Constantin Trandafir - Poeme de formule diferite
Carmelia Leonte - Eseu. Amprenta lui Iov
Constantin Călin - Pentru Cantemir


                                  Poeme de formule diferite



Amestecul culorilor
       
        Proza Rodicăi Braga reverberează poematic, în timp ce în poezia sa se resimte mereu un tainic ecou narativ. Numai poeţilor li se relevă duhul poeziei în lumea concretă a copacilor, de exemplu, întunericul luminos în care mişună viaţa etc. Temele frecvente sunt timpul (în derivă), organizarea muzicală a formelor, cuvântul şi puterile lui – o poezie a poeziei. Vibraţiile afective se asociază cu sonorităţile grave. Cel mai bine se observă această medie între tonul înalt şi cel redus în textele scrise pentru şi despre copii. Şi totuşi e greu de estimat de unde şi dacă începe o despărţire.
        Cu volumul Ametist, Rodica Braga găseşte o nouă proiecţie în spaţiul magic al afectivităţii. Poemele caută de regulă sfera alegoriei în încercarea de a distinge mirajul inocenţei. Cartea e închinată unui copil, nepoţelul Radu, cu bătaie mult mai lungă decât o declaraţie hipocoristică. Emoţia declarativă generează sumedenie de stări şi de culori al căror numitor comun este cuvântul. De aceea din punctul vernal al afecţiunii se desprinde o seamă de cuvinte despre cuvinte. Ca să atenueze impresia de sentimentalism care s-ar ivi la prima vedere, poeta recurge la substituirea giuvaerelor lirice cu o realitate simbolică benignă: „înfometată, privirea / se hrăneşte cu ciosvârte / de lumină furată, / întunericul, găunos, / cu limba lui înspicată / de şarpe, ne soarbe tacticos, / o, tu, lume, nici bună, / nici rea, colorată frumos, / unde te-ai ascuns / ca o necunoscută stea?” (ametistul). Dragostea pentru mica făptură nu e totuşi languroasă, se instituie ca un elogiu al purităţii şi inocenţei, o percepţie intermediară şi oximoronică: „ea îţi gustă zăpada / fiinţei şi se răsfaţă / ca răcoarea arzândă”. E ca un poem zămislit din tăcere care creşte autonom: „mă face să mă gândesc la zbor / ca la un cântec pierdut / în înălţimi, înainte de a fi /desluşit de vreo ureche, / sau la o mare în care / mai bate din aripi umbra aurită / de soare a stolurilor / ce şi-au început pribegia. / umbrele acelea lipsite de carne, / de foşnetul penelor / la care, din mari adâncimi, peşti rândunică visează / şi le duc un dor nebun, / simţindu-se fraţi trădaţi. / de ce să nu-i spun atunci / pasărea mării şi soarelui, / mă întreb, / cu spaima înfiptă în plex, / când inocenta lui privire / se întoarce spre sine / din străluminata carne / a viitorului lui, / doar a lui, definitiv / rupt de mine” (pasărea mării şi a soarelui lui Radu).
        Ludicul prevalează în portretele „căpriorului”, în inserţii şi metafore, în sentimentele şi învăţăturile doamnei Braga către „copilul duminicii”, care se deschid către toată lumea şi către ea însăşi. La piaţă cu „rândunelul”, continuă iniţierea în misterele naturii şi micuţul începe să-şi recâştige o ancestrală percepţie a fructelor pământului. O dată cu zborul i s-a dat şi libertatea, visul şi trezia, dar e şi ceaţa ca-n altarele de jertfă, „omeneştile minţii puroaie”… Povestea cea mai frumoasă şi mai întinsă este povestea cuvintelor („nimic mai cald, / mai calm şi tămăduitor / decât alăturarea de cuvinte”). Când se copilăresc cuvintele, joaca aceasta are expresivităţile ei speciale imitând creaţia timpului mitic: „margine, pajişte / spor, sobor, / copil, subtil, / haide, fă cu astea toate, / o poveste, ca să vezi / cât de greu este. / ba nu-i marginea lăsată, / ba nu-i pajiştea pătrată, / ba nu-i sporu-adevărat, / ba soborul nu-i curat, / ba copilul a crescut, / ba subtilul s-a vândut, / uite-aşa, povestea moare, / se usucă pe picioare, / nimeni n-o mai cumpără / ca să-şi facă pătură,/ pătură cu urechi şi ochi / să-l ferească de deochi” (joc). Rimele şi asonanţele-surogat dau năvală, simplicitatea e ca spontaneitatea, frângerile de ritm aparţin firescului, până şi licenţele sporesc forţa expresivă a textului. Şi o geneză savuroasă: gândul, partea bărbătească, fără chip se strecoară în cuvânt lăsându-i lui treaba facerii, a ieşirii în lumină. Povestea are partea ei solemnă fără să cadă în didacticism. Tăcerea aromată şi delicată ca o perlă prevesteşte întruparea cuvintelor. Poemul intitulat tăceri e o sumă poetică a multiplelor conotaţii. Iar când cuvintele se uzează, poetul le împrospătează, la rândul lor ele au un efect vindecător („dintre toate lucrurile din lume, / doar cuvintele m-au salvat”), dar pot să şi trădeze, ne ascund şi ne luminează. Iată şi un îndemn care ţine de metatext: „aveţi grijă slujitori ai cuvântului, / sunteţi preoţi fără atestat, / oficianţi ai unui cult / care, dintru început, v-a trădat. / cuvântul şi ară / şi seamănă, pliveşte / şi irigă, cuvântul pârjoleşte / şi praf ridică, / cuvântul mângâie şi arde, / răcoreşte şi intrigă, / dintre toate relele pământului, / răul cuvântului / e otrava divină” (otrava divină).
