Tudorel Urian - Fulguratii lirice
Constantin Călin - Zigzaguri. Citat parafrazat parodiat
Constantin Trandafir - Scriitori și teme. TREPTE
Cristina Ștefan - O poveste de iubire bine inspirată româneşte
Diana Dobriţa Bâlea - Poezia, o lege scrisă
Lucia Negoită - Fragmente dintr-un timp regăsit


                                          Fulguratii lirice



        În momentul în care ai în față o carte de poezii scrisă de un slujitor al Thaliei, primul gând îți zboară la Mihail Sabin și la minulescienele sale versuri din lumea teatrului. Te aștepți să citești niște versuri bovarico-boeme despre viața de artist, cu mesaj vag sentimental și prozodie simplă, lesne de a fi recitate pe o scenă de teatru pentru a stârni aplauzele publicului. Chiar dacă, așa cum a demonstrat-o o substanțială antologie a poeziei scrise de actori, datorată lui Mircea Ghițulescu, de la Emil Botta, la Dinu Ianculescu și de la Ioana Crăciunescu, la Horațiu Mălăele, teritoriile tematice și stilistice ale universului liric al poeților-actori sau, dacă preferați, al actorilor-poeți, este mult mai întins, cam pe acolo se situează, a priori, orizontul de așteptare al cititorului. Oricum, în zona unei poezii discursive, cu tente retorice, dublată, eventual de o gesticulație adecvată, al cărei cititor virtual din momentul așternerii versurilor pe hârtie să fie mai degrabă spectatorul din sala de spectacol decât cititorul din singurătatea bibliotecii.
        Nimic din toate acestea în lirica lui George Drăghescu, actor la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu. Dimpotrivă, poezia sa este una „a tăcerii”, a comprimării maxime a expresivității poetice, a abolirii retoricii până la formularea eliptică și a spațiilor de meditație care se cască în mintea cititorului dincolo de spontanele fulgurații artistice. În succesiunea poemelor, multe sunt haiku-uri făcute după toate regulile artei, altele sunt mai dezvoltate, dar, la rândul lor, foarte parcimonioase în vorbe, ostile retoricii grandioase, în care stările de spirit, emoțiile, bucuria estetică, gândurile cu substrat filosofic sunt abia întrezărite. Într-un fel, George Drăghescu transferă „povara” poeziei de la autor, la cititor. Versurile sale sunt doar niște fulgurații, iluminări, uși deschise spre universuri pe care cititorul trebuie să le completeze cu propria sa inteligență și sensibilitate. Așa cum observă Gheorghe Grigurcu în excelenta sa prefață (volumul este publicat în prestigioasa colecție a editurii Pleiade, Gheorghe Grigurcu vă recomandă), poetul „se degajează de prezent”, tinde spre „o perspectivă a eternității, prin însăși însumarea episoadelor drumului parcurs”.
        Volumul Din însemnările Călătorului este alcătuit din două secțiuni. Prima, care poartă chiar denumirea cărții, este alcătuită din versuri, iar cealaltă, Singur în cabină (reflecții), așa cum sugerează paranteza explicativă din titlu, dintr-un soi de aforisme. Practic, însă, diferențele dintre cele două secțiuni țin mai mult de dispunerea în pagină decât de conținutul respectiv. Ambele sunt alcătuite din revelații cognitive sau estetice care, cumulate, dau sens universului în care trăim, lumii din jurul nostru care se cere descoperită și înțeleasă. Cunoașterea și înțelegerea vin din aproape în aproape, se înalță, cărămidă peste cărămidă, iar starea de spirit pe care o generează este de armonie cu lumea, de integrare în curgerea universală, dincolo de bruiajul permanent al istoriei, tehnologiilor și ideologiilor. Până la urmă, miniaturile lirice ale lui George Drăghescu sunt ca aerul proaspăt al dimineților de azi, de ieri, dintotdeauna.
        Nu degeaba în versurile sale se întâlnesc fulgurațiile estetice specifice poeziei haiku și marile spații de meditație din rubaiatele lui Omar Khayyam, care este explicit invocat într-un mic poem:
        „Călătorul a ajuns la izvor,
        Dumnezeu i-a întins
        un urcior
        plin de rubayatele
        lui Omar Khayyam”
        Dincolo de trimiterea la marele poet și gânditor persan din secolul al XI-lea, cei familiarizați cu lectura rubaiatelor lui Omar Khayyam vor descoperi noi straturi de adâncime ale meditației știind semnificația și rolul ulciorului în lirica acestuia.
        Tot o cale spre universalitate o constituie și ansamblul construit de Constantin Brâncuși la Târgu-Jiu. Iar un poet care își scrie opera în umbra lui, nu putea să facă abstracție. Chiar dacă în centrul poemului se află opera lui Brâncuși, meditația cu accente paseiste trimite cu gândul tot spre Omar Khayyam: „Călătorul/ la Masa Tăcerii/ se-ntreabă:/ unde ne sunt/ înțelepții tăcuți de altădată?”. Iar răspunsul subînțeles nu poate conduce cititorul decât spre ulciorul invocat în primul poem invocat.
        Alt poem care îi leagă pe Brâncuși, prin opera sa, ca realitate materială, concretă, vizuală și pe Omar Khayyam, ca adâncime a spiritului, într-o formulă poetică din zona haiku-ului trimite la o altă creație emblematică a legendarului sculptor: „Călătorule,/ ia firul de iarbă/ și măsoară Coloana Infinită/ până la Dumnezeu”. Trimiterea la poetul persan se face aici prin îndemnul adresat „călătorului”, specific rubaiatelor. La George Drăghescu, „călătorul” este, ca la Omar Khayyam, trecătorul prin viață, care pășește spre înțelepciune înțelegându-și, și asumându-și, în primul rând, propia micime și finitudinea. Pura contemplare estetică este și ea o cale către înțelpciune și către esențe ale existenței, ca în poemele de tip haiku. „În râul din fața casei/ s-au oglindit norii/ care plimbă păsările.” Sau: „Sfârșit de vară - / Un greier singur,/ cu redingota ruptă.”
        Poate cumva paradoxal, aforismele din a doua secțiune a cărții au o miză existențială mai mică decât aceste poeme. Par a fi revelații produse de munca de actor sau provenite din viața cotidiană. Unele reflecții sunt interesante, altele doar corecte, dar mai toate indică un fel de seninătate a autorului. Mai toate aparțin regimului diurn, înțelepciunea lor este una de suprafață, se întinde pe orizontală, este lipsită de tensiunea existențială specifică dimensiunii verticale a existenței umane, așa cum era ea descrisă de filosoful Mihai Șora. Iată câteva exemple, luate aproape aleatoriu: „Nu te strădui să fii înțelept, fii înțelept străduindu-te”; „Succesul fără niciun strop de suferință e perfid”; „Să fii robul scenei și toți să te vadă stăpân”; „Dezamăgirea are la temelie dăruirea, insuccesul poate avea la temelie orgoliul”; „După un timp, speranțele și dezamăgirile au o groapă comună”.
        George Drăghescu este, în ceea ce mă privește, cel mai puțin cunoscut dintre poeții pe care Gheorghe Grigurcu i-a (re)adus în atenția publicului prin publicarea în prestigioasa sa colecție Gheorghe Grigurcu vă recomandă. Cum, cel puțin în materie de poezie, gustul maestrului este însă verificat cu asupra de măsură, avem toate motivele să mergem încă o dată pe mâna lui.

