Tudorel Urian - Micile uimiri ale vieții
Constantin Trandafir - Amintiri despre cititori profesioniști


                                    Micile uimiri ale vieții



        Toată lumea îl cunoaște pe Horia Gârbea. Scund, afabil, tonic, optimist, veșnic jovial, cu zâmbetul pe buze. Amfitrionul ideal al oricărei întruniri scriitoricești, locvace și spiritual, având mereu la îndemână o glumă menită să destindă atmosfera și să asigure celor prezenți o confortabilă stare de bine. Poet, dramaturg, prozator, critic literar, Horia Gârbea le-a încercat pe toate în lumea literaturii, fără a renunța însă la o anumită marcă stilistică proprie, ușor recognoscibilă. Scriitorul Horia Gârbea seamănă, de multe ori, ca două picături de apă, cu omul Horia Gârbea și citindu-i creațiile literare, aproape că îi auzi vocea ubicuului amic.
        Așa cum, atunci când îl vezi pe omul de lume Horia Gârbea, ultimul lucru la care te gândești sunt marile probleme ale existenței, spleen-ul, generat de lipsa de repere și de valori a lumii contemporane, când îi citești poezia, trăiești sentimentul tonic, luminos al unor îmbinări de cuvinte care gâdilă în mod plăcut auzul, generează imagini, uneori suprinzătoare și produc în final o revelație cititorului printr-o schimbare radicală de direcție, față de cursul lor de până atunci. Totul se derulează ca o curgere lină previzibilă, a mașinilor pe o autostradă care se încheie cu apariția unei mașini pe contrasens. Dar fără ca această apariție insolită să conducă în mod vizibil la un dezastru. Ba dimpotrivă, dezastrul nu se produce niciodată în poezia lui Horia Gârbea. Este doar un mod de a brusca atenția cititorului, adormită de familiarele tablouri de existență cotidiană, care se succed toate în aceeași direcție, relatate în prima parte a poemelor.
        În termenii modelului ontologic al lui Mihai Șora, universul poeziei lui Horia Gârbea se situează aproape exclusiv pe suprafața sferei, în plan orizontal, neatingând decât rar, mai degrabă accidental, verticala reprezentată de raza sferei, nivelul de profunzime, lăcașul sentimentelor profunde, al trăirilor care marchează existența, al marilor valori. Altfel spus al rădăcinilor fiecărei ființe umane. De aceea, poezia lui Horia Gârbea, departe de a produce cutremure la nivelul conștiințelor, este un grațios exercițiu retoric, menit să dea o stare de bine cititorului. Ceea ce, în fond, nu este puțin lucru și nici nu pune în discuție statutul ei de poezie. Poezia există, mizele poetice pot fi diferite. Ceea ce nu place unora poate place altora. În plus, prozodia impecabilă îi conferă poeziei lui Horia Gârbea o altă mare calitate: se pretează foarte bine la a fi recitată în spațiul public, inclusiv într-o sală de teatru. Așa cum, se știe, există un anumit tip de poezie care trebuie citită, (re)gândită, analizată, recitită, uneori cu creionul în mână, pentru a fi pe deplin înțeleasă, există și un alt tip, de poezie destinată recitării în săli de teatru sau în cenacluri literare, efectele de lecturi potențând în mod clar calitățile ei. Poezia lui Horia Gârbea face parte din a doua categorie, autorul fiind un adevărat maestru al recitării propriilor sale versuri.
