INTERVIUL ACOLADEI. ALEXANDRA                                                 MEDREA (II)

         
        Mi-am mărturisit cu altă ocazie admiraţia pentru puterea ta de muncă. Ai tradus mari scriitori, mai mult, poezia ta a comunicat cu spirite care s-au revelat în paginile scrise, fiecare după personalitate şi stil. Mi-ar plăcea să aud ce gândeşti după ce ai intrat şi ai definit lumea cărţii tălmăcite, într-o altă limbă, în limba română, cu alte sunete, cu altfel de echivalente... Cred că şi vârstele literaturii modifică felul de a gândi, de a fi, al unui scriitor. Primul pe listă este, desigur, „bătrânul” Nikos Kazantzakis...
        Având din totdeauna o tendinţă autodidactă, citesc cu înverşunare, caut mereu, cu gândul că într-o zi o carte va bulversa existenţa mea întreagă. Această carte este Raport către El Greco, devenită cartea mea de căpătâi. Cărţile lui Nikos Kazantzakis mă bântuie ca un frison al destinului, cu o forţă tainică, obscură.
        Traducerile mele sunt asemenea firelor de mătase care se desfăşoară din gogoaşă, când vine timpul unei clipe privilegiate. Aşadar, traducerea îmi apare ca un gest liberator, care îmi permite să ascult „ecoul” lăsat de autor în sufletul meu, să asimilez plauzibil viziunea lui, ca să pot apela la resursele infinite ale limbii române care, mai mult decât dicţionarul, păstrează cu o misterioasă tenacitate, „toate” cuvintele. Cred că traducătorul se hrăneşte din mitul lui Orfeu, asumându-şi coborârea în profunzimea abisală a cuvântului şi invocând revenirea sa în lumină. Placet experiri!
        Aleg singură cărţile pe care le traduc, îmi asum rolul dificil de „agent literar”, sunt complicele cărţii care îmi „încredinţează” paginile sale armonioase. În realitate nu sunt decât modestul „copist” căruia i se cere să scrie „frumos”, fără podoabe, să capteze „suflarea caldă şi îndărătnică” care însufleţeşte în chip miraculos cuvintele autorului. Am tradus mai multe cărţi ale marelui Cretan: Raport către El Greco, Fratricizii, Teatru: Melissa , Kouros, Cristofor Columb, Ascetica, Şarpele şi Crinul, Grădina de Piatră. Pe măsură ce traduc, îl „văd” aplecat deasupra hârtiei, chinuit de destinul dramatic al vremurilor sale, bântuit de visul armoniei universale, dorind să creeze o viziune în care toate antinomiile sunt reconciliate. Ochiul lăuntric, „privirea cretană”, sinteză a viziunii dionisiace a Orientului şi a viziunii apolinice a Greciei antice, este „ochiul” Cretei aflată la răscrucea dintre Africa, Europa şi Asia. „Poate sunt dansul şi moartea împreună?”
        Observator al lumii contemporane în raport cu lumea antică, cu miturile Eladei, Kazantzakis lansează cosmic „strigătul” său a cărui sursă este logosul grec, peste care se suprapun idei luminoase din surse diferite, considerate trepte spirituale: „Sufletul meu întreg este un strigăt şi opera mea ecoul acestui strigăt”.
         Invitată fiind de soţia scriitorului, Eleni Kazantzakis, într-o lungă călătorie în Grecia, am plecat ducând în sacul de voiaj cartea mea de căpătâi, Raport către El Greco, pe care o deschideam mereu, purtând-o ca pe un titlu de nobleţe. Am scris apoi un eseu, intitulat Grecia sau nostalgia lipsei de măsură, luând în titlu însemnul de pe frontispiciul casei lui Nikos Kazantzakis, de la Egina, en àgan! Adică „fără măsură”, trecând dincolo de îndemnul delphic al „măsurii”.
        Mă aflam atât de aproape de Acropole, încât simţeam duhul benefic al locului, Athena, întinzând braţul deasupra haosului cetăţii, întinzând numai braţul, pentru că zeiţa înţelepciunii nu-şi îngăduie să poarte arme în vreme de pace. Ascultând tăcerea Atticii, înlăuntrul meu se năştea o muzică unică în care se uneau freamătul veşnic al pinilor, ţârâitul greierilor, vuietul valurilor...
        Heraclion! Gălăgios şi prăfos, cu case albe, cu fântâni veneţiene, cu zidul veneţian, cu statui de eroi, de căpitani, de sfinţi, bărbaţi cu priviri aspre, înfocate, sobre, bătrânele care priveau lumea prin uşa întredeschisă, ca să intre o rază de soare, odată cu rumoarea străzii. Din locul numit bastionul Martinengo, Nikos Kazantzakis „priveşte” marea, veghind asupra Cretei, crucea simplă de măslin lasă piatra de granit să invoce epitaful cu cele trei fraze oraculare, la persoana întâi, asemenea spuselor delphice: Nu mi-e frică de nimic/ Nu sper nimic/ Sunt liber. Dincolo de hotarele Invizibilului însuşi autorul Odiseii, în statura lui măreaţă, mă privea aspru asemenea unui zeu extatic.
