Tudorel Urian - Mărturisiri despre credință
Constantin Trandafir - În manuale, dicționare și enciclopedii (1)
Lucia Negoita - Traducătorul şi exegetul


                                Mărturisiri despre credință



        În primăvara anului 2011, la Strasbourg, am avut șansa să vizitez laboratorul (vorba vine, de fapt un vast imobil cu mai multe niveluri, cu lift interior, în care lucrează echipe întregi de cercetare) laureatului Premiului Nobel pentru Chimie, Jean-Marie Lehn. Din discuția purtată atunci cu marele savant mi-a rămas în minte un răspuns al lui, poate șocant, dar rostit cu o firească modestie, fără vreo urmă de orgoliu sau emfază, la o întrebare care mereu suscită interes atunci când e pusă oamenilor cu destine ieșite din comun: „Credeți în Dumnezeu?” Răspunsul lui Jean-Marie Lehn a sunat cam așa (după mai bine de șase ani nu mai sunt în măsură să îl reproduc literal, dar ideile sunt riguros acestea): „Eu sunt un om de știință. Dacă aș crede în existența lui Dumnezeu, mi-aș contrazice întreaga viață dedicată cercetării, pentru că știu exact care sunt procesele chimice care duc la apariția și perpetuarea vieții. Asta nu înseamnă însă că nu respect preceptele morale înscrise în Biblie, care sunt universal valabile și fără respectarea cărora viața noastră ar fi un haos.”
        Această confesiune, pe cât de intimă, pe atât de curajoasă, a unui savant, laureat al Premiului Nobel, mi-a revenit în minte citind foarte frumoasa carte a doctorului bistrițean Mircea Gelu Buta, Intelectuali îmbisericiți. Cum este lesne de dedus, chiar din titlu, din punctul de vedere al conținutului, cartea se află la antipodul confesiunii lui Jean-Marie Lehn, reproduse în prima parte a acestui articol. Ea este povestea atașamentului pentru ortodoxie al unor oameni foarte diferiți din punctul de vedere al pregătirii și al destinului lor, toți având în comun o imensă notorietate românească și chiar mondială. Iar exprimarea directă, fără ascunzișuri, a apartenenței la ortodoxie, uneori în contexte istorice cu totul speciale, echivala cu asumarea unor riscuri majore pentru cariera celor în cauză. Să ne gândim doar la anii de maximă prigoană religioasă din România primilor ani ai regimului comunist.
        Sunt rare cazurile în care Mircea Gelu Buta discută, el însuși, cu „mărturisitorii” cărții sale. Aceasta în primul rând pentru că cei mai mulți dintre ei au părăsit această lume înainte de nașterea autorului sau în primii săi ani de formare. Cu pasiunea și perseverența unui detectiv el caută însă în cărțile de memorii, în presa vremii, în interviuri date cu diverse prilejuri, în monografiile scrise de alții despre intelectualii de vază ai altor timpuri, dovezi despre atașamentul lor față de biserica ortodoxă. De la spovedanii smerite, până la asumări aproape solemne și întâmplări pilduitoare sau cu aer de anecdotă, formele de comunicare sunt multiple, dar toate stârnesc interesul cititorilor pentru că personajele în discuție sunt toate de primă importanță în istoria și cultura acestui neam: Regina Maria, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Maria Tănase, Petre Ștefănescu Goangă, Arta Florescu, Nicolae Secăreanu, Petru Groza, Ion Barbu, Constantin Brâncuși, George Enescu, Alice Voinescu, Ion Vianu, Florin Constantiniu. Asta pentru a nu mai vorbi de pleiada de înalți prelați, mitropoliți și episcopi, eroi ai unor întâmplări pline de tâlc sau amuzante, în care nu de puține ori câștigau cu puterea inteligenței dispute cu obtuzele autorități comuniste ale anilor ’50, declarat ostile Bisericii și fenomenului religios. În finalul cărții, autorul ia poziție în polemica dintre istoricii Lucian Boia și Ioan-Aurel Pop în privința tendințelor primului de demitizarea a istoriei și a culturii naționale. Simpatia lui Mircea Gelu Buta merge fără ezitare către rectorul Universității Babeș Bolyai și demersurile sale de scoatere în evidență a rădăcinilor istorice și culturale ale acestui neam. Din punctul de vedere al lui Ioan-Aurel Pop (împărtășit și de Mircea Gelu Buta), cărțile lui Lucian Boia se caracterizează prin multă superficialitate și o tendință de promovare a teribilismului, menite să-i aducă autorului o notorietate ieftină. De altfel, subliniază rectorul clujean, entuziasmul față de opera autorului Humanitas este mult mai scăzut decât cel al mass media și, implicit, al unei categorii de cititori influențați de acestea. Tonul polemicii este deseori sarcastic, afirmațiile sunt dure și, poate, discutabile, dar argumentele și fondul problemei merită urmărite cu toată atenția.
