Constantin Călin - Zigzaguri. Despre public
Gheorghe Grigurcu - "Forma are nostalgia întregului"


                                          Despre public

        […] Din 1916 pînă în 1946, tirajul total al volumelor lui Bacovia abia trece de zece mii. Prima ediţie din Plumb s-a tras în 500 de exemplare, iar ediţia a doua într-un număr şi mai mic. Date certe sînt despre Poezii (1929), 3.000, Cu voi... (1930), 300, Poezii (1934), 2.000, Opere (1944)1, 3.226, difuzate anevoios, lent, incomplet. Editat în vederea unei duble omagieri („cu prilejul aniversării a 65 de ani de viaţă şi 50 de ani de activitate poetică”), volumul Stanţe burgheze (1946) a fost tipărit în 1.050 exemplare.2 Pînă la moarte, Bacovia va ajunge – cu Poezii (1956) şi Poezii (1957) – la aproximativ 30.000 de exemplare.
        Tirajul a constituit, aproape în toate epocile, cea mai dificilă problemă pentru scriitorii noştri, cu grave implicaţii materiale şi morale. Pricină de nefericire şi laitmotiv pentru lamentaţii, lipsa lui le-a întunecat multora perspectivele şi i-a descurajat, dîndu-le senzaţia că ceea ce fac e puţin important şi efemer. Spre marea lor contrariere sau dezolare, el a fost mereu „ridicul”, „disproporţionat de mic”, nu numai în raport cu „numărul total al indivizilor presupuşi cu obligaţia moralmente să [...] citească”,3 ci şi cu „numărul real de cititori”. Cînd Bacovia a debutat, România avea 14 milioane de locuitori. După un deceniu de Românie Mare s-a ajuns la 17,5 milioane, iar în 1940 la aproape 20 de milioane. Logic, piaţa cărţii româneşti ar fi trebuit să crească, însă „unirea literară” n-a fost pe măsura unirii administrative. E adevărat, tipografiile se înmulţesc, producţia lor se lărgeşte şi se diversifică, ajungînd la 3.940 de titluri în 1933,4 dar tirajele rareori le depăşeau pe cele de dinainte de război. Plafonarea se vede mai ales la poezie, care oscila între cîteva sute şi trei-patru mii. Avea dreptate Şerban Cioculescu să spună, referindu-se la epoca interbelică: „am avut poeţi admirabili, dar n-am avut public pentru ei”. Publicul le oferă scriitorilor „atmosfera morală” şi „siguranţa zilei de mîine”.5
        Cauza principală a lipsei de public era analfabetismul, „un teribil obstacol pasiv”6, mai întins printre ţărani, care în 1937 reprezentau 80% din populaţie. Decenii în şir, România a deţinut „recordurile ignoranţei” în Europa: 82,6% în 1905, 75% în 1910 ş.a.m.d. Într-o prezentarea a situaţiei învăţămîntului la unirea din 1918, C. Angelescu, unul din miniştrii reformatori ai acestui domeniu, arăta că numărul analfabeţilor era, pe provincii, următorul: „Vechiul Regat – 43%, Ardeal – 40%, Bucovina – 60%, Basarabia – 94%”. „În Basarabia – adăuga el –, numai 1% din femei ştiau carte”.7 „Criza cărţii s-ar lecui prin a învăţa românii noştri carte”, era, după părerea lui Camil Petrescu, răspunsul cel mai simplu la această problemă”.8 Sărăcia avea, de asemenea o parte de vină. Deşi alcătuiau majoritatea ştiutorilor de carte, orăşenii citeau puţin. Promoţiile din ce în ce mai numeroase de intelectuali postbelici (baca¬laureaţi, licenţiaţi, doctori) au dus la creşterea cererilor de carte didactică şi pedagogică,9 dar n-au influenţat mai deloc piaţa cărţii de literatură.10 „Din o sută de mii de noi învăţaţi, făcuţi de la război încoace, – îl încunoştiinţa Arghezi, în august 1930, pe Regele abia întors în ţară –, nici unul nu a fost văzut în librărie cumpărînd o carte. Numărul cititorilor noştri e tot atît de mic, majestate, cu trei universităţi şi cu treizeci de mii de studenţi pe