Constantin Trandafir - Prinţul și cărturarul
Constantin Călin - Trecut – prezent; prezent – trecut (I)
Adrian Dinu Rachieru - Comunicarea, o interdisciplină?
Bel Ami - Cetitor de reviste


PRINŢUL ŞI CĂRTURARUL

„Prinţul spiritului”
       
        Despre personalitatea lui Dimitrie Cantemir (august 1673 - octombrie 1733) s-au rostit, pe bună dreptate, multe superlative: „Filosof între regi şi rege între filosofi” stă scris pe Diploma Academiei din Berlin, „Lorenzo de Medici al nostru” (G. Călinescu), „Prinţ al spiritului” comparabil cu Marc Aureliu şi cu oricare alt „împărat al minţii, inimii şi literaturii”, cu oricare alt mare „rege luminat” renascentist şi iluminist, cea dintâi sinteză în cultura românească, vârful cel mai înalt al umanismului românesc etc., etc. A purtat în timp făclia ai cărei germeni, să-i zicem aşa, se găsesc încă din vremea lui Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, încă din lucrarea străbunului Nicolaus Olahus, ori a urmaşilor acestuia, Grigore Ureche, Miron Costin, Udrişte Năsturel; Nicolae Milescu Spătarul, Stolnicul Constantin Cantacuzino. Apoi, dominată de figurile unor oameni politici abili, deopotrivă şi mari cărturari (Al. Mavrocordat exaporitul, Dositei al Ierusalimului, Constantin Brâncoveanu şi alţii), pentru Cantemir scrisul devine cu atât mai important, cu cât nobleţei de sine nu-i poate opune decât nobleţea intelectuală.
        Pentru că aceste rânduri au o tentă aniversară, să lăsăm liber encomionul cel mult meritat de această personalitate în acelaşi timp complexă şi armonioasă. Aspiraţia renascentistă a principelui moldovean proiectează creaţia sa în sfera universalului, ea devenind, astfel, purtătoare a mesajului umanist românesc. Căci scrierea şi publicarea de cărţi ajunsese, începând cu această perioadă (sec. XVI-XVII), o cale regală de afirmare în lume. Confirmarea acestei credinţe i-o vor aduce chiar confraţii europeni în ale studiului când, în 1714, Cantemir devine membru al Academiei din Berlin. Pe diploma acordată cu cest prilej se precizează rarul exemplu al unui principe care şi-a dăruit talentul şi eforturile cercetării ştiinţifice „printr-o pildă precât de demnă de laudă, pe atât de rară”. Spirit viu, însetat de cunoaştere, Cantemir se dovedeşte a fi una dintre cele mai originale apariţii în cultura românească şi cea europeană a veacului al XVII-lea şi nu numai, pentru că a reuşit să îmbine însuşirile intelectuale, ale omului de ştiinţă, ale enciclopedistului cu calităţile creatoare ale literatului. Ca om politic al vremii sale a dat dovadă de perspicacitate în acţiunile diplomatice, în care a fost condus permanent de un patriotism sincer.
       
        Opera sa, diversă din punct de vedere tematic, dar şi ca formulă, cuprinde lucrări din domenii felurite, încât primul aspect izbitor este amploarea informaţiei, rod al unei minţi scormonitoare şi al unui temperament puternic. Înzestrat cu o dorinţă irepresibilă de a iscodi şi a afla tot ceea ce alte minţi iscodiseră până la el, tânărul Cantemir studiază cu abnegaţie, se informează pentru a putea să creeze el însuşi solid. Astfel se explică faptul că a fost, la noi, un deschizător de drumuri în multe din domeniile abordate: literatură, lingvistică, filozofie, logică, istorie, geografie, etnografie, muzică. Această amplitudine culturală depăşeşte cu mult stadiul epocii feudale, deschizându-se spre orizontul veacului al XVIII-lea. Cărţile şi studiile sale îl recomandă ca pe un prinţ creştin, pătruns de sentimentul respectului faţă de tradiţii, informat în sfera ideologică a timpului său, iscusit în arta scrisului, de o erudiţie impresionantă.
        Deşi tatăl său era un domn fără ştiinţă de carte, tânărul prinţ şi-a putut însuşi o cultură vastă, la început prin grija părintelui său, care i-a încredinţat educaţia şi instrucţia cărturarului grec Ieremia Cacavelas, iar mai târziu, în timpul şederii la Constantinopol, ca ostatic şi capuchehaie, a trecut sub îndrumarea dascălilor de la Academia Patriarhiei Ortodoxe (Meletie, Jacomie Hrisant Notara etc.). Potrivit imperativelor vremii, el îşi însuşeşte greaca, slavona şi latina. „Lacom de a şti şi de a învăţa lucrurile de obşte, cât şi cele osebite”, studiază filosofia, geografia, matematica şi alte discipline care în această epocă începuseră a se constitui pe baze proprii. În climatul de intensă efervescenţă spirituală, prezent în capitala otomană, Dimitrie Cantemir studiază cu acelaşi interes cultura musulmană, învaţă, pe lângă limba turcă, şi alte limbi orientale, devenind un bun cunoscător în materie, ceea ce îi va aduce renumele de primul orientalist şi cea mai mare autoritate, multă vreme, în domeniu. Celebritatea lui va veni odată cu scrierea Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae.
       
        Studiază nu doar literatura şi istoria turcească, ci şi muzica, depăşindu-şi în meşteşug dascălii şi dobândind faima de neîntrecut cântăreţ din tambură, cum ne informează Neculce: „Fiind el om isteţ, ştiind şi carte turcească bine, se vestise acum în tot Ţarigradul numele lui, de-l chemau agii la ospeţe pentru dzicături” . În această perioadă fertilă, de acumulări progresive, Cantemir îşi îndreaptă privirile şi spre cultura apuseană (tot la Constantinopol, el întreţine legături culturale şi diplomatice cu trimişi ai Franţei şi Olandei). Prin ideile novatoare, depăşeşte cadrul religios, apelând la argumente istorice, raţionaliste, din filosofia antichităţii: Pytagora, Platon, Thales. Nu ezită să se abată de la canoanele misticii ortodoxe, în căutarea unor explicaţii ştiinţifice, cu sprijinul unui bogat bagaj de informaţii culese din opera filosofică a vremii sale. Ideile sale filosofice sunt interesate în a pune de acord religia cu ştiinţa: cunoaşterea empirică, intuitivă, necesitatea de a ajunge la cauzalitatea lucrurilor, ideea că omul îşi poate depăşi destinul: Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, Imaginea ştiinţei ce nu se poate descriere, Prescurtare a sistemului logicei universale… Cu toate că acceptă premisa bisericii potrivit căreia revelaţia este singura cale de cunoaştere autentică a lumii, explică totuşi unele probleme ontologice şi gnoseologice cu argumente raţionale […].
       
