„Trebuie doar un singur cuvînt să vibreze”

        Poetul trăiește un al patrulea timp. Nici prezent, nici trecut, nici viitor. Un timp fictiv care, spre a nu-l descuraja iremediabil, dă impresia că-i nutrește nemijlocit textul.
                                                                              ***
        Viclenia nu e cum se crede îndeobște opusul naivității. E o naivitate pervertită.
                                                                              ***
        Moment negru. A trăi înseamnă să încerci a realiza treptat ce nu poți fi. Identificarea prin negativități a ființei în durată.
                                                                              ***
        „Hugo este un poet mai mare decît Baudelaire, dar Baudelaire este un poet mai important decît Victor Hugo” (Valéry).
                                                                              ***
        Buna credință, iubirea, prietenia se pot simula, talentul nu. Arta dispune de-o strictețe a identității sale a cărei încălcare se dă imediat în vileag. Poate că datorită fragilității sale, de ficțiune nevoită a se apăra de injoncțiunile realului gelos ce-o pîndesc la tot pasul.
                                                                              ***
        „Sunt obligat – de memorie și istorie (am trăit sub șapte dictaturi succesive) – să consider paranoia mai mult decît o oarecare boală psihică: cred că ea este pedeapsa pentru păcatul trufiei și a puterii fără limite. Toți posedații sunt niște paranoici - și orice Șefie necontrolată este sau poate deveni o sursă de nebunie. Aplauzele, de pildă, l-au înnebunit pe «actorul» Nero, aplauzele pot deforma cabotinismul oricărui om urcat pe o scenă, aplauzele pot să ucidă ciorile și să stîrpească șoarecii (Mao) – dar aplauzele politice pot naște și marii tirani. Cuvîntul de sus, rostit peste capetele ce aplaudă, poate naște oricînd și la oricine o stare de paranoia. (Blaga: «Celula nervoasă a poeților și tiranilor nu rezistă la lingușiri și laude.»)” (I. D. Sîrbu).
                                                                              ***
        Conform ONG-ului OXfarm, cele mai bogate 85 de persoane de pe planetă dețin o avere echivalentă cu o jumătate a averii pe care o posedă restul omenirii”. A. E.: „Ce pleașcă pentru marxiști!”.
                                                                              ***
        Bietele amănunte, fleacurile cum niște insecte care se ascund cu tenacitate în pliurile memoriei, de unde ies cînd nu te-aștepți supraviețuind datelor așa-zicînd importante ale trecutului ce dispar rapid, de urma cărora nu mai poți da niciodată.
                                                                              ***
        Străzile pustii din Tg.Cărbunești, inclusiv cea „principală”, adică șoseaua. Nu doar sîmbăta și duminica, ci și în celelalte blagoslovite zile, mai cu seamă după orele 13-14, cînd prea adesea se întîmplă să nu întîlnești acolo nici țipenie de om. Să fie o transpoziție a pădurii alăturate, a ceea ce se zice „pustiu ca-n codru”? Iată încă una din încrengăturile rustice ale acestui spațiu recent al vieții mele, despovărate în destule privințe de experiența (încă în curs totuși) a Amarului Tîrg. Există la Cărbunești o „slavă stătătoare”. Numeroși țigani care îi împestrițează populația, renunțînd la nomadismul lor ancestral, intră și ei în textura unei liniști intemporale. Îi văd stînd de vorbă cu băștinașii, adoptînd aerul molcom al acestora. Cel puțin aparent cele două mentalități tribale, s-au reconciliat. Nimeni nu se grăbește, nu pare capabil a se tulbura excesiv. Ritmurile cosmice pulsează încă în arterele localnicilor precum în arborii învecinați.
                                                                              ***
        Decît să ies în oraș pentru a mă intersecta cu X sau cu Y, prefer să citesc rîndurile unui autor oarecare, luat la întîmplare dintre multele mele hîrtii răzlețe, unele fără semnătură, într-atît mi se pare că omul întrupat s-ar putea opune, dezamăgitor, omului scriptic.
                                                                              ***
        Elefantul poate mirosi apa de la o distanță de aproximativ 2 km.