        Revenind la discuția de bază, trebuie spus că foarte multe dintre pasajele cărții au greutatea unor adevărate pilde de înțelepciune. Cu atât mai mult cu cât personalitățile implicate sunt nume de referință ale spiritului românesc și universal. Iată, de pildă, acest fragment dintr-o scrisoare pe care Emil Cioran i-a scris-o uneia dintre fiicele lui Mircea Vulcănescu. Scepticul filozof recunoaște aici o adevărată lecție de smerenie pe care a primit-o din partea gânditorului devenit martir al temnițelor comuniste: „Într-o zi când, într-un acces de furie împotriva a ceea ce numeam eu pe atunci «neantul nostru natal», îi spusesem că noi nu fusesem în stare să dăm lumii nici măcar un sfânt, îmi răspunse cu blândețea lui obișnuită care, de data aceea, lăsa să răzbată o oarecare vehemență: «Ar fi trebuit să vezi pe baba pe care am cunoscut-o eu într-un sat îndepărtat, ai cărei genunchi lăsaseră urme în pământul colibei ei de atâtea mătănii ce făcuse. Adevărata sfințenie n-are nevoie să se arate și să fie recunoscută»”. (p. 129, apud Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Humanitas, București, 1992, pp. 165-166)
        Și tot legat de Mircea Vulcănescu, o întâmplare cu Nae Ionescu din care se desprind clar contururile morale și stilurile de viață ale celor două personalități emblematice ale „Generației 27”. Povestește Mircea Vulcănescu, citat de Mircea Gelu Buta: „Odată a venit la mine pe când eram director la Vămi, prin 1936/37, să-mi ceară scutire pentru un automobil splendid, Maybach, cu dublu compresor, pe care îl adusese din Germania. Nu i-am putut răspunde decât stereotipul «Legea nu prevede asemenea scutiri» și s-a uitat chiorâș la mine, dar a zis, «Bine, nu e nimic!». A intervenit sus, la ministrul Cancicov, cu care era prieten, și secretarul general Cristu Simionescu l-a scutit, cu toată opunerea Direcției Vămilor”. (p. 131, apud Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu – așa cum l-am cunoscut, Humanitas, 1992, p. 71)
        Firește, textul despre credința lui Mircea Vulcănescu nu se putea încheia decât cu evocarea morții cărturarului, pilduitoare, plină de semnificații, în închisoarea de la Aiud, ca urmare a unei pneumonii pe care omul de mare candoare și una dintre mințile cele mai strălucite ale generației sale o contactase din cauza faptului că, dintr-un sublim spirit creștin, a stat întins pe cimentul ud pentru ca un deținut bolnav să se poată odihni pe trupul său.
        Toată cartea e plină de astfel de pilde, reacții și cuvinte memorabile. Multe dintre ele sunt știute fiind luate din cărți apărute de-a lungul timpului și multe dintre ele intrate în conștiința publicului de la noi. Meritul autorului este însă unul care nu trebuie neglijat. Acela de a fi pus laolaltă toate aceste povești pilduitoare și de a fi oferit cursivitate ideatică întregului. Așa se face că volumul dobândește, în cele din urmă, valențele unei mici istorii a ortodoxiei românești (mai cu seamă a celei din spațiul transilvănean), minunat ilustrată cu exemplele unor intelectuali sau artiști de mare prestigiu.
        Beneficiind și de o foarte rafinată prefață a pictorului și eseistului Sorin Dumitrescu, volumul lui Mircea Gelu Buta, Intelectuali îmbisericiți este o bucurie a minții și a sufletului.Un minunat prilej de răgaz în veșnica noastră alergătură fără noimă și o frumoasă pledoarie pentru redescoperirea valorilor spiritului, de care tot mai multă lume pare a se înstrăina în nesfârșita noastră tranziție spre nicăieri. Până la urmă, Intelectuali îmbisericiți este o carte menită să ajute cititorul să redescopere sensul și bucuria vieții.

                                                                                        Tudorel URIAN





                        În manuale, dicționare și enciclopedii (1)



        Premiul Național de Poezie i-a deschis lui Bacovia paginile manualelor; a fost un semnal pentru autorii acestora. Prin introducerea în cuprinsul lor, receptarea se va extinde, întrucît îi obliga pe profesorii și elevii de liceu, iar mai tîrziu și de gimnaziu, să-i cunoască opera sub aspectele ei generale și prin cîteva exemple. Erau pregătiți s-o facă? Mă refer, desigur, în primul rînd, la profesori. Majoritatea – nu. Motivele sînt multe: pentru că își făcuseră educația într-o vreme cu impulsuri semănătoriste și poporaniste, cînd Bacovia era „profund necunoscut”; pentru că exersau la catedră o altă tematică; pentru că aveau prejudecăți asupra unor curente; pentru că gustul le rămăsese în urma evoluției literaturii și artei; pentru că „materialele” pe care se bazau privilegiau numai ceea ce avea „un conținut patriotic, religios și național”; pentru că școala nu se sustrăgea propagandei, iar aceasta influențează concepția asupra lecturii. În fața unui atare abuz, cineva ricana astfel: „Ajunge să pui în versuri o năzdrăvănie căreia i se cere să fie «patriotică», pentru ca educația vitoarelor generații să fie asigurată: poezia e răspîndită prin cărțile de școală ale întregii țări [...]” . Ca și poeții, învățătorii și profesorii erau – bună parte dintre ei – contaminați de ceea ce autorul citat numea „ispita patriotică”. Cel mai clar, preferințele lor și țintele către care orientau sensibilitatea elevilor se văd în recitările din clase și de la serbările școlare. Selecția lor varia de la an la an și de la școală la școală, însă cercul autorilor era restrîns: Alecsandri, George Coșbuc, Alexie Mateevici, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, G. Tutoveanu, George Gregorian, Corneliu Moldovanu, Al. Stamatiad, I.U. Soricu; apoi, des, Ioan Nenițescu și, mult, Octavian Goga, Mircea Rădulescu. La serbări, repertoriile împleteau poezia patriotică și cea sentimentală. Elevii recitau ori cîntau: „Pe-al nostru steag”, „Moș Crăciun”, „Bardul latinităței”, „Pe sub fereastră curge-un rîu”, „Plînge Bistrița în vale”, „Cruce albă de mesteacăn”, „În pădurea înverzită”, „Un dorobanț” etc., uneori – s-a spus – fără a ști de cine sînt scrise. Cîtă vreme aceste criterii prevalează, poeți ca Bacovia, Blaga, D. Anghel, Tudor Arghezi sînt excluși din „cărțile de lectură”, poezia lor întîrziind – cum observa, relativ la ultimii doi, Lovinescu – să coboare „în masele cititoare”.