                                                                                        Tudorel URIAN





                          Zigzaguri. Citat parafrazat parodiat



        Cine citează a citit. Citatul e dovada „urmei” lăsate de anumite texte, a rezonanţei lor dincolo de momentul lecturii; „ecoul” selectat, care se trezeşte la cea mai rapidă chemare. Uneori are funcţie de pavăză, alteori de săgeată, alteori de flamură, alteori de bici etc. Pornind de la el, sau sub acoperirea lui, se poate construi ceva nou, în continuitate sau în divergenţă. Punct de sprijin, e util fie în demonstrarea unei idei, fie pentru expresivitate. Este un material maniabil în mîinile celor pricepuţi, plastic, evocator.
        Bacovia (numele) a fost citat în numeroase rînduri, locuri şi feluri.1 În poezii, romane, jurnale, interviuri, articole despre actualitate. Primul care o face e „bacovianul” G. Şt. Cazacu-Delarast: „În sufletu-mi e toamnă ca şi-afară!/ Mă cheamă parcă-n sînul lui pămîntul.../ Aceeaşi melodie funerară,/ Pe străzile pustii şi o poartă vîntul.// Cu sunet de schelet în geamuri bate,/ Cireşul gol din faţa casei mele.../ Prin parc colindă frunzele uscate/ Şi singur pe alee-s eu şi ele.// Curg picuri mari în trista rapsodie,/ Din norii uriaşi ce stau să cadă.../ Şi nu-ştiu de-n cetatea cenuşie,/ Nu plînge-nfrînt Bacovia pe stradă!”2 Iar ultimul, pentru a multa oară, Adrian Păunescu: „Bacovia, pe la periferie,/ acum e-un fel/ de vînt rebel;/ şi morţii nici nu mai învie”.3
        Scriitori din generaţii diferite au recurs la vorbe de-ale lui Bacovia (versuri, frînturi de versuri), pentru a le folosi ca mottouri. Unul dintre aceştia e eminentul prozator Nicolae Breban, care şi-a explicat astfel gestul: „[...] După discuţii prelungite şi noptatice, în care «ei», Nichita şi Matei, îi slujeau pe Barbu şi «clubul său matein», iar eu încercam să-i «intoxic» cu Blaga şi Bacovia – l-am pus, la modul polemic[,] pe Bacovia în exergă la primul meu roman («Priveşte savant/ Cu inima beată/ De iubire»)[,] nu pentru că atunci, la începutul anilor şaizeci[,] nu era recunoscut – era dar nu aşa cum voiam eu şi apoi noi, grupul nostru, ca egal cu cei mari!”4 Altul – poetul Ion Iuga, care a luat ca motto la volumul Binecuvîntata civilizaţie (Ed. Cartea Românească, 1980) versurile „Orice ironie/ Vă rămîne vouă”, din „Rar”. Tot motto, dar la un singur poem („Candelabrul”, din volumul Turn cu ceas, Ed. Dacia, 1971), a pus Aurel Rău, distinsul poet clujean, începutul unui vers din „Plumb de toamnă”: „De-acum pe cărţi...”.
        Mai des, citatele bacoviene au fost incluse în texte (epice, memorialistice, epistolare), cazuri în care au rol de reliefuri şi de sublinieri. De pildă, într-o pagină despre singurătate, Corneliu Moldovanu, poet remarcabil şi autor al unui roman de succes, în deceniul trei, îşi accentuează una din descrieri cu un vers din „Rar”: „Arta părea că se depărtează tot mai mult de sufletul lui veşnic nesăturat de frumos. Dînd din cap cu amărăciune, îşi repetă sieşi cu o nuanţă de dezgust în deznădejde: «Singur, singur, singur!» [...] Singur şi steril – ce infern!...”.5 Descriind o scenă de veghe în camera lui Beethoven, cînd Titanul era bolnav, Ury Benador, scriitor dintr-o generaţie apropiată de a lui Bacovia, întrebuinţează, pentru a releva dramatismul situaţiei, inversîndu-le, două versuri din „Moină”: „Uşa dinspre balcon e închisă, fereastra e închisă, dar tot ajunge pînă aici încruntarea firii. Parcă s-a întunecat de tot. Nu e nici ceasul cinci, şi seara s-a năpustit hoţeşte asupra pămîntului. Şi ninge şi plouă, şi plouă şi ninge”.6 Impulsul de a cita din Bacovia vine, cel mai adesea, în momentele de gravitate, penibile; o demonstrează şi pasajul alăturat, care îi aparţine lui Miron Radu Paraschivescu: „Şi ziua mi se încheie cu un drum pe care-l fac singur spre casă, cu mîinile la spate şi fruntea-n pămînt, sub care simt un gol nemărginit, un pustiu fără zare, o deznădejde de moarte, cînd mi se pare că «sunt cel mai singur din acest oraş», cum spune Bacovia, şi cînd singura soluţie şi odihnă mi se pare – în chip firesc – doar moartea”.7
        Citatele au calitatea de a exprima multe în puţine cuvinte şi capătă o rezonanţă aparte, cînd sînt montate de inşi inteligenţi, precum I. D. Sîrbu şi Radu Cosaşu. Primul era fascinat de versul „Chemări de dispariţie mă sorb” din „Amurg de iarnă”, pe care îl citează într-o scrisoare către Ion Negoiţescu: „Nu cred să ne mai vedem; «chemări de dispariţie mă sorb», sînt mereu şi tot mai obsedat de gîndul că, în cadrul Cercului [al foştilor componenţi ai Cercului Literar din Sibiu], a sosit rîndul meu”.8 Al doilea citează, sintetizîndu-le ad hoc, într-un articol, versurile 1 şi 2 din „Decembre”: „Ştiu de pe-acum – d.m.t. [tolstoianul „dacă mai trăiesc”] – că va veni o zi în care voi tînji după ziua de ieri, ziua asta de «ninge, decembre, iubito», cînd mi s-a dăruit un Larousse ’95 pentru care am lăsat necitite toate ziarele zilei, afundîndu-mă în lectura lui «O»”.9
        O trimitere la Bacovia are uneori valoarea ultimei tuşe la un tablou, exemplu următorul fragment dintr-o scrisoare trimisă de Eugen Ionescu (de la Vichy, 5. XI. 1942) lui Tudor Vianu: „Mă gîndesc des la d-ta. Zilnic. Tare aş vrea să te văd./ Am rămas tot un «băiat frămîntat»./ Nu-mi place nicăieri pe pămînt şi tare aş vrea să pot fugi în lună. Nu există mijloace de locomoţiune. Altfel, aş fi de mult un lunatic. Desigur că ai reînceput cursurile la facultate; au reînceput ploile; şi poate că te-au reapucat durerile reumatice. Îţi spun toate astea pentru că mă doare teribil un umăr şi fiindcă plouă, plouă, plouă în acest absurd Vichy de 48 de ore fără încetare (vz.[vezi] Bacovia”.10
        Citatele indică un fapt incontestabil: poet mare, Bacovia a ajuns, între timp, pentru cititorii instruiţi, un poet (risc cuvîntul) popular, seducător prin varii aspecte. Semnul clar al receptării lui de către „masele largi” îl constituie prezenţa citatelor sau parafrazelor după versurile sale în proza zilnică şi de aci, în limbajul unor personaje de romane. Autorii le folosesc întrucît sînt convinşi că vor fi recunoscute imediat şi vor avea efectul scontat. Între ei, cel mai faimos romancier de după Al Doilea Război Mondial, Marin Preda, care, neaşteptat poate pentru unii, prefera dintre poeţi pe „Bacovia şi Baudelaire”.11 În ultimul său roman, Matilda (o arhitectă) şi Victor Petrini (un filozof) folosesc, în mod neafectat, expresii împrumutate din opera poetului nostru: „Mănîncă şi tu cu prietenul tău la braseria voastră  îl îndeamnă ea  azi n-am gătit nimic, n-am găsit carne... Vorba lui Bacovia (mă surprindeau asemenea referiri neaşteptate)... iar lucrurile au început să dispară... Unii spun că bine le-a făcut sau că un geniu se va naşte. Pînă să se nască geniul, văd că bine ne-a făcut nouă, că nu mai avem ce mînca”.12 Matilda reproduce (şi adaptează) aci trei versuri din poezia „Amurg” (Pe seară, la geamuri un nour violet şi de aramă). Voind să fie critic, Preda adoptă, ca potrivită, pentru a defini o situaţie de „penurie”, expresia ironiei bacoviene, pe care apoi o amplifică prin reluarea într-o altă ordine a vorbelor poetului: „Pînă să se nască geniul, văd că bine ne-a făcut nouă, că nu mai avem ce mînca”. Un asemenea comentariu părea, desigur, subversiv, la sfîrşitul anilor ’70. Fără să amintească numele celui din care citează, celălalt personaj, Petrini, îşi descrie, în ultima parte a romanului, melancolia, tot prin raportare la Bacovia: „Nu era un gînd de moarte, nu simţeam că mă sorb «chemări de dispariţie», ci un dulce regret că, învingînd în spirit marile spaime pe care ni le declanşează gîndul nefiinţei, corpul meu nu vruse să mă urmeze, acum cînd era tînăr, cînd moartea lui ar fi fost frumoasă şi cînd eu m-aş fi contopit cu Marele Tot fără să mă strîmb, fără să horcăi...”.13
