Cătălin Şușu - Un roman demn de a fi remarcat
Constantin Călin - Perpessicius, criticul (II)
Constantin Trandafir - E. LOVINESCU ŞI T. MAIORESCU
Ela Iakab - Octavian Doclin, poetul patimii și al expierii




Un roman demn de a fi remarcat

        Era şi păcat ca un colţ vechi de ţară, un adevărat ţinut cu fizionomie proprie, inconfundabilă, flancat de o apă curgătoare de anvergură europeană pe latura apuseană – Dunărea şi de Marea Neagră pe cea răsăriteană, cu munţi vechi, din lanţul Hercinic, şi o Deltă Mirifică în nord, cu un oraş port de rang european – Constanţa şi alte câteva cu totul şi cu totul aparte; Tulcea, Medigidia, Mangalia, Măcin, să nu-şi aibă scriitorul, romancierul predilect la început de mileniu III.
        Sigur se pot aminti scrieri memorabile care au readus în faţa cititorilor imagini şi crâmpeie de peisaj şi istorie a Dobrogei, şi a Constanţei în special şi e suficient să enumer colecţia de povestiri Ţara de dincolo de negură , tipărită în 1926 cu acel capitol XII , Oameni din bălți, lângă ostrovul lui Caliniuc, a marelui povestitor Sadoveanu, romanul Ion Sântu al lui Ion Marin Sadoveanu publicat în 1957 cu prezentarea sugestivă a unei parade militare în Portul Constanţa la începutul veacului XX, sau interesantul roman Blocada al lui Pavel Chihaia, scris şi publicat în anul 1947 şi interzis de comunişti din 1948 până în 1990 şi, mai nou, după 1990, volumele de povestiri formidabile ale lui Ştefan Caraman, din care e suficient să amintesc „Piano Man”. Probabil că mai sunt şi alte nume prestigioase, dar iată că o fiică a Evei, – femeile sunt redutabile prozatoare, mai ales romanciere (Hortensia Papadat Bengescu nu are egal, între scriitori interbelici, prin complexitatea şi viziunea romanelor sale) – Diana Dobriţa Bîlea, vine cu un impresionant roman de peste 350 de pagini, inteligent scris, cu bun simţ, fără exaltări şi teribilisme, fără senzaţional epic, dar cu o puternică forţă narativă, o construcţie bine articulată şi o viziune integratoare a evenimentelor legate de Constanţa şi Marea Neagră din anii celui de Al Doilea Război Mondial, rar întâlnită în scrierile actuale româneşti – „Dragoste şi război”.
        Romanul se deschide cu o amplă festivitate navală, Parada Marinei Regale în România Mare, în ultimul ei an de existenţă plenară, în ziua de 15 august 1939, ziua adormirii Maicii Domnului, patroana şi ocrotitoarea Marinei, serbată cu fast prin prezenţa regelui Carol al II-lea şi a populaţiei oraşului, a locuitorilor din împrejurimi.
        Urmează descrierea succintă a vieții intime a unui tânăr subofiţer de marină, elevul sergent Savin Gheorghiu, tânăr chipeş, avantajat de calităţile sale fizice şi morale, puse şi mai mult în evidenţă de prestigiul uniformei şi care, de pe acum, se îndrăgosteşte de o frumoasă evreică constănţeancă, Rebeca, venită să asiste şi ea , cu părinţii, la această săbătoare-emblemă a oraşului. Sentimentul e reciproc, în ciuda împotrivirii părinţilor fetei, oameni bogaţi şi foarte restrictivi, ca şi a mentalităţii mediului ţărănesc din care provine eroul, fiul unei familii oneste de oameni simpli, de extracţie rurală, care au venit să muncească şi să locuiască la oraş. Dragostea nu poate fi zăgăzuită.
        Dialogul dintre îndrăgostit şi unul din fraţii săi mai mari este năucitor, dar verosimil:
        – Băi, aia e fată de jidani, n-o să se uite în vecii vecilor amin la tine!
        Ceea ce impresionează este firescul naraţiunii, autoarea nu cade nicio clipă în covenţional, banal, sentimentalism ieftin. Dimpotrivă, se mişcă cu naturaleţe printre personajele sale, diverse, multiple, la bordul navelor de război româneşti, descrie veridic şi alert lupta pe mare şi în aer a unităţilor armatei române şi în special a Marinei Militare Regale în anii 1941-1944, care apără Constanţa şi instalaţiile portuare de atacurile aeriene şi mai ales navale din primele zile de război, 24- 26 iunie 1941. Talentul narativ al autoarei, puterea de sinteză, bogăţia de informaţii pe care le distilează artistic ne dă o perspectivă cu totul nouă, mult mai largă, asupra rolului pe care România, amputată prin rapturile teritoriale, l-a avut în războiul din Răsărit. Este limpede că a fost cel mai important aliat al Germaniei pe frontul de Est, prin potenţialul militar, aviaţie, armată terestră, flotă – și mai ales prin curajul ostaşului român, discret dar mereu reamintit –, şi nu în ultimul rând al importantelor rezerve de petrol...
        Coboară la aproape 80 de metri sub suprafaţa Mării, la bordul submarinului românesc Delfinul, la început unicul din dotarea flotei de război, relatând trăirile echipajului vânat insistent de distrugătoarele sovietice, după ce a torpilat o navă cu încărcătură militară. Membrii echipajului sunt daţi dispăruţi, consideraţi morţi. Surpriza, şocul rudelor şi cunoscuţilor când îi revăd pe străzile oraşului după ce le făcuseră pomenile... sunt firești.
