Revista Acolada

Interviul Acoladei: VICTORIA DRAGU DIMITRIU
Din lutul orașului pe care îl iubesc


        Dragă Victoria, BOOKFEST 2018, târgul tradițional de la începutul verii, ți-a adus un dar prețios: romanul "Reproducere color", Ed.Vremea, colecția "Planeta București". Cărțile tale de proză și – primele – cele de poezie își văd astfel în timp, noul, ultimul născut, rânduit să apară, într-o fericită înlănțuire, după șirul celor peste 15 volume dedicate "poveștilor despre București". Începând cu 2004, nu cred să fi trecut vreun an fără poveștile tale spuse de doamne, domni, statui, portaluri, comori, biserici, fântâni, case, intrate – toate – cum s-a văzut, în memoria definitivă a orașului.
        Succesul de public a întrecut așteptările. Stau mărturie nu doar stocurile epuizate, ci chiar categoriile de cititori care intră în librărie si țintesc un anume tip de carte-document, așa cum ai gandit-o tu. De unde s-a hrănit acest preaplin al iubirii tale pentru București?

        Din tot ce vedeam, din tot ce auzeam în jurul meu, pe măsură ce creșteam, mi se aduna în inimă căldura pentru București. Mă fermecau pavajele din granit colorat strălucind în ploaie, pe Calea Dorobanților, pe strada General Cernat, în piața Gării de Nord, iubeam cei doi castani din fața blocului nostru din Spătarului și cei trei castani de dinaintea casei bunicilor, livada școlii, Parcul Kiseleff cu stația terminus a tramvaiului 20, Statuia Aviatorilor, în adâncul străzii Arhitect Ion Mincu, unde era școala mea, camera hărților, scara care ducea în podul școlii... Mai erau duzii cu fructe roșii din ultima alveolă a curții noastre din Spătarului, înconjurată de clădiri din trei artere, bulevardul, strada Latină și Aleea Spătarului, drumuri secrete, închise pentru picior, dar deschise pentru ochii lacomi. Coridoare prin văzduh. Sora mea mă învățase să ascult muzica simfonică imaginându-mi jerbele de apă ale fântânii Miorița. Îmi plăceau Grădina Botanică, Circul de la Brătianu... băncile de pe bulevardul Pake, Parcul Ioanid, Cinema Miorița, îmi umpleau inima de milă vulpile din Cișmigiu, închise în cuști minuscule, cam pe sub Palatul Crețulescu, magazinul cu jucării de pe strada Ion Ghica... Le priveam cu lăcomie și le iubeam. Pe urmă, am vrut să știu cine a făcut toate astea, mama avusese o casă mică pe bulevardul Cuza, bunicii își aveau și ei casa lor, foarte modestă, dar cu un pod și o cu pivniță miraculoase, ai mei mă plimbau pe străzile vechi, tata îmi arăta havuzul din strada Aureliu, pridvoare, marchize și sfincșii din strada Venerei, turnul cu ceas de la Silvestru, turlele răsucite ale bisericuței Silvestru, așa îi spuneam, bisericuța, pentru că o iubeam... mai era și Palatul Cotroceni, unde mergeam la cercul literar, instalat în dormitorul Reginei Maria, și cineva îmi arătase pe podelele îmbrăcate în marmură de culori diferite locul unde fusese patul, înconjurat cu un gărduț înflorit din fier forjat, unde, jilțurile și comodele, unde, trecerea spre budoar. Regina era pentru mine un personaj de poveste, plânsesem eu, la patru ani, după Regele Mihai, pentru că pleca din țară (ce ne facem fără rege? ce ne facem fără rege?), dar nu știam că mă aflu în camera bunicii lui...
        Îmi plăcea să mergem duminicile la lacuri, îmi plăcea să privesc insula din Calea Moșilor, din dreptul străzii Olari, pe care se înălța Biserica Olari, plină de grație și de taine. Peste drum, era atelierul domnului Boambă, de reparat biciclete, un fel de hangar din ziduri de dinainte de 1900, cu pereții plini de cadre și de roți de bicicletă de toate modelele, din toate timpurile și de toate dimensiunile
