Interviul Acoladei: FLORICA BUD


Farmecele, jocurile și inventivitatea literaturii

  Am în față în această amiază a lunii martie, 2018, în chiar pragul aniversării tale din Pești, două elegante volume apărute la eLiteratura, pe care le-am citit cu interes.Unul dintre ele marchează o aniversare care a dat anului 2017, o generoasă miză literară de evaluare a activității tale literare neobosite în domeniul prozei, poeziei, publicisticii, literaturii pentru copii, activității publice. Putem aminti aici și ecourile unor cărți traduse în lume. În două decenii jumătate te-ai luat la întrecere cu timpul. Al doilea volum este o reeditare a romanului tău de succes „Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi”. Cum ai primit semnul acesta de viață, în plan personal, în cel literar?
  Nu sunt chiar pește, după cum nu sunt chiar berbec. Cum zodia Berbecului și-a însușit ziua de 21, considerată prima zi de primăvară, iar de un timp încoace și Ziua Internațională a Poeziei, normal ar trebui să mă consider berbec. Mai mult ca sigur că am luat caracteristici și de la o zodie și de la alta, important e să nu le fi ales doar pe cele negative. Până la o anumită vârstă am fost mai mult pește. După aceea, mai de voie mai de nevoie, m-am berbecerit. Poate este greu de crezut, dar în adolescență și în prima tinerețe am fost poetic de timidă, rușinoasă și tăcută. După schimbarea orânduirii socialiste în noua orânduire, căreia nimeni nu are curajul, vremea sau dărnicia să-i dea un nume, am fost nevoită să cobor, încet-încet, să nu mă zdruncin prea tare, pe Pământ. Până la un moment dat am reușit să păstrez un echilibru precar între cele două stări. Dar, îmi place ori nu, trebuie să accept ideea că voi sfârși prozaic... de prozaică. Ceea ce mi se pare o înfrângere de-a dreptul dramatică. Câteodată mai sunt ceea ce trebuie să fiu în acel moment, pește sau berbec. În zodiacul druidic sunt stejar. Dacă vrei să fii stejar, va trebui să vezi lumina zilei doar în 21 martie. Mă simt îndatorată mamei, m-a adus pe lume într-o zi atât de frumoasă și desigur sunt ca primăvară, ba râd, ba plâng, ba mă simt foarte fericită, ba mă întristez brusc. Dacă m-ar fi botezat Ghiocela, aș fi pe deplin mulțumită. După ce am adus pe lume un băiat și o fată, mi-am dat seama că nu este așa simplu să alegi o zi deosebită pentru copiii tăi, mai ales dacă nașterea este naturală. Ca urmare i-am fost și mai îndatorată mamei, dar și nemulțumită de mine, că nu le-am putut oferi copiilor mei, Roxana și Alexandru, zile de naștere emblematice sau, într-un registru modern, zile cu roșu în calendar sau măcar zile cu tematică.
  Volumul aniversar, „Oglindă în timp” nu cuprinde doar activitatea mea literară, alături de câteva repere personale ci și aspecte ale activității literare în care i-am prins și pe cei din jurul meu, în secvențe scrise sau în secvențe fotografice. Am colaborat foarte bine cu Prof. Vasile Poenaru, directorul Editurii „eLiteratura” și cu colectivul editurii. Tot aici am scos volumul de pamflete, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de sex” și reeditarea romanului „Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi”. Am făcut lansări la Târgul de Carte „Gaudeamus”, 2016. În vara anului trecut am lansat și varianta în limba engleză a acestui roman. Urmează ca el să fie tradus și în limba spaniolă.
  Ai scris nu o dată despre spațiul originar. Mândria față de locurile nașterii nu poate fi o vorbă goală. Care sunt temeiurile legăturii spirituale cu vatra Ulmenilor, vatră care a dat atâția cărturari de seama, ieri, ca și azi?
