Diana Dobrta Bîlea - Suspans şi erotism cu iz exotic
Lucia Negoiță - Jurnalul Literar – serie nouă –, o revistă de prestigiu cultural
Menuț Maximinian - Domniile lor către mine




Suspans şi erotism cu iz exotic

        După două volume de proză scurtă (My Day şi Nopţile cu lună plină), o trilogie care i-a adus premiul Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor (Urme pe oglinda apei) şi romanul Singur împotriva oceanului, toate inspirate din lumea albastră şi nu totdeauna prietenoasă a mării şi a marinarilor, fostul căpitan de cursă lungă Constantin Costache lansează un nou roman: Dragoste deşertică (Editura Ex Ponto, 2018). Este o carte captivantă, autorul mizând, ca în toate romanele lui, pe un dinamism cinematografic, pe aventură şi suspans, dragostea constituind ingredientul-cheie care, chiar dacă nu stă la baza intrigii, intervine masiv în desfăşurarea acţiunii, influenţează punctul culminant şi dă sens deznodământului. Ritmul alert cu care se succed întâmplările duce la o construcţie epică spectaculoasă, uşor de văzut cu ochii minţii în ciuda ineditului şi a exotismului conţinute.
        Titlul e bine ales, episoadele de dragoste, consistente de altfel, petrecându-se în deşertul de la confluenţa a trei ţări: Egipt, Ciad şi Libia. Interesant în romanul lui Constantin Costache este că erotismul conduce la iubire şi nu invers. Nici nu s-ar fi putut să fie altfel, dată fiind succesiunea peripeţiilor prin care trec cei opt bărbaţi răpiţi de un trib atipic de războinice (vorbesc engleza, araba şi limba maternă, cea a tribului Gua, sunt pe atât de suave, delicate şi tandre pe cât sunt de sângeroase şi implacabile atunci când exigenţele lor o impun). Unicul scop al răpitoarelor este acela de a fi fecundate de cei opt străini pentru ca „poporul” lor rămas cu desăvârşire fără partea bărbătească în urma unor lupte între triburi să fie revigorat, „să renască”. La fel de interesant este faptul că, în această carte, personajele principale sunt definite cu destulă întârziere şi nu foarte pregnant, cam toţi bărbaţii răpiţi, cu excepţia celui care va fi ucis de către o teribilă furtună de nisip înainte de a ajunge la destinaţie, având un loc aproape la fel de privilegiat în desfăşurarea epică. Personalităţile lor se conturează mai clar în a doua jumătate a romanului, când marinarului român Petru, puşcaşilor marini americani Jarred şi Winston şi arabului Hamrun, cel obsedat de faptul că „femeia nu merită să stea alături de bărbat, ci doar în spatele lui”, li se mai adaugă două personaje reprezentative ale tribului: prinţesa Sloana şi regina Kayma. Intenţia autorului n-a fost, aşadar, să contureze nişte personaje memorabile, ci să spună o poveste memorabilă. Şi o face punând în scenă, cu un infailibil simţ cinematografic, un periplu exotic, cu incursiuni ce ating adesea paroxismul, ieşirea din timp şi din realitate, într-un spaţiu unde viaţa este mult mai uşor de luat decât de zămislit.
