Lucia Negoiță - Interviul ACOLADEI: Sebastian Reichmann (I)
Claudia Moscovici - Memorie personală şi istorie politică (III)


              Interviul ACOLADEI: Sebastian Reichmann (I)



       Stimate domnule Reichmann, voi începe cu o mărturisire. La câteva săptămâni după ce am publicat documentarul Gellu Naum în paginile revistei Acolada, am descoperit o superbă fotografie mai veche în care vă aflați alături de marele poet și de prietenul dv. Dan Stanciu. Când a avut loc prima întâlnire cu domnul Naum?
       În septembrie 1967, nu împlinisem încă 21 de ani, i-am telefonat după ce îi citisem în „Contemporanul” câteva poeme, printre care „Heraclit”, care m-a impresionat în mod deosebit. Îi găsisem, spre mirarea mea, pur şi simplu numărul în cartea de telefon. M-am prezentat ca fiind mandatat de revista „Luceafărul” pentru a-i solicita un interviu, ceea ce bineînţeles nu era adevărat, Gellu fiind la vremea aceea încă un indezirabil tolerat de presa literară înfeudată partidului, în ciuda uşoarei adieri de libertate condiţională, de care a profitat mai ales aşa-zisa generaţie „şaizecistă”. Primul său răspuns la telefon a fost „Nu, pentru că nu dau interviuri.”. Apoi, după ce m-a întrebat de unde eram şi i-am spus că din Galaţi, mi-a fixat un RV la el acasă, spunându-mi „Eşti din Galaţi, iar eu stau pe strada Galaţi, aşa că te voi primi totuşi..., dar să ştii că nu-ţi voi da niciun fel de interviu”. Ajuns la el în apartamentul de pe strada Galaţi nr 48, i-am spus imediat că nu lucram la nicio revistă, că eram poet şi că voiam să-l cunosc, că această dorinţă a mea era imperioasă, după ce îi citisem poemele din „Contemporanul”. Gellu Naum m-a privit mirat, cu un fel de ironie „bien tempérée” şi mi-a răspuns: „Aha... eşti poet... ai ceva să-mi citeşti, sau să-mi laşi să citesc? „Am, i-am răspuns eu.” Mă pregătisem, nu mai ştiu cum îmi venise o asemenea idee, nu o mai făcusem niciodată înainte, şi eram şi destul de timid din fire, venisem cu vreo şaptezeci-nouăzeci de poeme. „Citeşte atunci” – mi-a spus Gellu Naum aşezându-se pe unul din fotollile din cameră, ai cărei pereţi erau acoperiţi de biblioteci şi de măşti africane, după ce mi-a făcut semn să mă aşez în celălalt fotoliu, „face à face”. I-am citit vreo douăzeci de poeme, apoi m-am oprit, neştiind dacă să continui sau nu, nedesluşind vreun semn de aprobare, sau dimpotrivă, din partea lui Gellu. „Continuă, continua...” mi-a spus el, şi nu m-a lăsat până nu am terminat de citit teancul de poeme cu care venisem. La sfârşit, s-a ridicat din fotoliu şi mi-a spus, fără nici un fel de introducere „Din momentul ăsta eşti prietenul meu!”. Apoi a chemat-o pe Lygia, care se afla în cealaltă cameră şi i-a spus „Ţi-l prezint pe noul nostru prieten, poetul Sebastian Reichmann”.
       Cartea dv. de debut a avut o soartă care aminteşte şi de păţaniile altor poeţi de marcă ai vremii. Pe de o parte, s-a bucurat de primirea favorabilă a lui Ion Negoiţescu și Radu Enescu, pe de altă parte, a fost „înjurată” strașnic în Scânteia. După apariţia „tezelor din iulie”, dramaticul moment de criză pe care l-a trăit întreaga noastră cultură atunci atinsese un vârf al absurdului. S-a legat decizia dv. de a părăsi ţara de acest episod, care avea să continue în forme aberante, în toate planurile vieţii sociale?
       A doua mea carte „Acceptarea iniţială”, apărută la editura Cartea Românească, condusă în vremea aceea de Marin Preda, fusese publicată la începutul verii lui 1971 şi retrasă din librării peste vreo două săptămâni, ca o consecinţă directă a tristelor „teze...” publicate pe prima pagină din „Scânteia”. Eram atunci plecat la mare, pe la mijlocul lui iulie, şi am intrat în mai multe aşa-zise librării, mai degrabă nişte dughene jalnice care vindeau tot felul de bazaconii, articole de plajă şi câteva cărţi, din diverse localităţi de pe litoral, nu mai îmi amintesc exact unde, la Eforie, la 2 Mai, la Costineşti poate, întrebând de cartea mea, fără să spun cine sunt. Peste tot primeam acelaşi răspuns: „Da, am,primit trei exemplare (sau patru, sau cinci) dar s-au vândut!”. Intrigat de acest „succes” neaşteptat, am spus vânzătorului, în ultima librărie în care intrasem, că eu eram autorul. Atunci acesta, pe tăcute, ducându-şi un deget la buze, mi-a făcut semn să aştept, a dispărut în camera din spatele magazinului câteva clipe, după care s-a întors cu o foaie de hârtie ruptă dintr-un caiet de elev pe care era notată cu creionul chimic o lungă înşiruire de nume şi de titluri de cărţi care trebuiau să fie scoase din vânzare.
