliniștit oraș. Cred că libertatea mai înseamnă să te simți bine în pielea ta și să fii împăcat cu reușitele și limitele.
       
        Îmi trag energia din lecturi şi călătorii
       
        Descrie, te rog, o zi la New York. Un obicei, un hobby la care nu renunţi. Ai o plăcintă preferată? Un scriitor pe care îl admiri ?
        Fiecare zi e altfel, și fiecare intensă. Am multe obligații și încerc să-mi fac timp și pentru plăceri. Citesc, scriu, merg la spectacole seara și la evenimente literare, lucrez vara în mica grădină din spatele casei unde am plantat tot ce se poate, inclusive o tufă de leuștean, bujori, viță de vie, un smochin… Într-o altă viață mi-aș fi deschis un mic bistro cu supe. Le numesc supe de nimic. Pot inventa nesfârșite rețete cu ce vegetale am în frigider la momentul acela, dulci sau acre, cu diverse condimente. În România îmi plac covrigii. Cum ajung în București alerg la prima covrigărie, iau și cu mine la New York când plec. Scriitori preferați? Am mulți, pe unii îi recitesc, pe alții îi descopăr. Citesc și revistele americane The New Yorker, New York Review of Books și Atlantic. Din lecturi îmi trag energia, ca și din călătorii.
       
        Trăim vremuri neliniştite şi periculoase
       
        Urmăreşti politica? Crezi în rolul providenţial al celor ce coduc destinele lumii?
        Urmăresc viața politică, firește, nu cred în turnul de fildeș, ce decid liderii, actele și alianțele lor ne afectează pe toți. Din păcate în America trăim un experiment pe care nu mi l-aș fi imaginat, așa cum n-aș fi crezut vreodată ca atacul terorist din 11 septembrie 2001 să fie posibil în New York. Prestația președintelui Trump e umilitoare pentru America, comportamentul lui e jenant în fața lumii. Există și elemente pozitive ale acestui accident istoric: Pe de o parte democrația americană se dovedește mai puternică decât încercările de alienare în interior, pe de altă parte Europa se unește în fața furtunii Trump. Trăim vremuri interesante. Dar neliniștite și periculoase. O nouă ordine mondială mocnește, din Orientul Mijlociu și lumea arabă, până în Asia. Europa se reașează după Brexit și după vizita lui Trump, cu toate consecințele ei pentru aliați.

                                                                                        Lucia NEGOIŢĂ




                          Memorie personală şi istorie politică



Claudia Moscovici este româncă de origine. Autoarea a emigrat în SUA când avea 11 ani. Este profesor de filosofie, artă, literatură şi istoria ideilor la Boston University şi Michigan University, romancier şi critic literar şi de artă. A devenit cunoscută ca autoare a cărţii Velvet Totalitarianism (Rowman and Littlefield Publishing, 2009), un roman autobiografic plin de înţelesuri despre impactul regimului comunist asupra unei familii din România, care a supraviţuit opresiunii şi a dovedit forţa interioară a omului. Romanul a fost tradus în limba română sub titlul Între două lumi (Editura Curtea Veche, 2011). Lucrările autoarei sunt însufleţite de dubla pasiune pentru filosofia politică, şi pentru mişcările romantice şi postromantice, tratate în cărţi precum Romantism and postromantism (Rowman and Littlefield Publishing, 2009), Gender and Citizenship (Rowman and Littlefield Publishing, 2000) şi Double dialectics (Rowman and Littlefield Publishing, 2002). Alte cărţi: Dangerous Liaisons (Hamilton Books, 2011) şi The Seducer (Hamilton Books, 2012).
       
