INTERVIUL ACOLADEI. DOINA URICARIU

        Draga mea Doina Uricariu, ne desparte, cum se vede, Oceanul, dar sunt la curent cu participarea ta la evenimentele publice. Prin comunicare, redevii scriitorul implicat, tenace, responsabil. Cum te vezi ca spectator al lumii de azi?
        Comunicăm foarte ușor din punct de vedere tehnic. Mă mine mă interesează calitatea umană și autenticitatea comunicării. Contactul direct cu cititorii cărților mele mi se pare esențial cu atât mai mult cu cât presa culturală și critica de întâmpinare nu-și mai asumă rolul de sită a valorilor. Mă bucur că acest interviu se va publica în revista unui remarcabil poet și comentator al poeziei, domnul Gheorghe Grigurcu. Doresc să-l salut.
        Sunt convinsă că atunci când vor vedea lumina tiparului jurnalele mele americane, care evocă Distanțele geografice, vor fi întotdeauna mai mici și mai puțin importante decât cele pe care le stabilesc oamenii unii față de alții. Prin indiferență, nepăsare, ostilitate. Natura mea este tonică, pozitivă, constructivă. Sunt fericită când pot să împărtășesc experiențele mele cu ceilalți. Pe Facebook am mii de prieteni virtuali. Prietenia aceasta a început după ce am publicat cele patru volume de memorii la Polirom, Maxilarul inferior și Scara leilor. S-a extins enorm. Neavând o echipă la ICRNY, în primul an de activitate, care a debutat după o absență a oricărei activități a fostei echipe, am apelat la contul meu pe Facebook, pentru a crește vizibilitatea evenimentelor și audiența lor în întregul spațiu nord-american, incluzând toate statele americane și Canada. Rodul acestui tip de promovare s-a văzut imediat. Cele 540 de evenimente pe care le-am realizat la ICRNY în doi ani și 9 luni s-au bucurat de o primire excepțională, în America și Canada. Cartea mea ultimă de poeme, Cartea de sticlă, publicată la Tracus Arte nu a ajuns din păcate la mulți cititori români. După lansarea de la Biblioteca Central Universitară, editura nu a trimis nici un exemplar nici unui critic de pe lista pe care mi-au arătat-o, asigurându-mă că vor expedia exemplarele de protocol. Volumul nu a ajuns la nici un critic, la nici un juriu care a acordat Premiile Uniunii Scriitorilor, ale Asociației scriitorilor din București sau Academiei Române. Volumul, tradus în engleză, a avut două ediții în America, a fost tradus și în franceză și poeme din el au fost traduse în mai multe țări, inclusiv Coreea de Sud, unde a fost publicat în limba coreeană. În Coreea de Sud voi publica un volum bilingv în engleză și coreană, anul viitor. Energia noastră ține de suflet și de creier. Iubirea și bucuria de a construi și de a admira literatura și arta celorlalți îmi dau o energie pentru care-i mulțumesc lui Dumnezeu. Când ți se dăruie viața, trecând prin două operații pe cord deschis, e mai mult decât un semn că ai de împlinit o misiune, de urmat o cale, prin care te dărui celorlalți.
        Un interviu din anul 2011 te-a definit in raport cu arhitectura, istoria, poezia lumii. Unde a dus tipul acesta de conexiune?
        Jurnalele mele sunt pline de aceste întâlniri admirabile cu mari colecționari, expoziții, concerte, spectacole de dans și de operă, mari recitaluri și muzicieni. Am scris despre Colecțiile Frick, Morgan, Henry Havemeyer, de la New York, despre colecția Philips, de la Washington, despre Fundația Barnes și colecția ei de artă de la Philadelphia,despre spectacolul dedicat la Brooklyn Academy of Music lui Joseph V. Melillo, când s-a retras după 35 de ani de la conducerea acestei instutuții de avangardă pe plan mondial, în lumea spectacolelor. Am scris despre marii coregrafi americani, despre poeți și scriitori, despre prietenii mei scriitorii de la PEN America din care fac parte, despre oamenii de la Biblioteca Congresului din Washington, unde am avut lansări și lecturi de poezie, despre New York Public Library.
