INTERVIUL ACOLADEI. ALEXANDRA MEDREA (I)

        Dragă Alexandra Medrea, toamna aceasta, 2018, ai revenit de la Paris, metropola în care te-ai stabilit cu buni ani în urmă, la Cluj, oraşul topos pe care îl îndrăgeşti şi căruia nu ai ezitat să-i mărturiseşti ataşamentul, de câte ori ai avut prilejul. Ai fost invitată în plin octombrie la Festivalul Internaţional de Literatură, o manifestare pe care ai onorat-o cu mândrie. Un asemenea festival leagă oameni şi cărţi, într-o relaţie irepetabilă, vie. Fiindcă fiecare an, fiecare carte nouă îşi pun amprenta, mai vizibil, pe existenţa unui scriitor. Cum te-ai raportat la starea de spirit generată de acest eveniment?
        Dragă Lucia Negoiţă, a fost o mare bucurie să revin în oraşul de pe Someş, invitată de onoare la FICT, un eveniment de anvergură internaţională care susţine cultura scrisă română şi universală, prin lansări de carte, recitaluri de poezie, întâlniri cu scriitori români şi străini, oferindu-ne o călătorie extraordinară prin lumea cărţilor, „o manifestare culturală amplă pe măsura Clujului academic”, aşa cum subliniază programul Festivalului Internaţional de Carte Transilvania.
        Marele spectacol al cărţii celebrează anii Centenarului Marii Uniri prin două evenimente unice: Re – unim România prin Cultură – scriitori din diasporă şi din exil şi-au dat întâlnire la Cluj, şi Marea Lectură – sâmbătă, 6 octombrie, în Piaţa Unirii, unde cărţile au „vorbit” prin glasul celor 10.000 de cititori, într-o tentativă oficială de intrare în Guinness World Records. O frumoasă organizare, în care poetul şi editorul Vasile George Dâncu a prezentat şi a însoţit toate momentele Festivalului.
        Am întâlnit scriitori români din Franţa, din Germania, din Spania, Italia, din Moldova şi Ucraina. M-am bucurat să-i întâlnesc şi să-i ascult pe Basarab Nicolescu, Bujor Nedelcovici, Petre Răileanu, Gheorghe Săsărman, pe scriitorii din diasporă şi din ţară, având cu toţii o prezenţă excelentă. Am apreciat întâlnirea cu scriitorul portughez Gonçalo M. Tavares, precum şi prezentările de cărţi ale scriitorilor români.
        Personal am ţinut o scurtă cuvântare despre „România mea” şi am recitat din poeziile mele. Iată un fragment din cele spuse:
        „Dorul de ţară este o formă prodigioasă a căutării de sine şi de alţii, este credinţa inimii care îmi permite să-mi luminez gândurile asemenea nisipului care curge în clepsidră păstrând nealterată memoria mării... România mea este acest pământ etern, conturat himeric, căruia îi închin această «saga» minusculă, un itinerar mereu neîmplinit, mereu asediat de întrebări, de gânduri, de mirări!
        Mă inventez mereu, trăiesc de multă vreme între Paris şi Cluj, ca un joc succesiv de idei şi de trăiri, deloc neglijabile. Duc ţara cu mine ca pe o „topografie” privată, convinsă fiind că oriunde ne-am afla „ne lipseşte o singură ţară, a noastră”, cum afirmă Paul Morand.
        România mea are înfăţişarea Clujului, iubesc acest oraş care admiră cărţile, le scrie, le citeşte, le analizează, le apără, le transmite, le critică, le invocă, le citează, le parodiază, le reeditează... Clujul rămâne toposul fundamental al vieţii mele, un „hinterland” spiritual şi cultural care continuă să mă farmece indefinisabil, impunându-mi ritmul său, pe care îl simt ca o chemare de departe. Aici mă regăsesc cu prietenii, cu aceeaşi afecţiune şi urbanitate respectuoasă, diferită de „agora” pariziană, care are o traiectorie intimă, mărind distanţa şi făcând tăcerea „asurzitoare”.
