Interviul Acoladei. Constantin Mateescu


        Domnule Constantin Mateescu, am în față o fotografie mai veche în care suntem priviți de chipul dumneavoastră luminos care degajă eleganță, energie, spontaneitate. Vocea de azi, la telefon, se armonizează perfect cu imaginea descrisă anterior. Ce rol au avut chipul/chipurile umane în construirea numeroaselor personaje din cărțile de proză, memorialistică, eseu?
        Nu e un secret faptul că, într-o măsură mai mare sau mai mică, tipologiile umane îi preocupă pe mai toți creatorii de literatură. În ce mă privește, am avut privilegiul să trăiesc mult și să fiu martorul, prin forța împrejurărilor, unei consistente tranșe de istorie. Am cunoscut bătrâni născuți la jumătatea secolului 19, care aduceau cu ei imaginea și habitutdinile epocii lui Eminescu și Caragiale, am avut cimotii care au luptat la Mărășești și au participat la marea sărbătoare a Unirii, mi-am petrecut copilăria în atmosfera emulativă și prosperă a anilor dintre războaie, am fost de față, în gară, la plecarea pe front a Regimentului 2 Dorobanți din Râmnic, am traversat anii războiului cu spaima bombardamentelor americane, cu nopți fără lumină, foamete și cu spectacolul macabru al apariției pe la porți a îndoliatei pânze negre care vestea o nouă victimă pe frontul de la răsărit, am fost coleg de clasă cu refugiați din Basarabia și Bucovina care veneau cu un alt model de viață și alte obiceiuri, în fine am trăit din plin orgia dictaturii proletare și anii dezamăgitori de după revoluție.
        După cum se vede, viața mi-a oferit o foarte variată plajă de întâmplări dar și de chipuri și mentalități, de la bunicul după mamă, aromân de fel, care venea în Țara Românească în anii de după Unirea din 1859 cu o căruță unde înghesuise întreaga lui agoniseală, până la tinerii de astăzi care trăiesc cu gândul unei cât mai grabnice plecări în Occident. E treaba profesioniștilor să aprecieze în ce măsură am profitat de această șansă pe care mi-a oferit-o soarta.
        Să ne întoarcem la portretul scriitorului la tinerețe. Ați început cursurile facultății de Medicină, ați trecut la Filosofie apoi. Vom ajunge și la literatură. Deocamdată aș vrea să știu de ce ați ales drumuri atât de diferite între ele și cum era să fii student la Filosofie în anii 50? Și aspirant la literatură.
        Pentru cine nu a apucat să trăiască în ambianța anilor de imediat după război, e greu să înțeleagă ce perspective se deschideau atunci elevilor ce absolveau liceul. Era o epocă confuză, de răscruce. Prezența trupelor rusești în țară, trucarea rușinoaselor alegeri din toamna lui 1946, gonirea regelui și instaurarea la putere a unui guvern impus de Moscova puneau în fața tinerilor mari dificultăți în a-și alege drumul vieții.
        Prioritățile majorității tinerilor nu se îndreptau, ca până atunci, spre profesiuni legate de iscusințe, dexterități, vocație sau talent ci spre domenii pragmatice ce permiteau o viață sigură, stabilă. În speță era vorba de a alege între Politehnică și Medicină. La vârsta aceea toți eram îndrăgostiți și în ochii fetelor din generația noastră n-aveau căutare decât studenți la una din cele două facultăți „aristocratice”. Am ales fără să stau pe gânduri Medicina. Mă și vedeam chirurg sau psihiatru.
        Cei doi ani în care am îmbrăcat halatul alb și arboram imberb insigna Societății studenților în medicină au însemnat contactul cu Metropola, accesul la expozițiile, spectacolele de operă și teatru și la concertele duminicale la Ateneu, dar și tentațiile și capcanele marilor aglomerații heteroclite. Îmi amintesc și astăzi, între altele, senzația de frig care mă covârșea când mă încrucișam pe bulevardele din centru cu grupuri de ofițeri ai invincibilei armate sovietice, purtându-și superbia și semeția ocupantului.
        După încheierea a doi ani de facultate, am contractat o gravă maladie pulmonară și medicii m-au sfătuit să uit de Medicină și să aleg o altă facultate, „teoretică”, mai accesibilă, mai potrivită cu starea mea de sănătate. Mă aflam la Râmnic în vara aceea tristă, convalescent, într-o vacanță fără sperațe și iluzii. I-am scris unei surori a mamei ce locuia în Capitală, rugând-o să mă înscrie pentru admiterea la Facultatea de Filologie. Există astfel de momente-cheie, caricaturale, ce pot influența destine. Mătușă-mea a citit greșit dorința mea și m-a înscris la Facultatea de Filosofie. Abia când am ajuns la București, cu o zi înainte de examen, am aflat că urma să concurez (cinci pe un loc) într-o compettiție pentru care nu citisem nicio iotă. Întâmplarea a făcut să fiu admis.
