„Noaptea se întoarce la primordii”

        Libertatea maximă ființa noastră o poate atinge prin credință, întrucît obiectul credinței e absolutul. A. E.: „Dar legătura lui Dumnezeu cu Răul nu reprezintă un obstacol în fața libertății?” Îmi îngădui a socoti că e cea mai provocatoare enigmă a lumii. Oricum am răsuci-o, nu i-am putea da o ultimă soluție. „Ce zici despre întrebarea pe care și-o pune Camus: «De ce Dumnezeu își chinuiește creaturile»?” Ce-aș putea zice cu modesta-mi înțelegere umană? Credința nu are natura rațiunii, fiind congeneră cu iubirea. Iar iubirea e indisociabilă de suferință. Suferim iubind alături de Dumnezeu, Dumnezeu suferă iubind alături de noi, avînd, cum s-a spus, un „spin” misterios în ființa Sa transcendentă. Oare anticii nu aveau conceptul unui Destin care nu se subordonează voinței zeilor? „Pe baza principiului că numai durerea poate să fie mai puternică decît răul și numai ea este în stare să-l înfrîngă, în conformitate cu sintagma nihil redemptum, nisi assumptum și în virtutea teoriei cristologice a substituției, Dumnezeu primește în sine atît păcatul cît și suferința” (Luigi Pareyson).
                                                                              ***
        Uranus socotită mai nou a fi planeta progresului modern, inițiat de Revoluția franceză, semn zodiacal protector al mașinismului, electricității, cinematografului, aviației, mijloacelor de comunicare, pînă una alta răsfățînd Occidentul.
                                                                              ***
        Excesul, posibil un efect al ambiției refulate, prin care suntem înclinați a recepta micile dezagremente: „Eu împing orice lucru pînă la ultima limită, astfel încît cel mai mic necaz se transformă în decurs de cinci minute într-un subiect demn de Sofocle” (Keats).
                                                                              ***
        A mărturisi mereu lucruri în sprijinul Neantului, a constitui vrînd-nevrînd o pledoarie în favoarea sa.
                                                                              ***
        De la o vreme scriem pentru a tăcea, apoi, cu mai mult efect, pentru a fi demni de tăcerea divină.
                                                                              ***
        Odihna reală e o formă de singurătate. Echilibrul lăuntric nu e posibil fără scoaterea ta din priza socială.
                                                                              ***
        „Un entomolog din California a comandat prin poștă 500 de gîndaci de care avea nevoie pentru o cercetare. Aceștia n-au mai ajuns însă la destinație, în zonă avînd loc mai multe furturi din cutiile poștale. Vă imaginați ce fețe trebuie să fi făcut hoții cînd au deschis pachetul?” (Dilema veche, 2018).
                                                                              ***
        Ți-ai dat seama în sfîrșit că tipul uman cel mai respectabil pentru tine e cel care te părăsește cu eleganță, respectîndu-ți condiția solitară.
                                                                              ***
        „America nu este nici vis nici realitate – este o hiperrealitate. Este o hiperrealitate pentru că este o utopie care a fost de la început trăită ca fiind realizată. Totul este aici real, pragmatic și totul te lasă visător. Este posibil ca adevărul Americii să nu poată fi perceput decît de un european, pentru că doar el singur găsește aici simulacrul perfect, acela al imanenței și al transcripției materiale a tuturor valorilor. Americanii, ei înșiși, nu au nici un simț al simulării. Ei sunt configurarea perfectă, dar nu au limbajul ei, fiind ei înșiși modelul. Prin urmare, ei constituie materialul perfect pentru analiza tuturor variantelor posibile ale lumii moderne. Nici mai mult nici mai puțin decît au fost, la vremea lor, societățile primitive” (Jean Baudrillard).
                                                                              ***
        Un veleitar modest se mulțumește a mima, neascunzîndu-și modelul, un veleitar vanitos simulează originalitatea, cu speranța că modelul său nu va fi detectat.