        Autoînvăţăturile devenite confesiuni vorbesc despre genomul abandonat şi căderea în sus, neuitând de tandreţe, despre tristeţe, un nor violet ce coagulează cerul într-un uriaş ametist, despre ritmurile de la începutul lumii comparate cu primul ţipăt al pruncului. Aproape maşinal, scrisul şi cartea apar în preajma îngerilor păzitori, care, dacă lipsesc, creşte teama de trădare a cuvintelor. Anotimpurile vieţii sunt rememorate elegiac, dar cu iluzia eternei reîntoarceri: „fiinţa ta trecută în materia / ploii tropicale… / devenită una cu lichidul primordial / curgând vertiginos / din norul de antracit… / deszăgăzuire, curgere lină /în infinit…” (floarea albă de măceş). Şi de data aceasta timpul e în derivă, dar respiră odată cu noi, asistă la un concert în piaţă, unde extazul e resimţit ca o damnare. O tăinuire a dramaticului într-o gesticulaţie ludică. Culorile săptămânii intră şi ele în amestecul meşteşugit tot în registru ludic, la fel tăcerile, stările: „stări de graţie, stări de comă, / în voi e toată energia, / e lumina, e înălţarea, / căderea şi întunericul, / ambre mirositoare, / în ele respir, sucomb, / înviu, văd negru, / văd lumina interzisă, / mă spăl în ea / cu smerenia nebotezatului / şi-i las urmele / să-mi tatueze pe trup / abia vizibilul desen solar, / graţie căruia voi fi / recunoscută dincolo / ca rocă pământeană”. De aici încolo, poeta mai mult pe sine se lasă vederii noastre.
       
Cum izvorau lumine
       
        Nu demult am scris în această pagină despre o poetă din Tecuci care locuieşte în Italia. S-ar zice că un caz analogic se petrece cu Adela Rachi din Arad care trăieşte în America. Interesant, pentru că se găsesc puncte comune între cele două poete cel puţin de suprafaţă, chiar dacă deosebirile sunt mari. Sunt bilingve, ca să spunem aşa, au aceeaşi vârstă, ţin legătura cu spaţiul natal, cum se vede din cărţile lor scrise în româneşte cu nostalgia locului, şi, deşi le desparte un aşa lung teritoriu, ambele au în poezie mai mult ecouri europene: „italianca” ataşată în primul rând de Ungaretti, „anglo-americana” mărturisindu-i pe Sagan, Pavese, Cioran (e drept că şi pe Bukovki şi pe canadiana Anna Carson şi pe portughezul Antonio Maria Lisboa).
        Cu luminile altor oraşe, Adela Rachi este la al doilea volum apărut tot la Editura Pleiade, cu prefaţa lui Radu Ulmeanu. Poeta se află la bun nivel valoric, pe traseul primului volum, care era un debut matur. Sigur că exerciţiul a adus unele îmbunătăţiri, încât se vede profilul cu linii neezitante. Sunt şi unele noutăţi tehnice. Cea mai frapantă este înşiruirea poeziilor, una după alta, fără titlu despărţitor, dar cu ultimele cuvinte dintr-un text anterior preluate la începutul textului următor, încât laolaltă să se înlănţuie într-o poveste unitară. Asemănarea poetei cu o Şeherezadă modernă, făcută de Radu Ulmeanu, este o găselniţă fericită. Aparenţa e de naraţiune nesfârşită, poeta fiind captivată de poveste, de cele de altădată şi de cele de acum. Permanent poezia stă în vecinătatea poveştii cu prospeţimea ei lirică, fără urmă de platitudine: râvneşte totdeauna „o poveste adevărată”, „de dimineaţă până noaptea târziu / creştem poveştile”, circulă „poveşti / diferite de poveştile alor noştri”, recomandă „să nu credeţi în fel de fel de poveşti”, din poveşti vin iernile, păsările negre, minciunile, vremea minunilor.
        Este mai evidentă acum lupta contrariilor existenţiale, dezagreabilul şi nostalgia, teratologicul şi transcendenţa. În locul apetenţei pentru uimire se instalează acum o undă de scepticism, resemnare ce caută cale de reviriment. Sentimentul de singurătate şi oboseala pun stăpânire şi justifică amploarea simţirii. Metaforele negative par să ocupe locul din faţă: balaurul, monstrul, noaptea, întunericul, moartea, spaima: „spaima adulmecă / mă târăşte o vreme / îmi dă drumul / cad / undeva / mai jos de pământ”; „înfăşaţi în câte un hohot de plâns / luăm forme stranii transparenţi / fără oase gelatinoşi ca nişte peşti / descoperiţi în groapa marianelor din pacific / nu-i nimic / întunericul îşi va face harakiri / asistat de câte-un poet nebun / sau de un tânăr fugit de acasă / alba-neagra în gara din aradul nou / hoţii de buzunare ne urmăresc până la timişoara / înghesuiala în tren n-a adus nici o pradă / cea din tramvaiul înspre piaţa sf. maria / e mai sigură decât o vestă antiglonţ / nu vezi că îţi golesc ăştia geanta?”
        Tendinţa disimulării unui fond de sentimente elegiace adoptă o dicţiune filtrată prin amintiri şi transferate în planul creativităţii, deşi chiar în rarele intruziuni ironice se mai întrezăresc linii melancolice. În ciuda unor stări nocive, Andreea Rachi are mai degrabă un fond luminos. Aspiraţiile ei spre inefabil şi transcendenţă intră în realitatea pregnantă a textului mai ales pe calea amintirii din spaţiul natal: „ehe era vremea minunilor / se povestea cum n-a mai rămas / nimic / din «luna uscată de-atâta privit» / cum timpul nu-şi mai cheltuia totul deodată // era vremea minunilor / se îngăduia inocenţa / de dimineaţa până noaptea târziu”. Povestea amintirilor din copilărie indică, pur şi simplu, o poftă de viaţă care s-a perpetuat de la vârsta de aur („pacea-i rotundă ca ligheanul cu flori al bunicii”, „primăvara mirosul de plăcinte”, „ca-n jocurile copilăriei / aş vrea să mi se şoptească / unde să te găsească”, „legăm cuvinte în aşteptarea zilei fără sfârşit / în bucătăria de vară a bunicilor”, „tu ştii cât îmi plac / norii şi aricii din grădina bunicilor” etc.). Ambiguităţile şi proiecţiile onirice din poezie au un aer simbolic-alegoric, lăsând imaginarului mai mult câmp de mişcare. În locul neutralităţii rostirii, se resimte mereu neliniştea sensibilităţii. Delicateţea expresivă se instituie ca un regim de natură confesiv-dinamică: „sunt tânără / lăsaţi-mă să ies la suprafaţă / sunt încă tânără / nu mai pot respira dar nu strig / nimeni nu te aude vreodată”. Tonalitatea colocvială şi desfăşurarea narativă reprezintă o tentativă de a păstra vitalitatea şi tendinţa spre o condiţie mai încăpătoare a discursului: în zilele primăverii / aproape totul se uită atât de uşor / ce-aş vrea să spun n-ar ajuta la nimic / traficul nu se opreşte / decât pentru câteva secunde / iar dacă mă hotărăsc / să tac / aici în self-defense / cine ştie pe unde se-aude / cine ştie cum sună”.