an, ca şi atunci cînd aveam o şcoală de comerţ”.11 „Publicul – nota altcineva – a pierdut necesitatea preocupărilor intelectuale, din pricina prea multelor preocupări materiale”.12 „Interese de altă ordine veniră să înlocuiască interesele pentru cultura”.13 A scăzut, de asemenea, calitatea acestuia. „Cultura s-a lărgit (observaţie făcută încă înainte de război), însă n-a cîştigat aproape nimic în adîncime”.14 Dimpotrivă, s-a ajuns la o „devalorizare a gîndului”, la o „inflaţie de imbecilitate”, la o foame enormă de distracţii, la un gust grosolan („le gros goût public” fără graniţe, de care se distanţa Huysmans, în L’Art moderne). În literatură, preferinţa era „pentru ce e mai rău”.15 Romanul poliţist, schiţa „uşoară”, „veselă”, cronica rimată, butadele de cafenea, „anecdotele împănate”, „scînteile”, epigrama, iar pe scenă „farsa groasă”, „comedia sentimentală” şi „comedia shocking”, opereta,16 revista17 şi cupletul „sărat”, „cu două înţelesuri”, cu aluzii erotice obscene, „ce îndreaptă sentimentul artistic de la brîu în jos” sînt, inclusiv în anii marii crize, „mărfurile” cele mai cerute. „Cîntecul tîmpit şi omul idiot” stăpîneau în voie, ca şi azi, „o lume flămînzită de specialişti eminenţi şi minată de incurabile maladii colective”. Paralel cu manifestările de uşurătate şi vulgaritate are loc o „recrudescenţă de snobism”18 şi o „invazie” a „scrisului străin”.19 Cărţi „îngrozitor de mediocre”, „insipide adesea, rareori numai interesante”, venite „din apus” erau preferate cărţilor româneşti. „Lumea «bine» [afecta] a nu cunoaşte literatura română şi se [întreba] dacă e posibil să găseşti interes într-un autor român”. [...] „Les nouvelles littéraires şi Marie Claire se găsesc pe massa celuia care n-a cumpărat niciodată o revistă română”.20 În unele case, un raft de bibliotecă arăta aşa: „Georges Ohnet, Paul Bourget, Marcel Prévost, Pierre Lotti, Gyp, Richepin, Abel Hermant, Edmond Rostand, Alfred de Musset...”21 Desigur, „se găseau şi case unde, după profesii, se citeau Eupalinos, l’Âme et la Dance, Charmes etc.”, de Valéry22. Gustul public nu se întîlnea decît în rare cazuri cu recomandările criticii. Opiniile despre contemporani erau „haotice”.23 Ca şi în Franţa, reperul către care priveam cel mai des, lectura începea să cedeze în faţa atracţiilor oferite de cinematograf şi de sport. „Cade cartea şi se înalţă lopata şi boxul”, scria, oripilat, un preot publicist24. Acolo – arăta o anchetă efectuată de Philippe Van Tieghem printre elevii claselor superioare de la Liceul Saint Louis –, „cel mai puţin citiţi” erau „Proust şi Jules Romains şi poeţii în genere”25. Nu-i de mirare atunci că, păstrînd proporţiile, Hortensia Papadat Bengescu şi Bacovia nu se situau pe treptele de sus în preferinţele literare ale cititorilor noştri. Judecînd după acestea, succesele cele mai mari le aveau Th. D. Speranţia, „un specimen caracteristic de trivialitate fioroasă literară”26, ale cărui numeroase volume de anecdote ajunseseră – preciza un critic, la mijlocul deceniului al treilea, în Universul literar – „la a 7-a şi a 8-a ediţiune”27, Vasile Pop (cu un titlu cărtărescian: Cum să iubim?!), Rădulescu-Niger sau, spre sfîrşitul perioadei interbelice – releva o anchetă a Jurnalului literar – G. M. Vlădescu, Maria Arsene, Radu Gyr, Lascarov-Moldovanu28. Nu în ultimul rînd, ca şi la alţii, s-a schimbat felul de a citi: „Se citeşte iute, fără legătură, fără meditaţie”29. „Lecturile pernicioase” şi superficiale luau locul celor aprofundate. „Cartea de azi ucide pe cea de ieri”, suna o altă constatare30.