        Autoarea este temeinic familiarizată, nu numai din cărţi, dar mai ales din povestirile celor care au participat direct la evenimente şi ne aduce în paginile romanului detalii pe care nu le găseşti în nicio lucrare ştiinţifică sau memorială, pentru că una este să relatezi în scris cât mai obiectiv şi sec şi alta să povesteşti ceea ce ai trăit, având în jur feţele ascultătorilor. Atunci scoţi din străfundurile memoriei acele amănunte care altfel nu le-ai pune pe hârtie...„Pereţii reci şi jilavi ai cabinelor submarinului, stratul subţire de apă care se prelinge peste tot, trosnetul îmbinărilor metalice supuse la eforturi şi presiuni aflate la limita de rezistenţă, izul persistent de mucegai, din interior...” Un mod de viaţă halucinant care, peste câteva zeci de pagini, se echilibrează cu drama, tragedia trăită la suprafaţă de călătorii de pe Struma, pe care încearcă să se salveze Rebeca şi părinţii ei, copilul ce-l poartă în pântec, fructul dragostei celor doi. Povestea acestui vas improvizat în grabă pentru transportul călătorilor, care au plătit un preţ neaştept de mare pentru locuri improprii pe o cvasi epavă plutitoare, este, la rândul ei, halucinantă. Sigur, s-au scris cărţi, chiar un roman publicat în 1972, Struma, de Maria Arsene, pe care la vremea apariţiei nu l-am putut citi, neînţelegând ce se întâmplă cu adevărat acolo, apoi lucrarea cu accentuat caracter gazetăresc a lui Mihai Stoian, „De la Struma la Merfkure”, apărut în 1995. Dar nicăieri nu apare atât de năucitor drama transformată în tragedie a acestor nefericiţi; famila Rebecăi şi alte zeci, sute de oameni bogaţi sau cel puţini respectabili, oneşti, ajunşi un fel de paria în societatea exacerbat naţionalistă nu numai a României, ci a întregii Europe. De la distanta şi democratica, dar imperiala Anglie, care le refuză tranzitul spre Palestina fiind doar un teritoriu sub mandatul ei, până la „neutra Turcie”, care trebuia să-i primească fără discuţie după chinuitorul traseu Constanţa – Istambul, care dura în mod normal 14 ore, parcurs în patru zile pe refugiaţii înfometaţi de pe şubreda ambarcaţiune. Este vorba de un cinism incredibil şi finalul – torpilarea de către un submarin sovietic a ambarcaţiunii, evident civile, supraaglomerată, cu 800 de fiinţe umane la bord, ţinută în carantină la chei în ianuarie – februarie 1942, abandonată apoi în largul Mării Negre, arată complicitatea întregului continent, indiferent de culoarea politică de la democraţi la fascişti şi de la nazişti la comunişti, la ajutorarea unor fiinţe umane alungate din Europa.
        Romanul Dianei Dobriţa Bîlea ne deschide o nouă perspectivă asupra efortului militar, a jertfelor din rândul populaţiei civile – vezi rezultatul bombardamentelor sovietice asupra Constanţei, în care eroul principal Savin Gheorghiu îşi pierde unica surioară, un copil de nici 6 ani, mezina familiei, şi care duce la o parţială alienare a mamei, îmbătrânirea bruscă a tatălui... Dar pierderile umane din familie nu se opresc aici..
        Ţinta predilectă a avioanelor sovietice, a navelor marinei de război, sunt navele româneşti, depozitele de muniţie sau carburant, viaţa şi instalaţiile oraşului port.
        Lectura acestui roman produce o revelaţie cititorului, o altă înţelegere a acelor momente. Trecerea Nistrului nu a fost un moft, nici dorinţa de acaparare a altor teritorii, ci o necesitate militară de neocolit.
        Odesa, porturile Crimeii erau nefiresc de aproape de teritoriul României şi ofensiva germană din vara anului 1941 era direcţionată spre Moscova, celelalte oraşe de pe malul de nord al Mării Negre nefiind o prioritate strategică pentru ea, lăsa mână liberă oricăror atacuri sovietice devastatoare, aeriene sau navale.
        Scufundarea navei Moskwa, foarte plastic descrisă, în primele patru zile ale războiului, 26 iunie 1941, salvarea marinarilor supravieţuitori arată ce greutate a avut acest aliat al Germaniei, România Mare, repet, amputată teritorial de 33% din suprafaţă şi populaţie şi indirect explică ce a determinat alianţa cu Germania lui Hitler pe moment; ideea de a salva existenţa statului şi de a nu repeta experienţa Poloniei vecine, atât de tragic sfârtecată, desfiinţată statal şi apoi readusă la viaţă, dar cu frontierele mult schimbate, împinsă spre Vest şi ocupată în totalitate de sovietici.
        Explică şi motivează bucuria lui Stalin când a aflat de ruperea alianţei şi întoarcerea armelor, făcută sub patronajul tânărului Rege Mihai, providenţial în acel moment pentru soarta României, toamna lui 1944, dar cu urmări dezastruoase atât pentru populaţia civilă cât şi pentru armata şi mai ales marina românească, toate excepţional descrise în roman.
        Sângerosul tiran i-a şi acordat cea mai înaltă distincţie militară sovietică atribuită străinilor, Ordinul Victoria – tânărului rege, după care l-a înlăturat în mod brutal de la tron. Era de neconceput o monarhie în cadrul „lagărului socialist”...
        Finalul este năucitor, neaşteptat, hiperrealist şi ce cuvinte s-ar mai găsi pentru a caracteriza șocul asupra cititorului. Nu e o lectură uşoară, comodă, ci plină de surprize, capcane, care angrenează mintea, o supun la efortul de a accepta pe moment ceea ce nu poate fi acceptat, sfidează realiatea istorică dar nu o contrazic în esenţa ei.
        Este o realizare scriitoricească ce a necesitat nu numai talent, dragoste şi respect pentru istoria ţării, pentru suferinţele tuturor celor implicaţi, indiferent de etnie sau naţie, un omagiu adus bărbatului luptător, sacrificiului feminin, cu un curaj deosebit de a ieşi din catalogările şablonarde, acuzatoare, denigratoare, aduse beligeranţilor învinşi sau aparent învingători. Pentru că, înainte de toate, există la această înzestrată autoare un fond sufletesc de mare putere regeneratoare, luminos, care învăluie sutele de pagini într-o lumină caldă, neresentimentară, a iubirii care nu cade niciodată... cum inspirat scrie Apostolul!