        Acurateţea şi acumularea imagistică trimit către simbolistica astrală şi a luminii, privirea concentrată în sus cum spune poeta: „lumina / ni se dăruieşte în părţi egale / nu poţi s-o refuzi”; „lumina-i o harpă găsită în stradă” , „tot pe lumină ne-am pierdut şi noi drumul / îţi sprijini fruntea în palme / taci şi asculţi / un fel de cântec venit de departe”; „luminile altor oraşe / şi scrisul binecuvântări pe care nu le meriţi”; „lumina de dincolo de marginile oraşului ridică / zidurile visului…”
        Lumina este, cum se vede şi cum o percepe Adela Rachi, izomorfă creaţiei.

                                                                                        Constantin TRANDAFIR





                                  Eseu. Amprenta lui Iov



        Cum să-ți vorbesc despre logosul îndurerat, eu, care sunt o amatoare în probleme de suferință? De-aș putea măcar s-o descriu, dar cum arată ea? Acea moarte înaltă pe care o surprind uneori aplecată asupra mea și pândindu-mă cu ochi reci este suferința? Acea persoană pe care am bănuit-o de excepție, insinuată lent în gândurile mele, strecurată în sufletul meu ca o umbră, este suferința? Secunda ascuțită care frânge rostirea esențială este suferința? Poate spațiul lipsit de sunete și plin de gesturi interiorizate, ca un fel de viziune implozivă care trece dincolo de finalitatea imediată, și în care sunt? Desigur că toate acestea sunt doar vorbe… Suferința se trăiește, nu se descrie. Însă noi știm că până și Iov a simțit nevoia să o consemneze, fiind pe deplin conștient de valoarea cuvintelor („Că viața mea-n balanță mai slabă-i decât graiul”, Iov 7, 6). O fi ceva malefic în această circularitate a trăirii care se vrea perpetuată în scris? Ca un fel de acceptare care condamnă o dată în plus, izbindu-te în moalele capului cu porunca ei finală: „Chircește-te!”…?
        Vârtejul în care te prinde viața te smulge uneori din puterea cuvintelor și te lasă fără grai. Acolo, în acea tăcere deplină se poate întâmpla orice. Să rămâi fără cuvinte este ca și cum ai uita chipul persoanei iubite, o deznădejde fără margini, un chin sufletesc. Într-un astfel de moment am cunoscut suferința. Cuvintele s-au decojit de pielea lor, au rămas vii și roșii în lumina fierbinte, iar eu am stăruit să le privesc în ochi… Nu s-a mai putut spune nimic, a rămas tăcerea.
        „Piele pentru piele!”, a spus diavolul către Dumnezeu, insinuând că la mijloc este un contract, că totul se reduce la a da și a primi. Dar lucrurile erau mult mai complicate. Pentru a înțelege suferința lumii ar trebui să înțeleg experiența lui Iov. Figura lui străbate mileniile, păstrând mereu aceeași forță expresivă, tocmai pentru că ilustrează însăși condiția umană. „Cel dușmănit și persecutat”, după cum i se tălmăcește numele, nu este o excepție, ci un tipar care se repetă negreșit cu fiecare dintre noi. Omul poate dobândi ceea ce își dorește pentru a pierde, în final, tot ce a avut. Această experiență nu este mai puțin tragică prin faptul că este previzibilă și repetitivă, ci își păstrează neștirbite strania unicitate și forța de șoc. Unicitatea este dată de relaționarea fiecărei persoane în parte cu acest tipar sufletesc, iar șocul provine din lipsa răspunsurilor la întrebările esențiale: De ce este lovit omul bun? Și, mai mult: Cum de este posibil răul?
        Poate că răspunsul ar trebui descifrat în ființa umană, sau poate că este însăși ființa umană, în toată complexitatea ei. Aș avea, în acest caz, un răspuns divin de cu totul altă natură decât cel așteptat – de asta nu-l înțeleg – și atât de evident, încât nici nu-l văd. Mai ales că omul – aflu de la Iov – nu-și are cunoașterea prin sine însuși, ci în afara lui. Este explicația de subsol a traducătorului Bartolomeu Anania, din Iov, 4, 13: „Atunci când spaima nopții și-a vocii ei întoarse/devine spaimă-n oameni, cutremur mă cuprinde și spaimă mă cuprinde,/și oasele din mine le-aud cum clănțănesc”. Tabloul acesta sumbru, cu vocea întoarsă a nopții care devine spaimă, de parcă lumea ar fi o închisoare, se aseamănă cu cel al Leviatanului, monstru marin, uriaș și întortocheat, capabil să înghită lumina zilei. De altfel, Iov vede fața de întuneric a lui Dumnezeu, prefigurând astfel teologia noptatică a multor sfinți creștini: „El, Cel ce mă sfărâmă c-o mână de-ntuneric/și, de mă face țăndări, nu-i trebuie pricină” (9, 17); „El scoate la iveală adâncuri de-ntuneric/și tot El umbra morții o trage spre lumină” (12, 22); „Un văl de întuneric mi-a așezat pe față/ m-a dezbrăcat de slavă/ și de pe fruntea mîndră tot El mi-a luat cununa” (19, 9).