        Cel mai popular poem al lui Horia Gârbea, adevărat hit al întâlnirilor sale cu publicul, este cel intitulat Ceasornicarul. El este pe deplin reprezentativ pentru tehnica de construcție poetică a autorului, cel puțin la nivelul volumului Celălalt țărm: „(...) Am observat ceva bizar/ Privindu-l pe ceasornicar:/ Mă uit la frunte și la dește/ Și văd că nu îmbătrânește,/ Iar fiecare rid la el/ De trei decenii e la fel.// Chiar părul, altfel grizonat,/ De zeci de ani e neschimbat./ Nu pare nici mai cocoșat,/ Nici dinții nu i s-au stricat – / Același alb imaculat.// Odată-am prins a-l întreba:// De când te știu pe dumneata?/ Și mi-a răspuns cum se cuvine:/ De când te știu și eu pe tine.// Dar, lucru neobișnuit,/ De când îl caut, negreșit/ O dată-n an cum am vorbit,/ Nici eu n-am mai îmbătrânit./ Oglinda-n orice dimineață,/ Parcă-mi arată aceeași față.// Ieri, răsfoind niște ziare,/ Văd că nevastă-mea tresare/ Și-mi zice, arătând ziarul:/ Vezi? A murit ceasornicarul.” (pp. 57-58)
        Întregul poem are un son de romanță (cred că nu ar fi nicio dificultate să fie pus și pe muzică), curge ca o mângâiere până la ultima strofă, unde totul se schimbă, se întrezărește o slabă irigare existențială a textului și un spațiu gol de meditație după ultimul cuvânt al poemului. Chiar și așa, impactul în mintea cititorului nu este unul devastator, ci, mai degrabă, vag melancolic. Impactul poemului la lectură publică este în mod cert mai mare decât cel al lecturii intime, cu volumul în mână.
        Cam pe același plan de construcție se ridică semeț și poemul Monumentul. El se dezvoltă cu trecerea în revistă a ideilor avute pentru înălțarea unui monument, la nivelul unei comune: „când a fost vorba/ să se facă monumentul/ au zis/ ca în vârf să fie un vultur/ dar apoi s-au gândit că/ tot o să plouă odată/ iar în serile de februarie/ vulturul dacă e și din bronz/ va fi ca o curcă plouată// apoi au vrut să pună/ un solodat sau chiar/ un sergent cu un singur picior/ sprijinit în baionetă/ ca într-o cârjă/ însă dacă alegi un ostaș/ trebuie să pui pe soclu/ o femeie aproape goală/ care să-i întindă o cunună/ alegoria obligă/ și asta nu se putea/ școala fiind prea aproape// (...) așa că au chibzuit/ să pună mai bine o cruce/ o cruce simplă/ dar și-au amintit de ahmed/ care deschisese magazinul de haine/ și barul ahmed/ era atât de cumsecade/ învățase și limba/ o cruce poate l-ar fi jignit/ iar o semilună în mijlocul satului/ n-avea niciun rost/ doar o aveau pe cea de pe cer// când îi întreabă cineva pe oameni/ ce-i chestia aia din mijlocul/ satului vostru/ nimeni nu știe ce să răspundă” (pp. 27-28). Dincolo de faptul că acest poem eludează majusculele și semnele de punctuație, legea de construcție este aceeași cu cea care stă la baza poemului Ceasornicarul. Sunt expuse ideile pentru înălțarea monumentului și contraargumentele futile care au dus la abandonarea lor. Finalul este din nou pe contrasens, cu același spațiu deschis spre meditație, de această dată mai degrabă în plan umoristic, dându-se de înțeles că s-a optat pentru o abstracțiune, de tipul celor care au umplut orașele și satele în acești ani ai postmodernității triumfătoare, din care nimeni nu înțelege nimic. Cu siguranță, însă, și citirea acestui poem în public, cu intonațiile potrivite, poate produce minuni de receptare.
        Spre deosebire de poetul boem, sărac lipit, prost îmbrăcat, posedat de viziuni, mizantrop, cu fața distrusă de băutură și greață existențială, Horia Gârbea este un poet-saltimbanc, veșnic tânăr și ferice, care se simte între oameni ca peștele în apă și adoră să-și declame poemele în piața publică, fiind convins că reacțiile vor fi entuziaste. Un poet care se reîntoarce parcă la rosturile medievale ale poeziei, fără a scăpa din ochi, deseori ironic, toate meandrele postmodernității. Pe alocuri, Horia Gârbea este un Minulescu al vremurilor noi. Un autor care se citește cu plăcere, chiar dacă nu mereu este apreciat de toată lumea. Cel puțin declarativ.

