„Normalul poate fi insidios”


        Oglinda nu e, cum crede un autor al nostru, o expresie a vizualului exclusivist ori a disoluției în clipă, ci un simbol al unei răscruci între efemer și peren, între contingent și absolut. Al deschiderii unor orizonturi ale identității printr-însa stabilite. Nu vorbim oare de oglindirea unei epoci, a unui mediu într-o creație, ca și despre oglindirea într-însa a ființei creatorului? Inclusiv în perspectivă mistică. Conform lui Plotin, ființa posedă o imagine menită a primi influența modelului său, aidoma unei oglinzi, inima omenească, oglindă reflectîndu-L pe Dumnezeu, afirmă și Angelus Silesius. Oglinda: un triumf al suprasenzorialului, al izbăvirii ființei corporale prin spirit.
                                                                                *
        „A fi tratat cu ingratitudine: unul din felurile – și nu cel mai neînsemnat – de-a semăna cu Dumnezeu” (Monseniorul Ghika).
                                                                                *
        Există se pare simetrii divin-telurice. De pildă între elevația mistică și intensitatea erosului (referindu-se la actul sexual, Blaga mi-a vorbit despre o „puritate păgînă”).
                                                                                *
        Dintr-un film: „puterea contează doar în clipa în care ia sfîrșit”.
                                                                                *
        Homa: pasăre mitică prezentă în literatura persană, dispensatoare de noroc și glorie. Planînd în înălțimile celeste, îi dăruiește cu virtuți pe cei pe care îi protejează cu aripile sale. Opusă corbului, simbol al cupidității, ca și bufniței, asociată blestemului și nenorocirii.
                                                                                *
        Nu poți iubi lucrurile mari fără a le iubi pe cele mici. Test sufletesc.
                                                                                *
        Normalul poate fi insidios. Cu cît îi percepi mai distinct pulsul, cu atît se întîmplă să te îndemne mai tentant către o extravaganță dinafara sferei sale.
                                                                                *
        „Ce se va mai întîmpla? Ce ne rezervă viitorul? Nu știu, nu pot prevedea nimic. Cînd păianjenul se lansează în gol din punctul fix în care se afla, suportînd efectele acțiunii sale, el nu are în față altceva decît golul, pe care nu se poate sprijini, nu se poate așeza. Acesta este și cazul meu: am în față un spațiu vid, dar pe mine mă împinge înainte un efect care-mi stă în spate. De unde se vede că viața e făcută de-a-ndărătelea și de aceea e teribilă, de nesuportat” (Kierkegaard).
                                                                                *
        Flacăra unei lumînări care arde poate atinge o temperatură mai mare de 1000 grade Celsius.
                                                                                *
        Cît de greu de mărturisit semenilor, cît de greu de mărturisit chiar ție însuți, simțămîntul de orfan nativ ce te încearcă uneori. Îți iubești desigur părinții, dar aceștia par a aparține unei perioade dinaintea nașterii tale, de natură paradiziacă. E o solitudine de fond,dureroasă dar și straniu consolatoare, o pavăză, poate unica de nădejde împotriva solitudinii de toate zilele. Pe cînd ultima este o suprafață rugoasă care te limitează irevocabil, cea dintîi e fertil proteguitoare, aidoma unui cer al ființei pe care se poate desluși zenitul iubirii.
                                                                                *
        „Adevărul nu e obiectiv, ci trans-subiectiv” (N. Berdiaev).
                                                                                *
        Bunacredință primară a uimirii, riscul etic al reflecției.