        La Bacovia se referă şi Dumitru Popescu, în Pumnul şi palma (1, Ed. Eminescu, 1980), un roman care de asemenea a făcut vîlvă: o dată, pentru a caracteriza starea vremii unei zile din iarna anului 1953 („Bătea un vînt ascuţit şi crengile desfrunzite ale copacilor pocneau şi clănţăneau ca într-un poem de Bacovia”), a doua oară prin intermediul unui personaj, studentul Suru, adversar al atitudinilor sentimentale în faţa realităţii („Vroiai să vezi «oraşul violet» ca în scumpul tău Bacovia?”).14
        Citate numeroase din opera poetului se întîlnesc în romanul Sala de aşteptare (Ed. Cartea Românească, 1987) de Bedros Horasangian, al cărui protagonist, Lucian „e mare amator de Bacovia”. Uneori ele intră în „mozaicul” descriptiv, îl complinesc, ca în următorul exemplu, în care primele două versuri din „Nervi de toamnă” sînt plasate în mijlocul unui paragraf evocator: „Răsfoiesc printre amintiri, copacii văduviţi de podoaba lor vegetală, prieten bun doar lacul, martor mut şi credincios al celor ce vin să i se închine, o nouă «Sublimă Poartă» fără nici un fel de administraţie. Un copac împrăştie mii de ace, un covor moale sub tălpi. Linişte. Fotografii alăturate. Cadru lîngă cadru. Un mozaic. Adevărul. «Toccata pentru pian şi orchestră» de Ottorino Respighi./ Nimeni./ «E toamnă, e foşnet, e somn./ Copacii, pe stradă, oftează». Doar ei doi şi viitorul pe bolta după-amiezii”.15 Alteori (mai des), apar ca replici cu efect contrapunctic, pentru a stopa fluxul unor observări. „Doamna Carmen s-a dovedit în continuare o mare expertă: avea degete de oţel şi articulaţii de cauciuc; a studiat-o mai atent pe tanti, cu ochi de bărbat, avea mişcări iuţi, siguranţă de om care ştie ce vrea, forţă şi posesoarea unor sîni frumoşi, cel puţin aşa se prezentau prin intermediul ambalajului «gorge», a pus peştele în chiuvetă, sub şuvoiul de apă, ca să-l cureţe de solzi; a mai învăţat ceva, «altfel se umple toată bucătăria... », după ce operaţia de desolzire a fost încheiată, peştele a fost aruncat peste mulţimea de ziare unde i s-a tăiat  ce oribil sună  burta, cu o nedisimulată curiozitate. «Oare are icre?», «E miros de cadavru, iubito...»”.16 Maniera dezinvoltă în care sînt utilizate şi alte versuri (din „Amurg de toamnă” şi din „Plumb”) atestă că „amatorul” ştie par coeur opera poetului.
        O dată reţinute, versurile lui Bacovia se şterg greu din memorie, chiar şi la cei înstrăinaţi, plecaţi din mediul social şi cultural românesc, deşi cîteodată, încercînd să şi le amintească, se întîmplă să ezite asupra paternităţii lor, ca în acest fragment din interviul pe care prozatorul Petru Dumitriu i l-a acordat, la Metz (Franţa), unui reporter clujean:
        „ Aţi aflat  îi spune gazetarul  că din 500 de scriitori români din afara ţării, doar unul singur s-a întors în ţară după 1990. E firesc? Nu e firesc?
         E firesc, i-a răspuns autorul Cronicii de familie, considerînd barbaria şi răutatea multor români: victime ale infamiei anilor 19461989. Cunoşti versurile  cui? Bacovia? Am uitat care poet român zice: «O, ţară mică, plină de umor... Prin asta eşti celebră-n Orient...».”17
        S-a citat ca fiind de Bacovia şi o stanţă ce nu figurează în opera sa, lucru făcut de cineva cunoscut ca avînd o memorie fără de cusur: Radu Beligan. „Ţine minte – i se adresa el unei «speranţe a criticii dramatice» versurile lui Bacovia: «A înainta, a năzui./ Viaţa tînjeşte/ A se îngrozi, a se opri/ Venirea ţipă/ În adînc/ Noi amuţim»”.18 Din perspectiva sa de maestru, aceste versuri constituie o invitaţie ca persoana vizată, dar şi altele, „să-şi silabisească fiinţa”. Din cele şapte verbe, patru (a înainta, a năzui, a tînji, a se îngrozi) nu se întîlnesc în nici una din poezii,  un motiv de a ne îndoi de atribuire.
        Înainte ’90 şi după ’90, s-a citat diferit din Bacovia. Înainte, cel mai adesea, erau citate versurile cu informaţie meteorologică. Vrînd să-l evoce pe poet, un publicist de odinioară şi-a început astfel „carnetul” său din ziar: „La interval de numai cîteva ore, în Predeal a nins şi a plouat. Clişeele [fotografiile apărute în presă] erau însoţite de următoarele versuri: «Şi toamna, şi iarna/ Coboară-amîndouă, - / Şi plouă şi ninge, - / Şi ninge şi plouă»”. „Bacovia – continua el – a fost adus pe planul agitat al unui cotidian politic [...]”.19 În deceniul şase şi pînă la mijlocul celui următor se citau şi se recitau strofe din „Serenada Muncitorului” şi „Spre primăvară”. După ’90, se recurge la vorbele lui Bacovia nu pentru a „atmosferiza” şi sentimentaliza (cazurile de acest fel sînt rare), ci pentru a ironiza imposturile de orice gen sau pentru a diminua, prin scepticism, iluzii gata să prindă. Deloc întîmplător, frecvenţa cea mai mare de citări şi parafrazări o are versul „O, ţară tristă, plină de humor...”. A figurat în titluri de editoriale,20 de cronici rimate,21 de articole cu caracter critic.22
        S-a apelat la Bacovia şi pentru exprimarea exasperărilor. Paul Everac şi-a intitulat un pamflet despre „ticăloşia” devastării pădurilor de către „derbedeii lumii” şi „derbedeii nevolnici ai locului”, „Aud materia plîngînd”. Autorul trece direct la chestiune: „Acest tulburător vers bacovian e încă prea modest faţă de ceea ce simt cînd văd căzînd, ceas de ceas, pădurile ţării” [...] „Materia plînge în hohote şi ei n-o aud”.23 La Ileana Vulpescu, care a inclus într-un articol-rechizitoriu versuri din „Amurg” (Trec burgheze colorate), virulenţa e servită cu graţii cărturăreşti: „Pentru Montesquieu din Scrisori persane (1721), Franţa secolului al XVIII-lea era o alegorică Persie. Arghezi, cu Tablete din Ţara lui Kuty (1933), surprindea în mini-pamflete şi în parabole cu schepsis România interbelică. Astăzi nu mai e neliniştit nimeni de un «Amurg» (1930) al premonitoriului Bacovia: «Greve, sînge, nebunie,/ Foame,/ Plînset mondial.../ Pe cînd lasă-amurgul flăcări/ Pe-un final ce se anunţă/ Pe un decor miliardar...». Mă tulbură gîndul că în România post-decembristă, cea din ultimul deceniu al mileniului abia încheiat, este Ţara lui Comision-Vodă”.24 Iar filozoful Sorin Vieru reproduce dintr-un jurnal această frază evocatoare de conflicte interioare, care aminteşte de remuşcările din „Dormitînd”: „În creierul prietenului meu – ca să-mi parafrazez poetul preferat – în creierul lui plînge un nemilos taifas”.25 (Fragment)