                                                                                        Tudorel URIAN





                          Amintiri despre cititori profesioniști



        Încercasem cândva să scriu o carte (despre critici, istorici literari, teoreticieni, eseişti). pe care voiam s-o intitulez sonor Amplitudinea lecturii. Un bun scriitor şi totodată bun amic mi-a atras atenţia că fac o greşeală, că încă nu e timpul pentru aşa ceva (subînţeles: nu eşti tu acela…) şi subiectul e riscant, nu doar poeţii sunt genul iritabil. Am renunţat şi am dosit manuscrisul aşa de bine că abia de curând l-am descoperit, răvăşit, primitiv, probabil ar fi mai nimerit să-l aneantizez. Dar spiritul jucăuş mă îmboldeşte să preiau selectiv textele fără îmbunătăţiri de perspectivă şi de scriitură.
       
        Traseele istoriei literare
        Când am venit, în 1972, la Câmpina, la Liceul „Nicolae Grigorescu”, cam tânăr dascăl, în sala de consiliu profesoral l-am văzut prima oară pe Ion Bălu. Coleg, adică! Un domn înalt, suplu, cu sprâncenele frumos arcuite, faţă blândă, surâzătoare, ce mai vorbă lungă – un bărbat foarte chipeş. Îl ştiam din citite de prin 1970, publicase o carte care m-a cucerit: G. Călinescu. Eseu despre etapele creaţiei. Tânăr scrib, învăţăcel, la Ateneu şi la Viaţa Românească, citeam pe ruptele. O carte despre G. Călinescu (prima!) era o mană cerească. Aflasem şi ceva de prin culisele cărţii, că ar fi la origine teza de doctorat susţinută cu Şerban Cioculescu, întâmpinarea era vie, pro şi contra, cum e mai bine pentru un debut. Chiar îl auzisem pe Al. Piru mormăind. Că e debut, am aflat puţin mai târziu, atunci mi se arăta ca o construcţie a unui autor cu experienţă, curajos faţă cu o personalitate aşa de reputată, cum era G. Călinescu. „Eseul” e de fapt o monografie voluminoasă şi bine articulată, cu multă informaţie şi fără tentă hagiografică, din contră oarecum demitizantă în sensul bun al cuvântului.
        Imediat după volumul acesta corpolent, apăru micromonografia Cezar Petrescu (prozatorul era în felul lui „buştenar”, prahovean). Aici pune accent pe partea interpretativă a acestui scriitor fecund, „discursiv şi retoric”, mereu „în căutarea unei formule” […].
       
        Biobibliografia G. Călinescu (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, 685p. literă măruntă) e, ca să zic aşa, „monumentală”. Ion Bălu păşea pe traseul său cel mai înalt al istoriei literare şaptezeciste. Rezultatul unor ani în şir de scormonit arhivele în biblioteci […].
       
        De o râvnă rară, „călinescologul” se dedica acestei specii micromonografice, încât, la un moment dat, dădea impresia că nu vrea să lase în afară nici un scriitor român de talie superioară, virtuală bază a unei Istorii a literaturii române. În Marin Preda, 1976, exegetul se sprijină cu măsură pe câştigurile mai noi, cele structurale îndeosebi. Monografic deţine iarăşi întâietatea, dacă admitem – şi trebuie s-o facem – că studiul lui Mihai Ungheanu nu-i monografic. Realizează o lectură sistematică, clasificare metodică a temelor şi problemelor acestei opere. Arhitectonica, atât de straşnic urmărită, reflectată şi în sumarul-hartă, încearcă o ordonare şi clarificare mai mult decât didactică. Formulările titulare (Pluristratificare şi tonalitate polifonică, Gradul zero, Maieutica moromeţiană, Situaţie-limită, Scriitorul şi cuvântul, Discurs şi comunicare, Elemente aliterare şi aprecierea valorică) vor să anunţe interpretări originale, dar nu se îndepărtează prea mult de interpretarea „clasică”. În fond, monografia aceasta reuşeşte să fie o respectabilă privire sintetică asupra creaţiei unui scriitor de primă mărime. Şi monograful are darul articulării unui ansamblu, nelipsindu-i abilitatea analitică. E drept că pe terenul intuiţiilor critice se mişcă mai rezervat, dar, cum spun, ştie să introducă repere destinate să organizeze un material complex şi lunecos. Marin Preda se relevă ca o mare conştiinţă contemporană, un scriitor modern cu o gândire filosofică proprie pe care o încorporează în operă. Despre modernitatea lui s-a mai scris, dar autorul recentei micromonografii găseşte analogii de esenţă cu scriitori ca Faulkner, L. Durrell şi Camus. (În treacăt fie spus, raportările sunt cam numeroase: tragicii greci, Shakespeare, Beckett, Kafka, Malraux, Roger Martin du Gard, Hemingway, Şolohov, Mircea Eliade, Dos Passos, Sartre etc.). Reuşeşte să fie o viziune coerentă asupra operei lui Marin Preda. Ion Bălu distinge trei etape bine demarcate şi totuşi convergente. Întâia fază a povestitorului, a nuvelelor şi a Moromeţilor, se caracterizează printr-o subordonare faţă de de „stilul cu care se exprimă ţăranii, sau cu care scriitorul exprimă tema ţăranilor”, cum declară chiar Marin Preda. Începând cu Risipitorii, „tema povestitorului” îşi îngăduie independenţă faţă de operă, o mai fermă obiectivare, impunerea voinţei scriitoriceşti. A treia etapă debutează cu Delirul şi ar reprezenta evoluţia de la destinul unui singur om la destinul unei ţări.
       