        Parisul îmi oferă cu graţie un spaţiu legendar, majestuos ca pana Margueritei Yourcenar, ca pana unică a „silogismelor” amărăciunii lui Cioran... Cetatea prin care a trecut, ani de-a rândul, acest „misofilos”, lăsându-se pradă „paradoxurilor” sale, cu gustul rafinat al ideii cultivate cu scepticism elegant, îndepărtând de el orice muncă înrobitoare.
        Tărâmul meu arhaic, fermecat, este fagurele de miere pe care bunicul mi-l oferea parcimonios pe o frunză din grădină, este aureola sacră a pâinii pe care bunica o scotea din cuptor şi o acoperea cu un şervet alb de in, lăsând-o „să meargă mai întâi la Dumnezeu”, să se răcorească, este colinda pe care o cânta mama, închinată pruncului „mititel şi înfăşeţel în scutec de bumbăcel”, ferit de „neaua” care „ninge, nu-l atinge”.
        Mă întreb cum aş putea să aduc o reparaţie umilă poveştilor citite în copilărie, cu respiraţia tăiată, pe când mă minunam că Dumnezeu şi sfântul Petru umblau desculţi pe pământ, iar noi călcam pe urmele lor?
        Şi spun, asemenea lui Nikos Kazantzakis: „Pământul din care am ieşit se află într-o comuniune tainică cu sufletul nostru; aşa cum rădăcinile îi trimit omului porunca tainică de a înflori şi de a rodi, spre a-şi justifica menirea, spre a ajunge la capătul drumului, tot astfel pământul încredinţează misiuni dificile celor cărora le-a dat viaţă. [...] Sufletul ştie prea bine că trebuie să dea seamă pământului părintesc, deşi se face uneori că uită. N-am spus patriei, am spus pământului părintesc, mult mai profund mai modest, mai tăcut, plămădit din oasele zdrobite ale străbunilor”.
        Iată un răspuns care vorbeşte, în acelaşi timp, despre fascinaţia mea pentru marele Cretan a cărui operă a devenit pentru mine un loc de meditaţie esenţial.
        Aparţii unei vechi familii transilvane a cărei voce s-a imprimat în spaţiul public al Marii noastre Istorii. Cartea „Florian Medrea – Un apărător al marii Uniri”, apărută la Cluj, la editura Grinta, a readus în conştiinţa publică, numele unui înaintaş, căruia ai avut onoarea să îi împrospătezi aducerea aminte, neuitarea. Îţi propun să readucem în atenţia cititorilor revistei „Acolada” acest personaj...
        Copilăria lasă urme de neşters: „văd” şi acum, cu ochii copilului care eram pe atunci, biserica Maierii de la Alba Iulia plină de lume şi „aud” încă glasul protopopului Baba, lansând un strigăt dureros, care părea să se audă până în cer, ieşind prin bolta bisericii: S-a prăbuşit un munte şi vuietul lui izbeşte în inimile noastre!
        Oraşul întreg îl conducea pe ultimul drum pe cel care, la 1 Decembrie 1918, intra călare pe un cal alb, în fruntea Gărzilor Naţionale, în Cetatea Alba Iuliei...
        Mai târziu, tatăl meu mi-a arătat un ziar îngălbenit în care am citit „panegiricul” oficial care sublinia cu ipocrizie: „Moartea dr. Florian Medrea ţine de ingeniozitatea lui Sherlock Holmes...”
        Fratele bunicului, om politic care nu convenea regimului instalat în ţară de comunişti, a fost împuşcat mortal în ziua de 3 septembrie 1947 la Sebeş, în biroul lui de avocat, la scurt timp după arestarea lui Iuliu Maniu, în acelaşi timp cu asasinarea Partidelor istorice şi a democraţiei din ţara noastră.