        Cu Hronicul vechimei a Romano-Moldo-Vlahilor, Cantemir „pune temeliile istoriei critice a românilor, reia ideea cronicarilor moldoveni despre unitatea de origine a poporului român, idee căreia îi dă însă un fundament critic bazat pe vastă erudiţie” (P. P. Panaitescu). Ideile Hronicului sunt enunţate chiar din titlul primei cărţi a Prolegomenelor: „Hronicon a toată Ţara Românească (care apoi s-a împărţit în Moldova, Muntenia şi Ardealul) din descălecatul ei de Traian, împăratul Râmului. Aşijdera pentru numele care au avut odată şi carele are acmu. Şi pentru romanii carii de atunci într-însa aşezându-să, într-aceeaşi şi pănă acmu necontenit lăcuiesc” .Este vorba, aşadar, despre 1) unitatea naţională, 2) originea poporului român şi 3) continuitatea românilor în Dacia. Paginile Hronicului conţin o pledoarie în favoarea acestor idei care au frământat atât de mult conştiinţele româneşti, de atâtea ori confruntate cu „ocări” şi „basne” atât de nedrepte, reluate încă şi azi (parcă mai agresiv acum la aniversarea unui secol de la Marea Unire) de duşmani ai acestui popor vechi şi cuminte.
       
Aron Pumnul, dascălul erudit, 200
       
        Între dascălii români, ca om de aleasă cultură, deşi n-a trăit decât 48 de ani, se află şi Aron Pumnul. A fost fruntaş al Revoluţiei din Transilvania şi profesor-părinte sfătuitor al lui Mihai Eminescu, la Cernăuţi. S-a născut în satul Căciulata, judeţul Braşov, într-o familie de iobagi. Face studiile la Odorhei, apoi la Blaj şi la Cluj, filosofia, având ca profesori personalităţi de seamă, printre care G. Bariţiu, I. Rusu, N. Marcu etc. În 1843 este numit profesor de filosofie la Blaj. Cu o bursă specială de studii teologice superioare, acordată de Andrei Şaguna, Mitropolit Ortodox al Ardealului, merge la Viena, la Institutul „Sfânta Barbara”. În cadrul Colegiului a organizat o Societate pentru studenţi români cu un program luminist, denumită Românimea cea tânără, care avea drept scop formarea de dascăli în domeniul istoriei, economiei, fizicii, dreptului natural şi naţional, traducerii de cărţi şi manuale.
        În 1846 se întoarce la Blaj, îşi reia cursurile de filosofie. În acest domeniu, Aron Pumnul a prezentat o serie de lecturi despre Aristotel, Seneca, Spinoza, Voltaire, J.J. Rousseau, Kant, Roltek. Traduce „Fizica” lui Baumeister şi lucrarea lui Colson „De l’état present et de l’avenir des principautés de Moldavie et de Valachie”. Înfiinţează, împreună cu Timotei Cipariu, ziarul Organul Luminărei şi alte publicaţii El este principalul colaborator, cu „Icoana Creştinismului”, „Lumea, Omul, Dumnezeu”, intenţionează să formeze un „Îndreptar de morală creştină” pe baze kantiene.
       
        Intră în vâltoarea revoluţiei de la 1848 din Transilvania. În Europa, încă din ianuarie izbucnesc actele revoluţionare, Palermo, apoi Franţa, Praga, Viena, Pesta. Programul revoluţionarilor unguri prevede, printre alte, alipirea Ardealului la Ungaria. Vestea şi acţiunile se răspândesc la Arad, Oradea, Timişoara, Cluj, Aiud, Alba Iulia, Dej, Odorhei, Tg. Mureş. Propaganda are ca deviză „Noi nu cerem, nici să pretindem, ci să luăm ce este al nostru”. La Blaj, pregătirea şi organizarea au printre lideri pe Aron Pumnul. Adunarea din Duminica Tomii se datorează chiar lui. În timp ce la Sibiu Simion Bărnuţiu şi Ioan Puşcariu redactau proclamaţia manifest, intitulată „Provocaţiune”, profesorul Aron Pumnul alcătuieşte proclamaţia de la Blaj. Apelează la Timotei Cipariu pentru a o multiplica în tipografia mitropoliei greco-catolice, dar e refuzat şi avertizat „de marea responsabilitate ce şi-o ia pre sine, convocând o naţiune întreagă, care e una din prerogativele autorităţei”. Refuzul nu l-a descurajat pe profesor. Proclamaţia a fost scrisă manual în 42 de exemplare şi multiplicată în 400 de exemplare de către tinerii studioşi din Şcolile Blajului. Răspândirea s-a făcut tot cu ajutorul tinerilor conduşi de congenerul lor Alexandru Papiu Ilarian.
        După înfrângerea revoluţiei din Transilvania, conducători români ardeleni sunt condamnaţi în felurite chipuri de maghiari, Aron Pumnul condamnat la moarte. La început, profesorul stă ascuns în satul său natal, Căciulata, şi protejat de consăteni. Când au venit soldaţii unguri în sat, e ajutat să se retragă la Braşov şi de aici trece munţii în Ţara Românească, spre fraţii lui. La Bucureşti, în hotelul unde e cazat se află, spre ghinionul lui, şi un comisar maghiar care într-o noapte a vrut să-l ucidă. A scăpat ca prin minune de la moarte. Ia legătura cu Nicolae Bălcescu şi Ion Heliade Rădulescu care îl desemnează comisar cu propaganda în judeţul Râmnicu Sărat. Dar la scurt timp, după intrarea trupelor ţariste şi otomane în Moldova, e nevoit să se refugieze în Bucovina.
       
        La sfârşitul lunii noiembrie 1848, este numit prin concurs profesor de limba şi literatura română la liceul German din Cernăuţi, unde îl are ca elev pe Mihai Eminescu. Se ştie cât de fastă e această întâlnire şi pentru viitorul poet şi pentru profesorul său. Reputatul cărturar e adept al etimologismului: „Convorbiri între tată şi fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti”. A alcătuit prima antologie de literatură românească în cinci volume: „Lepturariu românesc cules den scriptori rumâni”, fiind, astfel, unul dintre întemeietorii istoriei literare româneşti. Şi gramatician: „Grammatik der rumänischen Sprache für Mittelschuler”. Şi lingvist şi filolog.
        Despre relaţia Aron Pumnul – Mihai Eminescu s-a scris totdeauna cu deferenţă, ca despre un capitol reverberant al istoriei literaturii române. Profesorul a intuit excepţia, discipolul a văzut vârf de cultură. Din nefericire, cărturarul s-a stins în 1866. Elevii l-au onorat cu broşura Lăcrămioarele învăţăceilor gimnaziaşti care a intrat şi a rămas în conştiinţa literaturii române prin poezia La mormântul lui Aron Pumnul, semnată M. Eminoviciu, privatist. Acum, la 200 de ani de la naşterea lui Aron Pumnul, suntem îndemnaţi să-l omagiem cu versuri ale elevului de 16 ani, care, în timp, a căpătat aură de geniu:
       
        „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
        Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
        C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
        Se naşte un luceafăr, se stinse o lumină,
        Se stinse-o dalbă stea!
       
        Metalica, vibrânda a clopotelor jale
        Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;
        Căci, ah! geniul mare al deşteptărei tale
        Păşi, se duse-acum pe-a nemuririi cale
        Şi-n urmă-i ne-a lăsat!”
       
        E de prisos a mai spune că harul eminescian se întrevede chiar de la aceste versuri din adolescenţă, har stimulat de preţuire pentru marele profesor.