        Valuri de lumină și de întuneric au copleșit istoria, fără ca experiența lui Iov să fie înțeleasă în esența ei. Un posibil, deși firav, răspuns îl aflu în contemporaneitate la... Constantin Noica, el însuși greu încercat: „O asemenea dezlănțuire reținută e o adevărată școală a atenției (...); e o inițiere la viață. Ce preț are viața dacă nu ai acces la infinitezimalul ei?” Cu alte cuvinte, mă gândesc eu, Iov cel măreț, bogat și realizat din toate punctele de vedere, uitase să fie atent la lucrurile mărunte ale lumii, mereu cu ochii spre cele mari. Dar o altă remarcă a lui Noica, închis în celula comunistă alături de un tânăr, îmi atrage atenția în mod deosebit: „Cum stăm amândoi așa, nevinovați, dar cu vina posibilă, simt tot primatul posibilului asupra realului și cred că înțeleg deopotrivă de ce ne aflăm aici și de ce vor trebui să ne scoată de aici. Au nevoie de real, de mărturia noastră!” (op. cit., p. 35). Avem nevoie de mărturia lui Iov, fiind reală, deci aducând un plus de realitate lumii. Când totul i-a mers bine, Iov a vorbit puțin...
        Nu întâmplător Noica ne amintește să ne fie milă de cei puternici (citându-l pe Montherlant). Ei sunt supuși pericolului, aproape inevitabil, de a face abuz de putere. Chiar dacă nu comit acest abuz, o greșeală a lor, oricît de mică, este agravată de circumstanțele puterii, în timp ce, de cealaltă parte, cei slabi se pot salva prin datele slăbiciunii. Iov, cel puternic, a devenit vulnerabil în raport cu o posibilă vină și a căzut, dar slab fiind, a fost salvat.
        Spre deosebire de alţi deţinuţi politic, care au fost maltrataţi fizic, lui Noica i s-a aplicat mai ales un alt gen de tortură: de ordin psihic, persuasiv. Era o metodă obișnuită în comunism, mașinăria opresivă prindea condamnatul în dinții ei marxiști și îl toca lent, cu forță psihică, acționând fără pauze și fără limite, cu scopul de a distruge moral victima, de a o îndobitoci, pentru a o transforma într-un instrument al sistemului. Individul obedient devenea o piesă din acel mecanism, contribuind, deseori fără să-și dea seama, la degradarea întregului popor, la crearea unui vid de conștiință. Noica, minte strălucită, vede în această manevră doar posibilitatea goală. „Căci, în definitiv, ce înseamnă dracul? Înseamnă posibilitatea nesfârşită, dar posibilitatea goală”. Adică, lipsirea de suflet a unui popor întreg face victoria penibilă pentru că nu mai ai ce învinge, odată ce omul este redus la materie (din acest motiv Dumnezeu nu a permis ca lui Iov să îi fie atins sufletul). Ceea ce propune filosoful, cu instrumentele lui de Iov erudit, este „mântuirea prin cultură” (soluţie detectată de istorici străini, cum este Katherine Verdery). Când e plimbat cu ochelari metalici pe ochi, prin labirintul şi aşa negru al închisorii, el vede cu siguranță fața întunecată a lui Dumnezeu, simte cum îl zguduie mâinile lui de întuneric. Deţinutul are în minte o paradigmă faustică. În felul acesta el lupta de fapt să îşi păstreze libertatea interioară. Alexandra Noica-Wilson, fiica filosofului, evocă tocmai aceste trăsături ale tatălui său: libertatea spiritului şi delicateţea profund umană . Datorită acestei delicateţi, în detenţie, căutând explicaţii raţionale, ca o adevărată victimă a timpului său, începe să creadă că nimeni nu este vinovat, ci toţi, chinuitori şi chinuiţi, acoperă o necesitate istorică. Este impresionant episodul în care singurătatea, tortura psihică, lipsa speranţei îşi spun cuvântul şi Noica începe să aibă ideea că ar putea descoperi cheia comunicării cu cosmosul. Cere foi de hârtie şi creion. Anchetatorul i le dă, de teama unui acces de nebunie, dar, în scurt timp, Noica este dezamăgit. Înțelege că nu va descoperi nimic, că vanitatea lui de om de ştiinţă nu are nici o acoperire. Fără să își propună, ne oferă adevărate pagini de smerenie creștină: „Sunt un netrebnic, declară el. Nu am nimic de spus umanităţii şi, la urma urmei, nu merit să fiu liber. Da, nu-mi merit libertatea. Simt că dacă aş fi ştiut să rezolv problema, s-ar fi deschis porţile închisorii (…). Când cineva are de spus un lucru esenţial, pereţii nu rezistă.” La fel de impresionant este momentul când, după şase ani de detenție, filosoful mănâncă o portocală cu tot cu coajă; sau când plânge în prezenţa gardianului. Dar, dincolo de aceste emoţii pur umane, pe care Noica nu şi le iartă, de vreme ce el însuşi le mărturiseşte, trebuie să fim de acord că a avut, într-adevăr, ceva esenţial de spus, la fel ca Iov.
        Sintagma „Iov erudit” aparţine lui Cioran şi se referă la Eliade. Dar contextul nu este pozitiv, aşa cum ne-am aştepta, ci dimpotrivă: „Mai mult sau mai puţin, suntem cu toţii nişte rataţi. Eliade nu, el nu era câtuşi de puţin aşa, refuza să fie, iar refuzul sau neputinţa aceasta sunt pricina pentru care opera lui literară a respins acea frântură de demonism, de autodistrugere, de negativitate pozitivă, atât de caracteristice oricărui destin valah. Deseori i-am reproşat că nu era ca… noi. Evident că acest «noi» este arbitrar. Nu toată lumea are norocul să rămână dincolo de sine… Dar reproşul cel mai grav pe care am avut îndrăzneala să i-l aduc a fost că s-a ocupat de religii fără să fi avut spirit religios. (…) Să fi fost vorba de o obiecţie întemeiată? Să spunem că era mai degrabă o ipoteză care degenerase în convingere. Cu câteva săptămâni înainte de a ne părăsi, a răspuns unui ziarist care-i amintea reproşul meu, într-un interviu, că atitudinea lui faţă de religie nu era câtuşi de puţin aceea a unui savant. «Mă străduiesc să înţeleg», spunea el. Fără îndoială, dar savantul nu face altceva. Iar dacă îi înţelegi pe toţi zeii, înseamnă că nu te interesează cu adevărat nici unul. Un zeu trebuie adorat sau blestemat. Nu poţi să ţi-l închipui pe Iov erudit” . Acuzaţia lui Cioran, evident nedreaptă, a făcut carieră, în felul ei, sintagma de „Iov erudit” fiind preluată în mai multe situaţii.
