Lucia Negoiță - Interviul Acoladei. Sebastian Reichmann II
Claudia Moscovici - Memorie personală şi istorie politică (IV)


                Interviul Acoladei. Sebastian Reichmann - II




        Cum interviul nu urmează cronologia vieții dv., vă propun să evocați orașul în care v-ați născut. Aș dori acum să vorbiți despre Galați, despre Dunăre, despre părinți și tradiția familiei.
        M-am născut, se pare („se pare”, pentru că nu-mi amintesc mai nimic din primii doi-trei ani de viaţă acolo), la Galaţi, de unde am plecat împotriva voinţei părinţilor mei la Bucureşti, pentru a da concursul de admitere la electronică (unde am fost şi primit), în toamna lui 1964. Cei doi fraţi ai mamei, cu familiile lor, precum şi bunicii din partea mamei, locuiau nu departe de casa noastră de pe strada Cristofor Columb, unde mi-am petrecut toată copilăria şi adolescenţa, până când, printr-o hotărâre a primăriei, numele străzii a fost schimbat, nu ştiu de ce, în „Craiului”. Acum strada se numeşte din nou Cristofor Columb. Numele străzii mă făcea să visez la ţări şi continente exotice, l-am simţit încă de mic copil ca un misterios „appel au large”. Părinţii mei aveau o sensibilitate politică liberală, fără să fie înscrişi sau să militeze vreodată în vreun partid politic, destul de relaxaţi faţă de tradiţia evreiască, mai degrabă ecumenici (cei mai buni prieteni ai părinţilor erau o familie de vecini, creştini, un comandant de vas din flota comercială şi soţia lui), practica religioasă se limita la aprinderea lumânărilor vineri seara de către mama, la mersul la sinagogă cam de două ori pe an, pentru Anul Nou şi Yom Kipur) şi la masa de Seder în prima seară de Paşti. Tatăl, născut la Brăila, avea un frate şi o soră care se mutaseră de mult la Bucureşti, şi un alt frate, cerealist, adevărat „self-made man”, care reuşise să lucreze chiar în timpul războiului când firma sa fusese „românizată”, plecat la Paris în 1946, tatăl lui Edgar. Tatăl meu era avocat, dar muncise din greu în tot timpul studenţiei, fiind nevoit să se întreţină singur la Bucureşti. După câte ştiu bunicii o duceau foarte prost, după ce pierduseră, în primul război balcanic (1913), viile pe care străbunicul patern le avusese la sud de Dunăre, lângă Silistra. După terminarea facultăţii tatăl meu nu a avut dreptul să profeseze, datorită legislaţiei rasiale promulgate de guvernările Goga-Cuza, legionară şi antonesciană. În timpul războiului a fost internat în mai multe lagăre de muncă obligatorie şi a lucrat ca avocat doar după abolirea legislaţiei rasiale până când a murit, la Galaţi, în iunie 1969.
        Îmi amintesc curtea lungă şi îngustă a casei unde părinţii mei au fost chiriaşi toată viaţa, care dădea într-un spaţiu dreptunghiular mai mare, minunat loc de joacă, înscris magic în memorie, unde îmi juleam fără încetare genunchii (sau chiar mai rău), căţărându-mă într-un nuc aproape secular, sau sărind gardul din fundul curţii, pe alocuri dublat cu sârmă ghimpată (!), care dădea spre un adevărat maidan, şi unde ajunsesem de nenumărate ori, cu inima inundată de bucurie, dar şi strânsă de teama întâlnirilor fie cu vreun paznic neaşteptat, fie cu părinţii unuia dintre prietenii mei, de pe acea stradă, sau de pe străduţele apropiate. Aproape toţi prietenii mei aveau astfel de curţi care se terminau cu adevărate maidane, acoperite de o vegetaţie luxuriantă, în care ne construiam colibe din crengi, bucăţi de carton, şipci care nu mai puteau fi reutilizate etc., şi unde ne adunam înfriguraţi, pentru a visa împreună la călătorii pline de aventuri fabuloase, şi nu rareori pentru a asculta primele încercări literare ale celor care visau deja la o recunoaştere şi (de ce nu?) la o glorie viitoare.
        Miron Radu Paraschivescu v-a susținut și v-a publicat în perioada de tinerețe. Numele acestui poet a intrat astăzi într-un con de umbră. Cum și când l-ați cunoscut pe autorului „Cânticelor țigănești”?
