Interviul Acoladei. Tudorel Urian



„Am trăit zilele Revoluţiei la Timişoara... Cele mai frumoase din viaţa mea”
       
       
       
       
        Stimate domnule Tudorel Urian, între postările dv. de pe Facebook – cele mai multe dintre ele cronici „la tinta”,inspirate de năucitoarele realităţi „înconjurătoare” – găsesc şi câte o imagine senină: de pildă, Bega într-o ciudată lumină eternă sau ştirea despre golul lui Henderson în poarta lui Chelsea. Nu voi pierde ocazia să ratez o ştire apăruta zilele acestea: Timişoara va fi capitala europeană in 2021. Cum prima parte a vieţii şi prin urmare cele mai importante momente ale biografiei intelectuale sunt legate de legendarul burg, vă rog să deschideti cateva porţi către această parte de „geografie literară”, cu o atât de pregnantă amprentă multiculturală. Vorbim desigur despre caracteristici specifice spiritualităţii Banatului.
        Timișoara e un loc special pe harta culturală a României. Pentru a o putea înțelege este nevoie să citiți trei cărți fundamentale apărute în anii din urmă. Ele dau o cu totul altă perspectivă asupra acestui spațiu aflat la întretăierea mai multor zone culturale, margine a unui fost imperiu, în care spiritul Mitteleuropean al diverselor popoare a contaminat reciproc ariile culturale îmbogățindu-le pe fiecare dintre ele. Aceste cărți obligatorii pentru a înțelege specificitatea istorică a Banatului și a Timișoarei sunt: Dicţionar al Scriitorilor din Banat, coordonat de Alexandru Ruja, Horst Fassel, Szekernyés Janos şi Jiva Milin, în care, pentru prima dată, pe lângă scriitorii de limba română, erau prezentaţi şi scriitorii de limba germană, sârbă, maghiară, cu fişe complete, conţinând elementele de specificitate ale scrisului lor, sursele lor de inspiraţie şi opţiunile estetice, fapt menit să completeze şi să îmbogăţească spectaculos tabloul literar al unui teritoriu mult mai dens în valori artistice decât se putea crede. Un tom esenţial peste care, cred, s-a trecut prea uşor la vremea apariţiei lui. Istoria Banatului. Studii privind particularităţile unei regiuni transfrontaliere, excelenta antologie de texte coordonată de Victor Neumann, la care, pe lângă istoricii români au contribuit şi specialişti din Serbia şi Ungaria. Deloc în ultimul rând, chiar dacă, din punct de vedere cronologic, este cea mai recentă aparţie, masivul tom al lui Cornel Ungureanu, Literatura Banatului. Istorie, personalităţi, contexte, întregeşte tabloul, completând perspectiva cantitativă a dicţionarului cu cea a gustului literar al celui mai respectat istoric literar al zonei. Cu un dicţionar, cvasi-exhaustiv (literatura este, totuşi, un domeniu în evoluţie şi, mai mult ca sigur, din 2005 până acum, au mai apărut scriitori reprezentativi), o istorie literară semnată de unul dintre criticii de prestigiu şi o serioasă istorie a acestui spaţiu geografic transfrontalier, fiecare dintre ele având câteva sute bune de pagini, se poate spune fără a greşi că Banatul este astăzi una dintre zonele de invidiat ale României în privinţa posibilităţilor de a-şi asuma şi face cunoscută o identitate istorică şi o specificitate culturală.
        Mai există însă şi ...Timişoara dumneavoastră, oraşul care se regăseşte în aspiraţiile, în modelele, în reperele care v-au marcat. Cum arată portretul acesta care vine „din interior”?