        Însă de ce înţelegerea ar reduce din trăirea autentică a unei idei sau a unei credinţe? Adevărul e tocmai pe dos. Erudiția minții impulsionează „erudiția” inimii. Mircea Eliade, încă tânăr, într-o postfaţă din 1937, sugerează obsesia lui pentru o protoistorie a inimii, prezentându-se drept un spirit al întregului, un intelectual care nu ignoră latura afectivă a vieţii. El mărturiseşte că poartă după sine trei blesteme: blestemul muncii, al singurătăţii şi paradoxul sau blestemul condiţiei umane. Conştiinţa tragică a existenţei, ca şi eroismul de zi cu zi ce survine în mod necesar din acest tragism sunt cele două feţe ale personalităţii umane. În aceste condiţii, orice om este un Iov care aspiră spre erudiţie, adică spre o înţelegere cât mai adecvată a lucrurilor.
        Există și Iovi copii! Când Ioana Berindei a fost arestată, pentru a-şi urma tatăl, ea nici măcar nu ştia că va împărţi închisoarea, nu şi celula, cu mama ei, şi cu atât mai puţin ştia că în pântec i se plămădea un copil. În câteva luni de detenţie a slăbit atât de mult, încât trebuia să îşi ţină fusta cu mâna, ca să nu cadă, dar, pentru că mama ei era în celula vecină, avea grijă să zâmbească atunci când trecea prin dreptul acelei uşi, gândindu-se că mama ar putea s-o vadă… Să nu se îngrijoreze. A fost nevoită să poarte sarcina şi să nască în închisoare, fără asistenţă medicală. Au ajutat-o deţinutele şi, ca o nouă probă a absurdului ideologic în care se aflau, a fost asistată de un securist care se temea să nu profite de ocazie şi să transmită mesaje subversive! Cordonul ombilical a fost tăiat cu o lamă bine ascunsă în salteaua unei colege de celulă. Dacă ar fi fost descoperită la percheziţie, lama ar fi fost confiscată. Iată cum povesteşte Ioana Berindei, octogenară, acest episod: „Trebuie să spun că am născut fără să scot un ţipăt. Nu departe de geamul celulei femeilor era celula bărbaţilor bolnavi. Îmi era ruşine să zic „cârc” – mie îmi arde să nasc şi ei sunt atât de bolnavi după chinurile anchetelor… Acum câţiva ani, un inginer Stănescu m-a găsit, a venit la noi şi mi-a povestit că ei, bărbaţii, când au auzit în noapte: «Domnule miliţian, naşte gravida, aduceţi un doctor!», s-au îmbrăcat şi, emoţionaţi, aşteptau să ţip de durere. Dar eu am născut gâfâind ca o locomotivă. Atunci au crezut că am murit şi au cântat Tristă duminică!” .
        Mai tîrziu, nimeni nu se supăra când bebeluşul plângea noaptea. Deţinutele se rugau de mamă să le permită să îl legene, să îl plimbe pe strâmtul interval dintre paturi. Era o măicuţă catolică bolnavă de TBC, care îşi punea o basma pe gură, să nu respire asupra celui mic, care era o fetiţă, şi cerea favoarea de a duce copilul în braţe. Fiecare avea acasă o familie, propriii copii, iar acesta, micuţ şi plăpând din închisoare, ajunsese să ţină locul celor pierduţi. Dacă în primele luni de viaţă ale micuţei Ruxandra mama primea câte un cartof în plus şi un morcov, după condamnare, pronunţată abia la doi ani de la reţinere, Ioana Berindei nu a mai primit nimic în plus, fiind deja declarată „duşman de clasă”. Povesteşte cum culegea mazărea şi fasolea din lăturile primite, le spăla şi le dădea copilului să mănânce. Micuţa risca să moară de foame. După cereri repetate, mama a obţinut să fie trimis copilul acasă. Bunica fetiţei, Dina Balş, își amintește că la 11 luni, când bebeluşul a devenit liber, era atât de flămând , încât mânca tot timpul. Nu se putea opri. În numai câteva minute de neatenţie a celor mari, micuţa mereu suferind de foame a mâncat abajurul unei lămpi! Iată amprenta lui Iov, adânc întipărită în ADN-ul ființei umane.

                                                                                        Carmelia LEONTE





                                          Pentru Cantemir



        Am rămas stupefiat cînd, întrebîndu-i pe niște tineri cu bacalaureatul luat în anii din urmă, dacă au citit „în viața lor” barem zece pagini din Dimitrie Cantemir, au tăcut. Fără îndoială e de mirare, totuși situația nu-i chiar nouă. O dovedește următoarea observație a lui Mircea Eliade: „Dimitrie Cantemir e unul dintre acei scriitori despre care pomenesc toți dar nu-l citește nimeni”. S-ar zice că, în loc să îndemne la lectura operei lui, elogiile care i s-au adus („Leibnitz al românilor”, „Lorenzo de Medici al nostru”, „geniu de structură davinciană”, „mare umanist”, „un uriaș”, „spirit remarcabil, unic”, „precursor al lui Bach”, „geniu european și sinteză românească” etc.), cît și numele celor ce l-au apreciat (Edward Gibbon, William Jones, Voltaire, Byron, Shelley) inhibă. Ce se poate, sau ce ar trebui citit din el? Desigur, multe, în primul rînd Istoria ieroglifică. E o lucrare alegorică. În studiile literare i s-au pus numeroase etichete: „historie arcana”, cu cheie (cifrată, secretă), fabulă, pamflet, povestire de moravuri, epopee eroi-comică, „un fel de ornitozoomahie” etc. Complexă și complicată, scrierea, „concepută în fel ciudat”, e, la primul contact,  ar fi inutil să neg  destul de dificilă, dar odată înțeles „meșterșugul ritoricesc” al autorului, ea devine de-a dreptul pasionantă. O doamnă (doamnele s-au remarcat prin exces de entuziasm, studiind-o) scria că, parcurgînd-o, „avem aceeași emoție sacră de care erau cuprinși vechi magi cînd descopereau același semn simbolic încifrat în mersul stelelor și al insectelor, în destinul popoarelor și măruntaiele păsărilor” (v. Manuela Tănăsescu, Despre Istoria ieroglifică, 1970, p. 7). Desigur, nu toți atingem o asemenea „temperatură” critică!...