Constantin TRANDAFIR







Trecut – prezent; prezent – trecut (I)

        Pe măsură ce anul înaintează, aud, aproape zilnic, „refrene” despre Unire: „Marea Unire”!... Fraze spuse la foc automat, bombastice. Clișeele, „limba de lemn” a unor oratori de ocazie – rutinați sau improvizați – denotă că tema nu-i aprofundată corespunzător și nici interpretată în cheie potrivită. Ceea ce frapează în mod neplăcut e atitudinea incoerentă și mai deloc reflexivă. E obositor să vezi cum o retorică festivalieră abuzivă golește noțiunea de Unire de miezul său dureros, greu și o transformă într-o jucărie ușoară pentru inși slabi cu duhul. Avem talentul pervers de a ne sabota înțelesurile prin vorbărie. Sînt convins că din „Anul Centenarului” se va ieși cu puține cunoștințe esențiale și cu o conduită ameliorată. Privesc în jur: multă vanterie, nimic indimenticabil! Semnificațiile sărbătorii sînt constant perturbate de intruziunile derizoriului. Mă țin la distanță, pe cît pot, de atari aspecte, dezgustat în primul rînd de afectarea groasă, observată la mulți din cei ce au ieșit pînă acum în față. Scriu așadar secvenţele de mai jos fără să fredonez șlagăre patriotice. Vreau să evoc în ele adevăruri elementare, a căror amintire ar trebui încă să conteze, nu doar ca poveste, ci ca îndreptar.
       
        1. Noaptea clopotelor. Pentru a ne forma reflexe de apărare împotriva dezastrelor de orice fel, în prima miercuri a fiecărei luni, la aceeași oră, sună sirenele. Împletite în văzduh, țipetele lor acopăr rumoarea orașului, altminteri destul de puternică. Cîteva minute, nu mai aud nici trecerea autobuzelor, nici a trenurilor. Deși știu că e doar un exercițiu, mă cuprinde brusc o stare de neliniște. Dacă vorbesc cu cineva, mă opresc, abandonînd subiectul, iar dacă sînt singur, singurătatea devine interogativă și apăsătoare. Cunosc de mic fascinația, dublată de contrarieri și temeri, a clopotelor. Lucrurile se petreceau de fiecare dată la fel. Cînd se înnegrea cerul a cumpănă sau ardea ceva, băteau violent, tustrele, îngemănîndu-și sunetele de aramă. Oriunde m-aș fi aflat, porneam imediat, în mare grabă, sau în fugă, spre casă. Clopotele, care, duminicile și în celelalte sărbători, marcau desfășurarea slujbelor, erau vestitoarele tuturor pericolelor.
        Azi e miercuri și iarăși început de lună. La ora asta afară e o ploaie de lumină, momentul sirenelor s-a dus, dar prin analogie cu el, mă gîndesc la o noapte a clopotelor. Una istorică, magnifică: noaptea de 14 spre 15 august 1916 (27 spre 28, după calendarul gregorian, la care ne-am adaptat ulterior). Atunci, pretutindeni în țară, au bătut clopotele, pentru a anunța – anunț uriaș, care venea la trei ore după ce ambasadorul nostru la Viena transmisese Ministerului Austro-Ungar de Externe declarația respectivă – intrarea României în război. Alegerea nopții trebuia să sublinieze caracterul excepțional al evenimentului. „În miez de noapte – scria Nicolae Iorga, într-un articol publicat după cîteva zile, la 21 august 1916 – au sunat iarăși clopotele, sfintele clopote, care simt toate durerile și bucuriile noastre și care acum s-au înfiorat de cea mai mare speranță pe care am avut-o și la care, cu orice preț, ținem” (v. „Ceasul...”, în Voința obștii românești, Ed. Militară, 1983, p. 65). Odată cu aceasta, s-a schimbat întreaga sonoritate a anului 1916 și a celor următori. Timp de trei ani, clopotele vor fi cele mai solicitate instrumente; nu viorile, nu flautele. Și nu pentru nunți, ci pentru înmormîntări.
        Noaptea de 14 spre 15 august 1916 punea capăt unor „zile de supreme încordări” (v. Idem. „Teodor Aman. La pomenirea lui”, în Ramuri, 12, nr.1, 1 martie 1919, p. 3), marcate de mitinguri, marșuri pe străzi, dezbateri parlamentare, polemici între ziare, conferințe. „Patrioți de toate vîrstele și stări[le] sociale agitau la toate răspîntiile, pentru intrarea în acțiune” (v. Mihai Văgăonescu, Viața în război, Însemnări zilnice de pe front 1916-1918, Ed. Casa Școalelor, 1925, p. 5). Se clama „Treziţi-vă, latini!” şi se cînta „La arme”. Incertitudinile și exasperările celor doi ani de neutralitate ajunseseră să se insinueze pînă și în formulele de salut: în loc de „Bună dimineața” – povestea cineva –, oamenii se întrebau: „Intrăm sau nu intrăm?” Totuși, din inerție și pentru a-și calma anxietățile, mulți continuau să petreacă. „În București – nota I.G. Duca – domnea o veselie neobișnuită, seara în toate colțurile auzeai numai rîsete și lăutari” (v. „Ultimele zile ale neutralității”, în Memorii, II, Ed. Helicon, 1993, p. 147). „Orașul bucuriei” nu-și dezmințea renumele nici în astfel de clipe dramatice.
        În acea noapte de 14 spre 15 august 1916, datorită tineretului universitar, cel mai dispus la sacrificii, Capitala a fost, de asemenea, centrul exuberanței colective. „Orașul a început să vuiască frenetic și dinspre Calea Victoriei – scrie Nichifor Crainic –, se ridicau uragane de aclamații. Am alergat să delirăm cu mulțimea înnebunită de fericire” (v. Zile albe, zile negre, Memorii, Casa Editorială „Gândirea”, 1991, p. 117). Avem și relatări din care rezultă că reacțiile au fost mai reținute: „S-a publicat decretul de mobilizare și de stare de asediu. Strada mișună de lume. Sub cîteva felinare voalate grupuri citesc gazete. Publicul are atitudinea obișnuită duminicii, nici o căldură...”(v. Alexandru Marghiloman, Note politice, Ed. Machiavelli, 1994, p. 16).
        Trupelor, mobilizarea le-a fost comunicată la ora 7 seara, iar la 9, acestea s-au pus în marș.
       