       Pe de altă parte, în redacţiile revistelor bucureştene din epocă (Luceafărul, Gazeta literară, Contemporanul) fusesem înştiinţat, cât se poate de clar, dar de cele mai multe ori cu o falsă compătimire sau chiar cu un ghiont ce se voia amical, că numele meu devenise indezirabil, monologul interlocutorului meu terminându-se invariabil cu sintagma „nu e momentul!”. Cel mai trist mi se pare însă, peste ani, faptul că unii din aceşti executanţi zeloşi ai directivelor partidului au plecat şi ei din ţară câţiva ani mai târziu, pozând la Paris, sau în alte capitale din Occident, ca opozanţi ai regimului ceauşist şi luptători pentru libertatea culturii pe când se aflau încă în ţară.
       Cum a fost întâlnirea cu „lumea liberă”?
       În momentul în care m-am hotărât să părăsesc ţara unde mă născusem şi în care se născuseră şi trăiseră părinţii şi bunicii mei (atât pe linie paternă cât şi maternă), nu vedeam altă posibilitate decât depunerea unei cereri de emigrare în Israel, deşi visul şi planul meu erau să ajung la Paris şi să scriu în franceză, adică să devin poet de limba franceză. Ai mei ştiau asta foarte bine, le-o spusesem şi repetasem de nenumărate ori, în plus tatăl meu nu voia să emigreze iar mama şovăia, deşi avea doi fraţi care emigraseră în anii 50. Îi avertizasem pe ai mei că nu aveam nicio intenţie să rămân în Israel, iar ei mă priveau (ca de altfel majoritatea persoanelor cărora îmi destăinuisem gândurile) cu un amestec de milă şi îngrijorare. Trebuie să recunosc, acum după trecerea anilor, că în ceea ce priveşte îngrijorarea, mama mea (între timp tatăl meu murise la Galaţi, înainte de a depune cererea de „plecare definitivă” împreună cu fratele mai mic, mama şi bunica maternă) avusese oarecum dreptate. La Paris nu mă aştepta nimeni pentru a-mi netezi calea spre „glorie” sau recunoaştere, nici pentru a-mi uşura viaţa cotidiană, deşi trăiau acolo un frate mai mare al tatălui meu, cu soţia şi fiul lor, Edgar, destul de cunoscut în lumea literară românească, romancier şi cronicar literar la „Le Monde”. Voi reveni asupra greutăţilor şi obstacolelor de tot felul din primii ani, deşi nu e vorba decât de lucruri cum nu se poate mai banale... Dar şi suprarealismul la care visasem părea de negăsit, cel puţin în primul şi al doilea an de şedere acolo. Parisul, care se concentră pentru mine mai ales în triunghiul Saint-Michel, Saint-Germain des Près şi Montparnasse, îmi părea mult mai îngust, mai gri, dar şi mai familiar totodată, decât mă aşteptasem. Însă ceea ce era cel mai important exista, se salvase, aş spune! Un sentiment de libertate totală, pe care îl respiram în fiecare clipă, cu tot corpul, cu inima, cu mintea...