        Pe MRP, cum îi spuneau cei care-l cunoşteau, mai de aproape sau mai de departe, îl întâlnisem prin Vintilă Ivănceanu, care îi era atunci cel mai apropiat dintre viitorii membri ai aşa-zisului „grup oniric” (la un moment dat fusese chiar secretarul lui MRP), şi Dumitru Țepeneag. Îmi amintesc cum l-am întâlnit pe Țepeneag într-o zi friguroasă din iarna anului 1966, pe bulevardul Magheru, vizavi de blocul Patria (MRP locuia atunci în imobilul cu cinematograful omonim), care mi-a spus, fără nici un fel de introducere, că tocmai îl văzuse pe MRP şi că acesta îi vorbise „entuziast” de poeziile mele (pe care nu i le trimisesem eu, ci i le dăduse, cred, Ivănceanu), şi că intenţiona să le publice în suplimentul literar „Povestea vorbei” al revistei „Ramuri” din Craiova (al cărui prim număr nu apăruse încă). Îmi mai amintesc că Țepeneag mi-a vorbit atunci şi de Andrei Codrescu, era prima oară când auzeam acest nume, MRP făcuse apropierea între noi doi, spunând că mai primise poezii recent de la un tânăr poet tot atât de „talentat”, pe nume Andrei Steiu (pseudonimul lui Codrescu din vremea aceea). Bineînţeles că îi sunt recunoscător lui MRP pentru această primă confirmare a vocaţiei mele. Reamintesc că nu îl întâlnisem încă pe Gellu Naum la momentul acela. S-au spus şi scris multe despre poetul MRP, despre sănătatea sa psihică, sau despre diferitele „volte-face” în timpurile tulburi ale comunismului. Ea aş vrea să amintesc doar faptul că în anii dictaturii lui Antonescu, când ţiganii erau deportaţi şi asasinaţi în Transnistria, împreună cu evreii, el a avut curajul civic să publice o carte intitulată „Cântice ţigăneşti”. Un curaj civic pe care nici una din gloriile intelectualităţii româneşti care ocupă azi vitrinele librăriilor cele mai prestigioase din România nu l-au avut, ba chiar dimpotrivă. Nu numai că nu se sinchiseau de soarta celor care avuseseră „neşansa” să se nască ţigani sau evrei, dar majoritatea susţinuseră şi justificaseră prin scrierile lor politicile genocidare.
        În ce mod „ați trăit” poezia acolo, la Paris, unde locuiți de bune decenii. Ce înseamnă să fii poet într-o țară care a construit atâtea legende? Să fii, pe deasupra, și suprarealist. Acceptați această încadrare într-o clasificare rece? Mai e de actualitate? Spun asta după ce am citit articolele semnate de Nicolae Manolescu, I.B. Lefter, N. Prelipceanu, când au comentat cărțile publicate în România, după anul 1990.
        A fi poet la Paris este ce mi-am dorit din momentul în care am deschis ochii spre o altă realitate, complet diferită de aceea despre care tocirea neîntreruptă a cuvintelor vrea de câteva milenii să ne convingă că este singura posibilă. Şi ce este cel mai rău, că este singura dezirabilă. Miza a fost simplă pentru mine, din clipa în care am decis că voi pleca „definitiv” din ţară: a fi poet la Paris, sau nimic. Nu am fost, adică nu m-am privit ca atare, nici exilat politic, nici economic sau mai ştiu eu cum. Am fost, pentru cei cărora le plac totuşi etichetele, sau ambalajele, un exilat lingvistic voluntar. Asta nu înseamnă că celelalte valenţe ale exilului mi-au fost străine, sau că le-am ignorat cu bună ştiinţă. Am plecat însă la Paris vaccinat împotriva deziluziilor mărunte, a vanităţilor editoriale şi festiviste (premii şi alte zorzoane), datorită şansei extraordinare pe care am avut-o de a fi devenit prietenul apropiat al lui Gellu Naum şi de a fi trăit astfel anii „uceniciei” (deşi nu-mi place acest cuvânt, îl folosesc) în apropierea lui şi a Lygiei. Oricât mi-a fost de greu la Paris, fie material, fie personal, sau social într-un sens larg, nu am regretat niciodată alegerea pe care o făcusem.
        În ce priveşte „încadrarea” ca suprarealist, răspunsul este deasemenea simplu. Nu m-am considerat niciodată suprarealist, chiar dacă am colaborat la câteva publicaţii cu această denumire, sau figurez în câteva antologii suprarealiste. Am fost foarte atras de suprarealism de la început, dar nu ca un adept, sau ca un membru de partid. Ca să-l parafrazez pe Daniel Cohn-Bendit care, întrebat dacă se consideră marxist, a răspuns că se consideră marxist doar în măsura în care Groucho Marx a fost marxist, aş spune că din suprarealism îmi place cu precădere propoziţia lui André Breton, „Je ne suis pas pour les adeptes.”
        Vorbim iar de alt fragment din existența poetului Sebastian Reichmann. Peste 20 de ani de poezie care își caută dreptul de a exista în spațiul în care înflorise odinioară... În ce culori descrieți acest interval?
        Am început cu Gellu Naum, vom termina tot cu el. Cum vă apare posteritatea acestui poet uriaș?