        2. Iarna. Poate că niciodată n-a fost așteptată mai intens primăvara decît în 1917. Se apropia Paștele și iarna încă nu voia să se ducă. „Primăvara e tîrzie anul acesta”, scria Regina (v. Maria, „Vinerea Mare”, în România, 1, nr. 59, 1 aprilie 1917, p. 1). Abia după două săptămîni, venirea ei va părea ireversibilă: „Iarna grea, – excepțional de grea, excepțional de lungă, – care a apăsat sufletul nostru ca o osîndă, s-a dus...” (v. Eugen Herovanu, „Raze printre nori”, România, 1, nr. 72, 16 aprilie 1917, p. 1). Totuși zilele răcoroase au mai persistat: „Căldura și farmecul primăverii sunt pînă azi pentru noi pur teoretice. Așa, ieri a fost un frig de noiembrie”, nota un alt autor, care avea puterea să glumească, propunînd să se schimbe nu calendarul (începuse deja o discuție despre reforma acestuia), ci manualele de geografie, referitor la clima părții de nord a Moldovei. „Va trebui să se spună că din cauza curenților reci, sau a unei alte cauze oarecare, în regiunea de care e vorba „nu sunt decît două anotimpuri: toamna și iarna” (v. Ac., „Frigul”, România, 1, nr. 82, 26 aprilie 1917, p. 1).
        Rigorile iernii 1916/1917, „iarnă aspră şi fără milă” (v. Colonelul Pit, „Miliţienii”, în România, 1, nr. 52, 25 martie 1917, p. 1), i-au atins îndeosebi pe cei de pe front, majoritatea „rupți ferfenițiți”, dar și pe cei din spatele frontului. Omul de azi, înfofolit și cu calorifer în camera lui, nu-și poate imagina senzațiile celor aflați atunci în tranșee sau în locuințe neîncălzite. Cert, ele au fost terifice, greu de suportat; la fel și gîndurile, anevoie de menținut sus. Ziarele nu publicau atunci, ca acum, buletine meteorologice, însă jurnalele personale sunt pline de însemnări despre (i-aș zice) factorul vreme, unul cu implicații multiple (sanitare, alimentare), inclusiv asupra rezultatelor operațiunilor militare. Toate dovedesc că, aproape în întregime, iarna 1916/1917 a fost inclementă, „neobişnuit de cumplită”. Întrucît îmi par îndeajuns de evocatoare, voi cita aci din cărțile a doi băcăuani: unul combatant, celălalt sedentar.
        „Fără nici o exagerare, gerul ne-a înghețat mantalele ude de ieri noapte – scrie primul, la 28 noiembrie 1916 – și pîrîie ca altceva, cînd îndoim mînecile ori poalele lor” (v. Mihail Văgăonescu, Viața în război, Ed. Casa Școalelor, 1925, p. 129). „Nici nu-ți vine a crede că ar exista în țara românească și vreme rea ca în Siberia, cum am văzut de la Fulga pînă aici aproape de Buzău”, notează acelaşi la 1 decembrie 1916 (v. op. cit., p. 132). „Pînă noapte noaptea de 10 decembrie 1916, liniște relativă, frig și vînt, de urlă fagii sub care stăm, ațipind iepurește” (ib., p. 139). „Pe noroi, frig, ceață și înghesuială cu coloanele rusești, mai mult ostile decît aliate, la ora 3 noaptea trecem Putna... la 20 decembrie 1916” (ib., p. 149). „Dis de dimineață 24 decembrie 1916 începe a fulgui, apoi ploaie, lapoviță, de se face o fleșcăială de trece de gleznă oriunde” (ib.,p. 150). „Ninge 25 decembrie 1916 și iar ninge” (ib., p. 154). „E timpul aspru de tot: ger, ceață, ghețuș 28 decembrie 1916” (ib., p. 158). „Vremea-i 5 ianuarie 1917 aspră, urîtă de tot, burează de pătrunde și sub limbă” (ib., p. 168). „Tunurile au încetat din cauza vremii rele” (ib.,p. 169). „Primesc ordin în 14 ianuarie 1917 ca imediat, pe viscolul ce întunecă văzduhul, să merg sub cota 625” (ib., p. 178). „Pe geruială și zăpadă groasă de un metru, străbatem 18 ianuarie 1917 tranșeele ca rîmele” (ib., p. 180). „Ne clănțăne dinții de frig 19 ianuarie 1917”. „Zăpada mare și sticloasă scîrțîie, de auzi cine știe de unde pașii ce se apropie” (ib.). „După o noapte liniștită din cauza marelui ger, în zori 27 ianuarie 1917 inspectez tranșeele” (ib., p. 183). „Viscol, ger 6 februarie 1917” (ib., p. 195). „Asperitățile vremei au redus simțitor efectivul 7 februarie 1917” (ib., p. 196). „Dîrdăeală de frig 16 februarie 1917” (ib., p. 204). „De 48 de ore viscolește neîntrerupt, zăpada este de minimum un metru și jumătate, iar vîntul întoarce fumul în bordei 18 februarie 1917” (ib., p. 205).
        În cele peste trei luni, iarna a fost aceeași în toată Moldova, „țara care ne-a rămas”. Frecvența însemnărilor despre ea diferă însă la cei doi autori aleși ca martori. Ele sînt dese la militar, care, obligat s-o sufere uneori sub cerul deschis, și mai rar la colegul său (ambii erau avocați) nemobilizat, care se confruntă cu alte probleme (achiziţionarea lemnelor, statul la cozile pentru pîine) și scrie un altfel de jurnal. Totuși și la acesta se găsesc confirmări ale faptului că iarna lui 1916/1917 a fost neobișnuit de severă. Iată una, din 18 ianuarie 1917, care o confirmă pe cea cu aceeași dată, citată mai sus: „De zece zile ninge mereu – cu prea mici întreruperi. Crivățul arde; gerul e cumplit. Furtuna spulberă” (v. I.I. Stoican, Crîmpee din tragica noastră epopee..., Ed. Cartea Românească, 1921, p. 140).
        În martie, chiar de la început, „zdrențele și pîlcurile de zăpadă” s-au topit, însă frigul s-a prelungit și în aprilie: „O ploaie rece, cu vînt puternic ne cam astupă gura”, nota Văgăonescu la mijlocul acestei luni (op. cit., p. 230), iar după încă o săptămînă: „Vînt și nori deși de ploaie, țin soldații zgribuliți pe lîngă focuri în tranșee”(ib., p. 240).
       