                                                                                        Constantin CĂLIN






                          "Forma are nostalgia întregului"

        Ferește-te de manifestările de brută ale adevărului.
                                                                                *
        A. E.: „Cîte un nefericit chipurile critic scriind sufocat de admirație despre un nefericit chipurile poet, cu referințe la Rilke, la Saint-John Perse, la Ungaretti, ba chiar la Heidegger. Aidoma unui ins care se îmbracă într-un costum de gală pentru a mătura curtea și a curăța cotețele”.
                                                                                *
        În lume există 40.000 posturi de radio, în România, 600.
                                                                                *
       
        „Un discurs electoral este de natura unui ritual religios. Îl asculți ca să auzi tocmai ceea ce gîndești dinainte, pentru a te exalta în credința și în confesiunea comună” (Cesare Pavese).
                                                                                *
        27 ianuarie 2016. La un post tv., cîteva fraze ale lui Gabriel Liiceanu versus Liviu Dragnea. Cu explicabilă coleră justițiară, filosoful ia în tărbacă o vorbă fudulă a politicianului: „vreau să mor în picioare”. Dar, Doamne, cum? Nu altminteri decît declarînd eroic: „vreau să mor în picioare și eu”…
                                                                                *
        A avea realmente „timp liber” e atunci cînd n-ai conștiința acestuia, astfel cum respiri fără să te gîndești că respiri.
                                                                                *
        O idee vidă aidoma unui recipient care așteaptă să fie umplut cu materia trăirilor.
                                                                                *
        Atras de umbre, așa cum fluturele e atras de lumină.
                                                                                *
        „La București se sugerează că protestele împotriva modificării legilor amnistiei și grațierii ar fi fost orchestrate/finanțate de George Soros. S-a vehiculat chiar și o sumă: 50 lei/om, 30/ cățel. Și la Washington oameni ai Puterii au spus că Women’s March ar fi fost plătit de George Soros (tarifele nu sunt cunoscute). Dacă ar fi adevărat, chiar dacă ar organiza proteste peste tot unde e corupție ori demagogie crasă, miliardarul ar ajunge la sapă de lemn cît ai clipi” (Dilema veche, 2017).
                                                                                *
        Intimitatea grandioasă a Lumii, grandoarea intimă a soarelui.
                                                                                *
        Cioran, în argou, înseamnă șmecher.
                                                                                *
       
        Iată și un cîștig al vieții la care nu mă așteptam: nu mă mai pot lesne plictisi. În clipele pustii am parte de-o atare invazie de amintiri, spontană reînviere în magica interfață dintre realitate și ficțiune, încît nu mai simt îndemnul să-mi „omor timpul”. Timpul pare a mă mai cruța, deoarece îl cruț și eu.
                                                                                *
        Peștera Scărișoara din munții Bihor, județul Alba, adăpostește cel mai mare ghețar subteran din România și al doilea ghețar subteran ca mărime din Europa, după cel din peștera Eisriesenwelt din Austria.
                                                                                *
        A. E., azi din cale afară de generos: „E atît de subtil în unele fraze ale scrisului său, încît îmi vine să-i tolerez fatuitatea insuportabilă. Mai mult, sînt dispus a o socoti o farsă care-l amuză pe el însuși”.
