Lucia Negoiță - Interviul Acoladei: IOAN MOLDOVAN
Claudia Moscovici - Memorie personală şi istorie politică II


                    Interviul Acoladei: IOAN MOLDOVAN



        Dragă Ioan Moldovan, cucerită de sonorități și secrete nedeslușite, îți propun la început o ,,întoarcere în timp”, spre locul nașterii tale: Mureșenii de Câmpie. Mai sunt și niște Mureșeni ai Bârgăului. Ce înseamnă să te prenumeri printre ,,mureșeni” și să fii, să ramâi un ,,moldovan”?
        M-am gândit și eu acum mai la capăt ce va fi făcut ca între ,,mureșenii” stabiliți pe Câmpia Transilvaniei să se fi rătăcit un ,,moldovan”, când mureșenii înșiși din sătucul – căruia ei îi spuneau și-i spun și astăzi Imbuz ,în toate împrejurările – nu puteau fi decât niște veniți de pe alte plaiuri (căci Mureșul e departe), mai înainte ca un moldovan – bunicul meu dinspre tată – să vină și el în Imbuz și să-și găsească un rost pe moșia grofului, mai exact să aibă în grijă podgoria, un specialist, așadar, căruia i se zicea ,,vințălerul” și al cărui nume va fi devenit Moldovan din porecla dată de săteni, probabil pentru că venise şi el de departe, din Moldova vinurilor . Totul e o supoziție, dovezi nu am, vorba poetului. Doar în administrație Imbuzul se cheamă Mureșenii de Câmpie. Numele de fată al mamei era Imbuzan, iar pe tata îl identificau drept ,,Iuăn al Vințălerului”. Eu m-am născut acolo, dar nu împlinisem un an când ai mei s-au stabilit la Cluj – un oraș la nici 40 de kilometri de centrul lumii (mele) de copil și adolescent: Imbuzul . Așa că nu prea am fost eu mureșan decât în cazuri mai târzii, când eram uneori numit prin locuri literare sau în dedicații Ion Mureșan, pentru că faima lui Ion Mureşan era sigură şi memorabilă. Ca moldovan imbuzan m-am simțit fericit oricând, dar asta era o afacere strict personală, pentru că abia în vremea debuturilor am semnat o singură dată cu pseudonimul Ion Imbuzan
        Ce uiți, ce îți aduci aminte din ,,timpurile primordiale?
        Dacă e să mă refer la timpurile aurorale ale copilăriei, nu am uitat nimic și când e să-mi aduc aminte nu întâmpin nici o dificultate să-mi amintesc totul, de la lumina aceea ca de vis, până la detaliul cel mai mărunt, bunăoară felul în care plesnește pământul înfierbântat de vară prima picătură de ploaie, uriașă, chiar lângă talpa mea desculță, sau floarea de dovleac cu prospețimea ei matinală ca de junglă minusculă, sau mireasma narcotică a cânepei prin care ne ascundeam etc. Dar acestea sunt realități pe care nu le mai poți frecventa când eşti cu totul prins de/ și obligat să servești o realitate ale cărei coduri aparțin lumii comune și căreia nu-i pasă de ce vei fi având tu în desaga cu emoții intime, pe care, astfel, nu că le uiți, dar le lași deoparte până când viciul poetic te împinge să te mai prostești un pic, chiar dacă, vai!, ar cam fi cazul să te trezești odată! Şi te trezeşti, şi faci faţă realului, şi apoi iar îţi întorci faţa înapoi, pentru că înapoi e înainte şi înainte era mai bine ş.a.m.d.
        Momentul stabilirii familiei tale la Cluj... Cum ai întâmpinat noul mod de viață? Ce importanță ai acordat noului topos?
