Interviul Acoladei: VIORICA RĂDUŢĂ




        După ce ne-am cunoscut, odată cu lansarea colecţiei „Gheorghe Grigurcu va recomandă...”, a Editurii Pleiade, Satu Mare, 2016, tot ce am citit despre tine şi sub semnătura ta a depăşit graniţele deseori indiferente ale receptării. Am descoperit un scriitor de forţă care a câştigat într-un timp scurt – două decenii doar – lupta cu timpul. Cărţi multe şi apreciate de critici... De unde răzbate această energie a scrisului, această neodihnă?
        Două decenii nu cred că înseamnă „timp” pentru receptare adevărată. Prin urmare, nu e vreo luptă câştigată aici. Mai mult, mereu mă „descoperă” cutare cititor, sunt continuu la prima înfăţişare şi e ba amuzant, ba ilar, dar aşa sunt „timpurile”, prea multe şi de nestăpânit în literatura care umblă prin ţară după cunoaştere. Proprie. În privinţa „forţei”, da, aici m-a surprins prin 2000 o constatare a criticului Cornel Ungureanu din scurta prefaţă a volumului de poeme „lipsă la psalmi”: „Dacă ar fi să numesc cumva forţa autoarei, dacă ar fi să descopăr un stil, aş încerca să scriu despre neobişnuita forţă a risipirii”. Iată că după atâţia ani revine cuvântul… cheie. Numai el ştie să răspundă, cum umblă dumnealui în aşa mare libertate încât capătă ce nuanţe vrei şi, mai ales, ce nu vrei. Dar, ca să nu fim pe muchie de sens, aş zice că lumile sunt deja în depozitul-adâncul nostru şi doar clipa anume dă semnalul de plecare/exprimare. Fiecare dintre noi simte când se mişcă una dintre falii şi atunci, doar atunci, o reaşează (în cuvânt). Suntem mereu în această clipă de graţie dacă ea devine copleşitoare. Şi… cuvântătoare. Păcatul este altul, că lumea se apucă de „traduceri”, mai ales anamorfotice, în sensul că se poate deforma, cu rea sau fără de ştiinţă, textul prim. Mă miră, încă, superficialitatea lectorului contemporan mie, mă miră nestăpânirea teoriei literare, ca şi folosirea ei abuzivă ori, mai simplu, artificială. E un noroc să găseşti cititorul profesionist şi, da, altruist, fără interese, funcţii, alte păcate la purtător. Un noroc a fost la poezie, pentru mine, criticul Gheorghe Grigurcu, la proză Ştefan Borbely, ca să mă restrâng la două exemple. Altfel, „neodihna”, cum defineşti starea de „interior” a scriiturii mele, nu ştiu dacă nu ar fi vorba mai degrabă de o gestaţie lungă.
        În urmă cu două, trei luni, ai lansat romanul Oraşul închis, carte pe care o alătur celei scrise de Florin Constantin Pavlovici, „Teroarea pe înţelesul tuturor”. În cazul tău transpare o puternică sensibilitate feminină, care preia suferinţele celor trecuţi prin închisoarea de la Râmnicu Sărat. Ce ai simţit după ce ai încheiat cartea?
        Oraşul închis, publicat la Polirom de curând, este răspunsul meu târziu la un capăt de copilărie şi la adolescenţa de Râmnic a vinovatului fără vină. Locuiam în acelaşi spaţiu cu „Teroarea pe înţelesul tuturor” şi teroarea nu se…vedea/exprima. Puşcăria, unde tocmai murea un om de talia lui Mihalache sau se topea din picioare (tot stătea de la 5 dimineaţa până la 10 seara numai în picioare) un Coposu, era subiect închis. Nu am auzit nimic dintre şi despre „zidurile tăcerii” deşi le-am zărit de câteva ori. Până şi imaginea deţinuţilor care săpau un şanţ în faţa gării s-a developat abia odată cu procesul „bătrânelului”, comandantul puşcăriei de atunci a Râmnicului (Sărat). S-a trezit în mine fotografia veche, un cordon cu oameni în zeghe, cărora nu le prinsesem chipul. Am înţeles, când scriam, că nici nu aveau, aşa scurşi din ei cum erau. Palizi, galbeni, cu feţe de pământ, nu se distingeau unii de alţii. Şi atunci, chiar atunci, am fugit de la autogară, de la joacă, de fapt. Imaginea, însă, venea cu mine. După cum se vede nu am reuşit să fug şi de ea, m-a ajuns acum. Lumea terorii este dezvăluită în carte printr-un personaj, Mihăiţă, nebunul cel… bun al oraşului, care face „harta” torturii, purtând-o dincolo de ziduri, spre auto/cunoaştere. Eu cred că nici astăzi nu suntem, cei vinovaţi prin pasivitate sau îndoctrinare, pătrunşi cu adevărat de istoria locului, unde răul a fiinţat cu binele într-un aliaj care dă şi măsura timpului. Râmnicul, în specificul lui, cu o istorie minunată, de altfel, este un cronotop evident al ororii comuniste din anii cei negri… Râmnicul nu e singur/ul. Asta vrea să spună cartea. Se pare că refuzăm subiectul mai ales în locurile rănite, care s-au cicatrizat, dar nu vor să-şi vadă rănile. Ele au pătruns şi pătrund înăuntru cu fiecare… nerecunoaştere sau falsă memorie, falsă „dicţie”/eveniment asupra ororii vechi, propagandă, într-un cuvânt. Sunt pentru lumile trăite înăuntru şi mult timp. Coacerea să fie, astfel, firească şi să capete o expresie potrivită, nu cu feţe/expresii slute şi evenimente „făcute” ori cuvântate… omagial. Pentru roman am citit mult despre închisorile comuniste, dar a fost un moment când, trupeşte, m-am oprit. Oroarea mă umpluse. Am scris şi cu toate amintirile de liceu sau ale profesoratului din Gugeşti, şi cu o arhivă a trecutului minunat al Râmnicului, ca să balansez urâciunea sistematizării oraşului cu frumuseţea lui de odinioară, mai ales că în anii 60 „prinsesem” ceva din Centrul vechi. A fost o purificare şi aş dori mult să fie înţeleasă cartea astfel, ca să nu ne apucăm de răutăţi şi alte ne/înţelesuri.