                                                                                        Constantin CĂLIN





                                                  TREPTE



Alexandru Piru, centenar
       
        Cu cărţile lui Alexandru Piru, de diverse tipuri şi grade axiologice, se poate umple un raft al bibliotecii, mai în faţă.
        Înainte de toate se situează criticul şi istoricul literar. Aria de cuprindere a literaturii noastre este şi ea foarte întinsă: de la începuturile slovei româneşti până la cel mai recent debutant. Îmi spunea, ca unui novice cum eram, surâzând şi ţintindu-mă cu ochii de viezure, de sub sprâncenele-i stufoase, că va trăi până în 2011, că deţine nişte performanţe mundane, că intenţionează să-l depăşească la numărul volumelor pe „amicul” său, celebru prin anii ‘50, şi că va scrie o Istorie a literaturii române de la început până azi, pe care a tipărit-o peste puţin timp, dar nu era ceea ce se putea aştepta de la el, una grandioasă, pe care, probabil, avea de gând s-o întemeieze mai târziu. N-a mai apucat să scrie decât trei cărţi, Discursul critic (1987), Critici şi metode (1989), Surâzătorul Alecsandri (1991). Previziunea lui nu s-a adeverit.
        Omul era un ciudat aliaj de hedonism-apatie, supleţe-rigiditate, blândeţe-sarcasm, cordialitate-ironie, jovialitate-maliţie. Avea o distincţie naturală, robustă, o vigoare ce ţine de spirit, fără atingere cu cochetăria. Ţinuta-i gravă, parcă hirsută, ascundea multă bonomie. Orice grupare, fie ea de oameni în vârstă sau tineri, fie de erudiţi sau ucenici, îi dorea tovărăşia şi era ascultat, mai ales de studenţi şi de dascăli, cu inima la gură, indiferent că stârnea un noian de simpatii ori de izolate iritaţii. Adevărat spectacol. Numai simpla lui prezenţă şi speech-ul molcom-mucalit răspândea un fluid de învăţătură binedispusă. Chiar şi atunci când făcea declaraţii de principii inavuabile sau când devenea „rău”, şfichiuitor, era interesant. Unii îl credeau vindicativ, dar nimic nu provenea din înveninare. Nu credea că are duşmani, ci numai adversari. „Victimele”, puţine, îşi meritau soarta de cele mai multe ori. Negaţia sa se sprijină pe asumarea criteriului valoric; ceea ce nu înseamnă că refractarismul funcţionează totdeauna ireproşabil, dar mereu se impune liniştit, destins. Criticul e, în general un ingenios bine temperat, care ştie să-şi dozeze accentele. Aparent sceptic, inevitabil se implică prin sancţiunea surâzătoare şi elogiul glacial. Îl avantajează mult faptul că e în stare să păstreze aceeaşi intensitate în afirmaţie şi dezaprobare.
        Scrisul unui astfel de critic nu poate fi searbăd, în ciuda acumulărilor de date şi a dezinteresului faţă de scriitura „frumoasă”. Al. Piru e vast informat, aglomerează date, documente, consemnează neutral, formulează în limitele proprietăţii cuvintelor, uneori chiar tern, ca la registratură. Însă tocmai la acest nivel, al distanţării şi altitudinii, prin care se distinge mai bine întregul, se afirmă, paradoxal, puterea de creaţie. De pildă, monografia G. Ibrăileanu concentrează alternanţele de temperament, de concepţie, adică de stil: încărcătură de material faptic, detaşare, atitudine. Chiar şi în reproducerile uneori aride se strecoară un anume „duh” revigorator. Faptul istoriografic este deopotrivă „ştiinţă inefabilă şi sinteză epică”, după „lecţia” maestrului său declarat, G. Călinescu, pe care însă şi-o însuşeşte parţial, din cine ştie ce motive. În acest tip de cercetare, cum spun, nu are ce căuta apucătura calofilă; din contra, scrisul e despuiat de orice „imagine” parazitară, e consemnativ, rezumativ, expozitiv, narativ. Şi, printr-o curioasă alchimie, „inventarul” se transformă în „povestire” captivantă. Dacă s-ar fi dedicat beletristicii, am fi avut un bun prozator: Cearta, singurul său roman, promitea un fel de roman istoric. Dar portretul lui G. Ibrăileanu, de exemplu, probează o astfel de vocaţie.
        Peste toate acestea, atitudinea transpare şi din modul ironic. S-ar putea face o întinsă expunere despre „facultăţile” ironiei sale. Mă limitez, aici, numai la atât: cel mai des maliţia benignă rezultă din felul specific de a rezuma textele, inclusiv poezia, fără tuşe groase sau intervenţia criticului, rămas undeva în spate, prefăcut impasibil, ori zâmbind a râde: „Oţelarii ştiu ce este un poet şi ce-l interesează pe el într-o uzină – urmează versurile cu pricina. „La rândul său, poetul (Dan Deşliu, n. m.) ne învaţă Formulele rachetei (1957), din ce sunt făcute rachetele intercontinentale: din «gladiul lui Spartacus, ghioaga lui Zizska Chiorul», «tronul» lui Doja, «limba» ghilotinei lui Robespierre, buzduganul lui Stenca Razin, carabina lui John Brown din Illinois, «armura de ură» a negrului antilez Tussaint l’Ouverture”; „La Pănade, mărturiseşte poetul (Ion Brad, n. m.) a învăţat citind şi pe Eminescu, versul, zgâriind c-un spin de frunză de nuc, în năzuinţa de a reprezenta în literatură şi ţinutul Târnavei. Cu alt prilej, va descoperi că locurile mai fuseseră cântate (într-o eglogă) şi de vestitul Timotei Cipariu, de unde îndemnul de a face o altă poezie a peisajului, privit din contemporaneitate” etc.