       Şi apoi cheiurile Senei cu lăzile buchiniştilor erau pentru mine o desfătare continuă. A-mi putea cheltui cei câţiva franci pe care îi aveam în buzunar, lipsindu-mă câteodată de masa de prânz, sau chiar şi cea de seară, pentru a mai cumpăra o carte în „Livre de poche” sau în colecţia „Idées” era de asemenea o bucurie pe care mi-o puteam oferi. Încetul cu încetul, umblând prin librării, prin galerii (numeroase în „triunghiul” de care am pomenit) şi muzee (nota bene: în februarie 1973 când am ajuns la Paris „Centre Beaubourg – Georges Pompidou” nu exista încă, iar vestitele Hale care fuseseră demolate erau încă un imens şantier), am început să cunosc tineri poeţi cu care m-am împrietenit şi cu care am rămas în contact până astăzi. Câţiva dintre ei gravitau, ca să spun aşa, în jurul lui Alain Jouffroy sau Bernard Noël, găsind încă, la fel ca mine, un sens în post-suprarealism, dar fiind în acelaşi timp animaţi de o puternică dorinţă de a ne aventura în direcţii încă noi pentru poezia franceză a anilor 70, cum era aceea a poeziei „Beat-Generation” sau a experimentaliştilor italieni sau latino-americani din acei ani. Tradusesem încă din 1967, la Bucureşti, câţiva poeţi peruvieni pe care reuşisem să-i public în „Luceafărul”. La Paris interesul meu pentru poezia de avangardă de limbă spaniolă a continuat graţie în special prieteniei cu un tânăr, viitor eseist şi scriitor catalan, Javier Portella, pe care îl cunoscusem la Bucureşti. Javier studiase dreptul şi, tânăr avocat la Barcelona, lipise câteva manifeste împotriva lui Franco, fusese condamnat pentru activităţi „comuniste” şi, reuşind să fugă din Spania, găsise refugiu în România, unde lucra la Radio la secţia spaniolă. La Bucureşti se căsătorise însă cu o tânără pe care o cunoscuse la Budapesta, Anna Losonczy, fiica unui ministru în guvernul lui Imre Nagy. Tatăl ei fusese deportat în România, după înăbuşirea revoluţiei din 1956, şi apoi executat de sovietici. Ea avea să-i deschidă ochii lui Javier asupra socialismului „real”. Ana şi Javier au fost primii oameni care mi-au deschis cu adevărată prietenie o uşă la Paris. Noii prieteni, poeţi sau pictori pe care mi-i făcusem erau de stânga, revoluţia marxistă în diferitele ei versiuni părea că bate la uşă, atmosfera post-mai 68 era în floare, am cunoscut timp de mai mulţi ani momente de mare îndoială interioară asupra alegerii de viaţă pe care o făcusem. Primele poeme scrise direct în franceză mi-au fost publicate în 1975 în revista „Cahiers de l’Est”, iniţiată şi condusă de Dumitru Țepeneag (din redacţie făceau parte Marie-France Ionesco, Alain Paruit şi câţiva dizidenţi renumiţi din diverse ţări comuniste). Consider însă că am debutat în literatura franceză cu textele poetice publicate în revista „Minuit” (a editurii omonime) în 1977.

                                                                                        Lucia NEGOIŢĂ




                    Memorie personală şi istorie politică (III)



        H. Ş.: În ce măsură este istoria politică deformată de memoria personală privind evenimentele?
        C. M.: Am inclus în lucrarea Între două lumi anumite elemente redând ceea ce-mi aminteam despre trecutul familiei mele şi despre viaţa în România comunistă. Am surprins deopotrivă amintiri personale şi colective, mai ales că experienţele noastre nu erau unice. La fel ca mulţi alţii care trăiau în dictaturi comuniste, cei din familia mea şi cu mine am fost subiecţii unei stări de îndoctrinare constantă. În mod similar, în fapt, oricui altcuiva cu excepţia celor mai privilegiaţi, am aşteptat la cozi lungi pentru o aprovizionare sărăcăcioasă cu mâncare şi bunuri. Fiindcă tatăl meu călătorea în străinătate, apartamentul nostru era înţesat de microfoane – am descoperit microfoane ascunse sub biroul lui şi înăuntrul caloriferelor – iar Securitatea urmărea toate mişcările părinţilor mei. Tatăl meu lucra la Institutul de matematică. Şefa lui era fiica lui Nicolae Ceauşescu, Zoe Ceauşescu, care chiar încălca politica tatălui ei, îngăduindu-i tatălui meu să meargă la conferinţe ştiinţifice în străinătate. Acest privilegiu rar era esenţial pentru cariera unui matematician – sau, chiar aşa, pentru cariera oricărui intelectual. Nimeni nu se poate dezvolta intelectual în afara schimbului liber de informaţie şi fără cunoaşterea celor mai noi descoperiri internaţionale din domeniu. În pofida protecţiei oferite de Zoe Ceauşescu, tatăl meu a fost totuşi acuzat de Securitate că ar fi spion israelian la întoarcerea de la o conferinţă care avusese loc la Ierusalim. I s-a spus că nu i se va mai îngădui să plece din ţară. Fără îndoială, această decizie individuală nu a fost cu adevărat personală. A coincis cu politica naţională dusă de Ceauşescu, de închidere, în contextul Cortinei de Fier, pentru a izola şi controla şi mai mult poporul român. Din fericire, tatăl meu a obţinut permisiunea de a participa la o ultimă conferinţă, la Institutul de Studii Avansate de la Princeton. A decis să rişte şi a rămas în Statele Unite. Mama şi cu mine eram încă în România, astfel că familia mea s-a tot străduit să se reunească în Statele Unite răstimp de doi ani. Deşi au existat precedente ale unor imigrări similare, noi am trăit cu frica raţional înţeleasă că s-ar putea să nu ne mai vedem vreodată. Mama a fost supusă unor interogări demoralizante la Securitate, similare celor pe care le descriu în cartea Între două lumi. Totuşi, după cum apare şi în carte, nu am renunţat şi nu am pierdut niciodată speranţa. Mai mulţi membri ai Congresului american şi mai multe organizaţii ale drepturilor omului au intervenit în favoarea noastră. Cu câteva săptămâni înainte de a împlini 12 ani l-am reîntâlnit în sfârşit pe tatăl meu în Statele Unite. Cred că mai degrabă decât istoria politică să fie deformată de aceste amintiri, în carte, amintirile au fost deformate de istoria politică. Am citit numeroase cărţi de istorie şi ştiinţe politice pentru acest roman istoric. Până la urmă, nu ne putem baza exclusiv pe amintirile din copilărie – aşa palide, incomplete, distorsionate şi îmbunătăţite de imaginaţie cum sunt – pentru a scrie literatură istorică. În consecinţă, am schimbat multe dintre elementele autobiografice din trecutul meu pentru a le transforma în ficţiune – desfăşurarea acţiunii, caracterizare şi deznodământ – precum şi pentru a le face să se conformeze istoriei factuale pe care am cercetat-o.