        Orice încercare de a o rezuma sacrifică numeroase aspecte. Și totuși, comprimîndu-l pînă la mai puțin de o pagină, lucrul trebuie făcut.
        Iată, ajutat în identificări de notele editorului (P.P. Panaitescu), principalele linii ale subiectului. Istoria ieroglifică relatează, în 12 capitole, cauzele și implicațiile conflictului dintre Cantemireşti și Brîncoveanu, întins pe aproape două decenii (1688-1705). Nu în ordinea strict cronologică, ci punînd mijlocul la început (după procedeul in media res), începutul la mijloc, iar sfîrșitul lăsat la locul său. Mijlocul e anul 1703, cînd tagme ale boierilor din „monarhia” Leului (Moldova), cu chipuri de patrupede, se întîlnesc la Arnăut-Chioi, un sat de lîngă Adrianopol, cu tagme ale boierilor din „monarhia” Vulturului (Țara Românească), acestea cu chipuri de păsări. Motivul reuniunii: alegerea unui nou stăpîn (domnitor) în împărăția dobitoacelor (jigăniilor, lighioanelor), întrucît la intervenția Corbului, „epitropul” împărăției păsărilor, Vidra (Constantin Duca, ginerele său), acuzată de tiranie, va fi mazilită (trimisă în „izganie” în Fanarul Ţarigradului) și în locul ei fu propusă Struțocămila (Mihai Racoviță), „cămila nepăsărită și pasirea necămilită”, „irmafroditul pasirilor şi traghelaftul firii” (o combinație absurdă). Care au fost participanții? Cei mai importanţi sînt nume cunoscute din cronici. Dintre „jiganii”, Pardosul (leopardul, Iordache Ruset), Ursul (vornicul Vasile Costache), Lupul (hatmanul Lupu Bogdan), Vulpea (stolnicul Ilie Ţifescu), Mâța sălbatică (vistiernicul Ilie Cantacuzino), Ciacalul (Maxut serdarul), o delegație insuficient de unită în păreri, iar dintre „pasiri” Corbul (Constantin Brîncoveanu), Brehnacea (stolnicul Constantin Cantacuzino), Cucunozul (Mihai Cantacuzino), Blendăul (Șerban Greceanu), Hîrăţul (Radu Golescu). Deși o consideră nepotrivită pentru rolul destinat, „jigăniile” nu reușesc să împiedice alegerea Struțocămilei (trup mare, minte puţină), pentru care, susținătorul ei, Corbul, a mărit „obrocul” către cei din „Capiştea boadzii Pleonexiii” (templul lăcomiei, împărăția otomană). Ulterior, ca să acopere datoriile contractate, Struțocămila și ai săi vor începe „giungherile”, adică înăsprirea dărilor. Nemaisuportîndu-le, „muștele” (slugile boierești împreună cu țărănimea) se vor răscula. Aflați în împărăția peștilor (otomanilor), Filul (elefantul, Antioh Cantemir) și Inorogul (Dimitrie Cantemir) sînt bănuiți de uneltiri primejdioase, astfel că, de teamă să nu-i încurce planurile, Corbul poruncește Șoimului (Toma Cantacuzino) să-l prindă pe cel de-al doilea, considerat ca mai periculos, o operațiune la care e nevoie de sprijinul Hameleonului (Scarlat Ruset). Însă Şoimul se înfrățește cu Inorogul și încearcă o mediere între acesta și Corb; în schimb, Hameleonul, trecînd peste anumite ezitări (scrupule, dacă le-aș zice, ar fi prea mult), contribuie la capturarea lui de către crocodili (poliția turcă). Surprinzător, Filul nu intervine să-l scape, fapt care-i provoacă Inorogului o suferință vecină cu deznădejdea. În sfîrșit, după toate disputele, Filul, ca urmaș al Monocheroleopardalului (Constantin Cantemir), e pus „epitrop” în monarhia dobitoacelor, iar asta îl obligă pe Corb să facă pace cu Inorogul.