  Este vorba despre localitatea Ulmeni-Sălaj, așa cum scrie încă pe clădirea gării. Acum proaspătul oraș nu mai face parte din județul Sălaj, ci aparține de județul Maramureș. De altfel am văzut că în țară mai există două localități cu acest nume. Tot de orășelul Ulmeni aparține și așezarea Tohat, unde s-a născut Petre Dulfu și de unde se trage și cărturarul Petru Bran. Tot de Ulmeni aparține și satul Chelința în care s-a născut maestrul Emil Gavriș. În acest sat își duce traiul și impetuosul poet și prozator, Vasile Morar. Din Ulmeni se trage dintr-o familie de vază neamul Ulmeanu. Cap de serie fiind dr. Florian Ulmeanu, fondatorul Societății de Medicina Culturii Fizice din România și deținătorul Premiului Boullard al Academiei de Medicină a Franței. Auzisem de poetul și romancierul Radu Ulmeanu, nepotul doctorului Florian Ulmeanu, dar l-am cunoscut ceva mai târziu, după ce am început să colaborez la Revista „Acolada”. Deci nu sunt „pila” lui Radu Ulmeanu. Propunerea onorantă de a avea rubrica „Migdale dulci-amare” a venit din partea criticului Gheorghe Grigurcu. Nu am simțit nevoia, de la început, să scriu despre copilărie și despre sat. Am răspuns invitației criticului Dan-Silviu Boerescu de a participa alături de el și Cătălin Păduraru, cu un capitol intitulat „Rețete gustoase din Maramureș” în volumul „Mâncăruri de altădată, vinuri și vechi băuturi românești”, Grupul Editorial Trei. Am prins gustul acestui gen literar și am scos volumul „Mi-e dor de-o pohtă bună”, Editura „Mașina de scris”. Am răspuns invitației scriitoarei Andrea Hedeș, directoarea Editurii și Revistei „Neuma”. Ca urmare am o rubrică nouă, „Amintiri și pohte copilărești”, în această revistă care apare la Cluj-Napoca.
  De la mărturia subiectivă, ajungem la terenul dovezilor care vin în sprijinul cărților tale. Criticul Gheorghe Grigurcu îți face un portret memorabil.
  Mă opresc deocamdată la un fragment expresiv, semnat de maestrul Gheorghe Grigurcu: „Florica Bud sexagenară? Faptul pare neverosimil într-atât de energic tinerească se înfățișează producția d-sale literară care pare a nu avea relații decât cu timpul epocal ce poartă acum numele de postmodernism. Cu acel proces, să recunoaștem, în bună parte parcurs de modernism, al deformalizării, al renunțării la convenții, al destrămării și al amestecului genurilor și speciilor consacrate. Gravității i s-a substituit adesea o dispoziție ludică, farsa dinamitând, în cazul prozei, cutumele narative, într-o aventură ce tinde a trece de la iluzia „reprezentării” realității la o viziune echivalând exclusiv cu textul”.
  Ce resurse s-au declanșat la scrierea romanului, care este un fel de cap de pod ce se deschide către pamfletele tale unice?
  Romanul de mare succes „Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi” este o carte pe care am conceput-o după o perioadă de aproape șase ani, răstimp în care am luat hotărârea dureroasă de a renunța la scris. Începusem o activitate grea, care nici nu mă atrăgea, fiind dintr-un domeniu în care nu aveam experiență, eu fiind inginer. Dar, cum am crescut și m-am format sub imperiul lui „trebuie”, m-am pornit fără să stau prea mult pe gânduri. Și în același timp am fost câțiva ani și șefa de șantier a casei familiei, aflată în renovare, atribuțiune deloc simplă, dimpotrivă mare consumatoare de energie și sursă de nervi. La toate acestea s-au adăugat niște decepții literare, tocmai pe tărâmul în care îmi pusesem speranțele că îmi voi găsi echilibrul. Eram deja membră U.S.R. Anul acesta fac douăzeci de ani de apartenență. Dacă nu aș fi apărut în Dicționarul General Al Literaturii Române, editat de Academia Română în 2005, chiar că aș fi pus punct scrisului. Domnul Andrei Nestorescu, pe care nu-l cunoșteam pe atunci, îmi făcuse o prezentare atât de frumoasă încât m-a făcut să mă simt vinovată. Îi datoram lui Andrei Nestorescu măcar o carte. Aveam impresia că Domnia Sa, scriind acel articol, a semnat un cec în alb. Ultima carte lansată a fost „Billclintonienii” în anul 