        Legătura ta vie cu patria de origine are firesc, pare un izvor de regenerare. A fost limpede nevoia ta de repere materializată în proiectele I.C.R New-York. Vorbește despre acest moment.
        Am publicat la revista „Cronica veche” fragmente din aceste jurnale, la invitația generoasă a scriitorului Nicolae Turtureanu de a scrie număr de număr în revistă, într-o rubrică a mea pe care am intitulat-o Jurnale încrucișate. La Iași am prieteni care nu m-au uitat, așa cum ești și tu, dragă Lucia Negoiță. Am avut o rubrică Broasca și Barza, în revista „Însemnări ieșene” condusă de Alexandru Dobrescu. Revista „Convorbiri literare” mi-a acordat Premiul pentru proză pentru volumele mele de memorii. La revista „Observator cultural”, aceleași volume au primit Premiul de popularitate al publicului. Cărțile mele de memorii au fost nominalizate la Premiile Uniunii și Premiile Asociației din București, dar atitudinea mea pro-monarhistă nu a fost agreată de unii scriitori republicani. Mă bucur să fiu în dialog cu scriitorii din România, pe unii care aveau cărți publicate în limba engleză i-am invitat să participe la Book Expo America, marele târg de carte internațional la care România a participat prima oară, participare inclusă în proiectele de anvergură ale ICRNY, pentru prima oară după ce am fost numită directorul Institutului Cultural Român de la New York. După plecarea mea de la post participarea următoare la Book Expo America a fost jalnică. Am organizat Festivalurile de literatură europeană de la New York invitând scriitori români (doar unul singur e ales din fiecare țară europeană, condiția fiind să aibă cărți traduse și tipărite în țările europene), la cele trei ediții de care m-am ocupat.
        Pentru un poet, o carte este un popas important de biografie. Ce sens are, mai are, poezia azi?
        Poezia este și miezul și coaja și sâmburele sau semințele vieții mele. Nu e vorba de faptul că scriu poezie, că am publicat mai multe volume, că am fost tradusă în vreo patruzeci de limbi, cu două-trei poeme, cu grupaje mai mari în antologii sau în volume separate în germană, franceză, engleză, sârbă, maghiară. E vorba despre un fel de a vedea lumea, de a trăi, de a gândi, de a îmbrățișa o credință.
        Am scris mai multe poeme de-a lungul călătoriei pe care am făcut-o anul acesta în Corea de Sud, Vietnam și Thailanda, întorcându-mă la New York din România, unde am stat zece zile. Am revăzut zeci, poate sute de reprezentări ale lui Buddha, apoi, la București, frescele și icoanele din bisericile bucureștene de patrimoniu, cuprinse în cele două volume pe care le-am editat la grupul meu de edituri DU Style, Universalia… Încerc să readuc în poezie, repetitiv, ca într-o artă a fugii, valorile de care omul se leapădă tot mai mult, neașezând nimic în loc. Încerc să construiesc poduri și suflete între poezie și cei care o citesc. De fapt pentru mine poeziile sunt, așa cum am considerat de la debutul meu, Vindecările. Am stat cu Vindecările mele la cenzură șapte ani. Eram, chipurile, în epoca de aur, nu puteam fi bolnavi. Eu cred că poeziile trebuie să fie niște vindecări. Și să ne facă din nou să stăm cu o carte în mâini, oriunde ne aflăm. Ca să nu devină pedeapsa noastră cea mai cumplită, când dăm ochii cu Judecata de Apoi, privarea de celulare, de I-Pod și de Smart phone. Îmi permit să mă joc cu acest scenariu apocaliptic, dat fiind că la începutul acestui interviu, aminteai prezența mea, plină de energie, pe Facebook. De unde aflu, totuși, mai mult, decât din reviste, ce cărți bune au mai apărut, știind să mă strecor printre veleitarisme și vanități. Citesc revistele literare care se publică on line. Mi-e dor să ascult vocea multor poeți români, la New York. Nicăieri în lume, nimic nu mă dezvață de vechile năravuri, de poezie, mai ales.

Interviu de
       
        Lucia NEGOIȚĂ