„Vanitos cu «lumea bună »”

         
                       A.E.: „Erosul e o iluminare a trupului, iluminarea e un orgasm al spiritului. Irezolvabila melancolie a coexistenței lor terestre. Nu o dată în natura duală a aceleiași ființe. Nu zîmbi dacă mă întreb: nu cumva e vorba de două egouri care conviețuiesc într-însa, care se vor despărți într-o nouă fază, transmundană, pentru a urma drumuri separate sau a se mixa cu alți factori, în alte agregări? Revenite aici sau proiectate aiurea, sub noi identități? Noi compoziții en plein air, pe șevaletul divinității”.
                                                                            *
                    „Iubirea, singurul «realism» fiindcă reașază în fiece clipă realitatea toată. Orice altă cale de apropiere (cunoaștere, acțiune etc.) nu poate îmbrățișa totul” (André Scrima).
                                                                            *
                    A crede în Dumnezeu înseamnă a crede în chipul cel mai profund în tine însuți.
                                                                            *
                    „Shong Congrong (52 de ani) este milionarul gunoier! Omul de afaceri din Chongqing, China, este un exemplu pentru întreaga planetă. Deși are în conturi o avere estimată la 152 de milioane de dolari și peste 5000 de angajați, atunci cînd are o clipă liberă, fuge de la birou și strînge gunoaiele de pe străzi. (…). El a fost impresionat în 2015 de o femeie, fost profesor universitar, care se pensionase între timp, și care din dragoste pentru orașul în care locuia făcea curat în parcuri în fiecare zi” (Click, 2018).
                                                                            *
                    Îndoiala și certitudinea se întîlnesc deseori în același punct de sprijin reciproc către care aspiră ambele.
                                                                            *
                    „Un om ce nu ține jurnal este față de un jurnal într-o poziție falsă. Cînd un asemenea om citește, de exemplu, în Jurnalul lui Goethe că acesta, la 11 ianuarie 1797, a stat toată ziua acasă, «ocupat cu diferite aranjamente», atunci i se pare că el însuși nu a fost niciodată în situația să facă atît de puțin” (Kafka).
                                                                            *
                    Bătrînele pe care le văd mereu în parc. Cîte două-trei plimbîndu-se lent ori așezate pe bancă, au o alură care mă face să le simt drept mădulare ale Amarului Tîrg, mărturii întrupate ale trecutului său proxim, care trecut, de la un punct încoace, face parte din  propria-mi existență. Sub ridurile, sub mișcările lor greoaie, par a ascunde ceva. Poate incipituri ale vieții, bruioane ale unor trăiri ce n-au mai fost duse la capăt, visuri naive sugrumate de propria lor insuficiență. Părelnic aceste ființe prezintă un echilibru, o seninătate ca și cum într-o odaie modestă în care s-a lăsat întunericul serii s-ar aprinde dintr-odată un bec electric. Aș dori să le ascult, dar mi-e teamă că din sporovăiala lor informă, din șirul de informații casnice pe care și le dau n-aș putea afla mare lucru. Din care pricină mă limitez a le urmări cu privirea, culegînd cu auzul doar crîmpeie ale unei rostiri aspre, asociate cu priviri apoase, dispersate în gol, ca și cum ar fi ostenit a mai fixa un obiect. Ca și cum ar reduce relațiile cu lumea la o vagă recunoaștere mutuală.  Umilele detalii în cercul cărora rămîn neîncetat le apără de suflul nimicitor al întregului.  
                                                                            *
                    „Îți stă inima pe loc cînd îi vezi pe copiii din Bazoule, Burkina Faso, jucîndu-se cu ditamai crocodilii de aproape doi metri. Dar în satul acesta aflat la 30 km. de capitala țării, Ouagadougou, nimeni nu se teme de reptile. Sunt sacre și nu mușcă pe nimeni. (…)     «Ne-am obișnuit cu crocodilii încă din fragedă pruncie. Înotăm cu ei în apă și ne jucăm la soare», a explicat Pierre Kabore, unul dintre sătenii deveniți ghizi pentru turiștii care vin de la kilometri distanță pentru a vedea grozăvia. Kabore hrănește crocodilii uriași din timp, pentru a nu pofti la turiștii care vin să se pozeze aici. Cînd au burta plină, reptilele stau cuminți și îi lasă pe curioși să se fotografieze în spinarea lor” (Click, 2018).