1999. După aproape șase ani de pauză pierdusem exercițiul scrisului. Începusem să cred că l-am rătăcit de tot. Nu mă chinuia nicio idee și nu credeam că voi reuși să scriu, măcar o pagină. Am început să transcriu la mașina de scris fraze din cărțile mele mai vechi. Mă îngrozea lipsa bucuriei de a scrie. Nu mai simțeam acea exaltare pe care mi-o dădea scrisul, exaltare care și-a dat drumul greu. Acum nu îi mai permit să mă părăsească. Cartea „Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi” a apărut în 2005 și am lansat-o tot la Târgul de Carte „Gaudeamus”, București, în toamna aceluiași an. Este de altfel târgul meu preferat de carte. Am primit pentru acest roman, Premiul A.S.B., Secția Pentru Copii și Tineret.Nu am făcut niciodată un secret că scrisul și statul pe scaun nu mi se potrivesc temperamentului. Mereu am țopăit și sărit într-un picior, iar lecțiile mi le făceam umblând prin casă. Niciodată nu am crezut că mă va ține ceva legată de scaun, ore în șir. Să nu mai spun ce scris de mână am! Și ce greu îmi venea să-mi fac temele de casă. Învățatul a fost mai simplu, fiind foarte atentă în clasă și având și o memorie excelentă. Consider o pedeapsă primită direct de la Domnul și o capitulare tristă în fața vieții. O capitulare onorabilă totuși. Un alt fragment de portret aparținând tot criticului Gheorghe Grigurcu îmi dă în continuare un mare curaj: „Angajând cuvintele într-un joc continuu, Florica Bud parodiază fără complexe discursul prozaic tradițional și, implicit, perspectiva rațională, cuminte, asupra lumii.Totul este întors pe dos, într-o imagistică de-o imprevizibilitate ștrengărească. Sub emblema unui patetism degrevat de solemnitate, împins spre ironie. Dacă pentru unii absurdul e un prilej de angoasă, d-sa nu se dă în lături a cocheta cu acesta, a încerca să-l seducă stilistic, a-l îneca în spuma savuroasă a unei nesecate improvizații frazeologice”.
  Cine te citește observă o dimensiune polemică a scrisului tău. Putem vorbi despre un paradox al feminității, al condiției umane, la răspântia atâtor factori care o revelează.Ce caracterizează condiția feminină a feminității în peisajul postdecembrist? De unde iei substanța pamfletelor pe care le publici în Acolada?
  Sunt de acord doar cu feminitatea, nu agreez feminismul și nici mișcările feministe. Chiar dacă ai mei s-au supărat pe mine că nu sunt băiat, fiind a doua fetiță a lor, nu am fost niciodată băiețoasă. Mă bucur că sunt femeie. Nici nu am făcut niciodată un secret din asta. Deși mai trântesc uneori câte un oftat, că ce bine ar fi dacă aș fi fost bărbat. Aș fi realizat mult mai multe, nu mi-aș fi pierdut vremea cu fleacurile femeiești arhicunoscute. Nu m-aș fi lovit nici de formula „nu se cade să fac asta, sunt femeie”, ce îmi iese în cale, când îmi este lumea mai dragă. Mă bucur de tot ceea ce ține de feminitate, începând cu rochiile, pantofii și tot felul de „zorzoane”. Într-un pamflet ce își așteaptă rândul susțin că manufactura tocului-cui este mai importantă ca descoperirea roții.M-am bucurat de maternitate, am savurat fiecare moment al sarcinii, m-am simțit importantă spre deosebire de neînsărcinatele lumii, care în superficialitatea lor vor să arate bine. Ca... să... ce? Să sucească mințile unor bărbați care oricum au mințile sucite din naștere?! Orice legătură cu realitatea și cu cititorii posibili este pur și simplu întâmplătoare. Am trăit în colectivități feminine, internate și cămine studențești. Îmi plac femeile care sunt femei. Nu îmi plac pantalonii și nu agreez cleopatricienele pe care le-ați întâlnit în pamfletele mai vechi. Sunt acele femei care înfășurate în covoare sunt dispuse să facă orice ca să obțină sau să acceadă. Le-am întâlnit mai rar în comunism, or fi fost, dar am avut norocul să nu îmi iasă în cale. Acum este lumea lor. Din pamfletele mele le-am pensionat și sper să nu mai revină niciodată. Să fie sănătoase și să se cleopatricească, din partea mea, cât vor. Din păcate celelalte femei nu au șanse de izbândă în fața lor.