        Spuneam că Al. Piru are în vedere aproape întreaga literatură română (iar în Reflexe şi interferenţe, şi nu numai aici, spaţiul de investigaţie se extinde şi la alte literaturi). Alături de sintezele-cursuri (Literatura română veche şi Literatura română premodernă), întocmeşte panorame, tablouri ale poeziei de după 1940 până la zi, concomitent cu popasuri publicistice adunate în cele două volume Varia. În general, aceasta e o critică exegetică, interesată masiv de document, de bibliografie şi de mediu, ca elemente prealabile şi ajutătoare în determinarea valorilor. S-ar putea zice că ne aflăm în partea cealaltă a propoziţiei lui Gäetan Picon: „Viaţa ascultă la apelul operei”. Dar mai ales această critică sistematizează, stabileşte relaţii, operează situări şi introduce repere. După cum uşor se poate constata, forma ei obişnuită de existenţă este monografia. Astfel, rând pe rând, Al. Piru a scris studii de sinteză despre Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Liviu Rebreanu, G. Călinescu. Bunăoară, Introducere în opera lui Alecsandri îşi propune o nouă lectură a operei lui Alecsandri, una din noutăţi fiind aceea că Fântâna Blanduziei „este opera în care poetul a pus cel mai mult din personalitatea lui artistică...”, opinie diferită de cea a lui Maiorescu (care găsea exces de antiteze şi aer festivist superficial) şi chiar îndepărtându-se de cea a lui G. Călinescu, remarcând densitatea de idei şi forţa constructivă a dramei. Cât priveşte studiul consacrat „divinului critic” în Permanenţe româneşti, se remarcă densitatea de idei şi voinţa constructivă.
        Neobositul critic şi istoric literar restituie Istoria literaturii de la origini până în prezent a lui G. Călinescu, în varianta „revizuită” de autor; definitivează propria istorie a literaturii române; tipăreşte culegerea de articole şi studii, Marginalia, în care sunt examinaţi, dintr-un unghi de vedere voit personal, scriitori ca Dimitrie Cantemir, Alecsandri, Sadoveanu, Bacovia, Rebreanu, G. Călinescu; realizează câteva secţiuni în realitate (Şerban Cioculescu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Romul Munteanu, Mircea Maliţa) şi face scurte incursiuni comparatistice: Byron, Dumas, F.D. Guerazzi, Unamuno. Cu aceeaşi plăcere şi iscusinţă, scrie despre legendele închinate lui Vlad Ţepeş, despre Archirie şi Anadan, Sistema religiei mahomedane de Cantemir, despre poezia de azi ş.a.; se „relaxează” cu recenzii expeditive sau zăbavnice, cu rezumate „seci”, specialitatea casei. Şi în asemenea cazuri, ba încă mai abitir decât în studiile compacte, informaţiile se revarsă ca dintr-un corn al abundenţei. Al. Piru, spre deosebire de toată lumea, nu are nici o îndoială că Alecsandri s-a născut la 14 iunie 1918 în oraşul Bacău. Monografia Surâzătorul Alecsandri este de tip tradiţional, dar, fireşte, cu eticheta noului exeget: un curriculum vitae dens, redus la vreo 95 de pagini, din care să rezulte un personaj real, cu cât mai credibil, cu atât mai seducător, mai ales că intervine acel unic har narativ. Într-adevăr, „personajul” e viabil, dar nu atât de „vesel”, nu atât de sau numai „surâzător”. Nici omul, nici scriitorul n-au parcurs un drum neted. Nici vorbă, monografia aceasta, ca şi altele de altfel, nu e nici abuziv factologică, nici romanţare frivolă. E, ca să folosesc o exprimare a unui adversar al biografismului, Zarifopol, un act clar „de întrebuinţare mai demnă a puterilor mintale, mai isteaţă, şi în care e loc şi pentru bunul-gust, pentru tactul şi fineţea istorică, liberă de răceala seacă a învăţatului ca şi de fierbinţeala copilăroasă a apologetului”. În structura monografiei, Al. Piru introduce o analiză mai veche, dar deloc perimată. Trebuie menţionat felul cum e văzută varietatea şi amplitudinea literaturii lui Alecsandri: un scriitor nu foarte mare, dar „rege” al începuturilor, al poeziei noastre, al teatrului, al prozei. În căutarea primului poet român modern, unii s-au oprit la Heliade, alţii la Cârlova, la Iancu Văcărescu ori la Grigore Alexandrescu. Cei mai mulţi (şi Al. Piru) îi acordă această cinste lui Alecsandri, care a început cu versuri franţuzeşti, a ajuns să asimileze tonul şi ritmul popular, făcând ca poezia să sune perfect româneşte, scutită de orice artificiu prezumţios, până la acea culminaţie a Pastelurilor. În acord cu G. Ibrăileanu şi G. Călinescu, Al. Piru îl situează pe prozator mai presus valoric decât pe poet. Şi e de o mare diversitate în acest sector: nuvelă romantică, povestiri, însemnări de călătorie, satiră morală şi socială, farsă, memorialistică etc. În Buchetiera de la Florenţa, nuvela de debut, sunt desluşite mai toate trăsăturile acestei proze: subiectivitatea (raportarea continuă la propria persoană), observaţia naturii, gustul pentru senzaţional şi anecdotic, darul povestirii, dar şi absenţa invenţiei epice, sentimentalismul unit cu ironia şi umorul, predilecţia pentru pitoresc şi exotic, aspectul general memorialistic, de jurnal. Variaţia cea mai spectaculoasă a scriitorului este identificată, aşa cum de mult e stabilit, în dramaturgie: traduceri, adaptări, comedii originale, „cânticele comice”, feerii, drame sociale, drame romantice inspirate din istoria naţională şi din clasicitatea romană. Şi, cum ne-a obişnuit de mult timp, Al. Piru recurge la cele mai subtile şi plauzibile analogii – un comparatism de o încântătoare erudiţie, din care nu lipseşte „jocul” (foarte serios) şi niciodată savantlâc.
        O aşa scrupulozitate te pune pe gânduri. Şi s-au găsit erudiţi ai amănuntelor să-l „prindă”, uneori, pe picior greşit; dar e omeneşte ca în noianul de date să se rătăcească din când în când şi câte o nevinovată inexactitate. Ce de ironii se consumă atunci şi ce de revanşe s-au declanşat asupra acestui homo enciclopedicus! Plăcerea documentului – cine nu ştie? – vorbeşte de o cultură avansată. Impresioniştii de rang mic sau numai leneşii tratează asemenea stadiu drept alexandrinism, exces de explicaţii în dauna creaţiei. Al. Piru contribuie mult la contrazicerea acestei prejudecăţi, având, repet, un fel inimitabil de a comunica detalii şi de a recapitula fără pedanterie ori frigiditate. Expresia limpede, exactă, colorată discret de atitudine, creează o privelişte ademenitoare. Istoricul literar depistează inadvertenţe, omisiuni, corectează interpretări eronate, precizează „mărunţişuri”, face „mici observaţii subsidiare”, atrage atenţia, delicat sau ghiduş, în legătură cu priorităţile sale eludate de cercetătorii ulteriori. Adevărurile-i sunt, cu vorbele lui Iorga, „de discernământ, nu de simplă constatare şi reproducere”.
       