        E superfluu să fac considerații în legătură cu ce s-ar fi întâmplat dacă mătușă-mea n-ar fi înlocuit logía cu sofía. Fapt e că am nimerit fără să vreau în cea mai avariată facultate în ce privește aservirea față de ideologia impusă de Kremlin. În anul când am fost admis la facultate aceasta tocmai făcuse marele pas al primenirii: toți corifeii gândirii interbelice ce susținuseră prestigiul instituției fuseseră zvârliți în stradă (sau în închisori) și înlocuiți cu militanți obedienți puterii. În nicio facultate din Universitate cutremurul schimbărilor n-a fost atât de drastic, de devastator.
        Despre aventuroasa mea trecere prin Facultatea de Filosofie am scris pe larg în alte locuri. Dacă am câștigat ceva în planul culturii filosofice e hazardat să afirm dar sigur e că am făcut acolo o bună școală a prudenței și mai ales a înțelegerii adânci a mecanismelor abilei ideologii a amăgirii gloatelor.
        Aparțineți „generației autodidacte”. Formularea vă aparține și necesită, desigur, unele nuanțe. Ce vă amintiți azi de colegii dumneavoastră de drum, născuți în jurul anilor '30? Ce v-a unit? Ce v-a despărțit?
        Formularea referitoare la „generația autodidactă” căreia îi aparțin se referă exclusiv la seriile de studenți care au studiat Filosofia la începuttul anilor 50. Această tristă generație n-a dat culturii românești nicio valoare cunoscută în planul gândirii filosofice, în schimb a oferit o garnitură puternică de activiști în aparatul represiv al statului. Intelectualii care s-au ridicat din corpul acestei generații s-au ilustrat în alte domenii decât filosofia, cum s-a întâmplat cu Al. Ivasiuc, de pildă, sau Z. Ornea.
        Dacă privim programa materiilor studiate la Facultatea de Filosofie în epoca la care mă refer, putem să ne dăm seama de imensa farsă ce li s-a jucat studenților al căror orizont de așteptare era să învețe și să aprofundeze bazele gândirii filosofice europene. Istoria filosofiei predată de C. Ionescu-Gulian după tratatele de specialitate sovietice începea cu elemente ale gândirii antice grecești și se oprea în epoca Renașterii, întreaga creație filosofică modernă și contemporană fiind expediată în câteva formule lapidare și depreciative. Logica, la rândul ei una din disciplinele de bază ale facultății, se preda sub denumirea de „Elemente de logică în Capitalul” și consta într-o abilă selecție de texte din cunoscuta operă a lui Marx, din care se extrăgeau fragmente ce dovedeau preeminența gândirii logice a marelui profet. Nimic din cursurile ce ni se predau n-avea tangență cu obiectul logicii formale, cu analiza formelor gândirii.
        Nu altfel s-a întâmplat și cu programa de predare a psihologiei, ce prevedea povestea, pe durata unui an întreg, a experiențelor de psihofiziologie ale lui I.P. Pavlov pe animăluțe (câini), interesante la început însă repetitive, poveste ce sfârșea până la urmă într-un mortal plictis, cum se întâmplă cu interminabilele seriale de televiziune. Dar cea mai mare parte a orelor de curs și seminar era închinată unor materii noi de studiu, sosite în țară odată cu ocupația sovietică: socialism științific, istoria filosofiei marxiste, materialismul dialectic și istoric. După încheierea facultății eram calificați pentru profesia de activiști ai vremurilor noi.
        Persoanelor ce n-au trăit în atmosfera epocii, când temnițele ticsite de deținuți politici și dubele vopsite în negru deveniseră o realitate zilnică, le e greu să înțeleagă ciudățenia relațiilor dintre colegii unei facultăți puternic ideologizate. E vremea fricii, a suspiciunii și prudenței. În fiecare dintre prieteni, dintre colegi, trăia un delator latent, un șoptitor. Eram în gardă. Arestările, excluderile din facultate sau din organizația de tineret erau frecvente, ne mențineau într-o continuă alertă. Abia târziu, mult după terminarea facultății, când atmosfera politică din țară a virat spre o oarecare detensionare, am început să ne întâlnim, să ne găsim afinități și să schimbăm idei. Simptomatic e că seria noastră niciodată nu a organizat agape aniversare, conform tradițiilor locului, în vreme ce promoția 1947 de la liceul Alexandru Lahovary din Râmnicu Vâlcea s-a reunit cu o fervoare emoționantă, la fiecare cinci (sau zece) ani, până la a șaizecea aniversare, când rămăsesem, hélas!, doar șapte supraviețuitori.