        Zeci de pagini conţin aventurile erotice ale bărbaţilor răpiţi şi detalii uimitoare, semn că autorul s-a documentat înainte de a pune pe hârtie ritualurile tribale de împerechere. Uleiurile şi răşinile afrodisiace fac minuni în mâna unor femei care, însetate să facă dragoste şi nerăbdătoare să rămână însărcinate, îşi desfată aşa-zisele victime cum probabil mulţi urmaşi ai lui Adam visează. Scenele erotice sunt lungi, compuse, explicite, cititorul fiind invitat să vadă, să asiste şi nu să-şi imagineze completări pe baza unor sugestii. Descrierile apelează la un limbaj decent, ceea ce atenuează, ca un paravan semitransparent, intransigenţa cititorului puritan. Un merit al cărţii este acela că, deşi bărbaţii sunt răpiţi pentru a fi exploataţi sexual, violul în adevăratul sens al cuvântului nu se produce, întrucât lupul de mare Constantin Costache îşi aduce subisanţii în postura de a fi trataţi de femeile doar în aparenţă primitive – şi negrese pe deasupra, cu ochii albaştri – mult mai bine decât ei înşişi ar fi putut visa vreodată. Aşa se explică de ce Petru Slăvescu se îndrăgosteşte de Sloana şi devine prinţul Saraf, iar curajosul Winston, deşi reuşeşte să evadeze şi să revină în Statele Unite la soţia infidelă, alege să se întoarcă imediat la iubitoarea războinică Ghyana.
        Nisipul arid şi neospitalier, pericolele de moarte existente la tot pasul, ostilitatea venită dintr-o mulţime de direcţii, inclusiv din partea naturii, fac din deşert un fel de celălalt tărâm specific basmului. Cei ce nu reuşesc să accepte rigorile deşertului şi să treacă probele de iniţiere într-o lume cu totul opusă educaţiei, mentalităţii şi modului lor de a trăi vor fi răpuşi. În schimb, cei ce vor dori să înţeleagă şi să stăpânească această lume străină acceptând-o, devenind parte integrantă a ei, vor fi percepuţi ca nişte feţi-frumoşi. Până la un punct, Petru are chiar şi o aură de erou civilizator, dorinţa lui de a unifica, cel puţin la nivel politic, cele nouă triburi de pe un teritoriu unde ele singure făceau legea, părând să nu fie afiliate unei ţări de pe harta lumii, fiind primită cu destul entuziasm de către femeile Gua, aşa cum îi este primită şi propunerea de a îmbunătăţi strategiile de apărare a micii aşezări.
        Un merit major al lui Constantin Costache îl constituie faptul că stăpâneşte foarte bine tehnica de gradaţie a suspansului, tensiunea fiind prezentă în orice circumstanţă, fie că este vorba de aventură şi de acţiune, fie de transpunerea eroticului. Diegeza utilizează un vocabular simplu, forţa acesteia constând în expresivitatea imaginilor vizuale, auditive, olfactive şi dinamice şi nu într-o construcţie lexicală complexă. Caracterizarea fizică directă imediat ce este introdus în naraţiune un nou personaj este o constantă a scrierilor autorului, după cum şi dialogul, preponderent ca mod de expunere, defineşte tuşa sa personală. Ca o concluzie, Dragoste deşertică are toate ingredientele pentru a răspunde aşteptărilor, fanteziilor sau curiozităţii cititorilor avizaţi ai cărţilor de dragoste, de aventură şi de acţiune. O recomand tuturor ca pe o replică literară, originală, la un film de tip „Prinţul deşertului”.