Cătălin ŞUȘU







Perpessicius, criticul (II)

        Oricît de strălucit ar scrie, un critic se impune mai greu prin colaborări întîmplătoare. El are imperios nevoie de rubrică, de spaţiul care să-i solicite reflexele scrisului regulat. În opinia autorilor şi a publicului, critic e, în primul rînd, deţină¬torul unei rubrici. Insignă a autorităţii, aceasta îl obligă pe titular să adopte o atitudine profesională. Faptul de a avea rubrică reprezintă în sine o mare şansă, dar şi o mare obligaţie: aceea de a nu abandona, de a respecta contractul cu cititorii şi pariul cu tine însuţi. Există între foiletonişti adevărate recorduri de rezistenţă în post: francezii, inventatorii acestei îndeletniciri, citează pe Jules Janin (1804-1874), pe Francisque Sarcey (1869-1929), care au ţinut, fiecare, cîte 40 de ani rubrica dramatică, pe Jules Lemaître (1853-1914) şi pe Paul Souday (1869-1929), care au dat timp de zece ani şi, respectiv, 17 ani cîte o cronică literară săptămînală. La noi, înainte de Nicolae Manolescu şi de Gheorghe Grigurcu, care, iată, au depăşit 40 de ani de activitate foiletonistică, recordul în această materie, rezultat al însumării unor lapsuri de tip discontinui i-a aparţinut lui Perpessicius.
        După preludările făcute la Buletinul cărţii, la Flacăra, la Cugetul Românesc, la Spre ziuă, la Universul literar, al cărui director a fost „între ultima săptămînă a anului 1925 şi ultimul trimestru al anului 1927”', criticul şi-a valorificat din plin disponibilităţile în Cuvântul, cotidian de certă calitate intelectuală, cu un tiraj de jumătate de milion, exemplu de „cele mai probe şcoli de ziaristică”, unde – urmînd lui Stelian Mateescu, un spirit arţăgos, poreclit „Micul Kant” – pe lîngă „menţiuni critice” şi entrefilet-uri, a redactat şi un curier literar zilnic. Aci – va mărturisi ulterior , timp de „şapte ani încheiaţi”, a putut scrie „despre orice autor, indiferent de vîrstă, de şcoală literară sau de celebritate” şi „n-a avut să se plîngă de cea mai mică ingerinţă, de cea mai vagă recomandaţie”, „nici chiar de umbra unei silnicii” (v. „La început a fost «Cuvântul»”, în Jurnal de lector, Ed. Casa Şcoalelor, 1944, p. 68). Cuvântul, în care mai scriau Nae Ionescu, C. Gongopol, acesta remarcabil ca memorialist, Mihail Sebastian, Petru Comarnescu, Mircea Eliade, a fost publicaţia care-l va consacra pe Perpessicius ca foiletonist. Suspendarea lui intempestivă, în 1933, îl privează de posibilitatea de a mai avea o tribună la fel de sigură, de liberă, de influentă. Radiocritica, pe care o practică, primul la noi, între 1934 şi 1938, nu-i va compensa decît în parte tristeţea de a nu avea gazetă. Periodicele pe la care trece după această dată nu erau – cu excepţia Revistei Fundaţiilor Regale, unde în cadrul spaţioasei rubrici „Jurnal de lector” şi-a putut oferi cum tînjea de multă vreme (v. finalul cronicii la Tudor Arghezi „Cartea cu jucării”, în Opere, 5, Ed. Minerva, 1972, p. 216) „tot confortul şi toate răgazurile” de rangul şi n-aveau răspîndirea Cuvântului (reapărut doar pentru trei luni la începutul anului 1938). „Sclav al habitudinii”, Perpessicius se acomoda cu greu schimbărilor impuse de „succesivele sale debuturi”. I-au trebuit o mare voinţă şi un tact deosebit pentru a surmonta piedicile şi provocările ivite în cale. Spre lauda sa, cronicarul n-a acceptat nicăieri chiar dacă directorii publicaţilor se numeau Nae Ionescu, D. Caracostea sau Al. Ciorănescu o existenţă subalternă. Convins de utilitatea sa, şi-a negociat, de fiecare dată, în avans, condiţiile, „tehnica”, regulile colaborării (cf. „Epistolarium perpessician”, Scrisoarea către I. E. Torouţiu din 23 ianuarie 1944, în Steaua, nr. 4, aprilie 1982, p. 40-41), fapt care l-a scutit de incidente penibile, de retrageri şi demisii zgomotoase.
       