        Pentru a ajunge la fondul ei istoric real, Istoria ieroglifică, în care totul e spus „acoperit”, cere cititorului curiozitate, imaginație, răbdare. După cronici, lectura ei pare un exercițiu dificil, dar cine îl duce la capăt recunoaște că a meritat să fie făcut. Satisfacția provine de la suma de frumuseți diverse, ce se întîlnesc în fiece capitol. Senzaționalul acțiunii e dublat de pictura minuțioasă a „măștilor”, cu „hirișiile” caracteristice, precum și de redarea, ca după stenogramă (inclusiv a reacțiilor), a dezbaterilor din „theatrul” celor două tabere, pe alocuri veritabilă confruntare între minți puternice. Cartea are de toate: lirism, dramatism, incisivitate; e poematică și pamfletară, solemnă și burlescă, elevată și violentă. Expunerea serioasă, conformă cu raționamentele, și îngroșările menite să evidențieze tare alternează. Ea poate fi citită în două feluri: o lectură fără descifrări, adică fără a recurge la „scara tîlcuitoare”, ca pe un basm, și o lectură cu descifrări, lentă, înconjurat de alte cărți (neapărat de cronicile vremii), cu înlocuiri ale „hieroglifelor” cu oamenii reali, figuri istorice, cu înțelegerea pasiunilor și intereselor contemporane, cu savurări ale replicilor pe care personajele și le dau. Și pentru că am amintit de personaje, trebuie adăugat că, mai mult de unul, sînt educate (Vidra, de pildă, „nu puține făclii topise deasupra cărților filosofești”, iar Brehnacea „în multe științe și meșterșuguri era deprinsă”), iar altele istețe, experimentate în intrigi, abile în argumentări. Discursul lor e cu ocolișuri și ascunzișuri, presărat de aluzii, de pilde (memorabilă – „povestea porcariului ajuns împărat”, analoagă – după Cantemir – ascensiunii lui Brîncoveanu, sau a „corăbiierului cu dulful”) și de anecdote (fabule mai mici), care luminează ascunzișuri biografice, întăresc anumite aprecieri morale. Vorbind – fie că acuză, fie că apără –, se țin de anumite scheme retorice sau tipuri de silogisme bine însușite. Sub acest aspect ating, dimpreună cu autorul, virtuozitatea. Cîteva îndrăznesc mai mult în direcția adevărului, și chiar sînt capabile să-l recunoască. Cantemir e, dacă mă pot exprima astfel, un „formalist” avant la lettre, căruia îi place grozav să potrivească și să se joace cu cuvintele (îndeosebi cu adjectivele: diminutive, augmentative), să le simtă scriitura, sunetul, olfactivitatea. El are, aspect relevat de toți cercetătorii, de la Lazăr Șăineanu la Ștefan Giosu și Dragoș Moldovanu) cel mai bogat lexic dintre scriitorii vechi, și nu numai dintre aceștia. Pînă la Ion Budai-Deleanu și Ion Heliade Rădulescu, nimeni nu-l egalează. Deși a stat doar 16 ani în țară, restul petrecîndu-i în Turcia (22) și Rusia (12), știe cam tot vocabularul românesc existent, pe care îl îmbogățește cu neologisme și creații proprii. Apoi, are meritul – evidențiat de naturaliști – de a fi descris 91 de specii sau categorii de specii de animale sălbatice, 13 animale domestice, 6 specii (4 de păsări și 2 de mamifere) a căror determinare e încă discutabilă; e „primul care a răspîndit la noi cunoștințe reale despre struț, cameleon, crocodil, girafă, cămilă”. E uimitor cîte date și observații proprii sînt incluse în descrierea Hameleonului (pe două pagini), care – dovadă a capacității de a se schimba rapid – „cînd se mînie se face verde, cînd se întristă se face negru, iară cînd se veselește roșiu cu galbăn amestecat se face. Așijderea și fără pricină în tot feliul de fețe se schimbă, iară mai vîrtos în floarea ce-i stă denainte, hiriș într-aceia se mută” (v. Istoria ieroglifică, 2, EPL, 1965, p. 14). Geografii, istoricii și istoricii artelor, filozofii, etnografii etc. îi recunosc, de asemenea, aportul terminologic. La rîndul său, medicii evidențiază faptul că a folosit 70 de termeni medicali și a formulat 100 de aforisme relative la medicină. Să nu-l surprindă pe cineva cînd va întîlni, menționat în bibliografie, că a fost „precursor al științei chimice românești” sau că e primul la care apare cuvîntul „simfonie”! Provocatoare pentru cititorii obișnuiți, dar și pentru lingviști, sînt etimologiile, seriile de sinonime și, mai ales, sintaxa, considerată ca „nefirească” (Al. Rosetti), de influența orientală, după opinia celor mai mulți, însă dovedită a avea similarități cu cea din literaturile europene baroce, inclusiv cu cea românească. (Azi, pentru cine vrea să-și ușureze lectura, există, din 2001, o ediție „ticluită” de G. Pienescu, în româna modernă.)
        În Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir întruneşte mai multe ipostaze: una de scriitor, „cel dintîi scriitor român” (Camil Petrescu), cu „fantezie” bogată, cu imaginaţie scenografică şi regizorală, care ţine prea puţin seama de posibilităţile cititorului de a-l pricepe integral, dar care, după ce l-a introdus în spaţiul poveştii, reuşeşte să-l menţină acolo; alta de om de ştiinţă, avid de varietate, cu infinită atenţie pentru reprezentări, în care îşi valorifică atît cunoştinţele livreşti, cît şi constatările directe; a treia de moralist, stăpîn pe „ithică” şi experienţă istorică, prin parantezele cu „cuvinte alese”, care cuprind axiome, reflecţii, sentenţii: traduse – una la cîteva fraze - („Parturiunt montes, nascetur ridiculus mus/ Fată munţii şi născură un şoarece”) ori proprii: „Cămila cercînd coarne, a pierdut urechile”, sau: „Înţelepţii întîi nevoia, apoi treaba caută” etc. Scriitorul e, deopotrivă, povestitor, poet şi dramaturg. Istoria sa nu e numai alegorie, ci şi memorialistică (deghizată) şi autobiografie. Descrierile exacte, „copiile de pe natură”, se întîlnesc cu