Diana Dobrta Bîlea







Jurnalul Literar – serie nouă –, o revistă de prestigiu cultural



        În anul 1939, G. Călinescu își lega numele de înființarea revistei ieșene „Jurnalul Literar”. Activitatea revistei avea să se întindă – nu fără un nedorit hiatus – asupra unor bune decenii de existență. Marele critic și istoric literar, romancier, publicist, profesor și poet demonstra încă o dată câtă forță imprimă unei publicații personalitatea mentorului care o girează. N-am să uit emoția trăită din plin în anii de studenție, când drumul meu către marile repere avea să ducă, fără greșeală, spre cunoașterea valorilor literaturii interbelice.
        Un punct de raportare necesar retrospectivei noastre îl constituie anul 1990, când istoricul, criticul și ziaristul Nicolae Florescu a preluat și a dus mai departe, spiritul și orientarea revistei. Ne-a spus-o răspicat, în 2008, într-un interviu acordat ziarului „România Liberă”: „Gazetăria nu constituie, pentru un critic și istoric literar, o activitate colaterală sau secndară. Manuscriptum, Revista de istorie și teorie literară, Jurnalul Literar și, nu în ultimul rând, publicistica radiofonică au determinat sensul existenței mele. Probabil și al altora. Eu nu împărtășesc dileme – am mai spus-o –, sau nu îmi colorez activitatea cu schimbarea macazului zilei. Antrenez în scrisul meu convingeri, credințe formate prin mulți ani de muncă, cercetare, lectură și de aceea nu îmi mai permit să renunț la ele, căci altfel n-aș mai fi ceea ce sunt, iar Jurnalul Literar este o parte din acest a fi.”
        Fie că a susținut scriitorii de prestigiu din spațiul național, fie că a făcut cunoscute personalitățile exilului românesc, Nicolae Florescu a militat pentru continuitatea valorilor, pentru o necesară integrare a scriitorilor din exil, în circuitul firesc al literaturii de azi. Om de carte, simțind pulsul timpului, cercetătorul a studiat arhivele din Occident, reușind totodată să abordeze o parte a scriitorilor importanți din diaspora care se aflau inevitabil, după atâtea obstacole nefericite ale istoriei, la apusul vieții lor. O caracterizare inspirată semnează criticul Gheorghe Grigurcu, în nr. 1-6 ianuarie-martie 2015: „Jurnalul Literar înfățișează trei aspecte care nu se întrunesc foarte frecvent în fizionomia unui periodic de un asemenea tip. E mai întâi o revistă care oferă număr de număr o seamă de cercetări și documente din speța istoriei literare, având ca obiect mai cu seamă zbuciumatul secol XX, indispensabile unor studii viitoare. În al doilea rând, nu ocolește actualitatea, așa cum se întâmplă îndeobște cu periodicele cu caracter istoric. Aceasta răspunde la apel nu o dată, în nervurile sale delicate, în fațetele sale „spinoase”, în destule alte locuri trecute sub tăcere. Și în al treilea rând, precum un corolar al relației cu prezentul, e o publicație de atitudine.”
       
        Memorie și recuperare
       
        Vom trece în revistă câteva direcții pe care le-a evidențiat această publicație în perioada anilor ultimi. O rubrică-emblemă precum Roza vânturilor ne readuce în prezent vocea marilor scriitori. Iată o mărturie vibrantă semnată Vintilă Horia: „Ora noastră n-a bătut încă, însă undeva, în ascunzișurile timpului, o mână cunoscută stă să sune. Suferința în mijlocul căreia tremurăm astăzi și forța eroică prin care-i răspundem în toate colțurile pământului reprezintă fără îndoială acel moment de încordare care precede lovitura noastră de clopot.”
        Reintegrarea scriitorilor noștri din exil în spațiul cultural originar este un proces complex care își dovedește puternica lui forță de iradiere. Romancierul Bujor Nedelcovici s-a stabilit, cum se știe, la Paris, în anii ’80, dar a reușit să își publice în țara de origine aproape întreaga sa operă literară. Îi urmărim de această dată, o mărturie care se referă la câteva tipologii subliniate de Nicolae Florescu în volumele originale Întoarcerea proscrișilor (1998) și Menirea pribegilor (2003): „Numeroase numere ale revistei au fost consacrate dezțăraților și pribegilor și aceasta poate să constituie meritul esențial al gândirii și al orientării unei publicații, după aproape jumătate de secol de ignorare voită a celor care au fost nevoiți să părăsească România.” În mai toate numerele publicației au semnat constant scriitori importanți din diaspora, precum Vintilă Horia, Pavel Chihaia, Horia Stamatu, Leonid Arcade, Octavian Vuia, Theodor Cazaban, Titu Popescu, Dumitru Ichim, ș.a. Rămâne emblematică ediția de excepție dedicată lui Vintilă Horia (1915-2015). În spiritul restituirilor literare despre care am mai vorbit, menționăm articolul semnat de marele teolog D. Stăniloae dedicat Filocaliei, la 70 de ani de la apariția primului volum. O contribuție însemnată aduc, de asemenea, paginile inedite de corespondență, cu fiorul lor afectiv, evident impresionant. Voi da aici două exemple, scrisorile lui C. Noica adresate soților Eliade și corespondența dintre Adriana Georgescu și Leontin Jean Constantinescu. Un incitant dialog N. Florescu – Crisula Ștefănescu ne aduce în atenție fascinația operei sadoveniene. O pagină tulburătoare de poeme semnată de poetul Dumitru Ichim (Ontario, Canada) poate fi citită cu folos într-un număr recent.
        Cititorul împătimit va găsi în revistă și semnăturile unor importanți oameni de cultură din spațiul cultural românesc, precum Barbu Cioculescu, Gheorghe Grigurcu, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Ioan Aurel Pop și atâția alții. Un loc aparte îl ocupă și dezbaterile de idei atât de necesare în peisajul de astăzi. Exemplific amintind de data aceasta dialogul exemplar Nicolae Stânișoară – Horia Bernea, sau trecând în revistă punctele de vedere exprimate cu acuitate și spirit critic în problema Exilului literar românesc. Prezentul literaturii își găsește astfel oglinda cea ma potrivită de reflectare a vitalități culturii noastre.
        Post Scriptum
        Până în ultima clipă de viață, Nicolae Florescu a militat cu pasiune pentru ideile sale. După anul 2013, o echipă minunată, formată din Ileana Corbea, soția devotată și colaboratoarea neobosită a criticului, precum și din Titu Popescu, Ciprian Dad și Daniela Dad, duce mai departe ștafeta generoasă a revistei Jurnalul Literar. Într-un gest necesar de generozitate, continuitate și devoțiune.