        Momentul în care Perpessicius a optat pentru foiletonism e capital în biografia sa. El însuşi l-a privit cu solemnitate, ca pe un act de convertire, ca pe o transformare de habitudini, cumpănind între onoarea de a ocupa „registratura de cărţi româneşti” şi frustrările şi obligaţiile ce decurg din acceptarea acestei demnităţi. Se vedea onorat cu un „decret”, cu un privilegiu, în schimbul renunţării la intimitatea preferinţelor sale de lector şi la lecturile relaxate, epicureice. Asumîndu-şi, după ezitări, „însărcinarea” de „cronicar”, dă asigurări de promptitudine („voi merge în pasul timpului”) şi enunţă, „În tinda unei registraturi”, cîteva din principiile deontologice care îl vor călăuzi în postul său. Într-o vreme de sciziuni estetice, de proclamare a unor atitudini radicale în artă, favorabilă mişcărilor de avangardă, cum au fost primii ani postbelici, Perpessicius a ţinut să declare, din capul locului, că va profesa eclectismul: „Voi plivi [...] orice prejudecată sectară şi mă voi sili să comentez orice operă, din orice zonă ar veni” (v. Opere, 2, EPL, 1967, p. 14). Cu o formulă la îndemîna unui brăilean, bun cunoscător, pe deasupra, al Însemnării lui Dinicu Golescu, pe care îl şi citează promite să facă din rubrica sa „o mare schelă cu porto-franco”, unde va primi fără „nici un soi de certificat” opere diverse, cu minima condiţie ca fiecare dintre ele să fie „vaccinată cu cît de relativ interes” (Ibidem). Celor mai mulţi dintre contemporanii săi, o asemenea declaraţie le va fi părut prudentă, prea binevoitoare, poate şi cam „abilă”. De regulă, criticii îşi încep acţiunea printr-un nu categoric şi răsunător, fapt evident chiar din numai două exemple româneşti clasice: T. Maiorescu a dat, mai întîi, „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, privire scrutătoare în „infirmeria” literaturii noastre de la acea dată, atac împotriva, „mediocrităţilor” care „uzurpă” numele de poet, iar E. Lovinescu, sustrăgîndu-se „pitiatismului mesianic” provocat de N. Iorga, a luat, într-una din primele sale suite de articole, „Literatura şi critica noastră”, atitudine fermă faţă de „latria ţărănească”, dominantă, în acei ani, prin semănătorism. Raportată la climatul ideologic extrem de agitat al perioadei postbelice, „profesiunea de credinţă” a lui Perpessicius apare însă, azi, îndeajuns de îndrăzneaţă prin refuzul exclusivismului, al sectarismului asimilat cu injustiţia, cu fanatismul, cu violenţa , al normei de numerus clausus în literatură. Auto¬prezentîndu-se ca eclectic, autorul Menţiunilor critice îşi apăra libertatea de manifestare profesională, prerogativa de a recenza tot ceea ce considera interesant, de a vorbi despre cărţi cu pasiune, „dispreţuind sau lăudînd după împrejurări”, şi pentru ca să fie clară prioritatea ce o acordă esteticului de a adapta entuziasmului său un amplificator, „o cutie de rezonanţă, în care să vibreze emoţia pe care o dă opera de artă” (ib.). În critică, erupţiile de intoleranţă nu durează o viaţă, izbucnesc şi se sting repede; toleranţa asigură, dimpotrivă, o lungă funcţionare în post a comentatorului. Un cronicar cu parti-¬pris-uri de şcoală literară şi politice se condamnă odată cu schimbarea circumstanţelor la inactivitate. Aspiraţia lui Perpessicius a fost, din contra, permanent, de „a îmbrăţişa cît mai mult”, fără „restricţiuni” şi de a înţelege „cît mai multe şi variate moduri de expresie literară”. El e eclectic, aşadar, „din predestinare” (temperament, formaţie intelectuală) „şi necesitate”, necesitatea de a nu sucomba în nisipurile nesigure ale actualităţii, de a-şi exercita cît mai lung timp meseria.
        Astăzi, în aria noastră culturală, termenul „eclectic” pare depreciativ, sinonim cu lipsa de personalitate şi indecizia ori cu dispoziţia de a face slalom printre antagonisme. Nimeni nu mai vrea să fie caracterizat astfel, necum să-şi aplice singur o atare etichetă. Eclectismul, o formă de „liberalism non-politic”, ca să folosesc o expresie a lui Thibaudet, evocă un pluralism spiritual şi de gusturi incompatibil cu imperativul unor „orientări ferme”. În perioada interbelică, însă, el semnifica, în primul rînd, şi nu numai la noi, moderaţia, demnitatea intelectuală, rezistenţa în faţa „ereziilor” ce se pretindeau „revoluţionare”, a autoritarismului doctrinar şi a tentativelor de uniformizare culturală. Nu-i, de aceea, deloc surprinzător că aproape toţi criticii celei de-a treia generaţii maioresciene şi-au desfăşurat activitatea sub semnul eclectismului, care, în circumstanţele date, se justifica întrutotul, reprezenta reacţia adecvată la constrîngerile exercitate, la noi şi aiurea (v. în acest sens Julien Benda, „L’autre coupable”, în Les nouvelles littéraires, 18, nr. 681, 2 novembre 1935) de un public politizat în pripă şi excesiv. Spirite selective, coerente, raţionaliste în planul filozofic şi relativişti în planul estetic, aceştia s-au situat, în cea mai mare parte a carie-rei lor, deasupra oricăror oportunisme şi n-au făcut rabat la exigenţă. A fi eclectic însemna să fii comprehensiv, flexibil, lipsit de prejudecăţi, să te remarci prin întinderea receptivităţii, nu molîu, lipsit de fermitate, versatil, inconstant în opinii, împăciuitorist, „plaisantin”.
        La preluarea funcţiei de cronicar, pentru Perpessicius devenise evident faptul că în scurtul interval de la terminarea războiului ideologiile literare se transformaseră, şi oricum acestea nu sînt determinante în actul valorizării, ci meritele intrinseci ale operelor, că standardele de lectură se modificaseră în sensul înmulţirii preferinţelor pentru „poezia nouă”, pentru „modernism”. Apariţia subită a unui mare număr „isme” împin¬sese în ruină dogmatismul scolastic şi nostalgia normativului în critică. Majoritatea conceptelor operatorii ale acestei disci¬pline fuseseră deja asimilate şi activate, aşadar nu mai avea rost ca ele să fie repuse în discuţie şi explicate. Dovedind tact, Perpessicius nu s-a oprit asupra lor nici în amintita profesiune de credinţă, din care teoria lipseşte aproape cu desăvîrşire („nu s-au prins de mine sistemele”, îi va declara lui Matei Alexandrescu – v. „De vorbă cu D. Panaitescu-Perpessicius”, în Confesiuni literare, Dialoguri, Ed. Minerva, 1971, p. 117), nici mai tîrziu. Lucru evident, eclectismul se defineşte şi se manifestă în opoziţie cu critica judecătorească. Totodată, o dovadă în plus de adecvare la timpul său şi de încadrare corectă în rol, el nu-şi atribuie misiunea de „director de conştiinţe”, ci doar calitatea de interlocutor informat şi sensibil al unor cititori despre care presupune că sînt îndeajuns de maturi şi amabili. Nu vine, de aceea, cu gesturi largi, cu vorbe mari, cu patetisme ori cu vehemenţe, şi nu caută aderenţi pentru proprii¬le-i teze. În „veacul tuturor libertăţilor”, refuză să impună altora constrîngeri, jaloane, rigori. Dar asta nu înseamnă că n-a stîrnit nemulţumiri ori că nu s-a lovit de împotriviri. „Cu un sectar – scria el în Pagină dintr-o confesiune critică – omul cunoaşte mai dinainte la ce să se aştepte, cînd, de foarte multe ori, nu se aşteaptă chiar la nimic. Cu un eclectic, altele sînt pretenţiile. Dacă nici el, eclecticul, nu ne dă satisfacţie, atunci înseamnă că lumea şi-a ieşit din ţîţîni. Eclectic, lumea te vrea dulce cu orice preţ şi condamnat diabetului cu anticipaţie. E zadarnic să torni, cum se zice chiar dacă n-o fi adevărat, cîte o picătură de venin, cum face albina, pentru conservarea fagurilor de miere. Lumea va zice că mierea a rîncezit şi că preferă uleiul de ricin, necontrafăcut” (v. Opere, 5, ediţia citată, p. 150).
       