                                                                              ***
        Scriind, te adresezi unui om generic. A. E.: „Nu în primul rînd ție însuți?” Dar nu ești tu însuți în scris același om generic răzlețit, un fiu rătăcitor?
                                                                              ***
        14 iunie 2017, pensiunea Millenium, Mădăras. Privesc pe fereastra restaurantului un cer imens. Nu cred că am mai văzut un cer de-o asemenea puritate regăsită, scăldat într-o lumină fragilă, sugerînd o undă orgiastică învinsă, care, uluitor, nu cedează cîtuși de puțin orei vesperale. E mai curînd un răsărit fără sfîrșit. „Asemenea seri se întorc de demult”…
                                                                              ***
        „Mare este grădina lui Dumnezeu! Americanul Jamie Guarino are curajul să o lase pe fiica lui, Alyssa, de numai un an și două luni, să se joace cu un ditamai pitonul. Fetița se luptă cu șarpele pe covor. (…) Bărbatul, un mare iubitor de reptile, susține sus și tare că pitonul lui, Nay-nay, în vîrstă de 10 ani, e foarte inteligent și are toată încrederea că nu îi va face nici un rău Alyssei. De aceea o lasă pe micuță să se joace în voie cu șarpele. Nici măcar nu se obosește să supravegheze ce se întîmplă. Pitonul se încolăcește pe copil, chiar și în jurul gîtului acestuia, cînd se iau la trîntă, în joacă” (Click, 2018).
                                                                              ***
        De cîte ori libertatea nu constituie un alibi al slăbiciunilor noastre, de cîte ori libertatea nu se încarcă cu vanitatea virtuților noastre?
                                                                              ***
        Libertatea ideală: o redempțiune.
                                                                              ***
        Noaptea ne întoarce la primordii, fie și pe calea dură a comasării, a nediferențierii bolovănoase a lucrurilor, a unei primitivități aflate în așteptare, cum o etapă încă imperfectă a Creației care-și măsoară periodic trecutul.
                                                                              ***
        „Cum să guvernezi o țară în care există peste două sute patruzeci și șase de soiuri de brînză?” (Charles de Gaulle, într-o convorbire cu Stalin).
                                                                              ***
        S-ar putea – de ce nu? – ca în numele unei calități supraumane eternitatea să nu aibă memorie. A. E.: „Nici amintiri?” N-aș cuteza o atare dramatică supoziție.
                                                                              ***
        „Totuși, excesele vin rareori din senin. Ele sunt de cele mai multe ori indiciul unei situații nesatisfăcătoare și prezintă avantajul că-i pun capăt în mod abrupt și nu o tărăgănează” (Ernst Jünger).
                                                                              ***
        A. E.: „Menționai într-un vers «vîntul orășenesc». Ce ar putea fi acesta?”. Am impresia că există o deosebire între vîntul înscris în cadrul natural și „vîntul orășenesc”. Cel dintîi e cosmic, neavînd nici o adresă, de-o solemnă indiferență la particular, al doilea ni se adresează fiecăruia în parte, ni se insinuează în ființă, ne palpează memoria și speranțele, dacă ele există. Vîntul cosmic e fără vîrstă, vîntul orășenesc se mulează pe vîrsta noastră, e o umbră alertată a ceea ce suntem. Primul e impersonal în augusta-i desfășurare ilimitată, al doilea devine solidar cu străzile, arborii, stîlpii, intersecțiile care ne dau emoția elementară a existenței în curs. Dacă vîntul cosmic este inform, avînd ceva din nebuloasa pregeneziacă, vîntul orășenesc capătă fizionomia unei priveliști. Dacă cel dintîi n-are a face cu oamenii, ultimul se umple de figuri umane în mișcare, aidoma unui film. Vîntul cosmic aderă la o imagine a absolutului, vîntul orășenesc aduce confirmările relativului, cum o ofrandă oferită celui cosmic.