        Prima carte școlară care îi face loc lui Bacovia e Manual de literatură și limba română pentru clasa a VIII-a secundară de Al. Rosetti, I. Crețu și J[acques] Byck , unde-i încadrat în capitolul „Literatura actuală. Poezia”, împreună cu alți 27 de confrați , din generații și orientări diferite. Spațiul care i se acordă e de două pagini. Despre viața poetului nu se spune nimic, în afara anului nașterii, iar activitatea literară este rezumată în două rînduri: „G. Bacovia a scris Plumb și Scântei galbene, poezii de o atmosferă deprimantă. Laureat al Premiului național de literatură”. E citat poemul Plumb, cu următoarea adnotare: „Observațiuni. Avînd același titlu ca și volumul cel mai reprezentativ al d-lui Bacovia, poezia «Plumb» are un caracter macabru și creează o atmosferă tristă de obsesie, prin procedeul repetiției verbale”. După aceasta e citat „Plumb de iarnă” (Iarna, de-o vreme, mă duce regretul) și sînt formulate și alte „observațiuni”, la fel de succinte: „Prin aceleași mijloace elementare de sugestie, poetul ne redă senzația de pustietate a iernii”.
        Tot în 1935, Ștefan Pop și Paul I. Papadopol, „profesori în București”, îl includ în Carte de limba română pentru clasa VIII-a secundară, Ediția I-a, Ed. Cultura Românească. Aceștia îl așază alături de Blaga, Davidescu și Tudor Arghezi, despre care spun – însușindu-și o judecată a altcuiva – că aduc „«o atmosferă nouă, o ideație proprie și un talent autentic»”. În prezentarea pe care o fac poeziei, se observă totuși o rezervă similară cu a unor comentatori din deceniul precedent: „G. Bacovia are versuri care caracterizează, prin conținut, nu numai o personalitate literară, ci un întreg curent […], «dar care» prin expresiune rămîn în afară de marea artă”. Deși, în cartea lor, vorbesc de „estetismul” lui Macedonski (scriitor a cărui activitate „n-are ecou decît în cercul cîtorva credincioși”) și de „simbolismul” de la Vieața nouă, autorii nu-i leagă numele de nici una din direcțiile epocii. Bibliografic, ei sînt mai „la zi” decît Rosetti, Crețu și Byck, adăugînd la „volume ce pot fi cetite” pe Cu voi… (1930) și Poezii (1934). Proza nu e amintită.
        Al treilea manual în care intră Bacovia e Carte de limba română pentru clasa a VIII-a / Școalele secundare și similare, alcătuită de A.I. Bujor (profesoară la Liceul de Fete „Regina Maria” din București) și F. Ilioasa (profesor la Liceul „Sf. Sava” și la Seminarul Pedagogic Universitar București) , publicată, între 1935 și 1944, în șapte ediții. Manualul are două părți: una despre „Istoria limbii române” și alta despre „Literatura secolului XX”. Bacovia e plasat în capitolul „Literatura de după război”, împreună cu Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Nichifor Crainic, George Gregorian, Ion Pillat, Mihai Codreanu. Autorii par familiarizați cu omologările succesive ale criticii.