        Plecând din Creta, am luat cu mine un mănunchi de ierburi uscate, „Creta” închipuită pe un sac de călătorie, zâmbetul celor două femei care mă priveau în timp ce mâncam struguri pe malul mării şi depărtarea prefăcând totul în mireasmă, insula devenind un fir de busuioc purtat cândva după ureche...
        În eseul intitulat Traducând pe Nikos Kazantzakis, am subliniat ideea unui parcurs intransigent, al asumării traducerii cărţilor marelui Cretan într-o formă de „mimesis” personal, ba chiar într-o tentativă de modestă „autoprezentare”.
        Cea mai frumoasă apreciere a „Raportului către El Greco” mi-a fost dat să o aud de la un poet, fost student clujean, Vasile George Dâncu, care mi-a spus într-o zi: „Cartea asta mi-a schimbat viaţa!” Răspunsul meu a fost: „Şi mie.”
         Dragă prietenă, mă întrebi cum transpune traducătorul personalitatea celui tradus? Cred că trebuie să câştige pur şi simplu o viziune de ansamblu asupra operei şi personalităţii autorului, cu credinţa că traducerea este un adagio improbabil la o construcţie verticală. Ultima mea traducere din Nikos Kazantzakis este primul său roman, Grădina de Piatră1 scris direct în franceză, în anul 1936, la Egina, după întoarcerea sa din prima călătorie în China şi Japonia. Este singura carte în care autorul-narator este figura centrală, de unde vine interesul şi importanţa cărţii, dar modul său de participare la evenimente este lăuntric, un spectator care se identifică personajelor, care suferă, devenind un adevărat câmp de bătaie, lupta fiind semnul unei libertăţi deja cucerite. În paginile cărţii, autorul integrează lungi fragmente din Ascetica, asociate evenimentelor exterioare, devenite şi cauză şi efect. Cartea este un poem în proză, sunt pagini de o mare frumuseţe închinate iubirii pentru Siu-lan, o fiinţă magnetică, misterioasă, catalizând vieţile, dar intransigentă, concepând datoria ca pe o voluptate. Magnifică este atracţia autorului pentru templele budiste pe care le vizitează în Japonia şi China, în templul de la Nara, simţind că s-a plimbat peste neant, cea mai înaltă fortăreaţă a fericirii, gata să se piardă în imensitatea transparentă a neantului.
        De fapt, primul roman al lui Kazantzakis este Şarpele şi Crinul 2, o carte dedicată primei sale soţii, Galateea, o carte scrisă sub forma unui jurnal, închinat unei iubiri ce capătă proporţii halucinante. Scris în 1906, autorul îşi face intrarea în literatură la vârsta de douăzeci şi şase de ani, marcând spiritele prin forţa trăirii extreme a eroului său. Cartea este pusă sub semnul misterului, al candorii şi al tentaţiei, al trăirii crepusculare: Şi brusc, ca un regret sau ca o flacără stinsă, a pierit din trupul şi din sufletul meu, o, Aleasă, Amiaza fierbinte şi de neuitat a fericirii noastre – când ardea peste sufletele noastre soarele imens al iubirii... Amintind dimensiunea tragică a erosului platonician, născut din mitul androginului, eroul vizează un raport fuzional total, imposibil de realizat.
        Am tradus câteva cărţi din alţi autori: Evanghelia după Pilat3, aparţinând lui Eric Emmanuel Schmitt, o carte scrisă cu „smerenie în faţa inexplicabilului”; căci Dumnezeu nu poate fi redus la consideraţii personale, el fiind revelaţia primordială care scoate toate lucrurile din neant.
        Mă interesează creaţia lui Philippe Sollers, din opera căruia am tradus romanul Secretul 4, în care autorul încearcă să ne dezvăluie resorturile antinaturale ale lumii în care trăim; şi Călătorii Timpului5, un roman în care Sollers se dovedeşte un aventurier al Timpului cu patru dimensiuni: trecut, prezent, viitor şi un timp aflat şi la început şi la sfârşit. În plus, rămâne chestiunea Timpului invandabil, de o bogăţie ce nu poate fi evaluată în bani, ca un sold al diamantelor în afară de orice control... Sollers, „călător solitar” în hăţişul Timpului, zâmbeşte asemenea lui Heraclit în templul său din Efes, întrebându-se: „Ce poate fi mai neliniştitor decât o carte? Îi bate inima. Ea se ascultă...”