        3. Tifosul exantematic. Taman acum la Centenar, în epoca șampoanelor, a revenit în actualitate problema pediculară. Aproape zilnic, la radio și televiziune, se difuzează o reclamă la dezanoplum, loțiune împotriva pediculozei, adică a păduchilor de păr. Imensă ironie, trecutul se întoarce și astfel.
        Într-o „glosă” din În jurul lui Bacovia (Ed. Babel, 2011), am arătat că în ianuarie 1916, luna în care a fost anunțat volumul Plumb, Ion Simionescu, viitor președinte al Academiei, a publicat, în Albina, un articol „Despre păduchi și rîie”. Tot atunci, N. Leon, profesor la Universitatea din Iași, a tipărit, în revista V. Adamachi, un articol despre „Primejdia insectelor în timp de război și mijloacele de a le combate”. Păduchii constituiau – ca să folosesc un clișeu recent – un atentat la siguranța națională. S-a ținut seamă de avertismentele și sfaturile celor doi savanți? Nu. Deși a durat doi ani, pregătirea noastră pentru război a fost – lucru ce va fi reproșat ulterior – insuficientă, atît în materie de strategie, cît și de intendență. „Alimentele – scria Mihail Văgăonescu, la 9 decembrie 1916 – nu mai sosesc, iar îmbrăcămintea oamenilor ce să mai spun: rupți ferfenițiți de se vede pielea și tot cîrpind [hainele lor] au ajuns ca antereul lui Arvinte” (op. cit., p. 137). Expresia „antereul lui Arvinte”, reminiscență din teatrul lui Alecsandri, pe care diaristul o va mai relua în cîteva locuri, era un mod de a face haz de necaz. Concret însă, ea însemna că soldații trebuiau, nu o dată, să taie bucăți din poalele propriilor mantale pentru a le folosi ca tălpi de opinci ori ca petice pentru diverse rupturi, produse din cauza sutelor de kilometri făcuți pe jos, după retragerile din Oltenia, Dobrogea şi Transilvania, a mersului – în anumite misiuni – pe coate și genunchi, a trecerilor prin rețele de sîrmă ghimpată. De reținut că aceleași „efecte” erau purtate încontinuu, fără a le dezbrăca, săptămîni și chiar luni în șir. Mizeria traiului sub pămînt – în tranșee și bordeie – a dus la apariția și răspîndirea păduchilor (de cap și de haine). „La căldura sobei din subterana mea, mă desfac la flanela de pe piele – notează, la 26 februarie 1917, cel citat – și găsesc multe «noutăți» [numite, alteori, «gîngănii», «insecte»] cu care m-am deprins ca țiganul cu scînteia” (op. cit., p. 211). Situații asemănătoare se întîlneau și pe alte fronturi. Bucovinean, supus austriac, Toader Hrib a fost dus să lupte pe frontul italian. În cronica sa (Cronica de la Arbore, Ed. Junimea, 1972), el descrie – simplu și sugestiv – oroarea pe care i-au produs-o, pentru tot restul vieții, păduchii. „Cum eram veșnic îmbrăcați – cămeșile erau nespălate, doar din cînd în cînd primeam cămeși noi și cele murdare și putrezite pe spate le vedeam pline, pline de păduchi. Îmi amintesc cum, într-o iarnă, am găsit pe un tranșeu, unde am mers de am schimbat pe alții, un cojocel nou, aruncat. M-am bucurat că l-am găsit și îl iau să mă îmbrac că tare frig mai era, fără omăt; numai ce am pus mîna pe el, și imediat am simțit ceva pe mîini, cînd caut să văd pe mîini plin de păduchi care se urcau în sus cu mare grabă; l-am lăsat jos și m-am uitat la el, erau păduchi așa de mulți că umblau unii peste alții ca furnicile în mușuroi, nu mi-am putut închipui cum de-au putut strînge stăpînul cojocului așa de bogată turmă, așa ceva nu am mai văzut nici pînă atunci, nici de atunci, de multe ori în cei 50 de ani care au trecut îmi aduc aminte de acest cojoc” (p. 52).
        Un pericol greu de evitat, în promiscuitatea generată de război, păduchii, transmițători de tifos, au provocat numeroase victime, îndeosebi printre cei debilitați de rigorile iernii, de subalimentație, de oboseală – indiferent de vîrstă – murdari. „Azi e o crimă să fii murdar, chiar dacă haina ți-e făcută din petece”, afirma, în chip de avertisment, dr. [Haralambie] Botescu, înainte de a deveni el însuși victimă (v. „Tifosul exantematic”, în România, 1, nr. 42, 15 martie 1917, p. 1). De unde și accentele imperative pe care le pune în sfaturile sale: „Utilizați mult și des leșia, din cenușa sobelor” [...] „Dacă aveți norocul să posedați săpun […], măcar o dată pe zi, întindeți-l pe mîini și corp, inclusiv capul […]. Dacă sunteți din cei ce puteți să aveți spirt sau spirt camforat, benzină sau gaz, deși cu economie, faceți cîte o frecție pe corp, măcar la 2-3 zile o dată […].” „Dacă vă duceți pe la spitale […], cînd vă reîntoarceți, lăsați hainele afară la ger, ștergeți-vă bine pe picioare, scuturați-vă bine corpul și apoi după ce v-ați spălat pe mîini și pe față, puteți să vă îmbrățișați pe cei scumpi și dragi vouă!” (ib., p. 2). „Să fim curaţi şi să ne ferim de a veni în contact cu persoane de o curăţenie dubioasă”, cerea, într-o conferinţă de presă, doctorul Jean [Ioan] Cantacuzino (v. România, 1, nr. 51, 24 martie 1917, p. 1). A fi curat echivala cu un gest patriotic. Tifosul – s-a spus – era „o boală nouă pentru țara noastră” (v. Dr. Stamatopol, „Apariția tifosului exantematic la noi”, în România, 1, nr. 49, 22 martie 1917, p. 1). Anterior, mai exact în 1916, fusese o epidemie în Serbia şi una, stinsă repede, căci se produsese vara, în Cadrilater, „mai ales în populaţia turcă”, la Bazargic de pildă (v. „Informaţiuni”, în România, 1, nr. 34, 7 martie 1917, p. 2). Prin urmare, deducția doctorului (loc. cit.) era că „maladia ne-a fost importată, incontestabil, parte de către prizonieri, parte de către trupele aliate”, ea fiind endemică la ruși. Tifosul – denumit în popor lîngoare – are o evoluție „furtunoasă”. Cum se manifestă? „Indispoziție, durere de cap, greutate în membre, la încheieturi, slăbiciune, temperatura se ridică brusc la 40,5 [grade], gură uscată, limbă încărcată și crăpată, ochi tulburi, injectați, obrazul roșu, delir cu accese de fugă. Pofta de mîncare scăzută. În ziua a șaptea – a opta apare exantemul, adică erupția”, niște pete roșii, pe cap, pe antebrațe și pe coapse. „Pîntecele devine escavat, sensibil în regiunea ficatului și a splinei. […] Cordul slăbește, pulsul [devine] neregulat, respirația grea, temperatura nu vrea să scadă. Dacă după 10-12-15 zile bolnavul scapă, convalescența nu întîrzie să se arate cu toate urmările bune” (ib.) Extrem de puțini (între aceștia generalul N. Petala, comandantul Corpului I de armată) au ajuns la un atare final optimist. „Mărturiile timpului vorbesc – se arată într-un „Dosar” al revistei Historia (10, nr. 98, februarie 2010, p. 25) – de 300.000 de morți”. „Un singur corp de armată a pierdut pe timpul refacerei, în interiorul Moldovei [acțiune începută în februarie 1917], enorma cifră de 13.000 de oameni”, preciza generalul Alexandru Averescu (v. Răspunderile, Ed. „Ligei Poporului”, 1918, p. 45), imputînd lipsa măsurilor pentru combaterea răului. „Nici nu se putea altfel. Pregătirea sanitară a armatei fusese încredințată miniștrilor de interne și lucrări publice!... Probabil că – ricana el – inspectoratul general al serviciului sanitar era însărcinat cu pregătirea șoselelor” (ib.). Trebuiau etuve, spălătorii, dușuri, pentru „despăducherea riguroasă și absolută”, și, nu în ultimul rînd, o atitudine curajoasă. Tifosul fiind „o boală lipicioasă” (cum o definea dr. Botescu), pentru a-i limita răspîndirea, trebuia procedat fără sentimentalism la izolarea bolnavilor: „îndurați-vă a vă despărți de cel atins, – suna recomandarea sa – oricît de scump v-ar fi: suntem în vremurile sacrificiilor individuale și fiecare în parte nu însemnăm nimic față cu pericolul ce constituim pentru alții, cînd suntem infectați” (v. „Tifosul exantematic”, loc. cit., p. 1). La o zi după apariția articolului său, ziarul i-a anunțat îmbolnăvirea, în urma unei inspecții la spitalul din Trușești, apoi, după o săptămînă (24 martie 1917), decesul. Pe rînd au fost „răpuși de tifos”, „împlinindu-și datoria” (cum sunau ferparele), dr. Stamatopol, dr. C. Popescu-Azuga, dr. Eugeniu Felix, profesor la Facultatea de Medicină din București, dr. I. Vişoiu-Cornăţeanu, conferenţiar la aceeaşi facultate, dr. Jean Clunet (francez), care reușise, în spitalul său din Iași, să reducă mortalitatea de la 10 la 40 la sută. În total, au căzut victime tifosului 250 de medici și farmaciști, și 1000 de sanitari (cf. și Historia, loc.cit.).