                                                                              ***
        „Dacă filmele mele mai fac încă o persoană să se simtă prost, atunci mă simt ca și cum mi-aș fi făcut treaba” (Woody Allen).
                                                                              ***
        Să fie memoria, așa cum a afirmat un francez, o ordine și uitarea o dezordine? Cred că memoria e cea care însumează deopotrivă ordinea și dezordinea. Cît privește uitarea, aceasta n-are nimic comun cu cele două concepte, fiind nimic mai mult și nimic mai puțin decît Neant.
                                                                              ***
        S-a calculat că în prezent opt miliardari posedă o avere egală cu jumătate din bunurile întregii omeniri.
                                                                              ***
        „De teama solemnității și a sentimentalismului, ca nu care cumva să fie considerați «de modă veche», sub efectul acelui «terorism literar» instaurat de slujitorii idolului Noutate (…) , sunt autori care fac concesii elementului contrastant: golăniei. O teamă aproape panică îi îndeamnă să folosească un stil și un limbaj socotite a fi proprii zilelor noastre și singure de natură a conferi unei opere caracter de contemporaneitate, autenticitate și putere. Scriitori talentați jertfesc din obligație pe altarul zeiței Golănime, precum și compozitorii secolului al XVIII-lea se credeau obligați să introducă în lucrările lor un marț oriental ori un fragment à la turca. Astăzi stilul golănesc a devenit pentru mulți o «clauză de stil» asemănătoare - și nu constituie o prejudecată mai puțin artificială decît cele din vechime” (N. Steinhardt).
                                                                              ***
        În unele zile, tentația Răului deasupra, aidoma unui cer înnorat. Neputincios, sufletul pecabil nu știe dacă va cădea sau nu asupra sa cum o ploaie.
                                                                              ***
        Odinioară scriam versuri pentru a fi citite de Florin Mugur și critică pentru a fi citită de I. Negoițescu. A. E.: „Dar acum? ”. Ce e acum, voi nota altădată…
                                                                              ***
        Sfidezi timpul prin reculegere sau prin clovnerie. Ultima sugerează că timpul ți-ar mai putea oferi ceva, un pourboire.
                                                                              ***
        Limita pocăinței: rușinea faptului că te rușinezi, rușinea rușinii rușinii ș.a.m.d.
                                                                              ***
        „Argentina. Cîinele alsacian Capitan a încetat din viață recent, după ce a emoționat întreaga lume. El a dormit timp de 11 ani, noapte de noapte, pe mormîntul stăpînului său, Manuel Guzman, din Villa Carlos Paz. Angajații cimitirului l-au hrănit în tot acest timp. Nu a putut fi însă înduplecat de nimeni să-și părăsească stăpînul mort. Guzman a murit în 2006. Capitan și-a făcut culcuș pe mormîntul lui chiar din prima noapte după ce acesta a fost îngropat” (Click, 2018).
                                                                              ***
        Pentru unii critici disciplina lor se vrea un soi de „morală” a poeziei, aidoma „moralei” de la sfîrșitul fabulelor.
                                                                              ***
        „Iată esența nefericirii mele: un înger exterminator mă însoțește pretutindeni, iar ușa pe care o însemn cu sînge pentru ca el să nu intre acolo nu e cea a aleșilor mei, ci ușa celor vizitați de el pînă atunci. Și asta fiindcă numai dragostea pentru o amintire este fericită” (Kierkegaard).
                                                                              ***
        Oboseala: o stare primitivă, grosieră, gata a deturna, persifla, anula de-a valma activitățile, judecățile, criteriile, dispozițiile tale. Lipsa de civilizație a ființei față de sine.
                                                                              ***
        O îngrămădire adipoasă de nori în jurul soarelui, într-o amiază totuși însorită. Încearcă a-l împresura cu delicatețe, aidoma unui țesut corespondent al organismului uman, a-l supune masei sale de-o nocivitate stăpînită, de-o reavoință părelnic indiferentă, de-o urîțenie bonomă. Dar printr-un impuls instinctiv discul solar iese periodic la suprafață, covîrșindu-ne cu ceea ce este în sine, lumină din lumină.