        Debutul editorial a avut loc în 1966 în plină maturitate, cu volumul „Rochia cu anemone”. În acest an ați început și jurnalul dumneavoastră care se întinde pe câteva bune decenii. Nu mai vorbesc despre romanele, nuvelele, eseurile, apoi despre articolele din revista Acolada, cu toatele dovedind o vitalitate literară evidentă. Ce a însemnat până la urmă aventura literaturii?
        Debuturile târzii sunt, în general, privite cu suspiciune. Nu poți să nu fii circumspect când autorii apar în librării la vârste la care au devenit bunici, mai ales în anii din urmă, când calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor le rotunjește substanțial veniturile prin ajutorul acordat de foruri.
        În ce mă privește am debutat în anii când dictatura a deschis o mică fantă prin care să pătrundă o boare de aer proaspăt, nepoluat de ingerințele impuse de Putere. Când debuturile literare începuseră să fie cât de cât decente. Am debutat timid. Cu teamă. Fără niciun sprijin din afară. Căutând un drum printre capcanele și meandrele regimului, printre redactori îndoctrinați sau numai timorați. Colegii mei de generație publicaseră deja o carte, două, deveniseră curtați de critică, erau lansați. Am debutat târziu fiindcă nu am vrut să public texte de care să mă rușinez la bătrânețe.
        Mă întrebați ce înseamnă pentru mine aventura literaturii. Într-o oarecare măsură, cred că am răspuns la această întrebare.
        Ce a adus anul 1989 în cărțile pe care le-ați scris în deceniile ultime?
        Căderea dictaturii comuniste i-a găsit pe scriitori, pe majoritatea lor, nepregătiți. Fac parte dintre aceștia. E greu de explicat de ce, o bună vreme după, literatorii n-au mai publicat nimic, fapt care i-a determinat pe unii comentatori să aprecieze pe de o parte că în comunism n-a existat literatură de sertar iar pe de alta că libertatea obținută nu le-a creat acestora mult așteptatul climat propice fanteziei, sondării marilor probleme ale umanității.
        Discuțiile despre literatura de sertar s-au încheiat. Treptat au apărut în librării un număr impresionant de note intime și jurnale scrise în vremea dictaturii, unele de o valoare excepțională, care au constituit un veritabil (și demn de stimă) corpus literar. Cunosc din proprie experiență cu câtă grijă (ca să nu spun frică) și-au ascuns creația jurnalieră scriitorii, cu câte precauții o mutau din loc în loc, din ascunziș în ascunziș, pentru a o proteja de ochiul ager al „organelor”, toate acestea într-o epocă în care oamenii intrau în pușcărie pentru nimicuri, cum ar fi păstrarea în casă a unor cărți considerate ostile statului socialist.
        Cum e firesc, căderea dictaturii a deschis un orizont fertil creației literare. Am profitat de el. Aproape toate cărțile pe care le-am destinat tiparului refac tematic o epocă întristătoare cu toată încărcătura ei de suferință, frustrări, angoase și stratageme de supraviețuire, epocă despre care am refuzat să scriu atunci uzând, cum se obișnuia, de trucul romanelor ornate cu șopârle care făceau deliciul unui public avid să descifreze în subtext o picătură derizorie de adevăr. Deși literatura referitoare la epoca concentraționară nu se regăsește între prioritățile publicului cititor de azi, socot că e de datoria autorilor care au fost martorii acelor vremuri (atâția câți mai sunt în viață) să împlinească acest deziderat, după exemplul demn de urmat al atât de abundentei literaturi antifasciste.
        Aveți nostalgii, domnule Mateescu? Aveți planuri și dorințe care așteaptă să se împlinească?
        Bătrânețea, în genere, e invadată de memorie. Vrem sau nu vrem, conviețuim cu ea. Ne însoțește peste tot, ne judecă, ne ceartă. Ne oferă un dulce refugiu în lumea împlinirilor, dar și a regretatelor eșecuri. Da, doamnă Negoiță, am nostalgii. Fiindcă bătrânețea înseamnă nostalgie.
        În perioada anilor ultimi de activitate ați realizat o performanță. Ați semnat în Acolada încă de la primul număr al revistei… Să recunoaștem, este un semn bun acesta: apartenența la familia Acoladei.
        Eu vă doresc numai bine și vă las șansa încheierii acestui dialog amânat pentru care vă mulțumesc.

        Am fost chemat să locuiesc în prestigioasa familie a Acoladei de poetul și criticul literar Gheorghe Grigurcu. Nu mă gândeam atunci, cu aproape doisprezece ani în urmă, că o să rămân fidel atâta vreme acestei publicații. E meritul, în primul rând, al directorului general al revistei, Radu Ulmeanu, care, cu o abnegație rar întâlnită în lumea presei noastre literare, a izbutit să depășească dificultățile acestui lung și sinuos parcurs și să mențină apariția revistei lună de lună, fără întreruperi, și cu participarea unei echipe de colaboratori din prima linie a literaturii.

                                                                                        Lucia NEGOIŢĂ