        Critica lui Perpessicius are atît izvoare româneşti, cît şi străine. Cronicarului i s-a părut potrivit să-şi dovedească originalitatea prin citarea cîtorva dintre „epitropii” săi spirituali, atît nume vechi, de clasici, cît şi nume de contemporani, marcante în universul intelectual al anilor respectivi. Astfel, „În tinda unei magistraturi”, el citează pe Sainte-Beuve, Rémy de Gourmont, Ibrăileanu, Aristot, Stendhal, Fortunat Strowsky, iar în „O lămurire” (prefaţa la seria I a Menţiunilor) pe Voltaire, Merimée şi, încă o dată, pe Sainte-Beuve. Lista celor la care face ulterior referiri e copleşitor de mare. Însă cu majoritatea dintre ei (Fernand Vandérem, André Suarès, Felix Aderca, Benjamin Crémieux, Henri Massis, Marcel Arland, Octav Şuluţiu ş.a.) se întîlneşte doar pasager în opinii. Citiţi, de obicei, „deunăzi” (o zi sau două în urmă, cît îi trebuia atunci presei franceze să ajungă la noi), aceştia sînt, pentru el, „colegi de breaslă”, „camarazi”, „tovarăşi de drum”, parteneri într-un dialog fugitiv. De altminteri, Perpessicius subscrie, dacă subiectul i-o cere, cu André Thérive într-o zi, cu Edmond Jaloux în alta ş.a.m.d., împrumutînd de la fiecare „cîte o pildă, cîte un exemplu” necesare demonstraţiei sale. Amorurile lui intelectuale sînt numeroase şi contradictorii: Sainte-Beuve şi Anatole France, Rémy de Gourmont şi Albert Thibaudet, Iorga şi Lovinescu, Ioan Bianu şi Emanoil Bucuţa, precum şi alţii. E greu de admis, prin urmare, existenţa unui singur „nucleu solar” în „educaţia [sa] sentimentală”, cum susţine într-o scrisoare către Nicolae Iorga, dînd formulei din urmă sensul flaubertian (v. Manuscriptum, 11, nr. 4, 1980, p. 167). Personalitatea unui eclectic e, cel mai adesea, rezultatul conjuncţiei nu numai cu unul, ci cu mai mulţi „autori favoriţi”, care îşi exercită, simultan sau succesiv, influenţele. Eclecticul (care nu poate fi decît „impresionist”) se sustrage oricărei satelizări şi nu se rezumă niciodată la un singur „reper”, nu se încredinţează unei singure „călăuze”. Autodefinirea retrospectivă a lui Perpessicius vizavi de Iorga (v. „Un far în viaţa mea”, în Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, III, 1963-1967, EPL, 1967, p. 258-264) relevă însă un fapt: aceea că influenţa marelui cărturar a fost mai timpurie decît a altora, mai adîncă în planul moral şi mai trainică. Iorga, apărătorul în parlament al răsculaţilor din 1907, l-a fascinat de la prima întîlnire cu verbul său vituperator, asemenea unui erou justiţiar. Iniţiat, încă din timpul studenţiei, în „arsenalul” prodigiosului polihistor, i-a urmărit asiduu întreaga operă, de la „scurtele notule” „care însufleţeau ultimele pagini ale revistelor sale” pînă la „extinsele panouri şi fresce ale unor studii” şi evocări (loc. cit., p. 262). Neîndoielnic, pentru Perpessicius scrisul de o extraordinară bogăţie şi varietate al lui Iorga a constituit un permanent stimulent. Prin pasiune, prin vocaţia de encicloped, prin „însuşirile de animator”, valorificate doar parţial, şi nu în ultimul rînd prin stil, el simţea că emulează cu modelul său. În acelaşi timp, fără să-şi retragă admiraţia, se despărţea de acesta prin sensibilitate şi prin orientarea literară. În chestiunile de artă, cronicarul Perpessicius se plasează în opoziţie cu etnicismul şi moralismul fostului director al Sămănătorului, care – lucru inubliabil – deviase critica „de la singurul drum justificat, acela al esteticii” (cf. „E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane II, Evoluţia criticii literare”, în Opere, 2, Ed. Minerva, 1967, p. 443) şi care, în 1936 şi 1937, într-o furibundă campanie „pentru purificare” va ataca, din coloanele Cugetului clar şi în conferinţe, însăşi libertatea spiritului critic.


Constantin Călin







E. LOVINESCU ŞI T. MAIORESCU



        Pe bună dreptate, s-a spus că Titu Maiorescu a întemeiat critica literară românească iar E. Lovinescu a profesionalizat-o. Anul trecut a fost omagiat întemeietorul la un secol de la trecerea lui în nefiinţă, anul acesta comemorăm 75 de ani de la moartea marelui profesionist. Între cei doi există o legătură indisolubilă demult confirmată. Iată de ce comentariile îi aduc adesea împreună.
        Succesor al lui Maiorescu a fost, fără îndoială, dar un maiorescian în sensul prozelitismului n-a fost, personalitatea lui s-a constituit şi printr-o îndepărtare de junimism până la asumarea unei poziţii adverse. Tânărul Lovinescu colaborează la Convorbiri literare prin mijlocirea profesorului său de liceu Simion Mehedinţi, conducătorul publicaţiei, şi pe atunci nu a avut prea multe legături cu Maiorescu. Reacţia virulentă antisemănătoristă din Paşi pe nisip şi-l asociază pe înaintaş, iar, imediat, „revizuirile”, după 1915, examinează sever scriitori de prim-plan ai literaturii române, dintre care nu lipseşte Maiorescu, pe temeiul pur cultural al luptei împotriva „neadevărului” şi al formelor fără fond: ”O formă fără fond e negreşit o simulare. Este însă şi o stimulare…Forma fără fond nu trebuie deci înlăturată ca ceva dăunător culturii…Mai bine o pinacotecă rea decât deloc, mai bine un Teatru Naţional rău decât nici unul…”; „programul nostru cultural nu se poate tăgădui. Forma n-a împiedicat deci fondul; l-a şi ajutat şi chiar prin exerciţiul continuu al unor simulacre, a ajuns în unele părţi să răspundă, în sfârşit, unui fond potrivit. O operă românească mediocră este un omagiu adus unor viitoare opere bune. E o forţă în devenire” (Critice III, 1920).
        De principiul autonomiei esteticului nu pomeneşte deocamdată din cauză că Maiorescu „nu s-a scoborât la critica literară” şi nu ar fi înţeles „chemarea vremurilor noi, oprindu-se la „formele tinereţii”, fără a mai fi interesat de elaborare de concepte noi. În timp ce conducătorul Sburătorului şi autorul Istoriei literaturii române contemporane e cel mai important critic al momentului şi un teoretician al relativităţii valorilor, al veşnicei lor deveniri, ba şi un teoretician al modernismului. Lovinesciană prin excelenţă este, în cultura noastră, concepţia sincronismului: „Literatura română n-a refăcut fazele dezvoltării literaturii universale, ci s-a dezvoltat revoluţionar, pe baza sincronismului. Fără să fi avut un clasicism, am avut un romantism, pentru că această mişcare europeană a coincidat cu însuşi momentul formaţiei noastre literare… Fără a mai reface evoluţia, imitaţia a fost bruscă şi integrală; procesul de adaptare, după cum vom vedea, vine mai târziu…” (Istoria civilizaţiei române moderne).
       