        Într-un subcapitol, ei se ocupă de simbolism, curent literar „transplantat din literatura franceză” , pe care-l privesc sub două aspecte: forma și fondul. Forma, respectiv inovația formală (versul liber), o exemplifică citînd din Ion Minulescu și Bacovia, iar fondul cu Ovid Densusianu, M. Cruceanu, D. Nanu, Tudor Arghezi. Din Bacovia au fost alese poeziile: „Decor”, „Lacustră”, „Amurg violet”, „Nervi de primăvară” (Primăvara…). Prima și ultima sînt comentate. Merită relevată o analogie din textul referitor la „Nervi de primăvară”: „Printr-un singur vers la sfîrșit, poetul ne modifică complet impresia, împărtășindu-ne simțirea sa: «Dar iar rămîne totul o lungă teorie». Ideea – arată Bujor și Ilioasa – este comună cu una din «Glossa» lui Eminescu («Toate-s vechi și nouă toate»)” . În ce constă „fondul” literaturii simboliste? Răspunsul bazat pe „teoria” lui Densusianu, sună astfel, nu tocmai clar: „Trezirea unei reflexiuni în suflet, alături de o stare de sentiment, pe cale de simbol”. Scurtă, prezentarea lui Bacovia are o remarcă interesantă (care denotă modificarea produsă între timp în percepția publicului) despre „efectul” poeziei sale în comparație cu cea a lui Minulescu. Lucrurile sînt aci bine cumpănite și exprimate pe cît de simplu, pe atît de convingător: „D. Gh. Bacovia este lucrător în același ogor al simbolismului ca și d. Minulescu […]. Și la d. Bacovia găsim, ca mijloc de exprimare a sentimentului, repetarea unor vorbe sau versuri; găsim și întrebuințarea versului liber. Însă efectul produs de poezia d-sale este mai adînc, mai puternic (s.m.). Ritmul vioi din poeziile d-lui Minulescu lăsau [sic!] o impresie superficială, fiind legată numai de muzicalitatea versului. Poezia înceată a d-lui Bacovia, prin repetarea cuvîntului, bate încă o dată și mai apăsat la poarta simțirii noastre, imprimînd mai puternic simțirea, pe care autorul o pune în acea expresie”. Legată strîns de simbolism, situația poetului – erau de părere autorii manualului – ar urma s-o decidă realizările celor ce vor reprezenta în continuare curentul. „Și aici începătorii [pionierii], dacă acest curent ar putea crea capodopere literare și ar aduce o reală înnoire, riscă să rămînă cu un rol istoric, cum s-a întîmplat cu romantismul”. La data redactării manualului, curentul – însă nu era tînăr – cum, probabil, îl judecau –, ci în faza de stingere. După război, mai solicitat va fi romantismul (în varianta optimistă).
        Deși discutat în manualele („alternative”, le-am zice azi) pentru clasa terminală de liceu, Bacovia nu va figura în Noul manual pentru bacalaureat de Constantin F. Niculescu, George Borneanu și Grigore Ernescu (Ediția III-a, Ed. „Cartea Românească”, 1936). Însă nu doar el lipsește; lipsesc Arghezi, Minulescu, Blaga. Dintre cei de-o vîrstă, aleși pentru respectivul examen erau Panait Cerna (la capitolul „Poezia filosofică”) și Octavian Goga (îmbătrînit în paranteza referitoare la data nașterii cu doi ani: 1879, în loc de 1881). Oricît ne-ar contraria, acele absențe sînt, din punct de vedere metodic, justificate: ca un scriitor să devină subiect de bacalaureat e necesară o perioadă de familiarizare cu opera sa (în primul rînd pentru profesori), iar validarea sa să fie cvasiunanimă. Bacovia va ajunge „canonic” abia în anii ’70.
        Intrarea în manuale sugerează atingerea unui anume nivel în receptare, dar nu spune totul despre felul acesteia. Cert, înseamnă – cum am precizat – extinderea ei. Înseamnă însă și o aprofundare? Întrebarea mă obligă la un ocol, la o paranteză mai amplă. Manualele n-au fost și nu sînt „pariuri critice”, precum cronicile de întîmpinare. Nici juxtapuneri de micromonografii. Oferă puțin, atît sub raport informativ cît și analitic, și nu totdeauna întru totul degestibil. Totuși, ele sînt „normativele” valabile într-un anumit moment. Scopul lor este să-i orienteze pe cei ce le folosesc și să le dea siguranță în aprecieri, mai rar să stimuleze curiozitatea față de lucrurile aflate dincolo de ceea ce propun. De ce se întîmplă asta? Chiar cînd menționează în (sau sub) titlu că-s „noi” , „revizuite”, „reaprobate”, cronologic nu sînt „updatate”; au limite (eventual și greșeli) ușor de sesizat de cei dinafara mediului didactic. Ele se fac simțite îndeosebi în gradul „deschiderilor”, în judecățile de valoare și în limbaj. Reticențele în alegerea numelor de citat și formulările plate (gen „Poezia […] e foarte mișcătoare”) dau la iveală rutina și prejudecățile. Iată un exemplu de balans în aprecieri și de rămînere în urmă (cu aproximativ un deceniu) față de mersul literaturii: „Literatura actuală are un caracter mai original. Multe