Lucia Negoiță, mai 2018







Domniile lor către mine

        O lucrare interesantă apare la Editura Școala Ardeleană sub semnătura scriitorului Cornel Cotuțiu, ce adună o parte din corespondența avută de-a lungul timpului, mai precis 50 de ani, cu oameni ai culturii, în special cu scriitori. „Domniile lor către mine” oglindește o lume pe cale de dispariție, aceea a scrisorilor care azi nu mai sunt nici o necesitate, nici o modă, generațiile actuale preferând sms-urile sau dialogurile pe internet, prin WhatsApp. Nu mai avem scrisul de mână, care trăda sentimente, pe coala de hârtie fiind așezată și câte o lacrimă, nu mai avem emoția așteptării unei scrisori, totul fiind „pe loc”, dispărând astfel o lume a frumuseților.
        Din corespondența lui Cornel Cotuțiu, de altfel așezată în carte în ordine alfabetică, după numele celor care au scris, fiind însoțită de imagini, dar și de date biobibliografice, se remarcă puseurile lirice, dar și anumite ghidușii evocatoare, probleme ale timpului imediat și, mergând mai departe, chiar încrâncenări împotriva unor anumite situații create de mai marii vremii.
        Descoperim din scrisorile adresate lui Cornel Cotuțiu, printre rânduri, un portret al acestuia, zugrăvit de expeditori. Spre exemplu, Horia Bădescu îi urează: „Să-mi trăiești și să-l ajungi pe Camil Petrescu și Preda. Ai stofă de psiholog” (p.21).
        Una dintre cele mai frumoase corespondențe a fost cea purtată cu scriitoarea Ruxandra Cesereanu, pe vremea când era profesoară în județul nostru, Bistrița-Năsăud, împreună cu soțul Corin Braga și în cadrul căreia vedem și anumite nedreptăți ale sistemului. Pe acea vreme, Cornel Cotuțiu era inspector școlar, multe dintre scrisori fiindu-i adresate cu apelativul „stimate domnule inspector Pipă”: „Recunosc că am contra pile la Inspectorat, totuși, dacă trebuia să fiu înlăturată de la Liceul „Liviu Rebreanu”, nu înțeleg de ce a trebuit să fiu pașaportată tocmai la Năsăud și asta și cu Corin, care este nevinovat...” (p. 65). Corespondența cu Ruxandra Cesereanu este una dintre cele mai ample, adăugând aici doar un pasaj de literatură: „Mai întâi, lăsați-o pe preasmerita navetistă de altădată să vă ureze toate cele bune, căci am auzit că treceți și prin timpuri grele, așa precum ne e dat în toate sensurile posibile. Apoi, precum patriarhilor de odinioară, vă spun: Scurt e timpul, lungă-i arta” (p. 80).
        Azi, Ruxandra Cesereanu, poetă, prozatoare, publicistă și eseistă, este redactor-șef la revista „Steaua” din Cluj-Napoca și profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Departamentului de Literatură Comparată. Împreună cu soțul Corin Braga, decanul Facultății de Litere, directorul Centrului de Cercetare a Imaginarului de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și director al Caietelor Echinox sunt doi dintre intelectualii respectați ai țării. Tocmai de aceea, aceste scrisori ale începutului au farmecul lor.