                                                                              ***
        Onoare de altădată. „În cercurile militare se vorbește mult de un fapt foarte grav. D. general Manu, ministru de rezbel, este hotărît ca să dea un arest însemnat la trei ofițeri superiori din Capitală, cari au luat inițiativa unei subscripții printre ofițerii regimentelor lor cu produsul căreia să-și plătească căpitanul Dimancea amenda la care a fost osîndit pentru torturarea țiganilor. Această subscripție este considerată de către ministrul de rezbel ca un blam dat corpului ofițeresc” (Adevărul, 25 noiembrie 1888).
                                                                              ***
        O iubire din apropiere, tactilă, domestică. Și o iubire înălțată în văzduh, impalpabilă, una cu văzduhul pe care-l inspiri.
                                                                              ***
        Experiență, id est o insuficiență în actul propriei sale lichidări, care se poate prelungi un timp nelimitat, fără garanția unui rezultat satisfăcător.
                                                                              ***
        Gelos pe tine însuți? Cred că da, atunci cînd îți recitești textele mai vechi, cu impresia că nu le-ai mai fi putut așterne acum. Un indiciu al faptului că, înstrăinîndu-se în timp de lume, ființa se înstrăinează și de sine însăși, dobîndește un reflex al depărtării, anevoie de disciplinat.
                                                                              ***
        „…atunci patefonul tău, tovarășul tuturor singurătăților și al nopților de veghe, cînd orașul doarme, își pierde rigiditatea, lemnul prinde căldură, iar înăuntrul lui ai impresia că auzi pulsații. Și plăcile, ființe veritabile, identice și totuși fiecare cu viața ei interioară, pe care trebuie să te înveți s-o cunoști, să-i pricepi subtilitatea detaliului și în același timp personalitatea; să le iubești cu pasiune, să te consolezi și să le înșeli una cu alta și apoi iar să revii. Căci fiecare și-a împlîntat în tine cîte o emoție, căreia îi vei rămîne fidel. Și cînd se strică una din ele, să-ți pară rău ca după cineva pe care l-ai pierdut, căci știi că n-o vei putea pune la loc, chiar dacă vei cumpăra o placă nouă cu același cîntec. Căci placa stricată a luat cu dînsa o mulțime de emoții, de jeluiri și de bucurii, pe care nu le mai poți repeta identic. Și nu știi ce să faci cu resturile, nu poți să le păstrezi, căci ar fi caraghios, și în același timp nu te înduri să le arunci, și dacă ai putea le-ai îngropa cu tot alaiul, într-un loc sigur, unde știi că n-ar scormoni nimeni, după cum ai îngropa o păsărică moartă în fața ta” (Anton Holban).
                                                                              ***
        Cînd citești o carte în care te poți regăsi emoțional, lumea se suspendă. Ea reîncepe la finele lecturii, cu temerile pe care le încerci în pragul unei acțiuni dificile, care s-ar prea putea să n-aibă sorți de izbîndă.
                                                                              ***
        Ambiguitatea simțămîntului de supraviețuire. Uneori îți apare cum un certificat al iertării, alteori cum un certificat al pierzaniei.
                                                                              ***
        13 ianuarie 2015. Stare de grație? Totul a fost făcut, totul a fost spus. Dar dintr-odată parcă totul se întoarce la obîrșii, într-o patetică îmbrățișare cu lumea, parcă ceva totodată de foarte departe și de foarte aproape se mișcă, absolvă, cheamă, Răul nu mai există, Binele e suveran, dar nu printr-o intervenție dinafară, ci ca o stare divin firească, inalienabilă a ființei înseși aflate într-o perpetuă deschidere spre întreg.


Gheorghe GRIGURCU