        Educația și formarea mea intelectuală sunt legate indestructibil de Timișoara. Aveam vreo 3-4 ani, mă ducea tatăl meu sau mama mea la grădiniță de mână și, dacă scăpam vreo hârtie pe jos, se opreau, mă puneau să o ridic și să merg cu ea în mână zeci de metri până apărea un coș de gunoi. Tot de la ei știu că unul dintre cele mai rușinoase lucruri care ți se pot întâmpla este să întârzii într-un loc și să-i lași pe alți oameni să te aștepte. Îmi amintesc de faptul că, la Paris, în martie 2006, după multe ezitări, Monica Lovinescu ne dăduse – lui Mihai Șora și mie – acceptul să o vizităm. Nu mai primea pe nimeni, dar cu noi a făcut o excepție. Trebuia să fim la ei la ora 19.00. Pe centura Parisului – trebuia să ajungem din extremitatea sa sudică, în cea nordică – era un ambuteiaj teribil. Cu un acut sentiment de vinovăție o sunam din zece minute să-i spun unde ne aflăm și că să ne ierte că întârziem. Tot de rușinea indusă în copilărie nu am mâncat în viața mea semințe. Nu știam ce să fac cu cojile, iar soluția de a le îndesa în buzunare, cum făceau alți copii nu era în măsură să mă facă mândru de mine. Apoi, toată școlarizarea – de la grădiniță la doctorat – am făcut-o în Timișoara. Am avut o mulțime de profesori, unii mai simpatici, alții mai severi, unii mai buni pedagogi, alții plictisitori la cursuri, de la toți mi-a rămas câte ceva: o replică pe care mi-o reamintesc din senin, un zâmbet, o glumă, o întâmplare, un unghi din care să privesc lumea și literatura. Toți au lăsat câte o urmă în ceea ce sunt astăzi. Nu în ultimul rând, Timișoara înseamnă pentru mine Cornel Ungureanu și revista „Orizont”, locul în care am debutat în critica literară și care a dat vieții mele un contur pe care nici măcar nu mi-l imaginasem până atunci.
        Mai există însă şi ...Timişoara dumneavoastră, oraşul care se regăseşte în aspiraţiile, în modelele, în reperele care v-au marcat. Cum arată portretul acesta care vine „din interior”?
        Eu am trăit zilele revoluției la Timișoara. Au fost cele mai frumoase din viața mea. Atunci, pe străzile Timișoarei și, mai ales în Piața Operei, unde se strânseseră 100.000 de oameni, am înțeles pentru prima oară cu adevărat ce înseamnă solidaritatea umană. Aveam sentimentul că toți oamenii îmi sunt frați. Eram cu fratele meu și la un moment dat, spre seară (era, totuși, 20 decembrie), i-am spus destul de discret că îmi e frig, Dintr-o dată, din fața mea și din spate cinci-șase oameni și-au dat paltoanele jos și mă rugau să le pun pe umăr. Dacă cineva își deschidea un pachet de țigări, își lua una pe care o aprindea și dădea restul pachetului unui apropiat, precum lumina în noaptea de Înviere. La fel cu pachetele de biscuiți, merele, pâinea și orice se putea împărți. Au fost momente magice (și acum îmi dau lacrimile când îmi amintesc), în care România se afla într-un moment astral al existenței sale și ar fi putut să o ia în orice direcție. Oamenii erau fericiți, aveau deplină încredere unii în alții, era nevoie doar de o minte luminată care să îi îndrume. Din păcate, singurii capabili să dirijeze atunci imensul elan pozitiv al acestor oameni minunați au fost foștii comuniști, care au știut să se erijeze în „emanații ale revoluției”. Eu am fost pe străzile Timișoarei din 17 până în 22 decembrie. Nu m-am considerat niciodată un erou, habar n-am ce căutam pe acolo, un sentiment de exasperare amestecat cu un soi de curiozitate, plecam cu fratele meu de acasă cu mâinile în buzunar, nu ne-am bătut cu nimeni, nu am omorât pe nimeni (mă bucur că nici noi nu am pățit nimic), nu ne-a trecut prin cap nicio secundă să ne scoatem certificate de revoluționari sau să facem strategii de preluare a puterii. Sunt convins că așa erau toți oamenii din jurul nostru. Pentru alții însă drumul de urmat era limpede. Iar acel drum a dus România acolo unde se află astăzi. Mă întreb tot mai des în ultima vreme cum ar fi arătat astăzi România, dacă alegerile din 1990 ar fi fost câștigate de Ion Rațiu, iar principalii lui sfătuitori ar fi fost nu Silviu Brucan, ci Virgil Nemoianu sau Mihai Șora, de pildă? Ajutată și de conjuncturile internaționale, istoria noastră lasă impresia că se mișcă în direcția bună, dar cu multe poticneli și, uneori, cu pași în spate de care nu era nevoie. Este tot mai clar că pentru generația noastră multe lucruri vor veni prea târziu, dar tinerii de astăzi – tot mai mulți școliți în străinătate – au toate șansele să ajungă să trăiască în democrația de tip liberal pe care noi am visat-o în decembrie 1989, dar nu am fost în stare să o punem în practică.