        Dar Istoria literaturii române contemporane şi Istoria civilizaţiei române moderne, cu unele rezerve, pe care aici le trecem cu vederea, reprezintă o întoarcere la Maiorescu.
        De exemplu, nu votează pentru teoria maioresciană a „formelor fără fond”, în schimb aplaudă contribuţia junimistă la consolidarea fondului depăşit de forme. Aprobă, aşadar, acţiunea ponderatoare a spiritului critic: „Menirea oamenilor de cultură, specifică ei, e de a întări fondul, spre a normaliza evoluţia lui inversă. Prin această operă, critica lui Maiorescu s-a arătat, în adevăr, pozitivă”.
        Contra ascensiunii iraţionalismului, „scepticul mântuit” invocă tradiţia raţionalistă, în acest sens activitatea lui Maiorescu este unul dintre cele mai strălucite momente ale ei. E vremea când obscurantismul tinde să se lăţească peste toate sectoarele culturii în numele unor idealuri care, spune E. Lovinescu, „nu anticipează nimic asupra valorii de creaţie”. Adevăratul scop al acestei „genealogii” ideologice nu-i nicidecum dorinţa de a se stabili cât mai favorabil în contextul criticii noastre literare. Criteriile sale sunt ale unui spirit cumpănit şi metodic, ale unui om moral, onest şi obiectiv. Având în vedere determinarea axiologică, critica nu poate fi, în concepţia lui E. Lovinescu, decât afirmativă, „e raza de inteligenţă cordială ce străbate opera artistului”: „Rolul ei nu e numai o explicare rece; ci şi de o adâncă simpatie, fără de care orice înţelegere nu e decât pe jumătate. Ea nu cere numai o privire ageră, ci şi o bătaie caldă a inimii”. Adversar al imperialismului doctrinar, el optează pentru metoda impresionistă pe care însă caută să o plivească de imprecizii şi diletantisme . Critica este o artă, va repeta de mai multe ori, artă în accepţia dată de întemeietorii acestui gen. Nu înseamnă ca atitudinea criticului să fie invariabil aprobatoare. Dimpotrivă, „starea” polemică este consubstanţială actului critic şi nu contravine caracterului afirmativ, atâta vreme cât se păstrează în limitele obiectivităţii. Conceptul de receptivitate, venit prin filieră maioresciană, dar şi prin critica impresionistă franceză, e ridicat la rangul cel mai de sus. Toată lumea ştie că, şi în această privinţă, E. Lovinescu n-are egal în literatura noastră. Este, ca să zicem aşa, criticul în stare pură, dotat cu cele mai perfecţionate antene. Şi simţul valorilor l-a îndreptat mai cu seamă către contemporani.
       
        În ultimii săi ani de viaţă, studiile consacrate lui Maiorescu au o semnificaţie testamentară: masiva monografie T. Maiorescu (I. II, 1940). T. Maiorescu şi contemporanii lui (I, II, 1943-1944), T. Maiorescu şi posteritatea lui critică (1943), Antologia ideologiei junimiste (1943). Astfel de cercetări, notează autorul, sunt obiective şi nu subiective, au deci „un caracter imperfect şi provizoriu”, încheind că „viaţa ideilor e dialectică”. E normal aşadar să se ivească atitudini pro şi contra în dinamica reflectării unei ideologii. Însă replicile exclusiviste sunt stânjenitoare. Însuşi conceptul în discuţie, maiorescianismul, reclamă principialitate, bună-credinţă, măsură; nici exaltarea encomiastică (oricâte argumente se pot găsi), nici îngroşarea beteşugurilor (de cele mai multe ori inevitabile). Şi totuşi entuziasmul faţă de Maiorescu este destul de temperat, fără a exclude faptul că la el se găsesc „normele” de căpătâi ale criticii. Afirmaţia nu presupune o echivalenţă mecanică. E drept că mentorul n-a scris mult în marginile disciplinei, că are puţine comentarii strict analitice; nici nu este un cugetător strict original, adaugă Lovinescu, dar critica lui imprimă o direcţie fastă, stabileşte punctele cardinale ale actului interpretativ, adaptând „principii estetice demult verificate în cultura apuseană la împrejurările noastre de acum şaptezeci de ani”. Ele, principiile directoare prin care înţelegem maiorescianismul (disocierea esteticului de elementele alogene, raţionalismul, luciditatea, probitatea morală, militantismul, spiritul polemic) vor dăinui atât cât şi critica: „Acţiunea lui T. Maiorescu – punctul iniţial al criticii româneşti îşi va păstra actualitatea istorică întrucât se identifică cu însăşi linia de evoluţie a artei privită ca o existenţă autonomă” (Prefaţă, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică).
       