        Nostalgia absolutului este un eseu monografic, dacă se poate spune aşa, consacrat lui Geo Dumitrescu. În afară de faptul că se determină profilul unui poet distinct (uşor idealizat), avem şi dovada că Ion Bălu trece mult peste calificativul de„lansonist” cu care a fost acreditat. Se vrea un istoric literar cu dicţiune nouă […].
        Se observă această voinţă de înnoire a limbajului critic şi în micromonografia Nicolae Labiş. De pionierat ar fi şi aceasta, întrucât lucrările lui Ştefan Bitan şi Lucian Raicu nu se încadrează lucrărilor care, cum zice definiţia, „tratează un subiect anumit din toate punctele de vedere”. Ne aflăm, fără îndoială, în prezenţa unui cercetător atras şi de actualitatea literară, şi cu dovezi ale penetrării analitice. Şi încă, cercetarea face parte din categoria acelora care stimulează dialogul, atât pentru că Nicolae Labiş deţine diverse elemente necesare unei controverse, cât şi datorită faptului că Ion Bălu doreşte şi ştie să provoace replica. Zelatorii tânărului şi nefericitului poet au găsit motive de nelinişte. Textul nu este panegiric. Bineînţeles, nici polemic. Se ştie demult că o personalitate adevărată nu este univocă, dimpotrivă ea se constituie într-o dramatică dualitate. În plus individualitatea lui Labiş, fiind în curs de închegare, apare şi mai mult marcată de antinomii. Ion Bălu dă la iveală şi citează numeroase exemple de ambivalenţă. Toate pornirile idilizante de până acum se vor simţi stingherite, în profitul imaginii autentice, deloc minimalizatoare.
       
        Viaţa lui G. Călinescu (Cartea Românească, 1981) e rezultatul acribiei cercetătorului faţă de figura marelui scriitor. Nu intru în amănunte, remarc aplecarea lui Ion Bălu, pe urmele eroului său, către narativitate. Captivant şi capitolul Călinescianismul („Locuinţa trebuie să exprime omul!”; „…spiritul meu rămâne iremediabil analitic”; Bucurie şi extaz; „Mi-am dat doctoratul erotic citind pe Petrarca şi Goethe”). Şerban Cioculescu îşi încheie comentariul său elogios: „remarcabilă, cartea lui Ion Bălu a surprins aproape integral proteica personalitate a celui ce se considera un mare frustrat”.
       