        Dacă vorbim despre „posteritatea” lui Gellu Naum în România, o văd ca un amestec de inflaţie şi necunoaştere. Desigur numele lui, „brandul” aş spune chiar, circulă mult mai mult ca înainte de 1989... La asta mă refer când folosesc termenul de inflaţie. Dar nu prea văd la poeţii din generaţiile mai noi vreun interes real faţă de ce a fost, şi continuă să fie, în substanţa ei, poezia lui Gellu Naum, şi aş spune chiar viaţa sa, care pentru Gellu se confunda cu poezia. Se vehiculează în special formulări subţirele, golite de sens (creuses): „adevăratul suprarealist român”, „ultimul mare suprarealist european” etc. Pentru mulţi, şi nu doar copii, Gellu este în primul rând creatorul lui Apolodor. E trist... pentru cei ce ştiu ce a însemnat realmente pentru poet scrierea acestor cărţi „pentru copii”, în ce context au fost ele scrise. În ce priveşte recepţia poeziei lui Gellu Naum în Franţa, situaţia nu este prea îmbucurătoare nici acolo. De abia în ultimii ani poeţi şi oameni de cultură francezi (mai puţin nombrilişti), universitari sau nu, au început să-l considere pe Gellu Naum ca fiind cel puţin la fel de important ca Gherasim Luca sau Benjamin Fondane (pentru a mă limita la „cercul poeţilor dispăruţi”). Se pare că în Germania situaţia e diferită, dar acest aspect ar merita o altă discuţie.

                                                                                        Lucia NEGOIŢĂ



                      Memorie personală şi istorie politică (IV)