din operele actuale sînt în contrazicere cu bunul-simț, cu logica, cu morala și cu estetica. Sînt însă [și] multe opere de valoare. Astfel în genul liric avem pe Nichifor Crainic cu «Darurile pămîntului», Ion Pilat [sic!] cu «Pe Argeș în sus» și «Biserica de altădată», Lucian Blaga cu «Poemele luminii», Demostene Botez cu «Povestea omului», Elena Farago, Emanoil Bucuța, G. Topîrceanu […]. În critică trebuiesc menționați: Mihail Dragomirescu și G. Ibrăileanu”. Punerea înainte a aspectelor negative e un reflex pedagogic general. Se voia ca lucrurile să fie despărțite categoric, direcția – indicată și de oficialitate – către care trebuiau să se îndrepte elevii fiind cea a „literaturii sănătoase”. Cu cîțiva ani înainte de apariția manualelor amintite aci, îndemnînd la citit („Citiți, copii! […] Citiți cărți bune”), un consilier ministerial avertiza că „Sînt lecturi care pîngăresc și ucid sufletul”. „Disprețuiți – le spunea el, la Radio, «școlarilor de curs secundar» – snobismul cucoanelor și esteților de cafenea, care nesocotesc frumoasa limbă și literatură românească, pentru ca să se înfrupteze din bolnăvicioasa și decăzuta literatură a bulevardului parizian. Disprețuiți romanul de senzație – alimentul literar al fetei de magazin și al mahalagioaicei sentimentale. Aruncați cu scîrbă și pastișarea pe românește a acestei școli de perversiune, care sub falsa pretenție de modernism, ascunde sterpiciunea ideilor și lipsa talentului”. În manuale, „modernismul” e descris ca un fenomen virulent și periculos. „Din nenorocire – se indignau Ștefan Pop și Paul I. Papadopol (acesta colaborator la Universul literar și la alte reviste) – un anumit modernism , exotic și sensual, a pus stăpînire pe scrisul românesc contemporan, creind, alături de marea și adevărata literatură – un fel de subsol publicistic, în care naționalul și moralul sînt complet neglijate, cuvintele nu sînt selecționate, îndrăznelile nu sînt dozate, cele mai sfinte sentimente sînt insultate, iar stilul este forțat cu ajutorul unei echilibristici speciale, cu totul străine de preocupările marei arte”. Intenția lor era de a-i ține pe elevi departe de acel „subsol publicistic”, drept pentru care voiau continuată „acea pornire nobilă [sesizată și la alți colegi] de a stînjeni întinderea nefastei literaturi [ce se manifesta îndeosebi în proză], prin măsuri personale, prin măsuri coercitive [în școală] și prin încurajarea celei bune”. „Este un imperativ al vremii”. Lupta cu paraliteratura n-a dus, însă, la consecințele așteptate (dovadă tirajele anumitor titluri și colecții din epocă). Nu „literatura nouă”, „modernă” a profitat de pe urma ei, ci în mai mult de un caz, literatura de factură tradițională. Poezia cel mai puțin! Manualele, așadar, nu spun totul despre receptarea lui Bacovia. Factorul ultim de care a depins l-au reprezentat profesorii. Cîți dintre ei îl vor fi „simțit”? Aflat în poziția de a-l preda, Perpessicius a remarcat că „lectura sugestivă a poeziilor – schimbă impresia” [de monotonie] și că „e necesar, p[entru] inițiere lirică, o pregătire biografică [el le-a vorbit despre „Drama biologică a autorului”], pregnantă, de la caz la caz; pitoresc, bohemă, suferință etc.” E îndoielnic că la fel procedau și alții, mulți. Raportate la o asemenea cerință, manualele – extrem de concise la capitolul date biografice – dezvăluie, mai de grabă, nu cît a fost acceptat, ci de ce nu putea fi înțeles prea bine poetul. De ce unii absolvenți au plecat din școli cu o imagine a sa parțială, deloc atașantă.
        Manualele la care m-am referit mai sus au circulat și în primii ani de după Al Doilea Război Mondial. Soarta lor s-a schimbat, după reforma învățămîntului, spre sfîrșitul anului 1948. Atunci presa a difuzat următorul comunicat: „Ministerul Învățămîntului Public face cunoscut că este interzisă folosirea manualelor școlare apărute în anul școlar 1947-1948 și mai vechi, chiar dacă ele au fost tipărite în baza unor aprobări date de minister, cu excepția acelor manuale care au o aprobare expresă de a fi utilizate în anul școlar 1948-1949”. Interdicția a provocat o criză a manualelor, care va dura mai bine de un deceniu.
        S-a mai vorbit, după această dată, de Bacovia în școală? Într-un episod din „Memorialul durerii” , Paul Goma a declarat că, în liceu, „din Bacovia [se învățau] doar Stanțe burgheze”. Afirmația sa nu mi se pare plauzibilă. Nu în Stanțe burgheze (stanțe de burg) se vede antiburghezismul poetului; plus că acestea sînt dificil de comentat. Opțiunea pentru volumul din 1946 al lui Bacovia ar fi fost o extravaganță, nu un act de conformism, cum a vrut să sugereze prozatorul.