                                                                            *
                    X e vanitos în „lumea bună”, umil în mediul modest. Y e vanitos în mediul modest, umil în „lumea bună”. A. E.: „Vrei să zici că Y e un veritabil Mitică!”.
                                                                            *
                    Șesul dunărean pe care-l străbat din nou cu automobilul, aidoma, probabil, oricărui șes, modelează un anume tip uman: răbdător întrucît trebuie să-i înfrunte monotonia, dar și colțuros, dur întrucît nu are unde să se ascundă precum individul aflat în zonele montane sau deluroase, obligat a se măsura fățiș cu dușmanul. Nu mai puțin dovedind o viclenie tactică ce operează din aproape în aproape. Adică folosind subterfugiile celui care dorește satisfacții directe, palpabile. Mefient față de transcendență. Iute în mișcări, în decizii, aprig, dar și oportunist, violent, dar și tranzacțional. Golul metafizic e umplut de zorzoanele pitorescului. În literatură, confirmările vin de la Radu Popescu cronicarul pînă la Zaharia Stancu, Marin Preda, Eugen Barbu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu…
                                                                            *
                    Autenticitatea unui om se poate constata în reacțiile sale spontane. Chiar violența poate proba o ingenuitate sălbatică. În rest, prea adesea disimulare ori trucaj.
                                                                            *
                    „Orice critic este întocmai ca o femeie la vîrsta critică, invidios și refoulé” (Cesare Pavese).
                                                                            *
                    „Arta e periculoasă. Un vizitator al expoziției lui Anish Kapoor de la muzeul Serralves din Porto a fost internat în spital după ce a căzut într-o instalație a artistului britanic, intitulată Descent into limbo (1992), care conține, printre altele, o gaură adîncă de 2,5 metri” (Dilema veche, 2018).
                                                                            *
                    Cel ce apără o cauză pierdută nu poate să nu aibă drept fundal al posturii sale simțămîntul că însăși viața poate fi o cauză pierdută.               
                                                                            *
                    A fi inteligent nu înseamnă a cere realului prea multe date, ci capacitatea de a-i impune datele pe care le deții. A-l face să „joace” la un moment dat conform cu schema conștiinței tale evaluatoare.
                                                                            *
                    „Răspunderea începe în vise” (Keats).
                                                                            *
                    Alte și alte surprize pentru oamenii scrisului parcă spre a le testa răbdarea (unii au pierdut-o deja). Onorariile ce li se cuveneau de la o revistă mai întîi, apoi de la mai multe sunt amînate la calendele grecești. L-am rugat pe un redactor (era primăvară) să-mi precizeze dacă acești modești bani vor veni de Crăciun sau de Anul Nou. Mi-a răspuns printr-un surîs trist care indica faptul că n-am glumit, așa cum îmi închipuiam. La o altă publicație nu există nici măcar suma necesară pentru a expedia cîte un exemplar colaboratorilor proprii. După o adăstare de cîteva luni, redactorul în cauză, cu un salariu sub media pe economie, mi-a mărturisit că s-a folosit de propriul său buzunar pentru a onora acest gest de elementară atenție. Unde vom ajunge? Nu știu, dar pot constata un lucru. Viața noastră literară a ajuns să semene cu acele hanuri mizere din Spania de odinioară, unde călătorii puteau avea de mîncare doar ceea ce își aduceau de acasă.
                                                                            *
                    „Ca să fii poet trebuie să crezi în geniul tău; ca să fii artist trebuie să te îndoiești de el. Omul cu adevărat tare e acela la care o trăsătură o amplifică pe cealaltă” (André Gide).        
                                                                            *
                    Calitatea are rolul de a se apăra pe sine însăși. Cantitatea are rolul de a apăra ceva. Poate o calitate, poate o altă cantitate. E dependentă.