        Vremea Moroiului a fost considerat un roman politic important al anului 2015. De data aceasta este o carte despre subteranele Bucureştiului, având ca personaj principal o profesoară, Larisa Banu. Ce rol a avut experienţa personală, propria ta biografie?
        Nu cred că am scris vreun roman pe o singură falie. Hidrapulper focalizează o fabrică de tip comunist, dar e tot un eşantion de lume, una care macerează hârtia ca să scoată tot… hârtie, dovadă abundenţa de reclamaţii aşezate pe tot parcursul textului. Exista în această fabrică, unde am lucrat 10 ani, „oala” de măcinat deşeurile de hârtie, numită hidrapulper, care devine, în carte, şi metafora lumii. Lumea e cea care se supune procesului… de fabricare a, nu alteia, decât hârtiei în care eram şi noi, oamenii, transformaţi. Chiar ieşirea din marginile hidrapulper-ului a personajului (narator) nu va face altceva decât în oraşul închis, cum se întâmplă cu Mihăiţă, să lărgească maşina monstruoasă la întreg locul. O altă proză, În două lumi, are în obiectiv oraşul Ploieşti, tot ca un eşantion al locului în care, prin metafora camerei de luat vederi, se anulează interioritatea umană şi se extinde golul, altfel spus, omul fără inimă. Vremea Moroiului se duce la… Bucureşti, unul prins de acvatic şi hăhăială fiindcă plutirea în ape tulburi aduce tot un tip de tortură, a actualităţii. În fine, şi Râmnicul e tot destin, un loc în care timpul ororii are, ca în roman, o piatră pe care o tot macină, dar nu o şi consumă pentru că trebuie să dea drumul sincerităţii şi cu dumneaei nu stăm, încă, aşa de bine cum se crede.
        Cum te simţi,dragă Viorica Răduţă, în frământata lume literară, care seamănă şi ea cu vremurile, nu?
        Lumea cea literară poartă, cum purtau deţinuţii din imaginea mea de Râmnic 1961, chipuri adaptate la vremuri, fireşte. Nu cred că sunt atât de limpezi pe cât crede fiecare autor în parte. Zeul amestec e prea prolific, ca să nu se bage şi în tarlaua literară, unde sunt arături şi primăvara şi toamna, şi iarna şi toamna, după puteri, putere şi „foncţii”, uniuni şi cete puse pe colind. Nu mă simt pe potriva actualităţii. Ţin minte că nu m-am dus la Cenaclul de luni, care a făcut scriitori, cinste lor, ca să scriu, cică, dinăuntru, chiar dacă veneam săptămânal la Cinemateca din Bucureşti tocmai din Gugeşti/Rm-Sărat. Gestul a fost… cum a fost. Acum e cam acelaşi lucru, dar o fac nu cu naivitate, ci cu sastisire.
        „Lumile scrise sunt ca rugăciunile”, spui undeva... Cum te raportezi la trăirea religioasă, în plan personal, şi apoi, în planul ficţiunilor tale?
        Nu-mi dau seama cum se strecoară „semnul” religios/mistic în ceea ce scriu, dar, dacă mă uit la titluri de volume, şi mie îmi ţâşnesc nişte întrebări/răspunsuri. E clar că sunt destule capitole din cărţi diferite (las… plăcerea curioşilor) în această cheie. Sunt şi titluri de volume: Patimi după mine, lipsă la psalmi, Al 13-lea Iov, Înainte de exod, În exod etc. Aş alătura şi capitole destule pe… cale. Chiar în Oraşul închis personajul Mihăiţă este unul, nu întâmplător, „sărac cu duhul”. El este cel care devoalează ororile din închisoare vorbind „închis”, de fapt cu propriul duh sau cu cel al lui Mihalache, cel aflat în neodihnă şi după moarte, fără mormânt şi cu baioneta Comandantului înfiptă, simbolic, în piept. Există, într-adevăr, o mărturie că Vişinescu ar fi băgat baioneta în mortul de Mihalache, dar eu nu am făcut laitmotiv din această imagine pentru adevărul ei istoric, neconfirmat, ci pentru puterea semantică a gestului, exemplară ca oraşul însuşi la aşa vremuri.
        Cred că religiozitatea este una abia strecurată în scrisul meu, prin urmare atât de filtrată încât nu se arată în prim plan, dar se află dedesubt şi mă ţine vie. Apoi, gândesc scrisul aproape de forma rugăciunii, e o interiorizare, una care poate să facă înăuntrul vizibil, cu chip/limbaj verbal. De aceea ţin să am personalitatea mea în scriitură şi acest lucru sper să fie văzut. Şi asta pentru că fraza se află tot în lumea pe care o aduci la suprafaţă. Când ai dat de… frază, începe şi lumea să existe în scris. Când i se potriveşte e deja o reuşită, dar pentru asta trebuie să fie lectori cu văz şi auz. Aşa, stările autorului i se potrivesc cititorului ideal, cum se spune.

                                                                                        Lucia NEGOIŢĂ