        Sunteţi un bun observator al vieţii literare, preocupat mai ales de proza ultimelor decenii. Care sunt tendinţele importante, care sunt autorii pe care mizaţi?
        În preajma intrării în noul mileniu am avut o discuție cu un cunoscut filosof al postmodernității, Gianni Vattimo. Întrebându-l despre specificul lumii postmoderne mi-a spus că acesta constă într-o lume ruptă de tradițiile istorice și de clasicele sisteme axiologice, care se dezvoltă doar pe orizontală, precum rădăcinile de tip rizomic. O lume care tinde să-și piardă axa verticală (rădăcinile, valorile, sentimentele) dezvoltându-se strict pe cea orizontală (se scrie proză pe bloguri, uneori pe Facebook, în spațiu virtual, acreditarea valorii fiind făcută de prieteni mai mult sau mai puțin calificați, în disprețul total al revistelor clasice și al criticii tradiționale). Premiile literare sunt contestate (uite scandalul premierii lui Bob Dylan cu Premiul Nobel pentru literatură), diplomele universitare nu mai dau certitudinea competenței, validarea în grupul de prieteni și, eventual , succesul la public sunt singurele criterii de validare. În condițiile date, e clar că nu se mai poate vorbi de o critică de direcție, criticilor de azi nemairămânându-le decât să constate realitatea brută a textelor și să o supună metodelor de analiză pe care le consideră cele mai potrivite, dar care oricum sunt ignorate sau disprețuite de majoritatea cititorilor. Literatura în general a devenit un fel de râu ieșit din matcă și care acum riscă să măture totul în calea lui, inclusiv pe cei meniți să se ocupe de îndiguirea lui. Cel mai util lucru pe care îl pot face criticii în acest moment este să aștepte revenirea lui la un curs normal ocupându-se poate de ceea ce face astăzi cu mult succes Gheorghe Grigurcu: revizuirea valorilor mai vechi, din vremea în care lucrurile nu erau cu totul scăpate de sub control.
        V-aţi mărturisit de curând atracţia pentru filmul lui Bergman, „Fragii sălbatici”. Şi dorinţa de a revedea acest film... Mai aveţi alte refugii? Cu ce folos?
        Trebuie să vă fac o confidență de care nu sunt foarte mândru. De câțiva ani toată viața mea este un refugiu. În afară de orele de la muncă ies rar, mi-am construit acasă un adevărat turn de fildeș din cărți strânse în zeci de ani , dvd-uri cu filme cumpărate de pe Amazon prin care aș putea face invidioasă orice cinematecă, la fel am o mulțime de CD-uri cu muzica preferată, iar mai nou am descoperit minunea de e-book reader Kindle de la Amazon, care printr-un singur clic mi-a adus în casă operele complete ale lui Voltaire, Balzac, Maupassant, Platon, Aristotel. Dacă mai pun și meciurile din Liga Campionilor și pe cele ale lui Liverpool, unde să mai plec după ora 18.00, când ajung acasă?

                                                                                        Lucia NEGOIŢĂ