„Pe un cer placid de iulie”

        Natura umană se dezvăluie în bună măsură prin intermediul rîsului. Lăsînd la o parte rîsul forțat, simpla grimasă irelevantă, rîsul „sănătos” dă la iveală o naturalețe ce n-are niciun motiv de a trișa. Ființa morală se oglindește prin rîs în nuditatea sa. Există diverse spețe ale fenomenului, de la surîsul polivalent (rezervat, fin aprobator ori ironic) pînă la rîsul cu lacrimi care sugerează un abandon de sine, o generozitate totală în fața motivului ce l-a provocat. O notă aparte posedă rîsul cinic, care nu o dată pune în evidență dantura, așa cum se întîmplă cu un animal ce ne avertizează asupra intenției sale de a mușca. Chiar silindu-se a deveni mai nuanțat, nu-și poate depăși rînjetul originar. Bunăoară rîsul polemistului absolut L.A. La alt literat am remarcat o reacție de arivist. Figura serioasă a celui în cauză e acoperită în răstimpuri de un surîs frust, al țăranului care a fost la obîrșie, cu un sens astuțios, părînd a spune: „Îmi dau prea bine seama, sunt «pe fază», iau toate măsurile trebuitoare pentru ca nimeni să nu mă poată «duce»”.
                                                                              *
        „Calități prea elevate fac adesea ca un om să fie mai puțin adecvat societății. Nu te duci la piață cu lingouri de aur; te duci cu arginți sau cu bani mărunți” (Chamfort).
                                                                              *
        Subtilitățile pot fi adesea în raport cu credința precum apa cu focul.
                                                                              *
        Ce zici, parfumul e angelic sau demonic? A. E.: „Ce să zic? Îți poți imagina un Dumnezeu parfumat, în compania unor Îngeri parfumați? Parfumul trimite, prin senzualitatea sa cvasimaterială, la vis, iar visul e o neîmplinire. O revoltă fie și suavă împotriva lumii”.
                                                                              *
        Umilința: o eliberare. Vanitatea: o servitute.
                                                                              *
        Sacrifici lucrurile mărunte pentru ca lucrurile mari să rămînă intangibile, sacrifici lucrurile mari pentru ca lucrurile mărunte să rămînă intangibile.
                                                                              *
        „Cele mai scurte două cuvine: da și nu, sunt cele care cer cea mai multă gîndire” (Pitagora).
                                                                              *
        Starea de creație pare o adversitate în raport cu lumea, sterilitatea, o acceptare a lumii.
                                                                              *
        „Cînd îi spun că nu cunoaște psihologia, înțeleg nu că ignoră mecanismele umane pe care își construiește dramele sale, ci că, dincolo de acest cîmp al «posibilului» psihologic trăit în artă, el nu a trăit niciodată în realitate o îndoială psihologică, o boală a spiritului – una din acele boli care sunt singurele mijloace de experimentare și cercetare a abisurilor conștiinței. S-ar zice că la aceste experiențe in corpore sui, el se refuză – poate pentru amintitul motiv că el nu vede valoarea practică a bolilor. Și desigur, chiar dacă mîine s-ar lăsa pradă unei crize psihologice și ar șovăi, ar face-o ca să experimenteze un material de tragedie, și nu dintr-o nevoie vitală” (Cesare Pavese).
                                                                              *
        „A iubi nu-i nimica – a nu putea iubi e grozav” (Eminescu).
                                                                              *
        A. E: „Îți citesc cîteva rînduri ca să ghicești despre ce poet este vorba: «(X) merită cuvîntul prețuirii care se acordă celor mai aleși poeți. Niciodată limba poeziei n-a sunat în același fel înainte de (X) și niciodată nu va răsuna aidoma în viitor»”. După entuziasmul conținut aici, aș presupune că ar fi vorbele unui critic contemporan privitoare la Nichita Stănescu. „Te înșeli. Sunt aprecierile lui Tudor Vianu asupra lui Octavian Goga”. Așadar istoria literară se repetă și ea…
                                                                              *
        „Mai multe studii ale unor universități de prestigiu, printre care și Harvard, arată că dinozaurii sunt strămoșii îndepărtați ai galinaceelor. Tyrannosaurus rex și găina din curte sunt înrudite. Pentru ca o orătanie – astfel, inofensivă – să devină fioroasă, e suficient să fie îndeajuns de mare” (Dilema veche, 2018).
                                                                              *
        Virtuțile indiferenței. A da în vileag supărarea pe care ți-a produs-o X, înseamnă a-i ratifica o importanță pe care nu i-ai acorda-o altminteri. El atîta așteaptă.
                                                                              *
        Pe ce lume trăim. „Mare e grădina lui Dumnezeu! Un bunicuț din California a devenit primul bărbat din lume care are acasă o bijuterie tehnologică. Americanul poreclit Brick Dollbanger a trebuit să divorțeze de soție pentru a-și trăi povestea de dragoste alături de Sophie. Păpușa a fost creată de compania Realbotix, din California, SUA. Este înzestrată cu inteligență artificială și «învață» de la partenerul ei, îmbunătățindu-și performanțele. A costat 18.000 de dolari, își amintește ziua de naștere a lui Brick, are orgasm, «bea» bere cu el, știe ce filme îi plac și care îi sunt melodiile preferate.” (Click, 2018).