       
Călătorii în labirint
       
        Tema călătoriei revine în poezia actuală mai mult decât oricând, fiecare autor cu puterile sale. Între aceşti poeţi, o figură proprie face George Drăghescu care, cum însuşi spunea, s-a născut poet şi a devenit actor. Se vede acest lucru şi în cartea Din însemnările Călătorului, apărută la Editura Pleiade, colecţia „Gheorghe Grigurcu vă recomandă” . Pelerinul nostru apare pe scenă cu mărturisirile lui poetice, în haina vechii tradiţii nipone sau a altor zone faste şi cu versurile subintitulate „reflecţii”, Singur în cabină.
        E bine de menţionat că mulţi poeţi din generaţia mai nouă s-au lăsat cuceriţi de scrisul epico-eseistic, unii nescăpând de pletora verbală, iar alţii au ales forma concentrată, însă nu ştim cum se face că la unii ea, dicţiunea, sună cam retoric, uneori bombastic, o declaraţie de un patetism afişat. Pe de o parte, un strigăt frisonat împotriva „junglei”, a „haitei”, pe de altă parte, zic ei, un „balsam” pus pe rană în numele oamenilor „curaţi la suflet şi cuget”, deşi se invocă ades simplitatea şi poetica tăcerii.
        În cazul de faţă, confesiunile par aşa la prima vedere. Însă cine îl cunoaşte mai bine pe George Drăghescu, din cărţile sale anterioare, sau cine o citeşte pe aceasta cu atenţie, observă un bun meşteşugar, delicat şi ferm, îndreptat către sine şi către lumea dinafară.
        Încă din primele versuri se bagă de seamă ce fel se vrea drumul călătorului: „Am intrat în labirint c-un felinar/ să-mi caut umbra/ Umbra ajunsese înaintea mea/ la judecata de Apoi”; „Văd vulturii înfometaţi/ cum înghit norii, un vultur s-a înecat/ cu un nor./ Plouă cu aripi”. „Călătorul a ajuns la izvor,/ Dumnezeu i-a întins/ un urcior/ plin de rubayatele/ lui Omar Khayyam”; „Călătorule,/ ia firul de iarbă/ şi măsoară Coloana Infinită/ până la Dumnezeu!” Dispersiile spaţio-temporale, jocul de ambiguităţi şi oximoronul se antrenează într-un scenariu deschis şi dau libertate expresiei în chiar laconismul lor. Indiferent de nelinişti şi bucurii, de iluzii şi dezamăgiri, poezia tinde să ajute la refacerea scenariului şi la crearea impresiei de retratare muzicală.
        E de înţeles că poetul-actor râvneşte a-şi găsi o mitologie a sa, cu bunuri din lumea comună şi din cea atemporală, unde se simte intens prezenţa divinului. Unele poeme amintesc de caligramele relative la procesul de creaţie: „Apune soarele;/ greierii din iarbă/ iau chitarele vechi”; „Cântă greierii –/ ei ştiu pesemne să se asculte/ unul pe celălalt”; „Greierele s-a luat/ după ecou/şi a ajuns/ în urechea lui/ Dumnezeu”. Dar şi reversul: „Mă tem de privighetoarea tăcută./ Mă tem de cei/ care nu iubesc curcubeul/ şi se bat în piept/ că L-au cunoscut pe Dumnezeu”. Şi echivocul se lasă bănuit: „Cântecul broaştei –/ o ciocârlie a bălţii/ tot mai modernă” ; „Broasca sare/ mai cu grijă/ de la Basho încoace”.
        Majoritatea versurilor se axează pe demersul iniţiatic, plin de simboluri mereu nuanţate. Noile dispoziţii ale gândului şi ale sufletului îşi păstrează starea de melancolie şi de reflecţie, când extatice, când smerite. Bine întipărită în memoria afectivă se află vârsta de aur, cel mai mult legată de joc şi divinitate: „Vis de copil:/ se făcea/ că un om de zăpadă/ mă mângâia/ până se topea/ în palma Ta, Doamne!”; „L-am întâlnit pe Dumnezeu/ în parc./ Se juca de-a v-aţi ascunselea/ cu copiii./ De fiecare dată, copiii/ îl găseau”.
        Însemnările Călătorului se îndreaptă cel mai frecvent către lumea ca spectacol şi către „singurătatea din cabină”: despre actorul mare şi mediocru, rolul aşteptat de el, interpretarea, perspectiva, măştile, publicul, aplauzele („Spectatorul ideal este copilul-spectator sau spectatorul-copil?”), lăsarea cortinei. În singurătate şi la sfârşit de vară, greierele e cu redingota ruptă, dar el „merită să cânte pe oricare scenă a lumii”… Perspectivele cuprind ritmic versuri consacrate sfinţeniei („Sfinţii nu cultivă nicio formă de ironie”!), credinţei şi necredinţei, speranţei, moralităţii şi imoralităţii, înţelepciunii şi prostiei, prieteniei (interogativ: „să fie marea prietenie o formă a copilăriei?”). Îndoiala e ubicuă: „Să te îndoieşti de tine însuţi, adică să încerci să te supui Absolutului”. Aşa cum spune George Drăghescu despre el însuşi: „Sunt tăcut, sunt prea multe cascade în mine şi vreau să le ascult” .

                                                                                        Constantin TRANDAFIR





                      O poveste de iubire bine inspirată româneşte



        O frumoasă poveste de iubire a scris Diana Dobrița Bîlea, bine inspirată românește, mai bine zis, ancestral inspirată de un tărâm magic – arealul Dunării și oamenii care-și fac veacul aici, dincolo de schimbarea vremurilor. Povestea romanului „Omul dintre două lumi” (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2017) nu diferă de toate relatările literare de până acum: Ileana (Cosânzeana, Sânziana) se îndrăgostește de un podar al Dunării, Călin (voinicul din filele de poveste, Călin Nebunul sau cel de neatins din Luceafărul, Făt-Frumos din lacrimă etc.), cel care face bine oamenilor, îi salvează, dar nimic din ce fac oamenii sau spiritele rele ale tărâmului basmic nu poate să stea în calea împlinirii iubirii lor. Nici chiar moartea.
        Romanul „Omul dintre două lumi”, oniric, liric, are un scenariu lin, fără acțiuni dedate adrenalinei, dar fermecător prin românismul său din această parte de țară și este un prim merit auctorial al Dianei Dobriţa Bîlea. Dunărea fabuloasă este o ființă vie, cu obiceiuri și superstiții pe care ea le-a reglementat. Dunărenii își petrec viața exclusiv după anotimpurile Dunării, după răsăriturile și apusurile ei, după meandrele ei și mendrele ei, cunoscându-i și respectându-i în detaliu enigmele, tainele, duhul.
        Ileana îl iubește pe Călin chiar având dilema neîmpărtășirii de către el a acestui sentiment, chiar atunci când îl pierde ca ființă vie și el se transformă în apărarea sa divină luând forma de cerb, de șarpe, de balaur, de bătrân cu toiag… Abstractul și fantasticul iau cu ușurință locul realităților trăite de Ileana și în timp devine chiar realitatea fetei care se dăruiește complet acelei vieți boeme, de podar la Dunăre, acceptată și inclusă în comunitatea oamenilor locului. Simplitatea lor, curățenia lor sufletească, tradițiile moștenite până la rang de lege constituie motivul susținător al acestui epic: șacalii și comunicarea lor inteligentă cu oamenii, căderea merelor din cer în ziua de Sfântul Ilie, vrăjitoarea Luxița și sfaturile oraculare, pescuitul și seceta, Caloianul… sunt doar câteva documentare care fixează acțiunea realist. Tocmai echilibrul dintre imaginar și realitate ridică indicele literar al acestui roman.
        Ileana și Călin comunică după alte legi fizico-chimice, trecerea de la o lume la alta se face telepatic, trecerea din mediul pământean în cel acvatic așijderea și chiar comuniunea lor se desfășoară virtual și real totodată, din moment ce iubirea lor dă naștere unui copil care moștenește calitățile și puterile divine ale tatălui. L-au numit Cristian, o trimitere clară creștină, ca și așteptarea revenirii la viață a lui Călin, la șapte ani de la plecare, un ritual de asemenea creștinesc, la dezgroparea morților.
        Există un spirit românesc cert în acest roman, uitat de romancierii actuali, luați de valul vampiric și violent occidental, acel spirit al doinei, al mioriței, chiar al baltagului sadovenian, al nadei florilor și al apei și chiar de nu ești dunărean, vei simți apartenența la acea lume fabuloasă în care imensul pește Somnia are propriile legi de iubire sau de răzbunare, în care sufletele celor morți între ape stau închise sub cupole transparente până la eliberarea lor către cer, în care nașterea unui copil în apele Dunării este pecetluită de aceiași pești care rup cu dinții lor cordonul ombilical. Totul este epic, totul devine absolutul naturii după alte repere de viață. Aici, inteligența și știința umane nu fac doi bani, inteligența naturii și a Dunării atotstăpâne dirijează destinele oamenilor. Este un mesaj puternic. Un mesaj al locului oamenilor față cu natura, un mesaj eco și de iubire. Pentru că din noi rămâne doar iubirea.