                                                                                *
        „După 2000 de ani de la exilarea poetului roman Ovidiu pe coasta Mării Negre, municipalitatea din capitala Italiei a luat decizia să revoce ordinul de exil. Faimosul poet a fost exilat, la ordinul împăratului Augustus, în anul 8 după Cristos, în portul Tomis. El a murit pe teritoriul actual al României, numeroasele sale solicitări de a revedea țara natală fiind ignorate. Motivul exilării este unul dintre cele mai mari mistere ale literaturii antice, însă unii istorici susțin că ar fi vorba despre un adulter cu o nepoată a împăratului Augustus, la rîndul ei izgonită în aceeași perioadă. (…) Nu este prima oară cînd autoritățile din Italia iau o astfel de decizie: în 2008, Primăria Florența a realizat un demers identic în cazul poetului Dante Alighieri, exilat în secolul al XIV-lea” (Historia, 2018).
                                                                                *
        Îndeobște fragmentul sugerează întregul, dar de la o vreme poate dobîndi o proprie semnificație, aidoma petalei unei flori ori a unei frunze căzute, așadar a unei delicate diviziuni, cum o paradoxală demonie ingenuă.
                                                                                *
        Tinerețea e îndeobște o neîmplinire, dar de cîte ori neîmplinirea nu se lasă cu un gen de tinerețe prelungită? Am cunoscut ratați radioși, care, după decenii de insuccese, păstrau elanul bovaric al începutului.
                                                                                *
        Strugurii sunt dăunători pentru cîini întrucît le afectează puternic rinichii.
                                                                                *
        „Omul poate sfida moartea, dar nu propria sa imagine. Așa trebuie să ne explicăm faptul că ucigașul dus la eșafod își mai afirmă încă nevinovăția – aici el nu mai vrea să-și salveze capul. Este un fapt dintre cele care atestă un instinct transcendental” (Ernst Jünger).
                                                                                *
        Insinuată lent, picătură cu picătură, slăbiciunea fizică a vîrstei înaintate poate produce un soi de puritate tardivă, melancolică, precum la despărțirea de o ființă familiară, care în acest caz ești tu însuți.
                                                                                *
        „Nimic mai instructiv, în ceea ce privește relativitatea gloriei omenești, decît listele de noutăți de pe spatele cărților tipărite acum treizeci sau patruzeci de ani. Nici un nume nu mai plutește pe lacul acesta de uitare, nici un titlu. Și totuși unii dintre scriitorii aceia erau foarte convinși că și-au atins ținta. Nu vorbesc de Anatole France care are cheiul lui. (Și cine ar fi îndrăznit să pună la îndoială gloria lui eternă, în 1912? Părea tot atît de solidă ca și cea a lui Montaigne). El cel puțin ar putea spune Volito vivus per ora virum, pentru că de o mie de ori pe zi numele său este rostit de taxatorii de autobuz (la stația care îi poartă numele, n.tr.) etc. Mă gîndesc la toți cei despre care se vorbea și din care nu rămîne o silabă. Dar și mai bine e să alcătuim, dacă se poate, lista cît de cît completă a scriitorilor din secolul al șaptesprezecelea. Mai rămîn oare dintre ei, nu zic o zecime, dar o sutime? O cinci sutime poate pentru toată Renașterea și Evul mediu. Și pentru antichitate, vai… Eu însumi, care nu sunt încă bătrîn, am văzut falimentul celor în viață, ca și al celor morți. Gloriile dinainte de război s-au prăbușit cam pretutindeni în lume și cu sutele. A te crede ceva este o mare tîmpenie. Cine-i obscurul care va cîștiga în cele din urmă? Proust este probabil domnișoara noastră de Scudéry, iar Valéry, Maurice Scève al nostru” (Julien Green).
                                                                                *
        Nimic nu se pierde, totul se adaugă la ceea ce există deja în formula entității sufletești, adesea aidoma unor tautologii ontologice.
                                                                                *
        Centrul agitat, tendențios, gelos, însușindu-și fără jenă rolul marginilor.
                                                                                *
        „Se întîmplă adesea ca obținerea unui lucru să ucidă cele mai frumoase poeme ale dorinței, pentru că obiectul posedat răspunde numai rareori visurilor dorinței” (Balzac).