                                                                                        Constantin TRANDAFIR





                                    Traducătorul şi exegetul



        Hispanistul Andrei Ionescu e om de o discreţie rară. Trebuie să fii un cititor devotat sau să ai vocaţie detectivistică să afli despre existenţa lui aşa-zicând cotidiană. Nici nu ştii dacă se cuvine să spui şi altceva decât despre ceea ce scrie şi publică. Dar vremea informaticii nu ne dă pace şi, oricum, e vorba de cel mai important hispanist în viaţă. Dar în zadar cauţi şi altceva decât ce i-a smuls cineva în România literară. Acum, la nominalizarea unui premiu pentru traducere, vine imboldul de a-i face o schiţă de profil, o simplă retratare ce poate deranja această discreţie a sa, dar poate fi şi un act de dreptate tardivă. Iniţial a ales limba română, a ajuns la italiană şi s-a fixat la iberici. Profesori de bună amintire: Tudor Vianu, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Iorgu Iordan. Faste i-au fost întâlnirile cu Nina Façon, Alexandru Niculescu, Mihail Berza, Alexandru Popescu-Telega, Valeriu Papahagi, Sorin Mărculescu. Angajat la Editura pentru Literatură Universală, apoi la Catedra de spaniolă a Institutului de Limbi Străine, e chemat de Dan Hăulică la revista Secolul 20, unde recenzează un roman de Alejo Carpentier şi traduce din proza lui Guillermo Cabrera Infante. Arta traducerii a învăţat-o ca redactor la versiunea românească a lui Don Quijote (tradus de Edgar Papu şi Ion Frunzetti). Despre sine, nu spune decât că a fost la Malaga unde a audiat (îl şi văd pe o bancă sfios-curios) pe Damaso Alonso, José Manuel Blecua. Palpită cuminte în prezenţa filologului comparatist Marcel Bataillon la Congresul Cervantes din Berlinul de Est. A participat tot cu discreţie, dar cu nume consolidat, la congrese şi simpozioane, ca membru al Asociaţiei Internaţionale a Hispaniştilor. Activitate didactică susţinută, conferenţiar, ulterior, profesor universitar emerit. Spune undeva cu oarece mândrie: „M-a pasionat latura lingvistică a filologiei, etimologia”. „În urbea asta v-aţi retras din freamătul bucureştean ca să lucraţi”. Zâmbet vag: „Am înaintaşi în Prahova, bunicul chiar de aici provine”. Robust, degajând o curiozitate liniştită şi o blândeţe a inteligenţei, parcă îndatorate, nu ştiu de ce mi-l evocă pe fragilul şi taciturnul G. Ibrăileanu, probabil după descrierea glumeaţă făcută criticului de Topîrceanu. Din cauza bunei cuviinţe, pare retractil, dar îl poţi găsi în cele mai reputate reviste literare din ţară. La prima vedere, mai demult şi într-un loc atât de izolat, m-am mirat cât de bine seamănă cu hispanistul şi etimologistul Andrei Ionescu. Cineva din Iaşi, foarte isteţ, care nu-l văzuse niciodată, i-a adus cea mai mare laudă când i-a fost prezentat: „Andrei Ionescu?! Aaa, domnul Borges!”.
        Fiind de pe meleaguri diferite, cititorul înfocat de reviste a luat prima oară cunoştinţă cu scrierile sale, cu o parte din studii şi articole publicate în Secolul 20, Gazeta literară, România literară, Luceafărul, Transilvania, Viaţa românească, Caiete critice. Cel mai atent a fost cititorul cu volumele compacte Scriitori spanioli, Scriitori latino-americani, Capitolul Borges în conştiinţa criticii din volumul Cărţile şi noaptea (Ed. Junimea, 1986), Arte poetice. Romantismul (capitolul Literatura spaniolă).
        Spun cunoscătorii că „dl Borges” din Carpaţi este cel mai reputat în traducerea şi comentarea marelui argentinian. Sigur, se plasează în clubul select al specialiştilor în Borges.
        Despre traducere în general s-a făcut noian de aprecieri, de la repudiere la supraevaluare. Nu intrăm în amănunte. Că au devenit clişee. Ultrascurt. Ele, tălmăcirile, nu fac o literatură, dar nu poate exista o literatură fără ele. Traducătorii de duzină compromit originalul, cei buni sunt cititori exemplari. Într-adevăr, din vechime Publilius Syrus considera că lecturile diverse fac traducerea aleatorie. Cioran punea această îndepărtare pe seama neputinţei de a „prinde” ambiguităţile originare. Nu-i putem evita pe Puşkin care a spus că „traducătorii sunt caii de tracţiune ai culturii”, pe Màrquez cu dictonul „a traduce este forma cea mai profundă de a citi” şi pe Saramago: „Scriitorii fac literatură naţională, iar traducătorii fac literatură universală”. Dar se ştie că traducătorii de elită sunt ei înşişi scriitori. Cât priveşte traducerea poeziei, trebuie neapărat să fii poet.