                                                                            *
                    Cei ce s-au temut în vremea noastră inconsecventă că nu vor mai întîlni numele inenarabilului Ion Dodu Bălan, au parte de o agreabilă surpriză: un articol al acestuia, publicat în revista Actualitatea literară, nr. din aprilie-mai 2013. Timpul nu i-a știrbit autorului marca stilistică ajunsă la notorietate. Prezentînd o carte, nu importă care, scrie astfel: „un roman de observații pertinente, de gînduri și idei – am adăuga noi”. A. E.: „Dar noi ce «idee» am putea adăuga la «gîndul» ce ni-l stîrnește personajul în cauză?”.
                                                                            *
                    Obosim mai cu seamă atunci cînd nu avem de ales, cînd spontaneitatea selecției dispare. Oboseala e umbra psihică a obligației vizibile ori invizibile pe care o suportăm.
                                                                            *
                    „Umbra este o problemă morală care reprezintă o provocare la adresa întregului personalității Eului, căci nimeni nu poate să realizeze umbra fără o risipă considerabilă de decizie morală, odată ce la această realizare este vorba de a recunoaște că aspectele sumbre ale personalității există cu adevărat. Acest fapt este baza indispensabilă a oricărui fel de cunoaștere de sine și de aceea întîmpină de regulă o rezistență considerabilă. Dacă autocunoașterea reprezintă o măsură psihoterapeutică, atunci ea înseamnă adesea o muncă istovitoare care se poate întinde pe o perioadă îndelungată” (C. G. Jung).
                                                                            *
                    Senectute. Mai greu te poți desprinde de lucrurile pe care nu le-ai putut face decît de cele pe care le-ai putut face. Pentru că cele dintîi reprezintă un test suprem al vieții noastre, cel al neîmplinirii (pe care, după cum ți se năzare în unele clipe, virtualitatea  ar lăsa-o intactă).
                                                                            *
                    „Nu există memorie fără iubire” (Monseniorul Ghika).
                                                                            *
                    Teroarea originalității. „Un designer din Minnesota, SUA, a lansat fustele pentru bărbați. Joe Quarion se îmbracă și el însuși numai în fuste. El a inventat fustele pentru bărbați, fiindcă femeile poartă pantaloni. Stilistul spune că a îmbrăcat prima oară o fustă în 2012. (…) A vîndut deja 450 de fuste și are din ce în ce mai mulți clienți. La prețuri între 11 și 43 de dolari (între 44 și 172 de lei)” (Click, 2018).
                                                                            *
                    Nu o dată, insinuîndu-se în Rău, durata îi dă puterea obișnuinței, așadar o față acceptabilă.
                                                                            *
                    „Aș vrea să scriu un lung articol dezvoltînd această idee: atitudinea          «istoriciștilor» de tot felul, ca și a marxiștilor și freudienilor, într-un cuvînt: toți cei care cred că nu pot înțelege cultura decît reducînd-o la altceva, inferior (sexualitate, economie,   «Istorie» etc. ) – atitudinea aceasta e neurotică. Neuroticul pierde sensul realității. Adică: nu mai poate surprinde realitatea unei ordini a spiritului (să spunem, arta sau religia), și atunci i se pare o simplă construcție, o «mască». Neuroticul demistifică viața, cultura, viața spirituală. Nu pentru că nevroza i-ar pune la dispoziție instrumente de cunoaștere mai perfecte decît ale omului normal – ci pur și simplu pentru că nevroza înseamnă tocmai asta: nu mai poți prinde sensul profund al lucrurilor și, deci, nu mai poți crede în realitatea lor” (Mircea Eliade).         
                                                                            *
                       A.E.: „Lumea oamenilor de artă n-ar trebui să fie tristă. Decepțiile financiare tot mai acute nu sunt ale tuturor componenților săi. E suficient să aplicăm legea compensației, amintindu-ne de faptul că un Adi Minune, «artist» - nu-i așa? – în toată puterea cuvîntului, se plimbă cu o mașină în valoare de 200.000 de euro. Prin urmare, dragi confrați, mai mult optimism!”                                                                             *
                    „Aici numim șarlatan pe un om care răspunde timp de un sfert de oră cînd e nevoie de treizeci de secunde” (Malraux).                  