        O femeie atât de frumoasă precum eşti îşi sporeşte farmecul prin poezie. Poezia e reper permanent, e meditaţie, e ancorare într-o lume mai puţin utopică, mult mai prezentă, de fapt, în cotidianul „apoetic”. Mi-ai trimis recent două cărţi semnate Matthieu Ricard, Arta Meditaţiei şi Drumuri spirituale – Mică antologie din cele mai frumoase texte tibetane. Eu văd în aceste cărţi o cale, nu singura, dar profitabilă, pentru poezie, ca esenţa ce se vrea descoperită în toate formele de vieţuire spirituală. Să fie o contradicţie cu cercetarea de tip lingvistic pe care nu ai părăsit-o defel?
        Da, ar fi trebuit să scriu mai mult poezie, dar cred că poezia se naşte din cuvintele alese ale cărţilor mele, înşirate ca „Purtata fetelor de la Căpâlna”, un dans în contratimp al fetelor, una cântă, următoarea dansează, acest joc lin durează şapte minute, semnificând curgerea Târnavei... Un simbol al tradiţiilor ardeleneşti, al curgerii line, poate şi a Timpului...
        Iată o „purtată” poetică: „Ca o cetate/ pierdută/ în adânc de mare/ viaţa e o floare/ de hiacint/ căzută/ în adâncul său/ abisal”... (Absenţă). Sau: „De la izvor/ până în adâncul/ neantului/ în mâna mea/ o floare de hiacint/ himerică reflectare/ a cântului/ scânteietor/ al începutului”...(Izvor). Şi încă: „Pe mine mă caut/ în praful de sidef/ căzut din stele/, în ardoarea/ clipei veneţiene/ şi în lumina/ ce îmbracă/ în nacru/ femeile lui Tiţian...” (Sidef).
        Irina Petraş scria în RL: „E o poezie elementală, scăldată în lumină. Elementele apar în fiecare pagină, eroii delicatelor poeme sunt pământul, marea, nisipul, iarba, văzduhul, toate sub cer, sub strălucirea soarelui, în reverii suspendate, insinuante, între vis şi trezie, bântuite de viziuni şi fantasme.”
        Pe bună dreptate, iubită poetesă, putem vedea în aceste cărţi budiste o cale profitabilă pentru poezie, descoperită în toate formele de vieţuire spirituală. Nimic din ce e omenesc nu mi-e străin şi orice formă de libertate de gândire îmi este aproape. În călătoriile sale în Orient, Nikos Kazantzakis admiră templele budiste şi grădinile japoneze, concepute în urmă cu sute de ani de călugării budişti, care au adus această artă din China. Mai târziu, arta grădinilor a fost preluată de marii maeştri ai ceaiului, de artişti, de poeţi, de pictori, de grădinari specialişti.
        Fiecare grădină este concepută ca un poem, ca o operă de artă şi exprimă un concept abstract: seninătate, puritate, solitudine, măreţie, grandoare eroică, miracol, divinitate, arta fiind o prelungire a naturii, opera divină şi opera omului se confundă, pe acest tărâm omul pare să-şi descopere spiritul divin.
        Cultivând grădinile înţelepciunii cu mari maeştri ai budismului tibetan, Matthieu Ricard, o personalitate admirabilă, om de ştiinţă şi traducător al cărţilor budiste tibetane, consideră cunoaşterea o constantă a gândirii, un ferment al binelui altruist, al libertăţii.
        Matthieu Ricard este fiul filosofului François Revel, tatăl ateu, fiul călugăr budist şi om de ştiinţă, translator al lui Dalai-Lama, dar trăind monastic, la mănăstirea Shechen din Nepal. A scris şi a tradus multe cărţi, iar tatăl şi fiul au scris împreună un dialog, o carte tradusă în română sub titlul Călugărul şi Filosoful.
        Şi iarăşi aduc un elogiu lui Kazantzakis, animat de un sentiment religios nonconformist în care descifrăm viziunea teocraţiei minoane, când zeii erau la nivelul omului, umanismul grec, „trompeta Judecăţii de Apoi creştine”, confruntarea sa cu neantul, libertatea ultimă în budism, conştient de faptul că fiecare neam, fiecare epocă pune propria sa mască pe eterna şi în veci neschimbata faţă a divinităţii”..
         
                                                        Paris, 9 noiembrie 2018
                                                            Alexandra Medrea
         
                                                            Interviu de Lucia NEGOIȚĂ
         
        [1] Nikos Kazantzakis, Grădina de Piatră, Humanitas, 2018, traducere de Alexandra Medrea.
        [2] Nikos Kazantzakis, Şarpele şi Crinul,  Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2005, traducere de Alexandra Medrea
        [3] Eric Emmanuel Schmitt, Evanghelia după Pilat, Humanitas,  2010, 20015.
        [4] Philippe Sollers Secretul, RAO, 2013.
        [5] Philippe Sollers, Călătorii Timpului, RAO, 2016.