Constantin CĂLIN







COMUNICAREA, O INTERDISCIPLINĂ?

        Fiecare epocă îşi centrează preocupările teoretice asupra unui buchet de teme care confiscă prioritar interesul; altfel spus, sociologia prezentului (ca să preluăm formula lui Edgar Morin) „aduce la un loc un număr de preocupări”, alimentând reflecţia sociologică, implicit, diversificarea cercetărilor. Cum omenirea n-a vorbit nicicând mai mult ca în zilele noastre, tema comunicării domină constelaţia disciplinelor socio-umane, fiind, s-a spus, un veritabil liant; mai mult, ea îngăduie o altă „lectură” a societăţii, aceasta fiind înţeleasă azi ca o societate „de informaţie”, prin expansiunea incontrolabilă a activităţilor „imateriale”. Negreşit, societatea mijloacelor de informare nu epuizează repertoriul sociabilităţii. Dar societatea mediatică, în pofida babiloniei informaţionale, mută accentul de la relaţiile de producţie (evidenţiate de Marx) la „relaţiile de informaţie”. Încât, structurile şi mecanismele societale produc, abundent, un schimb de mesaje, nu doar de obiecte şi fac din mijloacele de informare (suporturile comunicării) o cheie explicativă, o cale de acces în descifrarea istoriei culturale a umanităţii.
        Evident, comunicarea implică informaţia. Comunicarea, reluăm un truism, este o premisă funcţional necesară pentru orice sistem social; şi orice comportament (verbal, tonal, postural, contextual) este informativ, asigurând – prin decodare – comunicarea. Axioma metacomunicativă a lui Paul Watzlawick merită a fi reamintită aici: „nu există posibilitatea necomunicării”. Fie că o acceptăm ca o punere „în relaţie” prin funcţia de contact (D. Anzieu, J.Y. Martin), fie că o înţelegem ca un transfer de informaţie (implicând filtrul propriu ca sistem de valori şi halo-ul, ca rezonanţă simbolică), fie că – din unghiul acţiunii sociale – o percepem, prin intenţionalitate, ca o schimbare de comportament, comunicarea îmbracă, pe un front animat, în care concubinează experţii şi vulgarizatorii, accepţii diferite, derutante chiar; iar noua gândire este, în pofida statutului nedefinit, comunicaţională. Ştiinţele informaţiei şi comunicării se vor un câmp interdisciplinar autonom. Şi dacă, deopotrivă vulnerabile, cunoaşterea sectorială (impunând o specializare sterilizantă) ori perspectiva globalizantă nu puteau oferi decât clivaje disciplinare sau generalităţi inutilizabile, favorizând perpetuarea belicoasă a dezacordurilor, B. Miège pare convins că „ştiinţa” în cauză se va impune ca interdisciplină.
        Cândva şi sociologiei i se refuza statutul de ştiinţă, considerându-se că neavând un obiect şi metode proprii, incapabilă să formuleze legi, ea ar fi inutilă. Mai încoace, înţeleasă ca fenomen de „civilizaţie totală”, comunicarea a devenit obiect de cercetare sociologică, obligându-ne a regândi chiar viaţa socială în termenii teoriei comunicării, mixând cercetările lingvistice şi cele de antropologie culturală, studiile de psihosociologie şi modelele cibernetice. Dacă distincţia dintre comunicare şi comunicaţie poate fi reţinută, al doilea termen, potrivit unor voci, ar însemna transmitere directă, nemijlocită, în timp ce comunicarea ar fi posibilă doar prin intermediul unui canal, media funcţionând ca suport pentru mesaj. Să reamintim că Tarde, sesizând că agentul cel mai puternic al imitaţiei era conversaţia, părea uimit că factorul de opinie „cel mai continuu şi universal” era neglijat de sociologi. Şi pentru Simmel conversaţia era suportul cel mai larg al oricărei comunităţi umane. Chiar „limbajul silenţios” (Halle), angajând elementele paralingvistice din conştiinţa receptorului, ne forţează să recunoaştem că este imposibil să nu comunicăm; după cum este imposibil să nu fim influenţaţi, limbajul acţionând asupra noastră cu o deosebită eficacitate, pe o plajă largă, de la „persuasiune socială” la manipulare. Percepţia, angajând „rezerva de cunoştinţe” este parţială, selectivă, interpretativă. Iar strategiile comunicaţionale, prin îndrumare, argumentare, persuadare şi manipulare se dovedesc teribile modalităţi de influenţare. Pricină pentru care, în pofida rezultatelor confuze şi a prelungitului „război intelectual”, abundenţa presupoziţiilor încurajează cercetările asupra efectelor. De la simplismul formulei „glonţului magic”, admiţând ipoteza că „oamenii cred tot ce mass-media le spune”, până la perspectiva minimalistă, impunând teoria „efectelor limitate” (Joseph Klapper, 1960), raţiunea convenţională, negocierea şi opoziţia intervin în acest „joc”, producător de efecte necuantificabile. Rezonabil, acceptând o putere explicativă limitată, am putea admite că cercetările atitudinale, cele atrase de efectele comportamentale ori ale „învăţării” din media pun în lumină, implacabil, rolul media ca sursă predilectă de informare.
        Încă Harold D. Laswell (1948) „descria” etapizat acţiunea de comunicare, deschizând imediat calea abordării funcţionaliste prin frenezia empiristă a tehnicilor observaţiei sociologice. Schema sa (Cine?, Ce?, Prin ce canal?, Cui?, Cu ce efecte?) s-a bucurat de un uriaş succes deşi impunea o viziune lineară. Oricum, „schema canonică” (Emiţător – canal – Receptor), prin diversitatea situaţiilor reale a făcut loc receptorului ca interpret (interlocutor), admiţând fenomenul de retroacţiune (feed-back). Cum actul real al comunicării se consumă într-o situaţie concretă, emiţătorul „îşi organizează expresia” (contextul explicit). Iar recepţia, fără a urma traseul linear al efectelor se dovedeşte a fi „negociată”, angajând interese, practici culturale, suportând distorsionări, bariere de credibilitate, intermedierea liderilor de opinie şi textura micro-grupurilor. Putem, aşadar, afirma că dacă fenomenul comunicaţional este un proces, el priveşte, nu mai puţin, şi rezultatele acestui proces. Audienţa nu trebuie gândită mecanicist, doar prin prisma pasivismului, rezervând publicului – ca masă de manevră – doar rolul de victimă. Să fie audienţa activă o diversiune? (Gitlin, 1978). Oricum, conţinutul mediatic, prin noile cunoştinţe, irigând, la scara culturii de masă, imaginarul colectiv influenţează, dincolo de efectele perverse, aşa-zisele „scheme mentale”; iar schimbările, după Joseph Klapper pot fi de conversiune, de întărire sau discret prezente, în zona modificărilor minore. Relaţia obligă însă la un „acord cognitiv”, decodarea fiind, am văzut, şi reconstrucţie, corectând „fabricarea” opiniilor şi „fasonarea” comportamentelor.
