Interviul Acoladei: Domnița Ștefănescu


Amintiri care spun adevărul
       
        Dragă Domniţa, luminosul, frumosul tău portret din anii studenţiei revine în multe dintre evocările soţului tău, faimosul critic literar Alex Ștefănescu. Nu îmi este greu să îmi închipui că multe dintre amintirile acelei perioade de timp se conturează pregnant şi prin ecoul stârnit de prezenţa puternică a lui Alex, strălucitul student al promoţiei '70. Care au fost momentele care te-au marcat atunci? Dar mentorii, mai simplu, profesorii de vocaţie ce au găsit o cale vie de comunicare cu tinerii care abia intrau în viaţă?
        Fotografia mea de care îți amintești, dragă Lucia, este atât de departe de mine astăzi și îmi pare atât de neverosimilă, la fel cum îmi pare și studenția pe care o consider superlativul personalității fiecăruia. Tot ce a urmat după ce am cântat pentru ultima oară Gaudeamus igitur și am părăsit clădirea ca o cetate inexpugnabilă, ocrotitoare a Universității bucureștene, a fost ca să compromită cele mai prețioase valori care ne-au făcut tinerețea triumfătoare și pe care ni le-au transmis profesori iluștri. Libertatea, demnitatea, înălțimea spirituală, solidaritatea, intransigența. Pentru mine momentele a căror aducere aminte mă emoționează și acum și pe care le consider cele mai importante din viața unui student sunt cursurile unor profesori străluciți ca aceia de care a avut noroc generația 70 : Nicolae Manolescu, Romul Munteanu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Paul Cornea, Alexandru Piru, George Munteanu.
        Iluziile acelei perioade îmbracă retrospectiv culori ciudate în confruntarea cu provocările „timpului ce ni s-a dat”. Am aflat târziu, târziu de tot, – invoc acum tot mărturiile lui Alex – că Securitatea stătea şi atunci la pândă, mereu „vigilentă”, cu „strategiile” bine puse la punct. După câteva bune decenii, ce ai consemna în cronica personală a anilor aceia de cumpănă?
        Dacă tot ai amintit și de Alex Ștefănescu, soțul meu și fostul meu coleg de facultate, de an și chiar de grupă, trebuie să fac aici o mărturisire pe care am dreptul s-o fac, sunt avizată s-o fac, după aproape 48 de ani de căsătorie. Anchetarea lui la Securitate în anul doi de facultate, pentru o vină inventată, așa cum bine știa Securitatea să inventeze – scrisese o parodie la Împărat și proletar intitulată Țăran și secretar – ca și consecințele ce n-au întârziat să apară au fost o crimă culturală, una dintre nenumăratele crime înfăptuite de sistemul comunist pentru a lua și a-și menține puterea. Pentru Alex cele mai importante valori au fost și au rămas literatura, creația, studiul. Or consecințele întâlnirii lui cu Securitatea, adică excluderea din UTC, profesoratul undeva într-un sat din nordul Moldovei, interdicția de a lucra la o revistă literară așa cum și-a dorit, interdicția de a-și da doctoratul, de a călători în țările democrate i-au deturnat și i-au risipit energia. Cea mai importantă pierdere care i-a zădărnicit în mod dramatic proiectul de viață a fost imposibilitatea de a rămâne asistent universitar, imediat după terminarea facultății. Remarcat de toți profesorii ca student strălucit i s-a făcut oferta de a rămâne asistent, la catedra de literatură universală și comparată, de către profesoara Cornelia Comorovschi. Dar după episodul cu anchetarea la Securitate profesoara l-a mustrat cu brutalitate pentru că n-a avertizat-o din vreme că avea o problemă și l-a anunțat că nu mai putea fi vorba să rămână asistent. Dacă m-aș întâlni cu această doamnă, care își duce viața acum într-o altă țară, și, chiar dacă n-o să mă întâlnesc, poate îi spune cineva că eu, fostă studentă a ei mă simt obligată să-mi fie rușine pentru ea și în numele ei de felul în care a tratat un student eminent și grav nedreptățit, de brutalitatea și lașitatea cu care i-a blocat viitorul, în loc să-l ajute așa cum au făcut profesorii Zoe Dumitrescu Bușulenga său Paul Cornea. Dacă Alex ar fi rămas asistent la facultate, știu sigur, pentru că îl cunosc de aproape cincizeci de ani, viața lui ar fi fost cu totul alta, dar mai important decât atât, contribuția lui la cultura română ar fi fost mai cuprinzătoare. Și tocmai aici e crima.
        Redactorul de carte lasă în urmă cărți. Dar și întâmplări, autori, episoade care nu se uită. La ce te oprești în această rememorare?