                                                                                *
        Moartea e prefațată nu de clipele vide, „moarte”, ci de cele de intensitate maximă, pentru că acestea conțin embrionul intact al autodistrugerii.
                                                                                *
        „Nemulțumirea este primul pas în progresul unui om sau al unei națiuni” (Oscar Wilde).
                                                                                *
       
        Ianuarie 2017. Atacat cu progresivă violență în aceste zile, președintele Iohannis înfățișează acea aparentă „naivitate” caracteristică persoanelor care au fermitatea unui crez. Spre deosebire de adversarii d-sale, în genere demagogi pînă-n vîrful unghiilor, a căror postură „gravă”, „responsabilă” se denunță la o privire mai atentă drept o făcătură. În primul caz, iluzia unei „forme”, în al doilea, iluzia unui „fond”.
                                                                                *
        „Egoismul nostru merge atît de departe încît credem, cînd e furtună, că nu tună decît pentru noi” (Jules Renard).
                                                                                *
       
        Cuvîntul hierofanie a fost creat de Mircea Eliade, în 1949, pentru a desemna „orice manifestare a sacrului”, care implică „noțiunile de ființă, de semnificant și de adevăr” (Traité d’histoire des religions). Autorul distinge cîteva grupe de hierofanii: hierofanii cosmice (cerul, apele, pietrele), hierofanii biologice (ritmurile lunare, soarele, vegetația și agricultura, sexualitatea), hierofanii topice (locuri consacrate, temple), în fine „anumite construcții teoretice” (ideograme, mitograme, legi cosmice sau morale etc.).
                                                                                *
        Trupul e mai tolerant, „uită” mai ușor loviturile. În schimb o echimoză a sufletului poate rămîne pentru totdeauna.
                                                                                *
        Forma are nostalgia întregului. Inteligența îl dislocă, dar Forma visează a-l restabili.
                                                                                *
        În timp ce inteligența analitică e insațiabilă, contemplația se mulțumește cu puțin. Cea dintîi cere, cea de-a doua așteaptă.
                                                                                *
        Veverițele pot adopta puii altor veverițe, dacă aceștia sunt abandonați.
                                                                                *
        Un comentator a scris că una din poeziile mele îi „amintește” de creația lui X, alta de creația lui Y, etc. Dar în momentul în care le-am așternut nu-i puteam citi pe X sau pe Y, deoarece aceștia încă nu existau pe atunci în viața literară, fiind mai tineri decît subsemnatul. Sînt cumva un precursor al lor? Nici asta nu cred că s-ar putea susține. Pur și simplu lumile lirice se ating uneori din întîmplare, asemenea oamenilor dintr-o mulțime.
                                                                                *
        Neavînd spații anatomo-fiziologice sufletul nu cunoaște sațietatea, doar convențiile comunicării sale sînt cele care se pot umple aidoma unui pîntec cu hrană.
                                                                                *
        „Aș paria că nu există bărbat din generația mea (vorbesc de cei cu bună credință, cu apetituri virile încă sănătoase și cu gusturi sexuale necontrafăcute), care să nu regrete, împreună cu mine, farmecul și pitorescul bordelurilor de odinioară pline de zburdălnicia și vînzoleala voioasă a tinerelor preotese ale Amorului, așa cum le-am cunoscut în tinerețele noastre, pure, și abrutizantele perversiuni trupești, de care s-au molipsit mult mai tîrziu, de la colegele lor și cîteodată mai mult decît vă puteți închipui; romanticoase și sentimentale nevoie mare, dar încheind practic și cuminte misiunea lor de furnizoare a plăcerilor celor mai esențiale din viața noastră, printr-o căsnicie durabilă cu șoferi, cu subofițeri de administrație, cu mici negustori sau meseriași, cum am văzut atîtea. Cînd ne primeau «la odaie», cum se spunea, pe noi, liceenii, chemîndu-ne cu dulci alintări materne (-«Vin’ la mama, școlerule!»), flatate grozav de șepcile noastre cu dungă de curs superior, ni se abandonau, dragile de ele, și ne cădeau în brațe hohotind de plîns ca niște proaste (-«Tu ești Eminescu al meu!», îmi spunea una cînd o mîngîiam pe frunte)”. (Constantin Beldie).