        Henrieta Şerban: Este o adevărată plăcere să vă prezint cititorilor, doamnă Claudia Moscovici, gânditor politic, romancier şi critic literar, dar cred că cea mai bună prezentare este cea pe care persoana însăşi o face despre sine.
        Claudia Moscovici: Doamnă Şerban, plăcerea este reciprocă.Apreciez ocazia de a răspunde la întrebările dvs.
        H.Ş.: Sunteţi autoare a cărţii Velvet Totalitarianism. Ce v-a determinat să scrieţi această carte? A fost, într-o oarecare măsură, vorba de un interes terapeutic?
        C.M.: Am migrat în SUA când aveam 11 ani şi am dorit să scriu povestea vieţilor noastre în România comunistă. Nu doar povestea vieţii mele, ci a atâtor români ce au trăit sub autocraţia comunistă. Pentru că eram şi profesor universitar şi mamă a doi copii, mi-a luat mult să termin romanul. Aproape zece ani. Aşa că am avut timp suficient să cântăresc de ce scriam despre aceasta. M-am întrebat: de ce să scriu o ficţiune istorică despre Războiul Rece, o epocă mai mult expediată acum în cărţile de istorie? De ce este atât de importantă pentru mine istoria comunismului românesc şi cui mă adresez scriind o ficţiune despre aceasta? O întâmplare m-a făcut să mă concentrez şi mai mult asupra acestor întrebări. Nişte prieteni ai părinţilor mei, care aveau un fiu nu cu mult mai tânâr decât mine, ne-au spus că acesta îşi aminteşte doar un singur lucru despre viaţa sub regimul lui Ceauşescu la mijlocul anilor 1980, când încă nu era adolescent. Acum ajuns la vârsta de treizeci de ani, tânărul îşi aminteşte că în copilărie era ceva obişnuit să se ducă la culcare cu căciula şi haina pe el în timpul iernii, deoarece nu era nici căldură şi nici apă caldă în apartamente în perioada de sfârşit a anilor ’80. Dar nu-şi mai amintea mare lucru din viaţa grea pe care o îndurau oamenii sub dictatura lui Ceauşescu. Ştie în mod indirect, de la membrii mai în vârstă ai familiei şi din cărţile de istorie, de amintirile copilăriei care sunt pentru mine destul de vii, şi pe care am vrut să le descriu şi altora în scrierile mele. Una e să citeşti despre instituţii şi evenimente ce au caracterizat viaţa în România totalitară şi cu totul altceva este să le trăieşti. Pentru familia mea şi pentru mine, evenimentele pe care le descriu în lucrarea intitulată Între două lumi sunt reale. Ca urmare, am avut o puternică motivaţie personală să procesez trecutul comunist şi să îl transform în ficţiune. A fost un proces terapeutic, aşa cum spuneţi şi în întrebare, din două motive principale. Scrisul m-a ajutat să diger un trecut dureros dar şi să construiesc o punte între viaţa mea din România comunistă şi viaţa din Statele Unite. Aceste părţi din trecutul meu au fost în mod radical diferite încât mă loveau ca două lumi paralele. Am părăsit România între două vârste, în preadolescenţă. Toţi adolescenţii simt o ruptură între viaţa de copil – când sunt foarte dependenţi de părinţi, bunici şi profesori – şi viaţa de tânăr, când îşi găsesc propria identitate. Dar această ruptură este şi mai acută şi mai traumatizantă atunci când treci de la o cultură la alta şi experimentezi societăţi şi tipuri de guvernare atât de diferite. Revenind la întrebarea iniţială, motivaţia mea de a scrie acest roman istoric este deopotrivă personală şi terapeutică (să lucrez cu amintiri din copilărie păstrate în psihicul meu), de creaţie (să le transform în ficţiune) şi istorică (să contribui la memoria colectivă a trecutului comunist al României).
        H.Ş.: Totalitarismul a produs o realitate tristă, o adevărată domnie a fricii. De ce să apropii ideea de „catifea” (aluzie la titlul din limba engleză, Velvet Totalitarianism) de conceptul de „totalitarism?”
        C.M.: Folosind cuvântul „catifea” şi făcând aluzie la revoluţia mai blândă, „Revoluţia de catifea” din Cehoslovacia, am dorit să pun în contrast regimul lui Ceauşescu şi alte dictaturi comuniste în a doua jumătate a secolului XX, pe de o parte, şi epoca stalinistă din Europa de Est din prima jumătate a secolului XX, pe de altă parte. Stalinismul a fost cel mai rău prin faptul de a fi omorât zeci de milioane de vieţi în gulag, prin procesele colective şi epurările efectuate de Poliţia Secretă şi prin politica de înfometare voită a unor regiuni întregi (cum e cazul Ucrainei). În România, viul memoriu al Lenei Constante, The Silen Escape, surprinde ororile fazei staliniste din perioada regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cu toate acestea, dacă stalinismul a fost încă şi mai rău, aceasta nu înseamnă că Ceauşescu nu era şi el îngrozitor. În fapt, condiţiile din România din aşa numita „Epocă de Aur” erau în mod evident mizerabile. Îmi amintesc din copilărie că trebuia să stăm la cozi lungi pentru ceva provizii de mâncare, îmbrăcăminte şi bunuri casnice. Apa caldă şi căldura erau raţionalizate. La sfârşitul anilor ’70, Poliţia Secretă a instalat microfoane în aproape toate casele şi apartamentele. Întreaga populaţie trăia cu frică. Aşa cum spunea un cetăţean român unui ziarist francez în timpul căderii regimului comunist: „Era un sistem care nu distrugea fizic oamenii – în realitate nu mulţi au fost omorâţi; dar era un sistem care ne condamna să ne luptăm pentru cel mai jos nivel de hrană fizică şi spirituală. Sub Ceauşescu câţiva au avut parte de o moarte violentă, în schimb întreaga populaţie era pe moarte”. Deşi lucrarea intitulată Între două lumi în limba română sau Velvet Totalitarianism, în limba engleză, se axează mai ales pe România, sute de milioane de est-europeni au dus vieţi asemănătoare celor pe care le descriu, luptându-se zi de zi împotriva sărăciei, foamei, îndoctrinării de stat, supravegherii, cenzurii şi opresiunii în regimurile comuniste post-staliniste. În fapt, chiar dacă nu era tot atât de rău precum stalinismul – şi prin asta era o formă
                                                                          Interviu de Henrieta Anişoara Şerban