        Din zecile de scrisori inserate în carte amintim și corespondența cu universitarul V. Fanache, într-o perioadă în care acesta traversa un moment negru încercând să iasă din „groapa cu furnici”: „Cred că scrisoarea este un artificiu al lumii noastre civilizate, la fel ca atâtea altele, și în măsura în care dă iluzia unei apropieri între două ființe în aceeași măsură, dacă nu într-o măsură mai mare, le și separă prin răceala albastră a literelor care pune între cei doi convenție și iar convenție, un mod de a fi plăcut pentru celălalt” (p.132), spunea V. Fanache.
        Pe Vasile Fanache l-am avut și eu profesor în facultate și întotdeauna m-a fascinat modul în care a cercetat fenomenul literar românesc, mai ales studiile lui despre I.L. Caragiale (Caragiale, 1984, premiat cu Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor), George Bacovia (Bacovia. Ruptura de utopia romantică, 1994, și Bacovia în 10 poeme, 2002) și Lucian Blaga (Chipuri tăcute ale veșniciei în lirica lui Blaga, 2003), precum și eseurile despre evoluția limbajului poetic românesc (Eseuri despre vârstele poeziei, 1990).
        Din corespondența cu Ion Filipciuc cităm doar o secvență, după apariția romanului „șarpele albastru”: „Nu-ți face sânge rău dacă nu a fost luat în seamă; ar trebui să te bucuri că încă nu te-a bubuit careva... Te așteptai la cronici, recenzii, ridicări în slavă? Uiți că literații noștri nu citesc. Pur și simplu, nimeni nu vrea să știe de cei care au ridicat fie glasul, fie degetul în vechiul regim. E vremea lichelelor” (p.169)
        Plină de culoare este și corespondența cu Niculae Gheran, cel care-l felicită pe Cornel Cotuțiu pentru apariția revistei Minerva, precum și cea cu Vasile Gogea, care îi urează, la început de an: „Să dea Domnul să scriem cărțile pe care le gândim și să le publicăm pe cele care le scriem! Nu la anu’ ci în ăst an” (p. 193)
        Includerea în carte și a unor manuscrise ale scrisorilor dă un farmec aparte. Încheiem citatele cu câteva gânduri ale lui Radu Săplăcan de pe o ilustrată trimisă de la un hotel din Suceava, în anul 1985, mesajul fiind plin de haz, așa cum obișnuia, dincolo de existența literară, scriitorul trecut la cele veșnice: „Ce pisicile Penelopei (crezi) tu că faci? Noi, cum știi, în sensul că nici vorbă, scrisoarea ta demnă, țanțoșă și principială, ca o cușmă în luna iulie. Totul potrivit... Salut bă!” (p. 281)
        Printre numele cu care Cornel Cotuțiu poartă corespondență merită menționate și cele ale lui Ion Buzași, Alex Cetățeanul, Al. Cistelecan, Ion Cuceu, Ion Moise, Ion Simuț, Gavril Scridon, Ion Șeuleanu, Teodor Tanco, Ion Vlad. Și lista poate continua. „Urmașii noștri nu vor cunoaște farmecul literei scrise; uniformizarea literei electronice anulează ceea ce caligrafia poate trăda: starea de spirit a expeditorului, febrilitatea, incoerența, silueta literei și imaginea plastică a rândurilor; dispare... picătura de cerneală căzută neatent pe hârtie, culoarea însăși a hârtiei nu mai poate da sugestie asupra sentimentului celui care e aplecat emoționat asupra colii”, spune Cornel Cotuțiu.
        Prin acest volum de corespondențe, scriitorul își face ordine în propria ogradă a epistolelor, aducând în fața noastră o carte care se poate citi în cheia unui roman, personajul principal fiind conturat prin zecile de scrisori ce au ajuns de-a lungul timpului în orașul de pe Someș.
        O carte ce este și ca o oglindă a vieții literare cu reflecții înspre și dinspre Beclean.


Menuț MAXIMINIAN