                                                                                        Cristina Ștefan





                                        Poezia, o lege scrisă



        Poezia lui Nicolae Silade este o poezie de resurecţie continuă a sentimentului de dragoste, de comunicare cu propriul sine, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi direct pe filiera inimii, este „legea mea scrisă/ pentru mine cuvântul meu către mine însumi” (intro-ducere). O mare virtute a volumului „miniepistole” (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2017) este sinceritatea, astfel că poetul devine pentru cititori uneori un mentor, alteori un bun tovarăş de drum şi, nu de puţine ori, un reprezentant cu priză în faţa instanţei divine. Poetul preferă simplitatea artificiilor stilistice, discursul este accentuat prin repetarea unor cuvinte ori prin apelul la nume celebre (Hitchock, Shakespeare, Eminescu) şi la construcţii notorii precum: „e greu pe pământ” – Bacovia, „Poemă finală”; „ştiu că nu ştiu nimic” (Socrate), „unde nu e durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit” (condacul, glasul al 8-lea în cadrul rânduielii creştine a înmormântării). Cu excepţia poemelor grupate sub titlul „binecuvântările”, formate din două strofe, toate celelalte se supun unui canon structural abordat de poet şi în volumul „iubirea nu bate la uşă”: trei catrene urmate de un distih.
        La Nicolae Silade, sufletul omului reprezintă misterul cel mai greu de pătruns, în timp ce în privinţa divinităţii lucrurile par să fie mai simple. Deşi nu are dubii în privinţa existenţei lui Dumnezeu, actantul siladean supralicitează psalmic în vederea obţinerii prezenţei fizice a divinităţii în mijlocul oamenilor. Psalmul („îţi mulţumesc [...]/ pentru femeia pe care tu mi-ai dat-o să-mi fie de ajutor şi de amor şi de naştere/ de ducere mai departe a lumii pe care ai creat-o tu/ [...] inima mea/ te laudă neîncetat şi gândul meu spre tine străluceşte şi pasul meu/ numai spre tine se îndreaptă şi sufletul o rugăciune mi se face”) se transformă treptat într-un imperativ, poetul nedezicându-se vreo clipă de vulnerabila natură a speciei sale şi exprimându-se în numele acesteia: „acum când cele de văzut au fost văzute şi cele de urmat au fost/ urmate arată-ne calea ta arată-ne împărăţia ta arată-ni-te” (binecuvântările – I). Pe de altă parte, poetul încearcă să-l apropie pe semenul său de starea dumnezeiască ce-i aparţine de facto şi pe care nu a conştientizat-o până acum, pentru că omul este acea parte mică şi necesară din spaţiul infinit care este Dumnezeu: „să te pipăi şi/ să urli sunt să te trezeşti să te miri să se facă lumină să te trezeşti să te ridici să umbli pe ape să te trezeşti să-ţi/ aminteşti să te înalţi/ la cer” (miniepistole II – 33). Observăm că pentru a da mai multă greutate pledoariei sale, poetul aruncă în joc aşi ce nu-şi pot greşi scopul: parafrazează cunoscutul vers arghezian „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!” (Psalm VI) şi porunca lui Dumnezeu din Geneza „Să fie lumină!” (1. 3), apoi aduce în faţa cititorilor două imagini puternice, care nu pot fi separate de trecerea omenească a lui Iisus pe pământ: mersul pe ape şi înălţarea la cer. Nu îl surprindem pe poet tentat să se măsoare cu Dumnezeu precum în versul arghezian „Rămân cu tine să mă mai măsor” (Psalm VI), dar îl descoperim ca fiind un auto(re)creat, cerând binecuvântarea cu ocazia renaşterii sale din sinele adevărat, purificat, plin de iubire: „binecuvântează-mă pe mine cel pierdut cel regăsit cel care iată/ se întoarce la tine cel care vine la chemarea ta în marea ta iubire/ şi se naşte din nou şi se naşte din sine da binevesteşte-mă pe mine” (binecuvântările V).
        Un paradox invocat de Nicolae Silade, care invită la reflecţie, este faptul că omul trăieşte în paralel cu viaţa care ar trebui trăită, de unde şi sufocanta senzaţie a deşertăciunii. Motivul netrăirii vieţii adevărate este explicat în manieră socratică, vina fiind aruncată asupra unei inconştiente lipse de receptivitate din partea omului: „n-am învăţat nimic din viaţa asta care nu încetează/ să-mi arate altă viaţă/ viaţa adevărată pierdută în timp ce trăiam/ şi ce fericit eram şi în ce rai eram când nu ştiam că nu ştiu nimic” (miniepistole I – 1). Trăirea propriei vieţi este, în viziunea poetului, condiţionată de respectarea unor norme morale şi de o mai adâncă deschidere a sufletului. Versurile capătă, în acest caz, un ton solemn, testamentar: „să iubeşti aşadar adevărul să iubeşti frumuseţea să iubeşti totul pentru/ că numai atunci când iubeşti eşti iubit numai atunci când iubeşti trăieşti/ și numai prin iubire vine mântuirea şi dincolo de moarte va fi tot viaţa ta” (miniepistole II – 49).
        Nicolae Silade opune culturii milenariste nădejdea creştină a învierii, ca unic rezultat posibil al dragostei divine: „ale tale sunt toate ale tale [...]/ totul este geneză şi totul apocalipsă şi învierea un miracol/ [...] vei vedea şi dragostea ce-nvăluie totul dragostea din care totul se naşte” (miniepistole II – 40).
        În lirica lui Nicolae Silade, femeia este aproape o axis mundi, motiv inepuizabil de lumină şi de dragoste. În acest volum, poetul rescrie, în manieră proprie, mitul androginului: „aş vrea să fiu noul adam iar noua evă chiar ea s-a făcut// mult mai nevăzută decât era sau poate că intrase în mine/ cu totul sau poate că eu însumi intrasem cu totul în ea” (miniepistole II – 20). Femeia apare mai ales în cadrul visului de iubire, ea poartă nume semnificative precum Atena sau Victoria, timpul şi spaţiul devenind în acest context o Fata Morgana menită să menţină viu dorul: „de ani buni tot încerc să-mi fac simţită prezenţa/ [...] ştiu că undeva în această lume existenţa ta e strălucitoare mai strălucitoare/ ca soarele // [...] adun îmbrăţişările absenţei tale îţi sărut amintirile şi/ visele şi te învălui cu dragostea mea cu dorul meu nesfârşit” (miniepistole II – 35). Astfel, timpul nu urmează traseul obişnuit, ci se dilată sau se comprimă în funcţie de percepţia/ starea omului, iar spaţiul pare să fie mărginit de o mare albastră – „a şaptea frumuseţe” – care asigură existenţa infinitului, dar care depinde, curios, de frumuseţea interioară a eului omenesc: „să luăm aminte la această/ margine a pământului la această minunată mare [...]/ această frumuseţe care se naşte din noi înşine şi ne înfrumuseţează” (a şaptea frumuseţe – V). Factorul antropic reconfigurează, aşadar, faţa întregii lumi. Iar fiecare clipă are rolul unui pivot ce trebuie să sprijine zborul fiecăruia spre ceilalţi şi zborul tuturor către ei înşişi, poate tocmai pentru că, aşa cum spune Nicolae Silade, citându-l pe Ungaretti, „moartea se ispăşeşte trăind”.