        Și toate astea erau Bucureștiul și îl iubeam. Eram făcută din aceste imagini, eram făcută din el, din lutul lui.
        Când te-ai hotărât să te întorci la roman, optând pentru ficțiune, desigur, și încărcată cu tensiunile înflăcărate de atâtea întâlniri anterioare , irepetabile?
        Nu plecasem din roman. Îl lăsasem numai deoparte. În 1989, erau scrise. În 2017, aveam lăsate în sertar, de aproape treizeci de ani, trei cărți: ”Reproducere color”, ”Șapte povești cu femei” și ”Hi-Fi”. Avuseseră un singur cititor, pe Ștefan, și el, în cuvântul căruia cred ca în al nimănui altul, le socotea foarte bune. Cele Șapte povești erau chiar predate, la Albatros, dar o redactoriță de acolo, soție de critic, de altfel, de la România liberă, îmi declarase ritos, în martie-aprilie 1990, că publicasem cărți înainte de 89 și aveam puține șanse să mai public, de aici înainte. Mi-am dat seama că nu am puterea să mă lupt cu furcile editoriale și mi-am zis că romanele mele mai pot aștepta…
        La Radio, mi se acceptase proiectul unei emisiuni, București, istorii scrise și nescrise, respins categoric până atunci, fără explicații. Și m-am aruncat cu tot sufletul și cu toate puterile în această aventură: regăsirea duhului ascuns al orașului. Aveam un punct de plecare fascinant pentru mine, convorbirile cu doctorița Alice Magheru, datând din anii 1981-1983… Era moștenirea mea de la ea.
        Așa că îmi uitasem propriile cărți. Le lăsasem, pentru că trebuia să scriu despre București. Asta a durat… câțiva luștri…
        Și, după ce mi-am încheiat seria de povești din București, m-am întors și am reluat cărțile mele, anul trecut. Am început cu Șapte povești cu femei, se pierduse la editură, l-am restaurat după mai multe cópii, din diferite faze de lucru. Apoi, am revenit la Reproducere color. L-am tot scris și transcris de mână și l-am tot dactilografiat, în cursul anilor 1988 și 1989, știu că era în 89 pentru că am găsit pe manuscris însemnarea: între rândul de sus și cel care urmează, a murit Doru. 20-21 aprilie 1989. Doru, fratele meu aviator, un sfârșit de Icar...
        Doru Davidovici, autorul neuitat al volumului Caii de la Voroneț, cel mai harismatic tânăr scriitor pe care l-am întâlnit...
        Sunt 29 de ani de atunci, dar și acum, noaptea, când aud cerul vibrând la trecerea unui avion, știu că el pilotează, că el este acolo și privește de sus luminile pământului.
        Anul trecut, când i-a venit rândul romanului Reproducere color să-l recitesc și să-l transcriu electronic, mi-am spus: dacă mă dezamăgește, îl șterg, dispare în veci. Dacă mă regăsesc în el, îl las așa cum a fost. Și iată-l. Editura Vremea, cu aceeași loialitate arătată în publicarea seriei Bucureștilor, și-a pus sigla generoasă și pe această carte…
        Câtă biografie personală a acaparat cartea, personajul tău, în raport cu viețile altora? Crezi că se vor recunoaște unii sau alții, în carte?
        Multă lume se va putea nu recunoaște, ci regăsi. Sunt povești repetabile, după schemele basmelor vieții de zi cu zi… Nu există un personaj principal, ci mai multe, pentru fiecare din cele șapte capitole ale cărții. Și eu sunt în fiecare dintre ele, ca orice autor în raport cu personajele sale. Poveștile lor pot rezista și singure, dar se unesc într-o istorie de familie reconstituită din șapte abordări diferite. Din șapte culori. Dacă discul se învârtește prea repede, rezultă albul cu desăvârșire mut. Dacă rândurile de culori nu se suprapun în contururile stabilite de fatum, avem o poveste fără cap și coadă.