        Ne reamintim succint cum hispanistul Andrei Ionescu are două îmbietoare cărţi de vizită: Scriitori spanioli şi ceea ce a făcut în româneşte pentru opera borgesiană. Câteva cuvinte despre acestea. A tradus mult şi exegetul i-a consacrat zeci şi zeci de pagini, dacă amintim numai Borges şi intertextualitatea (de acord, pe bună dreptate, cu Cristina Hăulică), Borges şi cartea infinită, Borges, de la anacronism la simulacru, cuvânt înainte şi ample prezentări în ediţiile operelor traduse. Reputatul scriitor a creat un spaţiu unitar, reverberant, al întregii creaţii, „un fascinant mozaic”. El era convins că „toate lucrurile sunt date pentru a fi transformate în poezie”. Şi în continuare, vorbind despre sine, Borges crede că „orice experienţă trebuie să se transforme în poezie şi dacă am fi cu adevărat poeţi ne-am gândi că fiecare viaţă este frumoasă, chiar dacă nu pare întotdeauna. Până la urmă, însă, amintirea transformă toate lucrurile în frumuseţe. Asta avem noi de făcut, şi marele nostru avantaj este că nu putem îndeplini această datorie niciodată. Suntem totdeauna pe punctul de a o face”. Faimosul volum Poezii (2005) cuprinde piese din toate etapele creaţiei lui Borges, traducătorul şi prefaţatorul semnalând că activitatea lui literară începe şi se încheie cu poezia, că „toată opera lui literară este, în mod esenţial, poezie”. Poetul ultraist, barochistul juvenil evoluează cu forme noi de artă în cadrul tradiţiei, se clasicizează. Cronologic şi depăşind suspiciunea amestecului de genuri, de fapt marcă fericită a scriitorului, selecţia românească confirmă procesul lui de universalizare în acest fel, prin spargerea tiparelor convenţionale, crearea speciei mixte numite de el ficţiune, „invenţii eseistico-narative şi deopotrivă poematice”. Un spaţiu polimorf, între ludic şi fantasme lucide, evoluând spre un adevărat «teatru de semne», „spre ceea ce numim astăzi postmodernism”, adaugă Andrei Ionescu. Tonul meditativ se uneşte cu misterul elegiac: „trandafirul din grădina neagră în puterea nopţii / cel din orice grădină şi orice înserare, / trandafirul ce renaşte din uşoara/ cenuşă prin arta alchimistă, / trandafirul persanilor şi al lui Ariosto, / cel întotdeauna singur, întotdeauna trandafirul trandafirilor / tânără floare platonică, / arzătorul şi orbul trandafirilor pe care nu-l cânt, / trandafirul de neatins” (Trandafirul). Creaţia de maturitate deplină e, conclude eseistul nostru, o „literatură intertextuală de mare luciditate critică, în care natura şi scriitura se întrepătrund intim, şi manifestările ludice ale expresiei literare precumpănesc tot mai mult. O literatură autoreflexivă şi analitică, o literatură de idei în care seriozitatea metafizică a invenţiei ca descoperire, a expresiei autentic libere şi necesare, într-un cuvânt bucuria marii creaţii, liniştita expansiune clasică”.
        „Proză completă” traduc în tandem Cristina Hăulică şi Andrei Ionescu, prefaţează Andrei Ionescu. Mai întâi au fost cărţile din colecţia Top 10+ de la Polirom. Reţinem aici doar câteva cuvinte din prezentare, şi anume despre motivele „dublului” şi „metaforei”, duelului, oglinda şi masca, parabola palatului, despre daruri şi antihaos şi timpul care îmbogăţeşte versurile în concepţia lui Borges; spontaneitatea vieţii preferabilă erudiţiei uscate, literatura fantastică, unde nu există cronologie, nici istorie, oamenii trăiesc în timp sub specie aeternitatis. Cartea de nisip, proză completă (Polirom, 2015), e o antologie exemplară, unde în prezentarea semnată de Andrei Ionescu, se remarcă aceeaşi moderaţie, fluenţă şi perspicacitate. După ce prezintă Aleph, Relatarea lui Brodie, Cealaltă moarte, Biografia lui Tadeo Isidoro Cruz, continuă cu Ficţiuni: „Începând cu volumul Ficţiuni se poate spune că Borges a devenit conştient că, prin literatura sa «fantastică», ceea ce face în mod esenţial este să urzească simboluri. De atunci a rămas credincios temelor care îi definesc universul: ficţiunea, moartea, dublul, căutarea identităţii, limbajul, visul, metamorfoza, erudiţia. Un univers ale cărui coordonate rămân şi acum spaţiul labirintic şi timpul circular”.
        Se poate spune că volumul Scriitori spanioli este cel mai demn continuator al cercetării călinesciene, antecedent despre care Andrei Ionescu scria în 1968 şi 1969 în Analele Universităţii Bucureşti şi în Secolul XX. Studiile cuprinse în volum înlesnesc orientarea într-un spaţiu literar de mare originalitate după ce cititorul român a putut avea acces prin intermediul traducerilor. Cum menţionează însuşi autorul, cartea abordează aspecte esenţiale ale operelor unor scriitori de primă importanţă, de la Martorell, Cervantes şi Quevedo, la Machado, Unamuno şi Ortega y Gasset, până la, Eugenio d’Ors, Miguel Hernández şi Dámaso Alonso. Aici nu ne rămâne decât să apreciem anvergura intelectuală, subtilitatea demersurilor şi deschiderea perspectivelor referenţiale. Şi să vedem cum, de exemplu, comentariul lui Andrei Ionescu despre Martorell este edificator pentru întreg, pars pro toto. În primul rând este invocat Cervantes care a spus că romanul Tirante el Blanco este cea mai bună carte din lume. Tot hiperbolic îl recomandă Dámaso Alonso: „Este una dintre cele mai formidabile cărţi pe care le-am citit în viaţa mea”. Se alătură şi peruvianul Mario Vargas Llosa (roman „total”). Sunt convocaţi Menéndez y Pelayo şi, în treacăt, Martin de Riquer, Ramon Llull, Ramon Muntaner, amintiţi Boccaccio, ba chiar Flaubert şi Freud pentru a se reconfirma că prin exemplul romanului acesta Cervantes purcede la accederea modernităţii, că Tirante et Blanco se situează la frontiera dintre literatura cavalerească şi romanul care o depăşeşte, că, deci, Martorell e deschizător de drumuri, că fabulosul are un puternic suport realist, umorul se îmbină cu eroticul. Completează Andrei Ionescu: pentru a crea senzaţia fluxului liber al vieţii, permiţând personajelor să acţioneze nestânjenit, Martorell foloseşte o strategie narativă de mare rafinament, reuşind să fuzioneze perfect multiple planuri şi nivele narative ale realităţii: retoric, obiectiv, simbolic, şi să apeleze cu perfectă adecvare la cele mai variate registre stilistice, de la vorbirea cultă, elevată şi pompoasă a curţii bizantine la expresiile cele mai suculente şi picante ale vorbirii populare. Prin extraordinara lui bogăţie, exuberanţă şi flexibilitate, stilul lui Martorell prevesteşte marea sărbătoare a discursului literar care va fi peste un secol şi jumătate opera lui Cervantes”.