                                                                                *
        „Cică în Paris, pentru o perioadă limitată, a fost amenajat un parc pentru nudiști. Aceștia își pot practica pasiunea într-o zonă special amenajată în Bois de Vincennes, în perioada 31 august-15 octombrie. Mă întreb cine va mai putea sta la Paris, în luna octombrie, în pielea goală. Dar poate că va fi o toamnă foarte caldă. Sau poate că nudiștii sunt mai puțin friguroși decît restul oamenilor. Oricum, oficialii spun că, pentru siguranța acestui spațiu, nu vor fi permise voyeurismul sau exhibiționismul. Care va să zică, nudiștii nu sunt nici voyeuriști și nici exhibiționiști. Și nici nu suportă în preajma lor prezența acestui gen de indivizi” (Dilema veche, 2017).
                                                                                *
        Gîndul său e din ce în ce mai revărsat, mai narativ, începînd a bolborosi într-o cursivitate în sine ce aspiră a-i lua locul. Se transformă într-un lichid tulbure, inutilizabil.
                                                                                *
        Ce a realizat pînă la urmă, scriind, publicînd abundent? O clonă a propriei sale mediocrități.
                                                                                *
        5 % din populația României ar fi afectată de depresie. A. E.: „Numai atît?”.
                                                                                *
        „Este uluitor! Povestea porcului Zhu Jianqiang, de 10 ani, a depășit demult granițele Chinei. După ce a supraviețuit cutremurului din 12 mai 2008, în care au pierit 87.587 de oameni, trăind sub ruine timp de 36 de zile, Zhu a devenit cel mai popular animal chinez. (…) Anual milioane de oameni vin să se pozeze cu el pentru că a devenit un simbol al luptei pentru supraviețuire. Între timp eroul cutremurului devastator a ajuns să cîntărească 200 de kilograme și dispune de o întreagă echipă de fizioterapeuți, veterinari și maseuri care-i fac traiul mai ușor” (Click, 2017).
                                                                                *
        Undeva, nu departe de tine, s-a clădit în timp o viață robustă care ar fi putut fi și a ta, aidoma unui maidan pustiu transformat în pădure. Impulsul unui început care n-a încetat, în vreme ce tu te-ai lăsat în voia unor relații promiscue cu sfîrșitul. Vești care dau senzația că le primești postmortem. A. E.: „Nu te prea înțeleg, amice”. Nici eu nu mă mai pot înțelege cum s-ar cuveni. Mă simt, cum spunea un teolog, derutat pentru că nu am un singur capăt.
                                                                                *
        Neîndoios mai puțin suportabilă ți-ar deveni viața dacă n-ai păstra în tine imaginea tînără a unor persoane cunoscute odinioară, care între timp au îmbătrînit. A substitui acesteia înfățișarea lor prezentă ți s-ar părea un sacrilegiu la adresa propriului tău trecut, un act blasfemic. Din care motiv nădăjduiești să nu le mai revezi niciodată. A. E.: „Dar nu vorbești cu unele din ele la telefon?” Evident, dar vocile lor au pentru mine un statut similar cu cel al vocilor unor cîntăreți care nu se mai află în lumea aceasta, pe care le ascult cu emoție la casetofon.
                                                                                *
        La numai cîteva clipe după ce am așternut însemnarea de mai sus, deschid radioul și ce aud? O melodie din anii, pentru mine încă solari, ‘70, oferită de Mădălina Manole: „Vreau să te uit să pot trăi”. Nu demult am primit un neașteptat telefon de la Niculae Gheran, îndată ce am închis revista în care citisem scrisoarea pe care d-sa a adresat-o istoricului Ioan-Aurel Pop. Cred că de cîțiva ani n-am mai avut sub ochi o pagină a acestui autor. I-am spus: „Aveți neîndoios un dar telepatic”. La rîndul său, prietenul Victor Știr, după o pauză de cîteva luni, îmi telefonează chiar în ajunul zilei în care îmi propusesem să scriu despre ultima sa carte. Cum să nu-mi vină din nou în minte teza lui Jung, referitoare la cauzalitatea ocultă a unor coincidențe, oarecum similară cu lumea fizicii cuantice?