        Însă, de fapt, cititorul aplecat asupra cărții e adevăratul creator al romanului, inexistent fără lectura lui, așa că avem mai multe romane, exact atâtea câți cititori.
        Reproducerile color preiau o încărcătură a părții nevăzute a lucrurilor. În existența diurnă, suntem confruntați cu ...partea vazută, mai degrabă. Ce te nemulțumește privind în jur? "Inchide ochii si vei vedea…", poate, precum Mircea Cărtărescu, "cel mai trist oraș din lume"?
        Cel mai trist oraș din lume e superb în literatură, în pagina lui Cărtărescu. E adevărat și în realitate. Adevărat, pentru multă lume, dar și în sine, Bucureștiul e un oraș foarte trist. Și nenorocos. Dincolo de tot ce a îndurat, trăind, crescând, înflorind măcar la vremea teilor, în ciuda tuturor vicisitudinilor, pe care am obosit să le evoc, e cumplit ce șir de primari îngrozitori, cinici, lacomi, preocupați de bunăstarea și cariera lor, a putut aduna sărmana noastră cetate, ce birocrație criminală îl sfâșie și acum…
        Dar cu orașul este la fel cum este cu o carte. E altul, pentru fiecare dintre trăitorii lui. Niciodată n-a fost mai iubit de oamenii lui, nicidată nu a fost mai cercetat, mai privit, mai conștient de sine… ca în anii din urmă. Oamenii aceștia nu au putere de decizie, nu. Dar au apărut comunitățile locale, au apărut adevărații bucureșteni… Poate că această iubire atentă, această fermitate va salva, cartier cu cartier, orașul. Poate nu se va scufunda în uitare Bucureștii, poate nu se va pierde într-o urâțenie cumplită și în ariditate, în urma celor care pleacă să-și caute norocul în lumea toată. Cred că sunt oameni care, din iubire pentru oraș și pentru casa lor, rămân cu el.
        Pui zilnic pe facebook fragmente uitate de timp... grilaje, balcoane, ferestre, ganguri, flori din copilărie, care își perpetuează nu se știe cum semințe, soiuri, miresme. Multe plimbări ale tale au fost însotițe de prezența Sașei... Care știa drumurile, care ghicea itinerariile. Cum sunt acum diminețile tale, dar şi resturile zilei, fără Sașa?
        Sunt abia la începutul absenței ei. Dar îmi spun că, la fel cu oricare alt suflet care aici a viețuit, Sașa este tot aici, în toate locurile pe care le-a iubit…
        Am citit in Argeș, nr. 5, o cronică extrem de incitantă și de bine scrisă intitulată ''Evadarea cu Solenoidul". O semnează Ștefan Dimitriu. Glosez și pun și eu o întrebare: va fi orașul proprietatea celor care sunt, mai sunt, sau mai degrabă a celor care vin?
        Regele, după care am plâns cu lacrimile mele de copil, a spus: ”Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”.
        In tot Bucureștiul, în centru sau în margini, mai sunt atâtea de văzut, de luat în proprietate. Totul e să mai ridicăm privirea, privirile... Finalul este, dragă Toia, de partea celui ce răspunde... Nu înainte de a mă înclina în fața puterii tale teribile de a duce la capăt atâtea iubiri cu final deschis.
        Acum, aleg să tac. Să-ți mulțumesc, Lucia, pentru atenția ta, pentru prietenia ta prețioasă, pentru poezia ta, pentru întrebări, și să tac… Uităm adesea să ridicăm ochii, să privim în jur. Dar ne-ar fi mai bine, în primul rând nouă, dacă nu am uita să ne uităm…

Interviu de
       
        Lucia NEGOIȚĂ