        Perpetuând starea de veghe a memoriei, părţile risipite ale familiei sunt tainic unite în sufletul meu, frânturi incomplete pe care mă străduiesc să le recompun. Copil fiind, la fiecare întâlnire cu „unchiul Floriş”, cum îi spuneam, întrezăream, cu o infuzie narcisistă, unicitatea personajului care se definea în ochii mei prin verbul inepuizabil, prin umorul şi prin umanismul său. Bunicul ne vorbea adeseori despre fraţii săi, suflete tari, oameni devotaţi unui sistem de valori, izvorâte din iubirea de ţară, conducându-ne pe noi copiii spre raportări morale tot mai intense. Maria Nestor, mama celor cinci fraţi, Nicolae, Ion, Aurel, Florian şi Dominic, era o femeie instruită, fiica notarului Ţiriac Nestor, un om luminat, cu vederi progresiste, iar sora ei, Letiţia Nestor, căsătorită cu notarul Antonie Pop, era mama lui Emil Pop, botanist de prestigiu la Universitatea din Cluj şi membru al Academiei Române.
        Dominic, fratele cel mai mic, a studiat Medicina la Viena, perioadă în care făcea parte din România Jună, asociaţia studenţilor români. Devenit medic primar la Alba Iulia, a luat parte la evenimentele Marii Uniri. Dominic a dăruit un clopot bisericii Maierii din Alba Iulia, gestul său fiind o mărturie de generozitate şi devotament faţă de credinţă. Aceste clopote au o valoare aparte, confirmând prin înscrisul în relief acţiunea diabolică săv ârşită împotriva bisericilor româneşti în perioada 1916-1918. Iată înscrisul în relief pe fiecare clopot: Turnat gratuit în locul celor jefuite în anul 1916, din bronzul tunurilor vrăjmaşe, capturate în 1919.
        Verii bunicului, Ana şi Ion Medrea, dascăli în comuna Ţelna, au instituit o bursă, din averea lor, pentru cel mai bun şcolar din comună. Dascălul Ion Medrea a avut de suferit, fiind destituit din învăţământ datorită faptului că era un binecunoscut susţinător al mişcării Memorandiste. Fiica lui, Hortensia Medrea, era căsătorită cu eruditul profesor Ion Berciu, cu studii şi doctorat în istoria antică la Sorbona, numele lui se leagă de prestigiosul Muzeu Naţional al Unirii al cărui director a fost ani de-a rândul.
        Dacă evoc aceste figuri luminoase, care l-au înconjurat pe Florian Medrea, o fac pentru a vedea de unde venea flacăra care îi încălzea sufletul, personalitatea sa puternică, nobila dăruire de sine...
        Ofiţer superior, cu studii solide în Austria, la Styria, Florian Medrea a devenit o figură luminoasă a istoriei transilvane. A fost numit în noiembrie 1918 Comandantul Gărzilor Naţionale Române, luând parte activă la evenimentele politice şi militare ale Marii Uniri. După Unire, îşi ia doctoratul în Drept la Cluj, ocupând apoi funcţii importante: a fost numit, prin decret regal, prefect de Bistriţa-Năsăud în anul 1939, şi apoi prefect de Orhei, în guvernul pentru Basarabia. Căsătorit cu Hedwiga Buchrucker, fiica directorului minelor de aur din Brad, au avut două fete: Ileana, campioană naţională la disc, şi Irina, sociolog, căsătorită cu Petru Dumitriu, viaţa lor luând o turnură dramatică după plecarea cuplului Dumitriu în Germania, familia atrăgându-şi fulgerele regimului totalitar.
        Florian Medrea a fost evocat mereu în documentele istorice, chiar în Istoria Transilvaniei, pentru „geniala organizare a Adunării de la Alba Iulia”, pentru actele istorice de prim ordin. În calitate de sfetnic militar al ministrului Ioan Suciu, a organizat Corpul de Voluntari Horea, pornind şi conducând insurecţia moţilor, alungându-i pe cei care au încercat să recucerească Ardealul cu arma în mână şi înspăimântând populaţia românească printr-o serie de crime abominabile. Nu trebuie uitat că Florian Medrea fusese ales consilier militar al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, o formă de guvern condus de Iuliu Maniu. Îmi imaginez uneori dublul solilocviu sau îndelungile convorbiri ale celor doi bărbaţi al căror semn heraldic a fost idealul libertăţii românilor transilvăneni.