                                                                              ***
        „«Am toată încrederea că echipa care am venit vor găsi soluții și cred că cu aceste soluții veți rezolva o parte din problemele care le aveți.» Vasilica Viorica Dăncilă, prim- ministru”. (Dilema veche, 2018).
                                                                              ***
        Îți trebuie doar un singur cuvînt să vibreze pentru ca vibrația lui să se transforme în alte cuvinte, pînă cînd relativitatea clipei faste pune pe hîrtie punctul său delicat cum un sărut.
                                                                              ***
        Triumful ciocolatei. Aceasta se bucură de o asemenea prețuire la curtea regală de la Madrid, încît un arhiepiscop a hotărît că, spre deosebire de toate celelalte alimente, ea e compatibilă a fi consumată cu sfînta împărtășanie.
                                                                              ***
        O confuzie tragică? „Le Pen a fost în perioada războiului un mare admirator al poetului Robert Brasillach, singurul scriitor de notorietate executat după eliberarea Parisului. Mărturisește Le Pen, că două dintre cărțile lui Brasillach, Anthologie de la poésie grecque și Poèmes de Fresnes erau nelipsite de pe noptiera sa. Brasillach, care în timpul războiului a fost redactorul-șef al săptămînalului colaboraționist Je suis partout s-a predat în septembrie 1944 pentru ca mama sa, arestată pentru a se face presiuni asupra lui, să fie eliberată. A fost judecat și condamnat la moarte în ianuarie 1945. Toată elita scriitorimii franceze s-a mobilizat în favoarea lui. Albert Camus, Paul Valéry, Jean Cocteau, Colette, François Mauriac, Paul Claudel, Marcel Aymé, Jean Paulhan, Jean Anouilh, alături de foarte mulți alții, au semnat un memoriu în care îi cereau generalului De Gaulle grațierea scriitorului. Reacția lui a fost însă: «Il a joué, il a perdu, il doit payer!». Memoriul a fost respins, iar Robert Brasillach a fost executat, fiind, cum spuneam, singurul scriitor cu nume din Franța ajuns în fața plutonului de execuție pentru colaboraționism. Jean-Marie Le Pen scrie în memoriile sale că această decizie inexplicabilă ar fi avut la bază un malentendu tragic. Generalul a văzut o fotografie cu Jacques Doriot (el însuși jurnalist, fondator al cotidianului Le cri du peuple, dar și șef de partid fascist, printre altele), îmbrăcat în uniformă germană, și l-a confundat cu bietul Brasillach care nu mersese niciodată atît de departe cu entuziamul colaboraționist. «Nu i-am iertat-o niciodată» și-a încheiat Jean-Marie Le Pen evocarea” (Tudorel Urian).
                                                                              ***
        Normativ de scriptor. A te pîndi pe tine. A aștepta momentele în care ești tu însuți. A le suporta cu paciență pe acelea în care te simți incapabil a scrie două rînduri, a îngăima cîteva vorbe. Dacă n-ai fost înzestrat cu darul regal al celor care par a avea o necurmată egalitate cu sine…
                                                                              ***
        În așa măsură se cuvine a se încifra personalitatea unui autor, încît eventualii epigoni să n-o poată des-cifra, așadar să nu poată păși pe calea sa dificultuoasă la extrem, aidoma unui urcuș foarte abrupt ce li se refuză.
                                                                              ***
        Cultura nu e, nu se cade a fi o expoziție de informații, de conștiincioase rezumate ori reluări, ci un timbru al expresiei, o culoare a sa în care eterogenia elementelor externe s-a topit pînă la indistincție. Pînă la efectul prezenței unei existențe.
                                                                              ***
        Struțul este o pasăre care nu poate zbura, dar poate alerga cu o viteză de peste 110 km pe oră. Ochii acestei păsări sunt la fel de mari ca și bilele de biliard, iar creierul mai mic decît ochii.