        H. Ş.: Credeţi că există vreo ameninţare totalitară în terorismul zilelornoastre?
        C. M.: Terorismul şi totalitarismul au în comun „teroarea”. În timpul anilor ’30 şi ’40, „teroarea” a ajuns să fie asociată cu ascensiunea regimurilor totalitare – nazismul şi comunismul – care au căpătat un control aproape total asupra unor întregi ţări şi regiuni insuflând teama în populaţie. Conceptele democratice de libertate a exprimării, drepturile omului şi dreptate şi-au pierdut sensul. Pentru a oferi numai un exemplu, dintre multe altele, Hermann Goering, s-a adresat poporului german pentru a anunţa măsuri discriminatorii împotriva evreilor declarând explicit: „Măsurile mele nu vor fi împiedicate de birocraţie. Aici nu mă îngrijorez cu privire la justiţie; misiunea mea este doar să distrug şi să extermin, nimic mai mult”. Teroriştii adoptă tactici similare. Uneori pot pretinde să acţioneze în numele unei justiţii sociale sau divine, dar întotdeauna adoptă măsuri care violează drepturile omului şi etica în mod deliberat. Terorismul, fie el bombardarea World Trade Centers, sau atacul mai recent de la Charlie Hebdo, se referă la actele de violenţă şi/sau la ameninţarea cu violenţa, mai ales împotriva civililor lipsiţi de apărare. Ca şi regimurile totalitare, care guvernează prin teroare, aceşti terorişti ţintesc nu numai victimele imediate ale atacurilor, ci şi publicul mai larg care le este martor (prin mass media) la acest tip specific de „pedepsire”: vizând mai ales grupurile sau cetăţenii naţiunilor pe care le declară „inamice”.
        H. Ş.: Ceea ce este personal este politic, mai ales atunci când individul se consideră o operă de artă, iar prezenţa sa în lume este infuzată cu acest tip de valoare. Dar este politica într-o măsură oarecare încă o sursă de inspiraţie?
        C. M.: Pentru mine, domeniul politicii este o sursă puternică de inspiraţie, mai ales ca sugestie, atunci când contururile devin bine definite şi elementele mai triviale ale trecutului sunt pierdute sau uitate, astfel încât să putem vedea lucrurile ca istorie. Politica a fost în mare parte cea care m-a inspirat pe mine să scriu ficţiune istorică. În Între două lumi am vrut să las o urmă a unei scale de comparaţie, a diferenţei pe care am experimentat-o între lipsa libertăţii absolute din Statele Unite şi lipsa oricărei libertăţi din timpul României comuniste. Aşa cum spune naratorul în romanul meu la sfârşit, sper că descrierea pe care o fac vieţii cotidiene în România sub regimul lui Ceauşescu va transmite copiilor mei
        şi copiilor copiilor mei – precum şi tuturor cititorilor interesaţi de acest subiect – imaginea, palidă, a unei ere comuniste în care oamenii obişnuiţi erau forţaţi să ducă vieţi extraordinare.
        H. Ş.: Care sunt proiectele dumneavoastră pentru viitor?
        C. M.: Lucrez acum la o carte, care nu este de ficţiune, şi care revede amintirile, romanele şi filmele despre Holocaust, numită Holocaust Memory. Multe dintre capitolele acesteia apar şi pe blogul de cultură românească, Literatura de Azi, al cărui director este criticul literar Daniel Cristea-Enache şi al cărui editor şef este Odilia Roşianu. După ce voi termina această carte, mi-ar plăcea să încep să lucrez la un roman istoric despre doctorul Janucz Korczak şi copiii orfani din ghetoul din Varşovia, de care s-a îngrijit în timpul Holocaustului. În luna august a anului 1942, naziştii i-au trimis pe toţi într-un lagăr al morţii, la Treblinka. Pentru mine, Korczak reprezintă un simbol al umanităţii şi curajului în faţa unor circumstanţe inimaginabil de vitrege şi cu responsibilităţi mult mai mari decât ar putea îndura cei mai mulţi dintre oameni. Probabil că nu există responsabilitate mai mare decât să protejezi vieţile unor copii inocenţi. A afla despre soarta tragică a lui Korczak, precum şi despre aceea a orfanilor evrei, poate ajuta la sensibilizarea unei noi generaţii de cititori tineri în privinţa ororilor Holocaustului.
        H. Ş.: Vă mulţumesc pentru răspunsuri.
        C. M.: Iar eu vă mulţumesc pentru acest interviu interesant şi profund.

                                                                                        Claudia MOSCOVICI