                                                                              *
        Pe un cer placid de iulie, norii oferă bruionul unui castel. Peste cîteva minute turlele castelului dispar, liniile sale semețe se absorb în imaginea unei prozaice hale moderne. Oare epoca noastră atît de expansiv industrială a cuprins și firmamentul?
                                                                              *
        Păcatul generic al întregului: suficiența. Păcatul generic al fragmentului: ambiția.
                                                                              *
        Vaticinările nu reprezintă oare un fel de scuză pentru ceea ce anunță?
                                                                              *
        „Miturile antice voiau (…) să fie înțelese ca adevăruri depline, spre deosebire de toate celelalte lucruri care pot fi considerate adevărate sau exacte, chibzuite, utile sau fără forță. (…) Ajungem astfel mereu la adevărul mitului. Cum ar trebui totuși să-l înțelegem? Pentru a ne lămuri ar trebui să ne gîndim mereu, nu la diversitatea miturilor, ci la acea caracteristică de bază care le înrudește pe toate. Să o spunem clar: această caracteristică de bază este imposibilă pentru intelect. Toate miturile se rotesc în jurul unui nucleu de imposibilități. Dar această imposibilitate centrală este zeul! Lumea mitului este lumea lui. A vorbi despre raționalitate înseamnă pierderea semnificației, căci mitul și caracterul rațional nu au nici un termen de comparație. Zeul se poate doar manifesta, poate să fie experimentat, altfel nu avem acces la el. Datorită unicității lui, tot ceea ce înconjoară miticul primește propria lui unicitate (sau imposibilitate) de la o gîndire care gîndește în termeni de neatins sau nedemonstrabili” (Walter Friedrich Otto).
                                                                              *
        E prea puțin relevant prin ceea ce afirmă acum. Poate fi doar prin ceea ce repetă, dar obișnuiește a repeta la infinit aceleași lucruri, pînă cînd, foarte probabil și pentru el, acestea se desemnifică.
                                                                              *
        Onirism. Visezi oameni, visezi peisaje, visezi fraze. Tot mai frecvent, fraze.
                                                                              *
        „Povestea motanului Boo înduioșează lumea. A dispărut de acasă, de la stăpîna sa, Janet Adamowicz, din Harrowgate, Vest Yorkshire, în 2005. Stăpîna a plîns mult după el. Nu mai spera să-l mai găsească vreodată. A fost însă găsit recent de o femeie care l-a dus la veterinar. Medicul a descoperit că avea implantat un cip și a căutat-o pe cea care i l-a pus, Adamowicz. Femeia a alergat să-l aducă acasă. Din prima clipă, aventurierul Boo a recunoscut-o. Nu se știe pe unde a umblat atîția ani. Speranța de viață la pisici e de 12-16 ani. Pot ajunge și la 20 de ani, îngrijite bine” (Click, 2018).
                                                                              *
        Ferește-te de individul care s-a născut matur.
                                                                              *
        Maturitatea: vîrstă prin excelență „realistă”, manifestîndu-se printr-o autoritate apodictică. Dificultatea adaptării sale la ireal sfîrșește prin a o seca. Senectutea o devansează, reorientîndu-se către intemporalitatea ficțiunii pe care o percepe tinerețea.
                                                                              *
        Durerea care se lasă ușor ordonată în cuvinte e o durere hibridă, divizată între inimă și expresie, în favoarea ultimei.
                                                                              *
        Expresia neizbutită e dureroasă fără echivoc. Expresia izbutită plînge (de fericire?).
                                                                              *
        „O grădiniță din Massachussets le-a interzis copiilor să folosească expresia «cel mai bun prieten», susținînd că unii dintre cei mici s-ar putea simți marginalizați sau neincluși în grup” (Dilema veche, 2018).
                                                                              *
        „Imaginație: o repetare în spiritul finit a veșnicului act de creație din infinitul SUNT” (Coleridge).
                                                                              *
        Să fie justiția „o evadată din lagărul învingătorilor”, cum o socotea cu o perspicacitate melancolică Simone Weil?
                                                                              *
       
        8-12 mai 2013, Sebeș, Lancrăm. Mereu un cer impecabil, de un albastru totodată fatal și eliberator, aidoma unui semn blagian. Am intrat de mai multe ori în casa copilăriei poetului, în care umbrele trecutului foșnesc aidoma paginilor unei cărți răsfoite. Eternitatea începe între acele ziduri ale unei reculegeri domestice și se continuă, modestă, în livada din spate, cu o vegetație fragedă, oarecum timidă în fața atîtor oaspeți. Amintirea propriei mele copilării rurale: o minusculă particulă omagială în această copilărie absolută. Drept jucăuș reflex al clipei, au răsunat la un moment dat țipete ascuțite de păun, asemănătoare unora de pisici. La început am crezut că sunt chiar pisici în rut.