  Literatura pentru copii îți seamănă... Ce îți propui când te adresezi celor mici, celor mari?
  Îmi place să scriu și pentru mari și pentru mici, mai ales dacă au simțul umorului. Altfel nu le-aș fi numit „Volume pentru adulți și alți copii”. Am început cu o familie de motani: Nu Motanul, tatăl, Da Miorlau, mama și Nu Și Da Pisoiaș, puiul. În copilărie aveam mereu pisici de care, eu fiind cea mai mică, mă ocupam; intra în sarcina mea de serviciu dar o făceam și din dragoste pentru ele. Erau păpușile mele.Mă bucuram când aveau pui, pe care îi învățam să mănânce lapte. Tata iubea mult pisicile. Mama mai puțin, dar ea era cea care mulgea... Mândraia. L-am purtat pe Nu Motanul în lumea calculatorului, a Pagerului, a Zmeului Semafor și am încheiat ciclul, cu tehnica modernă. Acum am doar câini. Când s-a născut Darius, primul nepot, am trecut la personaje canine, o familie numeroasă de câini. M-a bucurat colaborarea la Antologia de povești și desene: „Bookătăria de texte și imagini”, apărută în două volume, în anii 2009 și 2015. De partea textelor s-a ocupat Florin Bican și, de desene, Stela Lie. Ambele ediții au apărut într-o ținută elegantă, desenele fiind realizate de pictori consacrați. Sunt două volume minunate. Din păcate au apărut într-un tiraj restrâns. Mă simt bine că nepoții mei, alături de alți copii, se vor bucura citind povestioarele și savurând desenele realizate cu atâta pricepere.
  Care sunt dorințele tale, Florica Bud, la trecerea unui semnificativ prag?
  Îmi doresc ceea ce îi dorește toată lumea, sănătate și inspirație. Să pot face față rubricilor. Cum între timp mi-a mai adus barza o nepoțică, mă mai gândesc la o carte dedicată ei și tuturor copiilor. Pregătesc și o carte de poeme, fără să îmi impun un termen. Încerc să nu mai fac pauze mari, voite sau nevoite. Nu mai trăiesc cu spaima că ideile mă vor ocoli sau că îmi voi pierde spontanietea, umorul și ironia. Nu am cum să le pierd, când ținta numărul unu a ironiei mele sunt chiar eu. Mă gândesc la un „eu” siropos, smiorcăit, exaltat, cu gândurile în „nouri”. Nu îmi sunt prea simpatici cei care trag de mine să cobor pe pământ. Măcar să rămân cocoțată într-un pom sau pe un „huțuț” în bătaia vântului.
  În încheiere l-aș pomeni tot pe maestrul Gheorghe Grigurcu, care își încheie portretul, afirmând: „Textele volubilei, neobositei scriitoare sunt amprentate puternic de feminitate. Dacă pentru unii absurdul e un prilej de angoasă, d-sa nu se dă în lături a cocheta cu acesta, a încerca să-l seducă stilistic, a-l îneca în spuma savuroasă a unei nesecate improvizații frazeologice. Fapt ce se cade neapărat scos în evidență, Florica Bud răspunde cu succes unui criteriu eliminatoriu al creației literare: a izbutit să ajungă la un stil personal inconfundabil”.
  
  P.S. Dragă Lucia Negoiță, mă onorează învitația de a răspunde la interviul propus de tine. Îmi place să mă las provocată și să particip la genul de dialog, în care, „bietul” intervievat are impresia că aleargă prin sine, susținut de părintele interviului. Când de fapt este lăsat singur, după ce i s-a dat un bobârnac, să se descopere sau să se acopere la loc, dacă a făcut imprudența de a se fi dezgolit prea mult. Mulțumesc și îți doresc, ție și cititoarelor tale și ale Revistei „Acolada”, o primăvară frumoasă, cu multe mărțișoare. Și dacă feminătatea va fi mulțumită – de cum arată, de câte cadouri a primit, de câtă iubirea a curs către ea – să accepte că a sosit și rândul cititorilor să se bucure de partea lor de primăvară... plăcută, caldă și liniștită, măcar până sosește iepurașul!

                                                                                        Lucia NEGOIŢĂ