                                                                              ***
        „Pe pagina sa de Facebook, fostul ministru al Educației Liviu Pop, publică o pagină din manualul de limba și literatura română de la Humanitas pentru clasa a IX-a (autori Alexandru Crișan, Liviu Papadima, Ioana Pârvulescu, Florentina Sâmihăian, Rodica Zafiu), părînd ultragiat de poeziile dadaiste pe care le au elevii de studiat: Edwin Morgan, Christian Morgenstern, Man Ray. «Fără cuvinte» – e singurul său comentariu. La vocabularul domniei-sale, poate că-i mai bine că n-a mai scris și altceva…” (Dilema veche, 2018).
                                                                              ***
        După decepția provocată de o mare iubire sau de o mare prietenie, cred că alta de-o asemănătoare anvergură nu s-ar mai putea ivi. Dacă nici măcar doi fulgi de nea nu pot fi identici, cum să nu recunoaștem irepetabilul intensității unui afect privilegiat? În urma dureroasei dezamăgiri rămîne un teren calcinat pe care calcă doar umbrele crispate, la rîndul lor temătoare că s-ar putea mistui…
                                                                              ***
        „Dragostea are virtutea de a dezbrăca nu numai pe cei doi îndrăgostiți, unul față de celălalt, ci și pe fiecare dintre ei în fața lui însuși” (Cesare Pavese).
                                                                              ***
        A sosit de peste hotare, invitat la o festivitate literară de tradiție într-un oraș transilvan. Se zicea că ar fi un talent surghiunit, victimă a unei existențe adverse, pe meleagul german. Ne așteptam a întîlni un „învins”, compensator interiorizat. Cînd colo ce să vezi? Un vlăjgan atletic, cu brațele și picioarele tinzînd a se îndepărta ca-n schița unei permanente figuri de luptă. Ochi mici neguroși, privire oblică, pînditoare. I-am comunicat de la început că s-a hotărît să fie el beneficiarul principalului premiu. S-a făcut că nu aude… În continuare ne-a oferit un scurt monolog egocentric. Cu vreo două decenii mai tînăr decît subsemnatul, în puține clipe a renunțat la pronumele de politețe, începînd a mă tutui. Dezinvoltura i-a luat o turnură bizară. Pe un confrate, și el mai în vîrstă, l-a prins de un umăr și a început să-l scuture cu putere. „E beat, săracul”, a exclamat consternat cineva. Dar nu era adevărat. Paharul de alcool consumat mult mai tîrziu, pare să fi fost mica viclenie a derapajelor care n-au încetat. Am fost silit a-i urmări spectacolul cîteva zile la rînd. Cînd i se părea convenabil, revenea la o rostire decentă, mai cu seamă în raport cu vreo două doamne față de care devenise asiduu-curtenitor. Mai presus de toate personajul poza drept un soi de macho absolut, cu literatura atîrnată la cingătoare aidoma unui breloc lucios. Insolentă i-a fost și comportarea din ziua decernării premiului. A refuzat distincția cu un gest disprețuitor, declarînd că o transferă unei dudui care întîmplător se afla în apropiere. Era desigur prea puțin pentru grandoarea sa…
                                                                              ***
        Mă întreb din nou: oare trecutul se poate absolvi treptat doar prin faptul că e trecut?
                                                                              ***
        Evanghelia respinge echivocul cel atît de vătuit, de confortabil: „Ci cuvîntul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult decît acestea, de la cel rău este” (Matei 5, 37).
                                                                              ***
        „Lacrimi îngăduite: Isus a plîns la mormîntul lui Lazăr și în fața Ierusalimului, dar n-a plîns nici în Grădina Măslinilor, nici pe Drumul Crucii” (Monseniorul Ghika).
                                                                              ***
        A. E.: „Un călugăr budist, mi se pare, a caracterizat astfel vîrstele omului: copilul e asemenea apei care ia forma vasului în care e turnată, adultul e asemenea unui obiect dur, opac, asemenea unei bucăți de lemn sau de metal, bătrînul e asemenea unui obiect de sticlă, transparent și fragil”.