                                                                              *
        …Și totuși culturalii locali i-au găsit un succesor celui ce-a scris Spațiul mioritic, pesemne pentru ca dispoziția lor de venerație să nu rămînă fără obiect: Ion Brad.
                                                                              *
        „«Ceea ce este nepermanent e durere; ceea ce e durere este non-sine. Ceea ce este non-sine nu-mi aparține, nu sunt eu aceea, aceea nu este eu» (Samyutta Nikaya). Ceea ce e durere este non-sine. E greu, e imposibil să fii de acord cu budismul asupra acestui aspect, capital totuși. Pentru noi durerea este noi înșine, e sine, în cel mai înalt grad. Ce religie bizară! Vede peste tot durere și în același timp o declară ireală” (Cioran). A. E.: „Dar nu se află în apropiere și Sfîntul Augustin, ca și Toma d’ Aquino?”.
                                                                              *
        Îți poți împrospăta scrisul doar prin ceea ce îți împrospătează spontan ființa.
                                                                              *
        Lucruri care te atrăgeau odinioară, dar care acum nu te mai atrag. Lucruri care te atrag acum, dar pe care odinioară nu le băgai în seamă. Un donjuanism al sensibilității?
                                                                              *
        E neglijent, dezorientat, nu știe de ce să se apuce, pierde copios timpul. În schimb în relație cu Celălalt e pedant fără pauze: ordinea însăși.
                                                                              *
        Teroarea originalității. „Ultima fiță în New-York este ca aurul de 24 carate să nu mai fie asociat cu bijuteriile extravagante ci cu… mîncarea. În restaurantul de fițe «The Ainsworth» în parteneriat cu Jonatan Cheban se gătește în stil mare. Comanda se dă cu 12 ore înainte ca aripile de pasăre să fie lăsate în baiț timp de 12 ore, îmbrăcate apoi în pesmet, băgate la cuptor, apoi aruncate în rotisor pentru crustă și la final învelite într-o mantie de aur. În ciuda modului sofisticat de preparare, 10 aripioare costă 45 de dolari și 20 costă 90 de dolari. Însă dacă mai comandați și o șampanie Ace of Spaves, prețul crește cu 1.000 de dolari” (Click, 2018).
                                                                              *
        De necrezut: cele mai multe filme de pe mapamond le produce India: 3000. Urmează Nigeria cu 800. SUA abia ajunge la 400…
                                                                              *
        „Trăim printre fenomene”, sună un vers al lui G. Călinescu, care-mi revine uneori în minte. Azi putem preciza: trăim printre reclame. Nu ne invadează oare zi-noapte de pe micul ecran, la radio, în peisajul stradal și, lucru mai grav, în cutele memoriei noastre ce involuntar le conservă? Să admitem: unele din ele, deși se referă de-atîtea ori la produse dubioase, au o anume ingeniozitate, aidoma unei piese de teatru proaste interpretate de un actor de talent. Dar reluarea lor la intervale minime, chiar de două-trei minute, exasperează. Repetiții care ajung la un efect punctual contrar celui urmărit. Repetiții asasine.
                                                                              *
        „Intoleranța lucrurilor mici” (Cesare Pavese).
                                                                              *
        În nucleul său, iubirea e triumful suprem asupra morții. Nu resurecția, căci aceasta nu rezultă din confruntarea cu moartea, fiind doar o transcendere a morții, ci iubirea e cea care o poate înfrînge, marcînd cea mai înaltă izbîndă a dureroasei concrescențe dintre uman și divin.
                                                                              *
        Lumea metaforelor nu e una de lux, ci mai curînd de înfrînare ascetică, dată fiind condiția de limită inexorabilă a fiecăreia dintre ele. O imagine izbutită implică enorma renunțare la tot ce nu e inclus într-însa.
                                                                              *
        A. E.: „În România, se lamentează cineva, sunt 18.000 de biserici și abia 400 de spitale. N-ar fi cel puțin la fel de interesant să aflăm cîte zeci, poate sute de mii de case impozante, nenumărate din ele cu iz trăznitor de ilicit, au răsărit în ultima vreme pe meleagurile patriei?”.
                                                                              *
        Încrederea în viață o recîștigi mai ușor decît încrederea într-un om care te-a dezamăgit. „Cînd decazi, s-ar cuveni să te sinucizi, dar tocmai cînd decazi începi să iubești din nou viața” (Malraux).
                                                                              *
        A adormi e natural, a te trezi e miraculos.
                                                                              *
        Cuvintele încep să se ascundă de viață, doar-doar își vor putea cîștiga singurătatea.
                                                                              *
        „Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet și care trec cel mai repede” (Monseniorul Ghika).
                                                                              *
        Să constituie calendarul pentru un autor de jurnal „demonul său, inspiratorul, compozitorul și paznicul”, astfel cum consideră Maurice Blanchot? Depinde. Nu reprezintă orice text o tentativă de sustragere din captivitatea calendarului (chiar dacă aceasta e permanent înregistrată), o evadare din timp? Parcelarea calendaristică a timpului e supusă unei fatidice relații, uneori foarte dureroase, cea a fiecărui segment al său cu celelalte, dar scrisul caută a o contracara.
       


Gheorghe GRIGURCU