        Întâmpinarea a venit muuult mai târziu, când faptul de-a fi clujean intra într-o analiză de sine ţinând de o oarecare maturizare, pentru că, altfel, eram în noul mod de viaţă ca în unicul, satul ţinea doar de vacanţe, în rest eram clujean (Iuăun Delacluj, cum îmi spuneau tovarăşii mei de aventuri rurale) cum vorbea proză Monsieur Jourdain . Un suflet din mahalaua Clujului, cu tot ce presupunea trecerea lui prin şcolile prime, prin biblioteca de cartier şi apoi prin cea municipală/judeţeană , prin Liceul „Bariţiu” şi prin experienţa de fotbalist junior la U Cluj, prin aspiraţia secretă de a deveni regizor de film ori, în cazul de rezervă, poet, prin Facultatea de Filologie la secţia Română-Latină, prin – helas! – miraculosul „Echinox” . Am acordat toată atenţia noului topos pentru că era unicul accesibil mie.
        Care a fost momentul în care ai vrut să te dedici literaturii? Când ai început să scrii? Ai avut un mentor, un însoţitor de drum?
        De îndată ce am putut citi cât de cât cursiv şi de a şi înţelege ce citesc, am simţit că, de fapt, cititul este doar partea pregătitoare pentru ceva misterios şi vrednic de încercat: scrisul. Abia scrisul ar fi, îmi spuneam în sine-mi, fapta care mi-ar atrage preţuirea celor dragi şi, dacă se poate, a tuturor. Aşa că de prin clasa a IV-a am început să scriu prin caiete ţinute la secret, apoi am intrat la ideea că trebuie şi să public, mai întâi să debutez, fireşte, apoi să devin tot mai celebru, ceea ce s-a şi întâmplat, desigur doar până la graniţa cu celebritatea. Mentorii mi-i găseam singur prin lecturi, la fel pe însoţitori.
        Anii studenţiei în frumosul burg transilvan au însemnat nu doar o etapă a maturizării, ci şi alegerea unui drum de la care nu te vei abate. Mediul universitar a fost pentru cei mai mulţi scriitori în devenire un mediu fertil. Ce nu s-a scris despre ce ai trăit la început de ani'70? Ca experienţă literară, ca material de viaţă supus acceptării, dar şi contestărilor?
        Într-adevăr, mediul universitar şi mai ales revista şi gruparea „Echinox” au constituit pentru tinerii vremii atinşi de morbul literar un teritoriu formidabil de a-şi găsi liniile de definire proprie, de a-şi încerca înzestrarea şi puterile plăsmuitoare – un noroc al vieţii pe care cei mai mulţi au ştiut a-l fructifica. Sunt sigur că fiecare dintre scriitori de azi care illo tempore au ucenicit la „Echinox” are „romanul” său despre experienţa „echinoxistă”.
        Numele tău este bine legat de revista Familia, din Oradea. Perioada de glorie din istoria recentă, desigur, îşi leagă numele de revenirea în viaţa literară a reprezentanţilor străluciţi ai Cercului de la Sibiu: Cotruş, Doinaş, Balotă, Enescu, Negoiţescu. La Familia au debutat poeţi importanţi, tot aici s-au afirmat şi critici de incontestabilă valoare. Rolul poetului Andriţoiu a fost în anii aceia pozitiv. Multe s-au scris, atâtea se vor fi pierdut pe drum...Ce nu ar trebui sa uităm din viaţa celor care au dus mai departe faima şi numele revistei lui Iosif Vulcan? Ieri, azi...
        Într-un concentrat admirabil ai reuşit, dragă Lucia Negoiţă, să evoci în întrebare o întreagă perioadă glorioasă a revistei Familia cu personalităţi de incontestabilă aură culturală şi spirituală, între care unii au fost chiar redactori ai revistei: Balotă, Cotruş, Enescu, cerchişti, Gheorghe Grigurcu, redactor dat afară de autorităţile vremii, dar rămas drept cel mai consecvent colaborator al Familiei până astăzi; ceilalţi, colaboratori şi ei străluciţi. Toţi au constituit un model pentru noi, cei veniţi târziu în redacţie şi care fuseseră în studenţie echinoxişti: Mircea Copil, Ion Simuţ, Ioan Moldovan, Traian Ştef, pentru o scurtă perioadă Virgil Podoabă şi Gheorghe Perian, titular de cronică a poeziei Al. Cistelecan, colaboratori pe perioade bune Alexandru Vlad, Ştefan Borbély, Mircea Benţea ş.a. Din fapta fiecăruia pentru Familia cred că se cuvin reţinute pasiunea, simţul datoriei, onestitatea, spiritul critic, solidaritatea spirituală.