                                                                            *
                       A.E.: „Citind zilele acestea o carte despre Caragiale, întîlnesc în paginile ei un citat din acesta care mă pune pe gînduri: «În genere națiile mari au cîte un dar sau cîte o meteahnă specifică: englezii au spleenul, rușii nihilismul, francezii l’engouement, (…) spaniolii morga, italienii vendetta etc.; românii au moftul». Deci așa stăm. Trăsături ale unui specific etnic, menționat și de către destui alți autori, fără a provoca scandal. «Națiile cu pricina înghit gălușca și atît, spunea un englez». Cum stăm însă cu evreii? De ce prea adesea cel care încearcă a schița un portret național, oricît de obiectiv, de prevenitor al acestora, e privit cu suspiciune, taxat nu o dată cu termenul excomunicator de antisemit? Dacă vorbește, de pildă, despre un impuls al migrației, despre o inconstanță care duce la promovarea noutății, despre o inadaptare cronică ce poartă uneori simbolurile subversiunii, ale «revoluției», despre o hipersensibilitate, o susceptibilitate care poate nutri rafinamentul, dar și atitudinea izolaționistă ori complexul de superioritate, are toate șansele de-a fi tratat mai rău decît dacă ar vorbi cu aceeași libertate despre francezi, germani, ruși, americani etc. O asemenea tabuizare nu riscă a provoca la rîndul său suspiciuni, indispoziții? Tabuizarea subiectului iudaic, o spun cu regret, riscă a inhiba ori a devia speciala prețuire pe care s-ar cuveni s-o avem față de atîtea personalități din rîndul evreilor care au îmbogățit cultura universală”.                                                                             *
                       „A fi nespus de preocupat de vitalitate este un simptom de anemie” (George Santayana).
                                                                            *
                    Există o xenofobie à rebours, care constă în a-ți vitupera propriul popor. Un reprezentant al său, Heine: „Tot ce este german îmi produce greață. Și tu (e vorba de prietenul scriitorului, Lethe, căruia îi adresează aceste vorbe), din nenorocire ești german. Tot ce este german lucrează asupra mea ca un vomitiv. Limba germană îmi rupe urechile. Propriile mele poezii mă îngrețoșează cîteodată, cînd văd că sunt scrise în limba germană. Chiar și de scrisul acestui bilet îmi este greu pentru că literele germane ating dureros nervii mei”.       
                                                                            *
                    Cel care-ți imită ceea ce ți se năzare că ar reprezenta calitățile tale îți poate da un simțămînt de solidaritate. Cel care-ți imită slăbiciunile e cel mai implacabil acuzator al tău.
                                                                            *
                    „În parcul de distracții Puy du Fou din Franța, șase ciori au fost dresate să adune mucurile de țigară și alte gunoaie, primind în schimb hrană. «Scopul nu e doar ordinea, căci vizitatorii sunt în general atenți să păstreze curățenia, ci și să educe oamenii și să arate că natura însăși ne poate învăța să avem grijă de mediul înconjurător», a declarat președintele parcului tematic” (Dilema veche, 2018).
                                                                            *
                    Iubirea poate căpăta înfățișarea obișnuinței (obișnuința fiind ambalajul său lumesc, protector), obișnuința în schimb nu poate deveni iubire decît ca o manifestare a iubirii de sine, în situația în care suspendarea ei te descumpănește grav.
                                                                            *
                    „Intoleranța lucrurilor mici” (Cesare Pavese).
                                                                            *
                    La X, umilința nu e decît reversul vanității. Un cinism al acesteia.
                                                                            *
                    Scriptor. Încerc să compun  o frază în care să-și găsească loc un cuvînt care mă seduce acum, izbutesc în cele din urmă fraza, dar îmi dau seama că acel cuvînt care mi-a inspirat-o a căpătat într-însa un aer de corp străin, astfel încît îl elimin spre a păstra fraza.

                                                                                      Gheorghe GRICURCU