        T. Maiorescu şi posteritatea lui critică a fost destinată spre a dovedi perpetuarea maiorescianismului în trei generaţii de critici şi pentru a contrapune un concept raţional în calea ameninţărilor iraţionalismului. Însuşi Lovinescu e conştient de faptul că în lista descendenţilor maiorescieni apar şi persoane dinafara criticii propriu-zise. „Scopul acestei cărţi, menţionează el, nu este de a studia pe critici şi cu atât mai puţin pe filosofi; în cadrul strict al specialităţii, nici n-ar intra în competenţa autorului; la critici sau la teoreticienii culturii am întreprins-o doar în vederea apropierilor şi a stabilirii disocierilor, cum am făcut-o, de pildă, la C. Rădulescu-Motru, continuatorul Junimii în disciplina filosofiei culturii”. În prima generaţie postmaioresciană, «generaţia acritică», doar Mihail Dragomirescu „reprezintă o adevărată posteritate critică”. Dar cum s-ar putea vorbi de postumitatea lui Maiorescu (sau a oricui), fie ea şi numai «critică», fără să-i cercetezi întregul cadru pentru a fixa mai exact datele problemei? De bună seamă, un obiectiv principal al „genealogiei” a fost cunoaşterea personalităţii lui Maiorescu şi din perspectiva urmaşilor, chiar dacă ei nu s-au consacrat exclusiv criticii, dar au putut să refere despre criticul literar înaintaş. Cei din prima generaţiei l-au cunoscut personal şi tocmai ei sunt, în majoritate, zelatori ai maestrului, „ucenicii”, „creatorii unei literaturi apologetice în jurul profesorului, cu caractere de exaltare şi de idealizare”: Simion Mehedinţi, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, I.A. Rădulescu-Pogoneanu, Anghel Demetriescu. Abaterile unora de la hagiografie nu anulează regula şi sunt consemnate ca atare. Dar, de exemplu, Mihail Dragomirescu, care se „rupe” cel mai spectaculos de Convorbiri literare, se menţine inflexibil pe poziţia autonomiei esteticului, rămâne „maiorescian integral”, ceea ce nu presupune identitate perfectă: „între dascăl şi discipol nu existau asemănări structurale: măsura, tactul, bunul simţ, gustul artistic, eleganţa, rezerva, talentul literar al înaintaşului nu intrau în alcătuirea psihologică şi artistică a continuatorului…”. N. Petraşcu se „emancipează” şi el, îndreptându-se către critica europeană (Sainte-Beuve,Taine, De Sanctis), care, după opinia lui E. Lovinescu, nu i-a fost de nici un folos, fiindcă „punctul de vedere putea fi întemeiat, omul ce-l propunea nu era însă la înălţimea lui”. Contează oare că Anghel Demetriescu a avut un trecut antijunimist? Şi, în fine, prezenţa lui Duiliu Zamfirescu în cadrul primei generaţii o explică Lovinescu prin faptul că a rămas de la el „o corespondenţă, care, în afară de marea ei valoare literară, constituie tezaurul cel mai însemnat pentru cunoaşterea lui T. Maiorescu şi a postumităţii lui totuşi antumă, care considerăm că începe la 1895 – adică odată cu trecerea direcţiei Convorbirilor literare în sarcina celei dintâi generaţii postmaioresciene”.
       
        Cât priveşte a doua generaţie postmaioresciană, aici nu se pune problema ca mai înainte. Doar introducerea lui I. Petrovici poate trezi bănuieli, însă tot nejustificate, din motivele văzute. Acum reiese destul de limpede că nu neapărat fidelitatea faţă de Maiorescu hotărăşte maiorescianismul descendenţilor, ci mai degrabă independenţa faţă de model. „Odată cu generaţia a doua postmaioresciană începe critica… criticei şi atitudinii maioresciene”. Să luăm seama că D. Caracostea putea fi trecut la capitolul reacţiunea contra maiorescianismului, numai că fostul elev, acum disident mai mult prin eclectism decât prin părăsirea ireconciliabilă a traseului, nu constituie o „forţă” potrivnică. „Reacţiunea” trebuia să vină de la o direcţie bine definită, reprezentată de o autoritate. În prima generaţie, acestea au fost semănătorismul şi Nicolae Iorga, în a doua poporanismul şi G. Ibrăileanu. Curat maiorescieni, în sensul de adeziune totală, nu sunt nici E. Lovinescu, nici Paul Zarifopol. Maiorescianismul lor, oricât de originali sunt, constă în atitudinea critică, în „influenţa de ordin moral”, în rectitudinea de caracter, dar mai ales în lupta lor împotriva neautenticităţii şi în disocierea esteticului. În altă ordine de idei, „olimpianismul” lui E Lovinescu, ca şi al lui Maiorescu, poate fi contestat, dar a-l acuza de subiectivism fără margini, cum s-a întâmplat, este cel puţin o nedreptate. Moderaţia lui nu poate fi contestată decât cu preţul sfidării adevărului. Dar nu s-a făcut caz şi de „exploziunile” afective ale lui Maiorescu? N-a fost mult, vorba lui Lovinescu, să cadă „sub scalpelul psihanalizei”! Ni se recomandă, nici mai mult, nici mai puţin, să-l scoatem pe autorul Mutaţiei valorilor din sfera maiorescianismului, pe motivul unor libertăţi şi exigenţe faţă de „matcă”, adică tocmai ceea ce constituie nota caracteristică a reprezentanţilor generaţiei a doua şi a treia.
        Definirea maiorescianismului capătă consistenţă prin acumulări succesive şi se rotunjeşte în cercetarea celei de a treia generaţii. Aceasta, zice E. Lovinescu, „s-a format în timpul «regalităţii» lui Maiorescu, în epoca de linişte ce a urmat după înfrângerea «balaurilor» antiestetici. Ea, a treia generaţie, s-a născut «estetică», aşa cum te naşti cu ochi albaştri; „a fost maioresciană fără să ştie”. Filiaţia lui G. Călinescu se vădeşte la nivelul adoptării criteriului estetic, al raţionalismului şi al „vioiciunii de expresie polemică”. Şerban Cioculescu s-a ales de la precursor (pe lângă acestea) cu respectul lucidităţii; Tudor Vianu are – pe linia mentorului, desigur – atitudine estetică faţă de artă, erudiţie şi demnitate de expresie abstractă; Perpessicius se situează ferm în plan estetic, atitudinea sa „este deci maioresciană”; Pompiliu Constantinescu moşteneşte cel mai mult probitatea, egalitatea temperamentală, generalizarea judicioasă; Vladimir Streinu, aparţinând aceleiaşi familii, scrie elegant, nuanţat, într-o „admirabilă expresie artistică”. Prin cei de mai sus, critica s-a specializat, devenind o disciplină cu personalitate distinctă, călăuzită de principiul estetic.
       
        Anonymus Notarius: „Apariţia lui Maiorescu poate fi considerată ca providenţială pentru destinele literaturii române, şi deşi şi-a tras izvoarele dintr-o înaltă cultură occidentală, încadrarea ei la datele noastre sufleteşti merită să fie privită ca miraculoasă. Poziţia lui spirituală nu numai că a anticipat asupra epocii, intrând în conflict cu toate misticismele, fireşti de altfel unui popor tânăr minat de febra creşterii, dar poate fi considerată şi azi ca o poziţie anticipată asupra mentalităţii obşteşti a generaţiilor tinere zguduite de noi convulsiuni mistice”.