        Am ajuns la timpurile crimordiale ale poetului Ioan Moldovan .Ce mărturiseşti ca trăitor în lume şi în matca poeziei pe care o scrii?
        Chiar aşa: ce mărturisesc? Poate, dată fiind natura timpului ce mi/ni s-a dat: crimordialitatea, faptul că nu poţi scăpa de un sentiment tragic al vieţii pe care fapta poetică nu-l poate oculta, oricât se preocupă postmodernitatea să-l facă tolerabil şi omenesc, aceasta însemnând că tocmai omul e bolnav de crimordialitate, nu frunza, nu oaia, nu steaua.

                                                                                        Lucia NEGOIŢĂ




                        Memorie personală şi istorie politică II



        H.Ş .: Ce a însemnat moştenirea evreiască în timpul comunismului?
        C.M.: A fi evreu într-un regim comunist nu era cu siguranţă o binecuvântare, dar nu era nici un blestem atât de greu precum a fi evreu într-o epocă fascistă. Desigur, dacă Stalin ar fi trăit îndeajuns pentru a-şi duce la bun sfârşit planificatele campanii anti-evreieşti asociate cu „Complotul doctorilor” acele acţiuni şi atitudini ar fi măturat Estul Europei şi ar fi rivalizat cu Holocaustul în ce priveşte distrugerea tuturor evreilor din Estul Europei. Aşa cum a fost, antisemitismul în România sub regimul comunist a fost un fenomen mai subtil şi mai complex, ce a dus la un fel de discriminare instituţionalizată, dar şi la un export periodic de evrei către Israel. Radu Ioanid a descris acest proces în al său The Ransom of the Jews: The Story of Extraordinary Secret Bargain Between Romania and Israel. De fapt, unii membri din familia mea extinsă au profitat de aceste posibilităţi şi au migrat către Israel. Pentru mine nu a fost o contradicţie în identitatea mea româno-americano-evreiască. Asta sunt eu, un hibrid cultural şi etnic. Pentru mine, a fi evreică face parte din moştenirea mea culturală, la fel ca şi faptul că sunt româncă sau americancă. Aşa cum am scris despre România şi trecutul ei comunist în Între două lumi, acum mă conectez din nou la rădăcinile evreieşti şi lucrez la două cărţi despre Holocaust: o colecţie de perspective interpretative şi un roman istoric despre ghetto-ul evreiesc din Varşovia.
        H.Ş.: După părerea dvs. totalitarismul ar trebui legat în mod exclusiv de regimurile comuniste staliniste?
        C.M.: Cred că, alături de stalinism, regimurile naziste au instituţionalizat una din cele mai ucigătoare forme de totalitarism din istoria omenirii. Au existat autocraţii represive în secolele anterioare şi au existat şi tirani fără milă precum Gingis Han, în stare de jafuri şi crime. Dar sunt de acord cu Hannah Arendt că totalitarismul este un fenomen modern, al secolului XX. Este mai puternic şi mai acaparator decât orice dictatură sau autocraţie din trecut. Regimurile totalitare controlează nu doar statul, sistemul militar şi juridic şi presa, ci pătrund în mintea oamenilor, pentru a le dicta ce să spună, să gândească şi să simtă. Hannah Arendt a arătat în Originile totalitarismului că una din trăsăturile cheie ale statului totalitar este sistemul de îndoctrinare, propagandă, izolare, intimidare şi spălare a creierului – instigarea şi supravegherea prin poliţia politică transformă clasele sau indivizii capabili să gândească şi să ia decizii politice relativ sănătoase, în mase, adică oameni atât de doborâţi încât devin apatici şi îşi oferă loialitatea necondiţionată faţă de regimul totalitar. Indiferent de forma stalinistă sau fascistă, nimic nu e mai periculos şi distructiv decât totalitarismul.