prezentările fabuloase şi exagerările caricaturale sau cu blestemele cele mai cutremurătoare. Cine n-a fost mişcat citind „plîngerea” Inorogului ajuns în „opreală”, singur, fără ajutor din nici o parte: „[...] Ce mîngăiare i-au rămas? Nici una. Ce priietin i să arată? Nici unul. Munţi, crăpaţi, copaci, vă despicaţi, pietri, vă fărîmaţi! Asupra lucrului ce s-au făcut plîngă piatra cu izvoară, munţii puhoaie pogoară,lăcaşele Inorogului, păşunele, grădinele, cernească-să, pălească-să, veştedzască-să, nu înflorească, nu înverdzască, nici să odrăslească şi pre domnul lor cu jele, pre stăpînul lor negrele, suspinînd, tînguind, nencetat să pomenească. Ochiuri de cucoară, voi, limpezi izvoară, a izvorî vă părăsiţi, şi-n amar vă primeniţi. Gliganul sălbatec viieriu, şi-n livedzile lui ursul uşeriu să se facă, în grădini tîrveleşte, în pomăt bateleşte [arie, bătătură] să se prefacă. Clătească-să ceriul, tremure pămîntul, aerul trăsnet, nuîrii plesnet, potop de holbură, întunerec de negură vîntul să aducă. Soarele zimţii să-şi rătedze, luna, siindu-se, să se ruşinedze, stelele nu scîntăiadze, nici Galateea să luminedze [...]” (Ibidem, p. 137-138). Fragmentul e unul dintre acelea care, într-adevăr, merită „dezvelit” (ca să preiau cuvîntul lui Nichita Stănescu din Cartea de recitire); o „frumuseţe” demnă de antologii. Cantemir are mînă exersată şi îndrăzneaţă. Odată e patetic, precum mai sus, altă dată – sarcastic şi bîrfitor, ca în paginile despre măritişul Helgei cu Struţocămila, o nepotrivire dintre cele mai ridicole. Cămila cu „ghibul, gîtul flocos, pieptul, botioase genunchele, cătălige picioarele, dinţoasă fălcile, ciute urechile, puchinoşi ochii, suciţi muşchii, întinse vinele, lăboase copitele”. Helge cu „suleaştec [fin] trupul, cu albă peliţa, cu negrii şi mîngîioşi ochii, cu supţiri degeţelele, cu roşioare unghişoarele, cu molceluşe vinişoarele, cu iscusit mijlocelul şi cu rătungior grumăgiorul” (op.cit., 1, p. 138). Dar în oraţia de nuntă nu uită să insinueze că era „Ficioară nevastă, nevastă fecioară” (dezvirginată) şi că va naşte înainte de termen, la şase luni. În general lent şi stufos, din cauza mulţimii explicaţiilor pentru fiecare situaţie, Cantemir are, nu o dată, relatări cu ritm bun, alert, sugestive, ca atunci cînd îi spune Cocoşului Evropăsc (ambasadorului francez Fériol) cum îl vînează duşmanii: „potică necălcată, cale neîmblată, vale necercetată, vîrv nesuit, munte necovîrşit, cîmp necutreierat şi deal neîncungiurat n-au lăsat [...]. Aşe, cît a dzice s-ar putea, în ceriu de m-aş sui [aci pleacă de la două versete din Psalmul 139], acolo sint cîini, în fundul mării de m-aşi coborî, acolo sint dulăi, în munţi cotei, în dealuri copoi, în cîmpi ogari, în stuhuri sampsoni şi în tot locul fălci deşchise, guri căscate şi colţi rînjiţi” (op.cit.,2, p. 148). În lecturile mele mai vechi, mă cam încurcau parantezele cu „sentenţii”. Acum, ştiind aproape pe de rost cursul naraţiunii, le găsesc plasate oportun, pe deplin adecvate. „Împodobirea” cu ele a textului certifică, dă greutate observaţiilor alături de care sînt incluse (v. cuvîntarea Lupului).
        Cum lucra Cantemir? Bazat pe mărturia lui N. Tindal (traducătorul în engleză al Istoriei Imperiului otoman), Giorge Pascu (v. Viaţa şi operele lui D. Cantemir, 1924, p. 23-24) arăta că „se scula la 5 dimineaţă, lua o cafea neagră şi fuma un ciubuc după obiceiul turcesc şi apoi se punea pe lucru păn la 12, cînd lua masa de amiază. După masă făcea o siestă şi apoi relua lucrul păn la 7, cînd îl suspenda şi petrecea cu familia păn la 10, cînd lua masa de seară, iar la 12 se culca”. Lucra, aşadar, pe lumină, odihnit, într-o stare de maximă „trezvire”. Neîndoielnic, aşa va fi procedat şi la scrierea Istoriei ieroglifice, bucuros de fiecare reuşită, fie cînd „răzsufla”, fie cînd „topsica”, adică îşi uşura sufletul şi-i fixa în anamorfoze pe cei ce-l amărîseră. De ce a ales forma cunoscută? Pentru că (aşa cum credea lingvistul ieşean) „lucrurile personale se povestesc mai bine alegoric”, mai ales cînd zeci de întîmplări te determină să fii prudent şi suspicios.
        Istoria ieroglifică (operă tendenţioasă dar „adîncă”, încă radiantă, cu semnificaţii ce pot interesa actualitatea) evocă o diversitate de atitudini şi sentimente care acopăr aproape întregul evantai al manifestărilor umane: cumpătarea, înţelepciunea, simpatia („simbathiia fiica asemănării”), prietenia, loialitatea, invidia, frustrarea, ingratitudinea, „sicofandia” (delaţiunea), zavistia (intriga, pornirea spre ceartă), duplicitatea, viclenia, lăcomia, duşmănia, trădarea. Plus raporturi derivate din noţiuni cu valoare politică şi juridică: „dimocratie”, „tiranie”, „hirograf” (textul unui acord), „legămînt”, „legiuiri” etc. Tinerilor amintiţi la începutul articolului le-am zis că ar fi păcat să mai întîrzie a o citi. Şi le-am numit cîţiva cărturari şi poeţi care au făcut-o: N. Iorga, V. Pârvan, Sextil Puşcariu, Ştefan Ciobanu, Lucian Blaga, Emil Botta ş.a. „Lecţia” lui Cantemir? Dincolo de măiestrie, care-l face comparabil cu „manieriştii”, consecvenţa şi coerenţa, credinţa în dreptate şi în lucrurile scrise: să scrii pentru a rămîne scris, chiar dacă nu se întrevede nici publicarea şi nici „succesul la public”. Exemplul său (alături de al altui erudit, Hasdeu, sau de cel al lui Goethe), nota Mircea Eliade în Jurnal, i-a „dat curaj”. Închei, deşi sînt încă atîtea de vorbit în marginea acestei Istorii, a Divanului, a Hronicului..., cărţile în limba noastră.

                                                                                        Constantin CĂLIN