                                                                              ***
        Mărturisesc că mă simt stînjenit atunci cînd un scriitor, nemulțumit dintr-un punct de vedere sau altul de un confrate, își exagerează reacția. Adică nu mai e dispus a-i recunoaște nici un eventual merit, negîndu-l cu sete. Nu-și dezvăluie oare astfel propria-i slăbiciune, indiferent de gradul de justețe pe care l-am putea acorda insatisfacției d-sale punctuale? Nu devine mai puțin credibil? A. E.: „E ca și cum în loc de-a cere adversarului un dinte sau un ochi, potrivit vindicativei zicale, i-ar pretinde toți dinții și ambii ochi…”.
                                                                              ***
        Cea dintîi apariție a iepurașului ca simbol al Paștelui s-a petrecut în Germania, fiind menționată în jurul anului 1500. Nemții sunt totodată cei dintîi care au produs dulciuri în formă de iepurași în jurul anului 1800.
                                                                              ***
        „Lecția închisorii este o lecție de realism. Instituțiile omenești, bolile omenești, caracterele omenești sistemele politice ori sociale pot fi descifrate cel mai bine în momente de criză. Situația-limită pe care o reprezintă închisoarea ne ajută să vedem lucruri elementare, estompate de ritmul normal al curgerii timpului. Închisoarea e un contact nemijlocit cu infrastructurile, lasă cu mult în urmă marxismul și psihanaliza, reputate drept căi ale pătrunderii în adîncuri și adevăruri finale. Cît de salonarde par marxismul și freudismul, de politicoase, de flușturatice în raport cu seriozitatea închisorii: s-ar zice că-s decor de piesă de Marivaux ori discuție în Prețioasele ridicole, în Femeile savante, în Coana Chirița!” (N. Steinhardt).
                                                                              ***
        Un distins confrate moldav m-a invitat, în repetate rînduri, în orașul d-sale de baștină. Dar la momentul stabilit n-a dat curs invitației cu pricina și nici nu și-a motivat inconsecvența. Cînd o cunoștință comună i-a cerut să-și explice comportarea, i-a răspuns imperturbabil: „N-am făcut nici o invitație”. Procedeu standard: a acoperi o minciună cu altă minciună.
                                                                              ***
        „Toată viața am fost un om egoist în practică, dar niciodată în principiu” (Jane Austen).
                                                                              ***
        Florile: veritabile ceasornice ale naturii. Diversele lor spețe se deschid la ore fixe spre a fi fecundate, desigur, dar și ca un omagiu pe care efemerul îl aduce timpului normat, eternității ce se pune la îndemîna vieții.
                                                                              ***
        Mușuroiul de cîrtiță: o paradigmă naturală a labirintului.
                                                                              ***
        Dintr-un film: cutare „se trezește devreme pentru a controla ceasul deșteptător, dacă sună la ora potrivită”.
                                                                              ***
        „Impulsul pe care mi-l recunosc de a-i imita pe alții nu are nimic actoricesc, întîi și întîi pentru că e lipsit de unitate lăuntrică. Caracteristicile evidente, bătătoare la ochi nu le pot imita în întreaga lor gamă: ori de cîte ori am încercat așa ceva am dat greș, mergînd împotriva firii mele. Am, în schimb, o înclinație precisă de a imita detaliile în mare, de pildă, modul în care anumiți bărbați își manevrează bastonul cînd ies la plimbare, felul în care își țin mîinile, mișcările degetelor – astea mă împing să le imit și pot chiar s-o fac fără să-mi dau osteneala. (…) Cu atît mai presus însă de imitația exterioară, există una lăuntrică, adesea atît de pregnantă, de puternică, încît nu-mi mai rămîne loc s-o observ și s-o constat, n-o mai regăsesc decît în amintire. Aici însă imitația este atît de desăvîrșită, mă înlocuiește dintr-odată în adevăratul meu eu, încît ar fi insuportabilă pe scenă, presupunînd că ar fi cu putință să o fac vizibilă” (Kafka).
                                                                              ***
        Nu numai focul călește, ci și frigul. Frigul moral. Pentru unii există perioade lungi din viață, uneori chiar toată viața o exclusivitate a iernii lăuntrice.
                                                                              ***
        Să devii oare înțelept ca o consecință a unui deficit de sensibilitate? Să pretindă tribut suverana înțelepciune depozitului abisal al ființei? Se pare că în lumea sublunară totul se plătește.


Gheorghe GRIGURCU