        H.Ş.: Aţi spune că individul era strivit sub regimul comunist şi rolurile pe care acesta le prescria?
        C.M.: Da. În niciun regim totalitar nu e loc pentru individ. Toate cultivă obedienţa de masă, fervoarea ideologică. Ele caută să distrugă nu doar conştiinţa individuală, ci şi unitatea familiei nucleare, prietenia şi comunitatea. Descurajează empatia – consacrând-o drept lipsă de loialitate faţă de regim sau ca formă de slăbiciune şi încurajează o ură primitivă faţă de anumite clase sau grupuri etnice: „duşmanii” din interior. Ele distrug umanitatea din noi. De aceea este atât de difícil să înţelegem regimurile totalitare. Cum pot fi erodate sentimentele omeneşti, loialitatea faţă de familie şi prieteni, empatia faţă de cei ce suferă. Pentru unii, această eroziune s-a produs doar în comportamentul lor exterior, în timp ce reuşeau să păstreze, psihologic, un simţ al umanităţii. Pentru alţii, îndoctrinarea ideologică ajunge să îi definească în ceea ce sunt sau devin. În fapt, unul din cele mai greu de înţeles lucruri în legătură cu istoria totalitarismului este felul în care sute de milioane de oameni din întreaga Europă şi Uniunea Sovietică au permis ororile Holocaustului şi epurările în masă. În monumentala sa lucrare, Originile totalitarismului, Hannah Arendt oferă una din cele mai bune explicaţii pe care le-am citit despre aceste orori în masă. «Masa» este conceptul cheie pentru autoare. Explicaţia ei constă în a descrie entitatea socială modernă numită «societate de mase», pe care o distinge de mulţime (şi aceasta capabilă de izbucniri de violenţă, în timpul pogromurilor), dar şi de clase (ce se bazează pe interesul economic). Masele sunt în mod esenţial un fenomen al totalitarismului. Spre deosebire de clasele sociale, explică Arendt, masele sunt amorfe şi pot fi uşor manipulate. Ele sunt mişcate de retorica superficială şi de fervoarea goală, mai puţin unite fiind de o identitate comună sau de un interes economic împărtăşit. Potrivit lui Arendt, „termenul de mase se aplică doar atunci când avem de-a face cu oameni care, fie din cauza numărului lor, fie din cauza indiferenţei, sau dintr-o combinaţie a acestora, nu pot fi integraţi niciunei organizaţii bazate pe un interes comun.” (Originile totalitarismului, p. 311). Desigur, această apatie politică şi socială nu este suficientă pentru a da un suport mişcărilor totalitare. Un factor suplimentar şi crucial intră în scenă. Masele apatice trebuie să ajungă sub vraja unor lideri carismatici malefici, precum Hitler şi Stalin, care câştigă controlul asupra societăţii şi ucid în ele ultima rămăşiţă de decenţă umană şi individualism. Dacă «masele» nu sunt suficiente ca număr într-o societate dată, atunci totalitarismul le creează. Acesta a fost scopul principal, susţine Arendt, al epurărilor periodice ale lui Stalin, care au distrus orice identitate reală de clasă şi orice convingere ideologică. Chiar şi familia nucleară şi legăturile de iubire au fost deteriorate, prietenii se temeau de prieteni, iar părinţii trăiau cu îngrijorarea justificată că ar putea fi turnaţi chiar de proprii copii pentru „deviaţionism” faţă de linia partidului.

                                                                          Interviu de Henrieta Anişoara Şerban