        Să nu uităm că societatea postindustrială face din informaţie un factor de putere şi un bun colectiv (D. Bell); cunoaşterea şi informaţia, ca resurse strategice, se amplifică pe măsura accelerării Istoriei şi a evoluţiei mijloacelor de comunicare prin explozia tehnologică. Revoluţia informatică se vrea o revoluţie globală. Totuşi, suprainformatizarea, producând saturaţie conduce la suprasolicitare; disponibilităţile publicurilor în consumul informaţional nu sunt nelimitate după cum inegalităţile, prin noile electronic media, se adâncesc. Încât, departe de a crede euforic că informaţia are azi o mai mare valoare socială vom fi prudenţi în a elogia societatea informaţională; paradoxal, ea nu este – prin definiţie – neapărat o societate „mai bine informată”. Multiplicarea informaţiilor inutile face din valoarea de consum a informaţiei o „bombă neexplodată”. Iar planetarizarea culturii de masă conduce la „transmutarea” realului: socialul devine spectacol, violenţa se insinuează ca limbaj universal, escapismul anesteziază spiritul critic.
        Dacă ceea ce numim comunicare mediată devine, prin abundenţa şi eficienţa tehnicilor de difuzare, o comunicare de masă este limpede că ea se adresează şi penetrează, prin resursele persuasive, publicurile-agregat, definite prin eterogenitate, dispersie, anonimitate (exceptând, fireşte, publicul-ţintă, ofertat cu programe specializate). Relaţiile de proximitate sunt excluse; iar consumul mesajelor, fie că vizează sfera emoţională, cognitivă sau comportamentală nu poate ignora, în context mediatic, condiţia lor de marfă, forţând audienţa şi instaurând ubicuitatea. Însăşi cultura a devenit un fenomen mediatic şi, potrivit unor voci, cultura modernă ar fi chiar cultura de masă; nu ne putem mulţumi recunoscând doar că mijloacele comunicării de masă influenţează cultura tradiţională. Ca „armă teribilă” (G. Friedmann), mass-media asigură accesul larg la cultură; dar e vorba de o cultură standardizată, pasivă, narcotizantă, răspunzând cerinţelor a ceea ce H. Vilenschi numea – îndreptăţit – „piaţa de masă”, respectiv o triumfătoare cultură de piaţă, favorizând teleconsumul hedonist în ansamblul activităţilor de loisir prin „satisfacţii compensatorii”. Chiar dacă începutul deceniului şapte marca o cotitură în studiile asupra fenomenului comunicaţional, atrăgând atenţia – prin Wilbur Schramm, Ira Glick, Sidney Levy, ş.a. – asupra repertoriului, tipologia consumatorilor indică, fără tăgadă, intoxicarea prin divertisment, consumerismul (suspectat de precaritate şi intenţii manipulatorii) fiind blazonul postmodernităţii. În acest context, raportul media/cultură se schimbă radical. Într-o cultură a consumului, mass-media nu sunt doar un vehicol cultural, ci produc o nouă cultură. Chiar postmodernitatea ar fi, după G. Vattimo, produsul dezvoltării comunicării, erodând „principiul de realitate”; intrăm, astfel, în „era fantasmatică”, adică într-o lume controlată de mass-media. În societatea mediatică şi comunicarea socială îmbracă o valoare comercială; iar producţia mediatică este mozaicată (A. Moles) şi de nivel mediu (E. Morin), livrată „în vrac”, în flux permanent şi impunând divertismentul ca supra-ideologie (Neil Postman). În limbajul accesibil al divertismentului, îndeosebi, mass-media au devenit instrumente ale sugestionării şi manipulării; iar omul mediu (A. Quetelet) este „centrul gravitaţional” al ofertei mediatice. Să mai observăm că industrializarea comunicării sociale, ascultând fatalmente de legile pieţii satisface atât dezirabila democratizare a informaţiei cât şi indezirabila ei standardizare şi depreciere prin facilitate, vulgarizare, mercantilism. Cultura de masă, ca „ansamblu de fenomene culturale inseparabile de civilizaţia tehnicistă” (G. Friedmann) este, să recunoaştem, o subcultură, anunţată ca atare încă de Th. Adorno (1951) când o numea o „barbarie stilizată”. Or, ca echivalent cultural al societăţii de masă, ea ni se oferă, prin diversitatea provocărilor, ca „surogat de cultură”, angajând un arsenal de tehnici de difuzare masivă, funcţionând ca „mediatori universali” (E. Morin) şi beneficiind, în consecinţă, de un public „de masă”.
        Supus masificării, publicul nu deţine controlul asupra mass-media; mai mult, impunerea (unidirecţionată) a unor conţinuturi îl îndreptăţea pe Michel De Certeau (vezi L'invention du quotidien, 1990) să observe că, în pofida ipotezei interactivismului, sociologia receptării pare a se fi resemnat cu concluzia că, sub torentul mesajelor, decodarea se rezumă la „arta de a utiliza ceea ce alţii impun”. Publicul, ca ţintă a procesului de comunicare, nu prezintă niveluri socio-culturale analoage. După cum, tot falsă ar fi şi premisa identităţii de mesaj la nivelul emiţătorului şi receptorului, chiar satisfăcută fiind condiţia competenţei mediatice. Evident, din unghiul abordării „acţioniste”, ca „negociator de sens”, receptorul poate „reamenaja” mesajul sau îl poate scurtcircuita prin selecţie (protest „mut”); dar manipularea are sens unic, chiar dacă „ajustarea” e reciprocă.
        Devenind o metainstituţie (J. Habermas), comunicarea – în societatea globală – nu se mai împacă cu teoriile „clasice”. Ciberneticienii erau preocupaţi doar de circulaţia informaţiei în vreme ce „funcţionaliştii” cercetau rolul mijloacelor de informare (Teoria influenţei). Un prim corectiv propuneau, se ştie, Elihu Katz şi Paul Lazarsfeld (în 1955) prin faimoasa two steps flow of the communication, relativizând supremaţia manipulării (teoria înţepăturii hypodermice). Fie că restrângem rolul media la procesul – deloc periferic – de „spectacularizare” a socialului (J. Cazeneuve) ori la cel de evaziune (J. Klapper), fie că admitem rolul central jucat de mass-media în dezvoltarea instituţiilor moderne (John Thompson), este limpede că ne mişcăm într-un nou tip de societate: cea comunicaţională. În noul context, activitatea de prelucrare simbolică atinge efervescenţa. Exhibitivă şi artificială, societatea de masă cultivă în exces stimulul informaţional. Aşa cum societatea de consum creează, în avalanşă, „false necesităţi” şi mediile de informare produc şi propun false realităţi. Deconspirarea intenţionalităţii manipulatorii în circuitul comunicaţional devine o cerinţă presantă, implicând gradul de credibilitate al fenomenului media, aflat în extensie incontrolabilă. Mai cu seamă azi, când globalizarea „de esenţă mediatică” (adică industrializarea secundă) şi erodarea semantică a unor concepte cer imperativ o abordare critică.