Constantin TRANDAFIR







Octavian Doclin, poetul patimii și al expierii

        Răsaduri (editura Gordian, Timişoara, 2017), cel mai recent volum de poezii semnat de Octavian Doclin, nu este, aşa cum pare la prima vedere, un elogiu al germinaţiei telurice, amintind cititorului de una dintre cele şapte zile ale genezei biblice, de indeniabila măreţie a Creatorului. Şi, totuşi, rostirea poetică e proiectată într-un topos cu largi rezonanţe biblice, Grădina, încărcată de alte sensuri decât Edenul primului cuplu uman ori nou-testamentara Grădină Ghetsemani, plină de lumina transfigurării christice. E, întâi de toate, polul opus al subteranei, un deşert devorator al solitudinii, unde moartea ca experienţă iniţiatică, necesară în evoluţia metafizică a sufletului omenesc, nu poate fi decât o iluzie înfricoşătoare: „în Subterană/ nu există rod-rodire/ viaţa e stearpă/ poetul rătăceşte de unul singur/ prin păşunile verzi/ printre ape/ adulmecând viziunile/ care îl vor sfârteca/ rupând din el bucată cu bucată/ până când n-o să mai rămână/ decât scheletul/ prin aer fără memorie/ aşteptând naşterea noii memorii/ aproape goală/ din cea veche nemairămânând/ aproape nimic/ cu care să poată reveni/ în realitatea reală/ ajuns din nou aici/ auzi iarăşi ţipătul/ vae victis (Noua memorie)”
        Poetul reşiţean transpune în versurile sale legătura indisolubilă dintre acest spaţiu enigmatic din afara lumii şi metamorfozele sinelui, de-a lungul unor vârste străine de vârstele omenirii. Iată, pentru început, grădina onirică, nocturnă, vecină cu râul mitic al morţii, ieşirea din sine a rătăcitorului solitar şi comuniunea cu duhul apelor spre care călătoreşte, fără să le fi văzut vreodată: „a ajuns la liziera aceea/ Styxul încă nu se zărea/ pe la jumătatea drumului/ prin văzduh/ s-au întâlnit însă sufletele/ lor/ răsad în răsad/ sădit ră-sădit/ cum într-o grădină comună arată/ în miez de noapte (liziera)” – răsad (4). Apoi, grădina se încarcă de memorie genezică, devenind nu numai locul în care divinitatea l-a iniţiat pe om în dublul mister al rostirii şi al scrierii, ci şi vama interzisă între atunci şi acum, aici şi dincolo, poezie şi moarte, mistuire şi foc sacru: „încă de la rostirea/ cuvântului prim/ şi înţelegerea lui/ a ştiut că trebuie/ să trăiască să pună/ în practica vieţii lui viitoare/ legile divine ale scrierii/ ca nu cumva să se oprească/ la jumătatea drumului/ în mersul său/ spre grădina roditoare/ şi pregătită pentru răsadurile/ ce vor izbăvi mâna poetului/ când mistuită va fi/ cum rugul aprins (cuvântul prim)” – răsad (11). Izolat într-un paradis pe care singur l-a zămislit, poetul retrăieşte dilema adamică, privind, de la egală distanţă, Arborele Cunoaşterii şi Arborele Vieţii, în absenţa Evei. Îndepărtat de piatra ajutorului divin, maestru fără discipoli, stăpânul din grădina profeţiilor e un exilat în spaţiul propriei creaţii, un contemplativ care preferă alegerii fatale aşteptarea zadarnică a rodului ceresc: „astfel pe neaşteptate în faţa dilemei/ a fost pus/ să aleagă/ între răsadul din cortul salvării/ şi răsadul din cel al căderii/ se tot plimba prin grădina profeţiilor/ cu capul gol şi desculţ/ gândind frumos dar încă liber/ despre cine va fi păzitorul/ cămării viitoarelor răsaduri/ şi cine îl va fi învăţat/ despre rostul lor încă de la vârsta/ când nu înţelegea prea bine/ sunetul cuvântului şoptit/ aşa că renunţă la odihna/ cu fruntea pe piatra Eben-Ezer/ şi porni mai departe/ mâinile erau însă tot uscate/ şi rugul încă neînverzit (păzitorul)” – răsad (9). E, în această aşteptare inocentă şi obstinată, o noimă doar de el ştiută, de el şi de Dumnezeu. La capătul strădaniilor şi suferinţelor din viaţa sa nevăzută, secretă, poetul e dăruit cu puteri vizionare, deşi în viaţa de pământean a gustat numai fructul amar al patimilor: „răsaduri de viziuni/ de halucinaţii/ au fost partea nevăzută/ secretă a vieţii lui/ nu s-a plâns decât în sine-şi/ a răbdat gelozia/ îndrăgostit toată viaţa/ doar de femei curve/ una se pare că i-a salvat/ dar şi suportat cămaşa de forţă/ a cuvântului scris în şoaptă/ însă niciodată rostit/ cum răsadul din grădina mamei/ ră-sădit/ (viziuni halucinaţii)” – răsad (7).
        Poetul e păzitorul și păstrătorul sacralității scrierii în care se ascunde moștenirea secretă a geografiei cerești. Regele grădinii poartă un blazon unic, semn al unei forțe taumaturgice: „un mănunchi de răsaduri/ ca un blazon/ un pergament în geografia grădinii/ adăstând sigiliul regal/ pe actul de proprietate/ al moşiei şi diplomei de înnobilare/ pe timpul singurului Stăpân/ al Marelui Răsad/ când încolţirea poemului/ înăbuşită/ era de somnul cenuşii/ cum sângele galben de apă/ al nerăsadului retrăgându-se în răsad.” (Retragerea)
        Octavian Doclin este un poet egal cu sine, care a ştiut dintotdeauna să imprime vechiului mit al poetului-mag, călător între lumi ce traversează densităţi materiale când opace, când rarefiate, astrale, văzute mai ales cu cel de-al treilea ochi (o constanţă a plăsmurilor sale lirice), valenţe noi, suprinzătoare, în versuri memorabile şi prin forţa lor plastică, şi printr-o sintaxă poetică a sa şi numai a sa: „dimineaţa se trezea/ cu gura uscată/ ca şi cum/ ar fi băut un ştampăl plin cu moarte/ nu putea rosti un cuvânt/ până când nu-şi clătea gura/ cu lacrimile culese într-un alt pahar/ din al treilea ochi ascuns/ în rădăcina răsadului prim/ numai aşa mâna lui/ cum un pumnal de cristal/ putea despica şi astfel ucide/ cuvântul în două:/ una a tăcerii/ cealaltă de cenuşă (al treilea ochi)” – răsad (16). Nu ştiu câţi poeţi dintre cei contemporani au reuşit să învăluie actul poetic în haloul patimii şi al expierii cu atâta intensitate dramatică câtă există şi respiră în poemele boemului scriitor reşiţean.


Ela IAKAB