        Dacă n-ar fi o reacţie ulterioară şi numai pentru schiţarea unui portret, care se vrea să fie cât se poate de temperat, cum îi stă bine spiritului critic, Scriitori spanioli ar merita mai multe aplauze. Rămân imagine grăitoare celelalte volume de autor, antologiile, prefeţele şi postfeţele din cărţile traduse şi traducerile înseşi, cele din spaniolă în română fiind în număr mare, peste 25, dacă am socotit bine.
        Mai încoace, Andrei Ionescu traduce Carte de identitate de Juan Goytisolo.
        (Despre José Augustin Goytisolo, fratele lui Juan, Andrei Ionescu a scris mai demult, anume despre Paşii vânătorului. Poetul spaniol este recunoscut ca unul care trasează, mai sugestiv decât orice istorie literară, evoluţia poeziei spaniole de după război: „vrând să uite cele întâmplate, poeţii «celeşti» cred că a venit timpul să cânte lucruri «miraculos nesubstanţiale» dezgropându-l pe melancolicul şi sonorul prinţ al poeziei renascentiste, Garcilaso”).
        Carte de identitate a lui Juan Goytisolo, „excelent tradusă în limba română de experimentatul Andrei Ionescu”, cu vorbele unui critic al traducerilor, este primul volum din Tripticul Răului, o impozantă construcţie epică, originală prin diversificarea tehnicii narative. În prefaţă, traducătorul stăruie asupra formulei epice adoptate, mai ales tehnica muzicală a contrapunctului, asupra modului de abordare a noilor realităţi spaniole din anii ’60, precum şi tehnica punctului de vedere a unui personaj narator (fotograful Álvaro Mendiola, stabilit în Franţa şi întors să recupereze un adevăr), care ştie să ia distanţă faţă de realităţi. Astfel se obţine acea mult râvnită perspectivă nouă, estetico-autenticistă.
        Nominalizarea la care mă refeream are în vedere traducerea de către Andrei Ionescu a volumului Chipul tău, mâine de Javier Marias. Dată fiind apropierea în timp a traducerii, să ni se permită puţină zăbavă. Trilogia, apreciată superlativ de critica de pretutindeni, este o scriere despre încredere şi neîncredere, despre loialitate, o combinare de roman poliţist şi de roman psihologic. S-au făcut apropieri cum că pe alocuri aminteşte de jocul cerebral al lui Borges (mult tentant pentru Andrei Ionescu!), de „lirismul meditativ” al lui Proust şi de umorul negru al lui Pynchon. Traducerea lui Andrei Ionescu păstrează tensiunea romanului pe toată întinderea lui. Prima parte, Febră şi lance, o conversaţie dintre narator, Jaime , expatriat spaniol, şi un bătrân hispanist (sic) de la Oxford, ne plasează în timpul Războiului Civil din Spania şi în ariergarda celui de al doilea război mondial. Lumea e suprasaturată de îngrijorări şi porniri vindicative, acestea văzute din perspectiva actualităţii. Subtextual, domneşte conflictul dintre iubire şi ură, dintre adeziune şi respingere, încordare sporită de volbura serviciilor de informaţii. Bătrânul hispanist a făcut parte după al doilea război mondial din serviciul secret, cu scopul „interpretării” politice a lumii, al „traducerii” şi „anticipării” evenimentelor. Subtilă se păstrează problematica „primejdiei cuvântului”. Dans şi vis continuă peripeţiile lui Jaime Dezu, care lucrează pentru Serviciile secrete. Traducerea „prinde” descompunerea mecanismelor reflecţiei şi digresiunii, îmbinarea suspansului din romanului poliţist şi lirismul din romanul de dragoste. La fel şi modul imprevizibil, tensionat, cu scene de comedie neagră din ultima parte Venin şi umbre şi adio.
        Pe etimologistul Andrei Ionescu, comentatorul de faţă, fără să aibă cine ştie ce îndemânări în această privinţă, îl lasă la mâna specialiştilor.

                                                                                        Lucia NEGOIŢĂ