                                                                                *
        2016. Mă informează un amic că prețul „modest” al unei prostituate din Capitală ar fi în prezent de 400 lei pe oră, acesta putînd însă evolua veritiginos pînă la 1000 de euro.
                                                                                *
        „Timpul este cea mai lungă distanță dintre două locuri” (Tennesee Williams).
                                                                                *
        Kierkegaard făcea distincția între cultura antichității grecești, guvernată, prin formele limitative ale statuariei, de cultul spațiului, și cultura creștină, deschisă perspectivei temporale, legată de fluiditatea muzicii. Care ar fi locul textului literar? Neputînd fi cuprins dintr-o privire precum o operă plastică, acesta dispune de o devenire, de o rulare a percepției sale, de o dăruire către timp care-l apropie, evident, de natura muzicii.
                                                                                *
        A. E.: „Angelicul de odinioară Emil Brumaru scriind măscări, face o figură de răspopit. Dar Nora Iuga? Ei, cu d-sa e o năzdrăvănie. Spre deosebire de femeile libertine care la bătrînețe se dedică penitent ispășirii, poeta parcurge drumul invers. Persoana și poezia octogenarei își scurtează tot mai mult fustele, pînă cînd acestea dispar cu desăvîrșire”.
                                                                                *
        Teroarea originalității: „Artista canadiană Alexis Frazer, de nici 30 de ani, a devenit celebră la nivel mondial cu stilul ei ciudat de pictat. Tînăra care locuiește în Toronto a organizat un vernisaj recent unde și-a expus portretele lui Marilyn Monroe, Elisabeth Taylor și Frank Sinatra, realizate din ruj. Cum lucrează din 2014 și pînă în prezent? Foarte simplu: se rujează intens și sărută pînza. Apoi nivelează cu un șervețel demachiant culoarea și la final admiră capodopera. Un tablou realizat de ea se vinde cu sume cuprinse între 3.500 și 10.000 $” (Click, 2016).
                                                                                *
        Trivialitatea: odihnă vulgară a psihicului.
                                                                                *
        Avînd iubirea un fond natural de speranță, o iubire deznădăjduită e cea mai mare criză care ne poate atinge ființa. Într-o asemenea situație iubirea se neagă pe sine, rămînînd o sfredelitoare posibilitate imposibilă.
                                                                                *
        Scria cineva: „Justiția e adevărul în stare ofensivă, înarmat aidoma Sfîntului saurocton”. A. E.: „Ar fi trebuit să adauge neapărat, vai, uneori doar în ipostaza unui decor care nici nu e de bună calitate”.
                                                                                *
        Te simți socialmente mai bine cînd percepi un spațiu gol în jurul tău? Poate că da. Acesta ar fi marele avantaj al micii provincii. Numai că truda scriptică neîntreruptă dă încetul cu încetul la iveală golul tău lăuntric, singurul cu care rămîi în fapt la sfîrșitul zilei, totodată identitate proprie și ambianță.
                                                                                *
        N-ar putea fi oare socotită clipa în care te regăsești un soi de rugăciune? Una în care nu ceri nimic, ci slăvești implicit datul divin?
                                                                                *
        „Tocmai pentru că în copilărie aveam o mare spaimă nervoasă de așteptare, s-ar spune că fusesem de atunci sortit pentru ceva mai bun, dar cînd presimțisem tot atunci viitorul” (Kafka).