                                                                                *
        „Orice fel de artă acționează tonic, accentuează forța, provoacă plăcere (adică sentimentul puterii)” (Nietzsche).
                                                                                *
        Grație înotătoarelor dure care seamănă cu niște aripi, peștii zburători pot zbura aproximativ 40 de metri.
                                                                                *
        Singurul animal de companie menționat în Biblie este pisica.
                                                                                *
        Către sfîrșitul studenției mele clujene, m-a încîntat un vers apărut în abia înființata revistă Tribuna, care în acel climat părea temerar: „Facem repetiții pentru nimic, domnilor” (Gheorghe Chivu).
                                                                                *
        Din simbolistica solitudinii. Un tei izolat la marginea pădurii mai înalt decît paltinii din jur, avînd un aer vigilent, de păzitor al lor în fața primejdiilor ce-ar putea veni de la șoseaua din vale, cu un trafic compact, cu un zvon surd de furtună care se apropie.
                                                                                *
        „Zilele trecute, prim-ministrul thailandez a lăsat un manechin de carton cu poza sa pentru a evita să răspundă întrebărilor de la o conferință de presă. N-ar fi mare diferență dacă s-ar aplica această metodă și la noi, plus că ar justifica desele «probleme de comunicare» invocate” (Dilema veche, 2018).
                                                                                *
        „Am găsit soluția: prin referendum convenim ca lui Dragnea să i se retragă toate capetele de acuzare pentru deturnare de fonduri etc. și îi mai oferim și 1 % din PIB doar pentru a renunța la cetățenia română și a se retrage definitiv în Brazilia, în fortăreața lui construită cu fonduri europene. Și noi, și țara am avea de cîștigat încă de a doua zi” (Dilema veche, 2018).
                                                                                *
        Vanitatea unui autor înzestrat, producînd un indenegabil scăzămînt al personalității sale, întristează, vanitatea unui veleitar care nu are nimic de pierdut e ridicolă, vanitatea unui autor de condiție medie nu poate produce decît plictis.
                                                                                *
        Depinde din partea cui și sub ce formulare vine delicata cerință „scrie despre mine”. Cînd, odinioară, mi-a fost adresată de către sobrul, aristocraticul, admirabilul Petru Creția, nu m-a putut decît măguli.
                                                                                *
        „Problema aceasta atît de grea și care constituia un adevărat chin nu numai pentru mine, a fost de multe ori cercetată. Se știe doar că progresul, dezvoltarea nu sunt opera unor oameni în medie sănătoși, care de-abia dacă își dau seama… ci tocmai a celor infirmi, a făpturilor eliminate din «normalitatea» onorabilă. Cel bolnav va sesiza mai bine conținutul adînc al sănătății pentru că n-o are și aspiră la ea. Cel lipsit de echilibru interior poate tocmai prin asta să devină cunoscător în problemele echilibrului, iar sfatul unui om nedreptățit poate fi de folos cuiva cu o viață puternică. Aceia care, drept urmare a schilodirilor proprii, nu se pot uni cu turma și rătăcesc la periferie, văd mult mai clar drumul turmei și cunosc mai bine pădurea înconjurătoare. Am socotit deci și socotesc pînă azi că geneza infamantă a ideii mele n-ar trebui să fie un obstacol – o idee născută în micul infern al slăbiciunii mele proprii, îmblînzită de copilărie, ar fi putut deveni obiectiv importantă. Și sănătoasă. Cu condiția să nu ascund față de nimeni (începînd cu mine însumi) cum a luat naștere”. (Witold Gombrowicz).
                                                                                *
        Poeta X, ridicată în slăvi doar de un singur autor, e adevărat, prestigios, aidoma unor state precum Ciprul otoman, recunoscut doar de Ankara.

                                                                                        Gheorghe GRIGURCU