        „Părinţii şi ţara nu se vorbesc de rău”, spunea istoricul Nicolae Iorga, cu gândul că poate vom lua aminte... Poate...
        Marea Unire de la 1918 a devenit cel mai important eveniment al istoriei ultimei sute de ani. Ardelenii vor avea un sentiment acut al împlinirii unui vis plămădit în veacuri, dar toată suflarea românească trăieşte şi va trăi intens la 1 Decembrie, vibraţia istoriei, la Alba Iulia. Inima ţării îşi va aduna beneficele ei raze în oraşul-cetate devenit emblema noastră de neşters. Aş vrea să ne aducem aminte, în ceasul sărbătorii, de virtuţile pe care s-a sprijinit istoria neamului nostru atât de încercat...
        Marea Unire era o chestiune de bun simţ al dreptei judecăţi, în cele din urmă, o dreptate făcută neamului românesc înlăturând autoritatea delirantă a unui sistem imperial ajuns inevitabil la capătul unei îndelungate decadenţe.
        La Alba Iulia, în Ardeal, în ziua de 1 Decembrie 1918, s-a înfăptuit visul neîntinat al Unirii cu Regatul, prin convergenţa opiniilor şi a argumentelor marilor oameni politici români, care au luptat să demonstreze dreptul la libertate al românilor din Transilvania.
        Cu ochii minţii, îmi închipui marea de oameni aflată între zidurile Cetăţii, femeile îmbrăcate în costume populare, cu iile lor albe, cusute cu arnici negru, bărbaţii îmbrăcaţi cu hainele de duminică, de parcă se duceau la biserică, numai că în loc de prapori, înălţau acum steaguri tricolore. Femeile din Galtiu, o comună mare de lângă Alba Iulia, negăsind vopsea galbenă pentru a întregi tricolorul, au spart sute sau mii de ouă şi au vopsit pânzele cu gălbenuş... Cu oamenii de la Galtiu nu-i de glumit! Tot din Galtiu era şi fotograful Samoilă Mârza, care nu a reuşit să facă prea multe fotografii, pentru că neavând permis (credenţional) nu a putut intra în Sala Unirii. Au rămas doar cinci fotografii de la Adunarea populară, fotografii făcute de el, pe o vreme de ninsoare şi zloată, cu aparatul lui cu burduf. Era tocmit un fotograf oficial, prea bine cunoscutul Bach din Alba Iulia, dar n-a fost de găsit, acesta arătând mai puţină adeziune la eveniment, coborând realitatea la rang de opinie personală!
        În al doilea 1 Decembrie, după căderea regimului comunist, urmăream la televizor imagini ale Adunării de la Alba Iulia, date pentru prima oară la TV, când deodată a apărut, în fruntea Gărzilor Naţionale, Florian Medrea, urcând ca un Arhanghel dealul cetăţii, călare pe un cal alb, cu mantaua lui de ofiţer austriac... O doamnă din familia mea m-a sunat la telefon şi am auzit, deloc surprinsă, mirarea ei: „L-ai văzut?” „Da”, am răspuns eu, „era măreţ, frumos, un adevărat erou de poveste!”
        La Paris, de un an întreg, cartea având chipul lui pe copertă stă rezemată pe pian, îi văd chipul luminos şi mi se pare că trăiesc timpul idealizant, în care a trăit, o perioadă atât de fertilă, în pofida haosului care domnea în acele vremuri grele ale Marii Istorii.
        Istoricul Doru Radosav scrie în prefaţa acestei cărţi: „Cartea este în plan secundar un elogiu adus elitei româneşti ardelene care a putut, însă, să se manifeste ca atare, prin îndelungata emancipare şi prelucrare iluministă a corpului social.”

Interviu de
       
        Lucia NEGOIȚĂ