        Am avut un mare noroc cu meseria de editor. Înainte de a o face nu puteam să știu că era exact ceea ce îmi trebuia, era dragostea care aștepta să se manifeste. Am făcut-o cu poftă, cu râvnă și răspundere, cu devotament și cu multe altele încă. Și astăzi, când a venit vremea să o părăsesc, intru în librării și mângâi cărțile ca să simt mirosul de hârtie proaspăt tipărită. Ca un alcoolic care tot caută câte o cârciumă. Ce privilegiu este să stai alături de un scriitor, mai ales de unul cu har din plin, să zăbovești pe paginile scrise de el pentru a le pregăti să ajungă o carte, o carte ce ar putea să influențeze multe vieți. Am fost alături ca redactor de mari scriitori – Petru Dumitriu, Nichita Stănescu, Petru Popescu, Adrian Păunescu, Petre Stoica, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, George Banu, Nicolae Balotă, Matei Vișniec și mulți, mulți alții. Am fost tristă alături de cei cărora a trebuit să le spun că n-au reușit, că paginile lor nu au de ce să se adune într-o carte. Am cheltuit multă energie pentru a feri atât cât puteam eu textele de pretențiile ajunse deșănțate la un moment dat ale autorităților comuniste și ale supușilor lor de a transforma cărțile în mijloacele lor de propagandă.
        Ne-am amintit împreună, zilele trecute, un moment editorial de excepţie, petrecut după Revoluţie. La Editura Fundaţiei Culturale apărea trilogia celebră, „Cronică de familie”, a lui Petru Dumitriu, după patru decenii de la prima ediţie. Activitatea ta de redactor avea un alt impuls. De unde a venit curajul de a „trece” la alt tip de experienţă: aceea de director al unei edituri particulare, Maşina de scris? Ce urmări a avut această decizie? Care au fost așteptările, riscurile, dificultățile?
        Am crezut la un moment dat că era o obligație a celor care s-au pronunțat ferm pentru capitalism și deci pentru economia liberă, de piață, să-și încerce puterile în acest sistem. Mi se părea anacronic ca în noile condiții să aștepți același salariu din bani publici lună de lună și din când în când să iei parte la câte o demonstrație în fața clădirii guvernului pentru a cere să ți se mărească salariul. N-am avut de unde să știu că aveam o particularitate care o să mă împiedice să ajung la performanțe economice cu o editură particulară. Îmi era greu să tratez cartea ca pe o marfă ca oricare alta, care trebuie negreșit să fie vândută pentru ca editura să meargă mai departe. Tranzacția ia cartea, dă-mi banii mi se pare și în prezent inadecvată, chiar dacă știu prea bine că altfel nu se poate. Și apoi a persistat și mai persistă încă un stângism păgubos care face ca sectorul privat să fie persecutat, nu numai de stat, ci și de simpli cetățeni educați să gândească așa. Am simțit din plin piedicile puse sectorului privat care însă îi susține financiar din muncă proprie și eficientă pe cei care îi pun piedici. În cele din urmă am obosit, astfel că Mașina de scris bate tot mai rar, până când o să amuțească definitiv.
        Domniţa dragă, s-au impus în peisajul postdecembrist, acele sinteze, le numeşti „cronologii de evenimente din istoria recentă a României” pe care le-ai realizat pe o perioadă de 2, de 5 sau de 11 ani. Munca a fost copleşitoare. Ai parcurs mii de pagini de presă, cu întâmplări mari şi mici. Multe dintre fapte, multe chipuri s-au estompat sau au fost înghiţite de-a dreptul... Pot să-ţi spun, fără a fi istoric sau cronicar, că efortul tău a meritat. Şi timpul apropiat are nevoie de memorie. Te încumeţi să tragi câteva învățăminte din cele trăite în ultimii 30 de ani? Aparține istoria celor învingători, așa cum sună un vers?
        Cât despre cronologiile mele, ultima fiind Unsprezece ani din istoria României, decembrie 1989 – decembrie 2000, ele au apărut după vreo cinci ani de muncă intensă, dintr-un imbold de simplu cetățean care acum mi se pare impardonabil de naiv. Am crezut în decembrie 1989 că țara noastră va avea un destin excepțional, că am avut norocul să fiu martora sezonului ei de glorie și de aceea obligația mea ar fi să înregistrez conștincios fiecare pas din înaintarea ei triumfală. Cartea a fost foarte bine primită și este considerată ca foarte necesară. Mulți mă întreabă dacă mai lucrez la un nou volum. Nu, nu voi mai lucra pentru că între timp m-am mai vindecat de naivitate.
       
                                                                                                                                Februarie 2018

                                                                                        Lucia NEGOIŢĂ