        H. Ş.: Cum comentaţi perspectiva lui Zizek din Did Somebody Say Totalitarianism?
        C. M.: În cartea sa Zizek argumentează că totalitarismul nu este aşa departe de democraţia liberală cum am putea crede. Acesta descrie totalitarismul prin patru elemente cheie: 1) Holocaustul ca rău pur; 2) gulagul stalinist şi Marea Teroare; 3) fundamentalismul religios şi 4) o mişcare deconstructivistă care leagă nu doar nazismul şi stalinismul, ci şi democraţiile liberale într-o „închidere ontologică a gândirii“. Eu accept şi sunt de acord cu primele trei elemente, dar cred că este mai productiv să-l privim pe ultimul în termenii istoriei politice mai degrabă decât în termenii mişcărilor retorice (şi filosofice) deconstructiviste. În opinia mea, democraţiile liberale sunt vulnerabile la totalitarism nu fiindcă există o închidere ontologică a gândirii liberale care ar fi inerentă, ci fiindcă structura politică a democraţiei este extrem de permeabilă. Poate fi infiltrată şi acaparată de grupuri ideologice extremiste, intolerante şi pline de ură, ceea ce redă şi ridicarea treptată la putere a nazismului în anii ’30 în Republica de laWeimar.Acest aspect este relevant şi în vremurile noastre. Spre exemplu, cine ştie ce se va întâmpla cu democraţia în Grecia zilelor noastre. Poate prospera printr-o coaliţie de stânga, sau poate fi acaparată de o facţiune marxist-comunistă. În privinţa cărţilor care ne ajută cel mai mult să înţelegem totalitarismul, găsesc că acelea de istorie politică şi filosofia istoriei sunt cele mai relevante pentru iluminarea acestui subiect. Hannah Arendt, Robert Conquest, Alan Bullock, Richard Pipes, Raul Hilberg, Max Hastings, Antony Beevor, Vladimir Tismăneanu, Dennis Deletant: iată câţiva autori care pot aduce clarificări în privinţa totalitarismului fascist şi stalinist într-o manieră clară, bine-studiată şi profundă. Cât despre psihologia socială, prefer scrierile lui Serge Moscovici, un teoretician al socialului născut în România, decedat recent (la 16 noiembrie 2014). Fiind tot mai dezamăgit de partidul comunist, Moscovici s-a mutat la Paris, unde a început să studieze psihologia la Sorbona. Teza sa din 1961, care avea să fie publicată într-o carte în 1976, La psychanalyse, son image, son public, acoperea un domeniu relativ nou – psihologia de grup sau socială – care-i va aduce în cele din urmă celebritatea mondială. Trăind deopotrivă în timpul unor regimuri naziste şi comuniste – oprimat de unul fiindcă era evreu, deziluzionat de celălalt – cercetarea sa trata factorii psihologici din spatele conformismului (şi ai mişcărilor de masă) şi rolul minorităţilor în influenţarea dinamicii grupurilor mai mari. Printr-o serie de experimente psihologice, ajungea la o concluzie ştiinţifică, la care fusese deja martor în decursul vieţii sale, aceea că minorităţile pot, într-adevăr, să influenţeze acţiunile majorităţii, chiar şi atunci când consideră că este contraintuitiv sau de-a dreptul fals. Aceste experimente psihologice pot fi utilizate să se explice, parţial, maniera în care mişcările totalitare – fascismul şi comunismul deopotrivă – au început ca viziuni minoritare şi au sfârşit prin a guverna majoritatea în ţările europene şi în cele ale blocului estic, chiar şi în cele în care înfloreau democraţii liberale.

                                                                                          Claudia MOSCOVICI
                                                                            Interviu de Henrieta Anişoara Şerban