                                                                                *
        „Medicul veterinar Costin Bărbat din Târgu Jiu s-a trezit cu dosar penal pentru că a luat animalele aflate într-un adăpost fără acte de adopție. Acuzat de furt după ce a salvat o cățelușă cu pui. Facerea de bine i-a adus dosar penal! (…) Puii aveau doar cîteva zile și nu puteau rezista în temperaturile scăzute cu care s-a confruntat Gorjul, așa că medicul i-a luat din adăpostul de la Târgu Cărbunești, fără acordul scris (actele de adopție ale autorităților). (…) Nici n-a ajuns bine la Târgu Jiu pentru a duce animalele la căldură, că a și fost sunat de Poliția din Cărbunești. «Polițiștii mi-au spus să vin la sediu, cu tot cu cățea. Am mers acolo și am dat declarații dar m-am ales cu un dosar penal pentru furt. Domnii polițiști mi-au spus că puiuții și cățelușa pot rămîne în grija noastră, pînă la finalizarea cercetărilor. (…) Cățelușa este metis și nu poate fi vorba despre un furt pentru a produce bani, am vrut să salvez viața cățelușii și a puilor ei», a mai spus medicul veterinar” (Click, 2017).
                                                                                *
        A. E., prăpăstios: „Ai îndrăzni să ceri unei femei iubite cu care n-ai putut rămîne să fie «a ta» în ceea ce numim lumea de dincolo?”. Nu, pentru că viața i s-a configurat altfel și n-aș putea fi egoist. „Și crezi c-o vei uita?”. S-ar prea putea ca-n transcendență să rămînă doar o urmă neutră a ceea ce a fost dureroasa încleștare, cea mai dureroasă, dintre trup și suflet. Aici și acum i-a fost dat a se consuma, fără altă nădejde. Cum spune Monseniorul Ghika: „N-am iubit decît ce trece și dispare, iar eu voi fi chemat să rămîn de-a pururi în ceva veșnic” Cel puțin aceasta îmi îngădui, eu, unul dintre nevrednici, a spera.
                                                                                *
        Din interogația timidului. Timiditatea asta nu e cumva o formă a lașității? Dacă da, de ce nu-și poate aplica o corectură etică? Pentru că e o așa-zicînd lașitate obiectivă, a naturii față de care eul n-are nici o putere.
                                                                                *
        Speranța: o manifestare implicită a iubirii de Dumnezeu.
                                                                                *
        Tainice împliniri în chipul unor așteptări neîmplinite.
                                                                                *
        „Suportăm mai ușor o reputație proastă decît una bună, pentru că una bună e greu de dus, trebuie să fii la înălțimea ei și orice slăbiciune ți se reproșează ca o crimă. Cînd ai o reputație proastă, slăbiciunea e privită cu indulgență” (Camus).
                                                                                *
        „Biserica romano-catolică Sfîntul Nicolae, situată în comuna franceză Auvers-sur-Oise, a fost achiziționată pe 4 ianuarie 2017 de către parohia ortodoxă română din Cergy. Localitatea în care se află biserica e faimoasă pentru că Vincent Van Gogh a pictat aici o parte dintre tablourile sale și tot aici a fost și înmormîntat. (…) Suma, 190.430 de euro, a fost strînsă printr-o campanie pe Facebook, prin donații de la români din toată lumea, precum și din împrumuturi din alte parohii aflate în regiunea pariziană” (Adevărul, 2017).
                                                                                *
        Un credincios nemulțumit de sine poate fi mai apropiat de Dumnezeu decît unul mulțumit de sine, deoarece are simțămîntul potențial al unei apropieri și mai mari de Dumnezeu.
                                                                                *
        Dacă Braque declara că atunci cînd înfățișează o natură moartă trebuie să picteze aerul dintre lucruri, poetul nu trebuie oare să fixeze aerul dintre cuvinte?
                                                                                *
        Culmea infidelității. Lucrurile care trec trădează lucrurile care rămîn pe loc.
                                                                                *
        Mai întîi cazi în ispita cea mult atracțioasă, apoi cunoști indiferența față de tine a ispitei.

                                                                                        Gheorghe GRIGURCU