                                                                                        Diana Dobriţa Bâlea





                            Fragmente dintr-un timp regăsit



        Primul meu gând după terminarea lecturii acestei cărți m-a condus spre ideea generoasă potrivit căreia autoarea, doamna profesoară Lucia Munteanu, va fi fiind un om fericit. Impresionantul material documentar pus nouă la dispoziție stă mărturie pentru continuitatea unei familii de cărturari originară din Nordul Transilvaniei. Privirea înapoi se revarsă asupra unei istorii zbuciumate, cu evenimente mari și mici, care se întind pe o perioadă de peste două secole. Centrul iradiant este dat de personalitatea profesorului și preotului Petru Bran, parte a unui arbore genealogic cu ferme rădăcini în pământul românesc. Trunchiul, crengile și ramificațiile acestui arbore vor purta și ele amprentele originare definitorii. Dacă îmi este îngăduit, aș considera că demersul autoarei validează împlinirea unei nobile datorii față de strămoși și față de urmașii acestora. În plan personal putem vorbi chiar despre un examen câștigat față de propria conștiință...
        Lesne de înțeles este că o cercetare monografică de asemenea calibru are un fundament moral: acela de a menține trează memoria celor de azi. Este o veghe asumată asupra unui timp revolut care proiectează spre noi fascicole luminoase, umbrite nu o dată de “boicotul istoriei”. Extrasul memorabil din considerațiile marelui istoric N. Iorga, pus de autoare drept motto al cărții, are și astăzi un ecou special: “Satu Mare... a trebuit să fie în legătură cu viața unui neam, care a cunoscut ambele maluri ale Tisei. Trecutul acestor locuri se păstrează în arhive și în tradiții. Căutați-le deopotrivă! E o rușine că s-a zăbovit până acum!” În lanțul restituirilor, documentele de arhivă alternează cu descrierea tradițiilor satelor transilvane evocate. Primele atestări ale prezenței familiei Bran datează încă de la începutul veacului al XVIII-lea. Consemnăm și noi câteva nume care susțin unele dintre ramurile din arborele amintit: Ioan Bran – preot, tatăl a 12 copii, între care s-au detașat Petru – protopop de Satu Mare și profesor de notorietate, Gafia Dulfu – mama lui Petre Dulfu, Ștefan – cantor, Grigore – învățător, ș.a.m.d. Satele Transilvaniei au purtat în timp, așa cum se știe, făclia credinței, a dragostei de carte, iubirea de neam și dorința aprigă de păstrare a ființei naționale și a limbii române. În mișcarea de idei a secolelor amintite, dar și în literatura scrisă în această perioadă vom regăsi câteva tipologii identitare, purtătoare de inestimabile valori morale. Șirurile urmașilor cuprinși în pomenitul arbore genealogic vor duce mai departe zestrea predecesorilor. În timpul mai apropiat de noi câteva dintre numele pe care le vom transcrie au o rezonanță deosebită pentru istoria familiei din care provine autoarea: Dionisie Bran – protopop, Felician – vicar de Carei, Emil Bran – cantor, vicar, senator, Laurențiu Bran – protopop, publicist, traducător, Petru Dulfu – poet și profesor, Florian C. Ulmeanu – academician, profesor doctor, întemeietor al medicinei sportive din România. Se cuvine a-l aminti aici și pe Matei Ulmeanu (1908-2002), tatăl autoarei, a cărui cercetare de o viață a fost valorificată în două volume de “pagini memoriale” (Satu Mare, 2001). Timpul “memoriei regăsite”, cum îl numește în prefața monografiei poeta și traducătoarea Alexandra Medrea, are în contextul amintit o prețioasă valoare recuperatoare.
        Un loc aparte în secțiunea cărții este destinat figurii emblematice a lui Petru Bran. S-a născut în sătucul Tohat, care aparținea de comuna Ulmeni. Orizontul cultural, râvna, dăruirea pentru semeni au fost pietrele de temelie pe care s-a clădit caracterul ferm al studentului, al preotului greco-catolic și al profesorului celebru de mai târziu. În legătură cu Petru Bran, care absolvise cursurile Seminarului Teologic din Blaj, autoarea monografiei dedică un capitol special Școlii Ardelene, al cărei rol esențial în dezvoltarea sentimentului național, în ridicarea prin cultură și educație a poporului, este cu prisosință recunoscut. Petru Bran va deveni primul profesor de limba română la Liceul Catolic Regesc din Satu Mare. În 1868, Ioan Slavici își amintește că a susținut Bacalaureatul la limba română, cu vestitul părinte-profesor. Animator și făuritor de cultură, Petru Bran a pledat întreaga sa viață pentru “apărarea rădăcinilor moștenite din bătrâni: limba, naționalitatea și patria.” Spre sfârșitul vieții va plăti scump pentu militantismul său. Critica la adresa regimului dualist austro-ungar, polemicile în plan local, și nu în ultimul rând nerecunoștința semenilor îl vor afecta profund. Se stinge în 1877. Discipolii vor duce mai departe crezul profesorului prețuit.
        Alte capitole din carte vorbesc despre rude directe sau prin alianță, ale căror vieți sunt proiectate în mediul lor familial, social. Un exemplu în acest sens îl constituie figura populară a lui Petre Dulfu. Un loc aparte îl ocupă figura academicianului, profesor universitar doctor docent, titularul catedrei de fiziologie de la ICEF Florian C. Ulmeanu, intrat în conștiința multor generații de studenţi şi remarcabil om de ştiinţă, creatorul ramurii medicinei sportive din România. Se mai cuvine a aminti în acest context portretul emblematic al părintelui Vasile Lucaciu, integrat și el definitiv în ambianța culturală a orașului Satu Mare. Câteva inedite aduceri aminte din biografia remarcabilului poet și prozator Radu Ulmeanu vin să întregească personalitatea acestuia.
        Împlinind o datorie față de familia căreia îi aparține, doamna profesoară Lucia Munteanu recuperează, prin demersul preocupărilor de o viață, câteva fragmente de timp prin care sufletul nostru își regăsește și el câteva sunete, câteva statornice umbre ale trecerii noastre prin această lume.

                                                                                        Lucia Negoită