Adrian Dinu Rachieru







COMUNICAREA, O INTERDISCIPLINĂ?

        Numărul jubiliar al „României literare” (47, 2 noiembrie 2018), proaspăt apărut, se deschide, firesc, cu editorialul directorului său, în același timp președintele Uniunii Scriitorilor din România, domnul Nicolae Manolescu, fiind consacrat, desigur, semicentenarului revistei. Cum era de așteptat, editorialistul respinge ideea continuității între revista actuală și vechea „Gazetă literară”, al cărei nume era o traducere a numelui revistei sovietice „Literaturnaia gazeta”, ale cărei năravuri le și preluase, în mare parte. Transformarea se petrecuse sub direcția poetului Geo Dumitrescu, rămas însă abia doi ani la cârma ei, obligat fiind să-i predea ștafeta în 1970 romancierului Nicolae Breban, care a defectat însă destul de repede preferând să rămână în Occident odată cu minirevoluția culturală ce a urmat vizitei lui Ceaușescu în China și Coreea de Nord, ale căror regimuri dictatoriale conducătorul de atunci al României le-a transbordat rapid la noi în țară. S-au mai perindat la conducerea revistei George Ivașcu și D.R. Popescu, pentru ca, la două luni după ceea ce numim revoluția din decembrie 1989, direcția revistei să fie preluată de actualul ei conducător.
        Pagina de poezie a acestui număr e consacrată lui Emil Hurezeanu, în timp ce paginile de proză sunt onorate de Nichita Danilov (Omul din eprubetă la președinție). Cronica literară semnată de Daniel Cristea-Enache și intitulată Doric, ionic și corintic, ajunsă la partea a treia, analizează cartea criticului literar, de data aceasta, Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Nu putem să nu remarcăm și prezențele „acoladești”, fiind vorba de domnul Gheorghe Grigurcu, directorul revistei literare sătmărene care, în articolul său „Sub semnul refuzului” se ocupă de cartea Magdei Ursache (colaboratoare de la începuturi a aceleiași reviste), Literatura cu bune și… nebune, apărută la Editura Eikon în 2017. Toate acestea pentru a încheia rândurile consacrate „României literare” cu serialul Eminescu, poem cu poem (postumele) aparținând domnului Alex. Ștefănescu, de asemenea colaborator al „Acoladei”, printre multe altele.
       
                                                                              ***
        „Andrei Pleșu: intelectual briant, nu mai puțin oportunist. Sub toate guvernările a căzut mereu în picioare. Raportarea lui la un M. Ralea nu e desigur inadecvată. După ce și-a compus un look de disident (scurtul exil, cu alură princiară, de la Tescani i-a priit), îndată după cotitura din ’89 a avut grijă a se disocia sonor de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Alexandru Paleologu, ba chiar și de Vaclav Havel. În același spirit, reacția scîrbită față de Piața Universității. A cultivat mereu sinuozități mănoase. Amenințările cu demisia din cabinetul mineriadelor (participarea d-sale la acest cabinet e o dovadă că a fost selectat din capul locului de Ion Iliescu!), desigur, niciodată finalizate, au rămas de pomină. Fortificat în colaborarea cu Emil Constantinescu, a avut prevederea de a se rosti meprizant despre Ion Iliescu și Adrian Năstase, chiar în preajma eșecului lor electoral din 2004. După ce a anunțat că renunță la orice funcție politică, evident că n-a tratat cu refuz îmbrățișarea lui Traian Băsescu. Sofist carismatic pe un trunchi de monden blazat (are aerul unui rafinat jucător de cărți), dl. Pleșu ilustrează cu nonșalanță contradicția dintre o filozofie întemeiată pe scepticism și mefiență, distins cinică, și tendința afirmării printr-o diversitate de adaptări politice. Ducând la o postură câtuși de puțin abstrasă, ci bizuită pe un comportament activ, pe o energică implantare în straturile pragmatice ale existenței. Planturos, jovial, elegant, reprezintă un monument de abilitate. Ne vorbește de pe micul ecran cu voce scăzută, cu pleoapele coborîte, excedat de propria-i autoritate asumată. Pare a somnola ușor, aidoma unui pahiderm august ce-și face siesta după un prânz copios. Indubitabil e unul dintre personajele cele mai savuroase ale umanității băștinașe, legatar, vrînd-nevrînd, al intelectualilor cu strălucire stilistică și fire versatilă, în frunte cu G. Călinescu, M. Ralea, Camil Petrescu. Harul inteligenței speculative a lui Andrei Pleșu crește ca o floare de lotus pe suprafața apelor stătute, balcanice. Eseistul se află în tandem cu Gabriel Liiceanu (mai rigid acela, cu o tăietură uscat-arogantă a manifestării) și într-un triumvirat prin adaosul recent al lui Horia-Roman Patapievici, încă oarecum juvenil în lealitatea-I intransigentă, nervoasă, spre a face pe deplin corp comun cu antecesorii și proteguitorii d-sale pe care i-am numit. Să mai vedem.” (Gheorghe Grigurcu, Asterisc, în „Familia” nr. 9, 2018).
       
                                                                              ***
        În „Tribuna” nr. 338 continuă amplul eseu Poezia între aisthesis, imitatio, adevăr și autenticitate – o privire asupra lui Hölderlin, Rilke și Dante, semnat de Mircea Arman, directorul revistei. În cea de a II-a parte a lui, analiza se îndreaptă asupra poeziei lui Rilke, pusă în legătură cu marea filozofie a lumii, începând cu Platon și până la Heidegger. Nu ne putem refuza plăcerea de a cita măcar finalul: „Omul aparține pămîntului prin acea gîndire autentică ce în-spațiază și face să fie posibilă acea deschidere originară care este însuși omul în capacitatea sa de a-și fi, prin intermediul limbii, transcendent sieși. În poezia sa Rilke cîntă tocmai această deschidere a ființei autentice: adevărul. De aceea și numai de aceea, pe tărîmul acestei lumi înecate în noapte și sărăcie, Rilke este un cîntăreț al ființei. Dincolo de aceasta, «totul este tăcere».”
        Tot în „Tribuna”, Adrian Dinu Rachieru ajunge la al III-lea episod al studiului închinat criticului și istoricului literar Marian Popa, ajuns la a 80-a aniversare.
        O frumoasă pagină de poezie semnează Lucian Scurtu, însoțită respectuos de inspiratul parodist Lucian Perța.
        În fine, încărcătura filozofică a revistei e sporită de studiul lui Bogdan Apostolescu, Fizica cuantică din perspectiva filosofiei platoniciene și atomiste (III). Reflecții asupra simetriei și ruperii de simetrie. Concluzia e subliniată chiar într-un subtitlu al articolului: „Fizica cuantică, unul dintre drumurile către ieșirea din peștera lui Platon”.


BEL AMI