        În reputata colecţie de monografii a editurii Albatros apare şi micromonografia Lucian Blaga: Dimensiunile interioare ale personalităţii, poetul, dramaturgul, prozatorul, filosoful. Nici mai mult nici mai puţin, pornind de la această scriere Ion Bălu a publicat trei volume compacte la editura Libra. Sunt, spune şi autorul, trei scenarii, unul epic-biografic, documentar, altele – o biografie interioară: complexe psihice şi mecanisme sufleteşti, o istorie a evenimentelor spirituale, evenimente de excepţie şi întâmplări insignifiante sau insolite. Din acelaşi fragment: „Chiar dacă existenţa lui Lucian Blaga rămâne distanţată într-un timp trecut, iar opera lui într-un prezent continuu, oferindu-ne succesiv lecturii ceea ce s-a petrecut cândva, pe plan existenţial îşi păstrează aceeaşi incitantă forţă de seducţie, deoarece creaţia însăşi ne determină mereu să ne întrebăm cu neistovită curiozitate: cum a fost cu putinţă miracolul facerii? În acest sens, energia voliţională prin care Lucian Blaga a pornit la făurirea personalităţii sale rămâne exemplară”.
       
       
        În căutarea aticismului.
        Au observat şi alţii că Alex. Ştefănescu pare adult încă din primăvară, de la debutul din 1977 cu volumul Preludiu. Dezinvoltura lui e firească, o spontaneitate dobândită prin exerciţii metodice. Dacă mi-ar plăcea să mă exprim metaforic ori alegoric, aş exploata situaţia cu performanţele sportivilor sârguincioşi. Uşurinţa aparentă cu care scrie Alex. Ştefănescu este, pe lângă un dat (har), mai ales efectul unui travaliu de puţini încercat. Faptul că ne aflăm în faţa unui critic format nu înseamnă scutire de prospecţiuni şi incapacitate de evoluţie. Chiar şi acum, Preludiu are denivelări de peisaj care atrag […]
        Tonul de la început şi până la volumul Între da şi nu ademeneşte prin simplitate şi plasticitate, neşovăielnic. Lui Mircea Zaciu, de exemplu, i se arată cam didactice şi neconcludente însemnările cuprinse sub titlul Ce este nou în literatură? („Vetuste, pălite de timp”. Fără „apetenţă pentru o metodologie modernă de analiză textuală”). Gheorghe Grigurcu îi apreciază tocmai lipsa de morgă pozitivistă. Îi distinge şi lacunele la capitolul estimări […] Mă gândesc la unele atitudini curtenitoare (Nicolae Dragoş) şi la altele exagerat de maliţioase (Mircea Tomuş). Altfel Alex. Ştefănescu este un atent diagnostician, aproximează corect, se exprimă relaxat, fără prejudecăţi izbitoare şi maniheism strident. Ca probe, iată numai câteva mici fragmente dintr-o sumedenie posibilă: „Ion Gheorghe a avut întotdeauna un stil rudimentar, dar abia în ultimul timp a izbutit să-şi conştientizeze această limită şi s-o transforme într-o aptitudine, orientându-se spre teme care, prin însăşi natura lor arhaică, pretind o tratare în linii mari, sumare, de o monumentalitate naivă”. Sau: „În tradiţie ardelenească, el are o atitudine etică exemplară. Rafinatele vicii baudelairiene, plictisul, voluptăţile de interior îi sunt cu totul străine. Dacă poeţii de azi ar fi comparaţi cu personajele unui roman de V. Em. Galan, lui Ioan Alexandru i-ar reveni rolul neverosimilului personaj «pozitiv». El e un Făt-Frumos al poeziei, un poet atât de poet încât, în prezenţa sa, criticii se simt iremediabil critici. Într-un anumit sens, limbajul său e, într-adevăr, sacerdotal. Un statistician ar putea constata că lexicul său folosit diferă foarte puţin de cel al Cântării cântărilor”. În altă parte: „Dar poezia lui Adrian Păunescu nu este o poezie a vitalităţii, ci o poezie vitală. Aşezat pe scena condiţiei «de excepţie», Adrian Păunescu este în acelaşi timp autor, interpret, regizor şi uneori chiar public al pieselor sale”. În sfârşit, a se vedea încă modul propriu de a recurge la analogii: „Există oameni care vorbesc cu însufleţire sau râd în hohote numai din dorinţa de a simula o permanentă trăire intensă. Însă în simularea lor există ceva autentic şi anume tocmai nevoia de exaltare. Aşa se comportă, ca scriitor, şi Mircea Săndulescu: el vrea – intens, copleşitor – să scrie un roman cum nu s-a mai văzut şi vrerea lui reuşeşte să ne emoţioneze, ca încercarea unei păsări legate de a zbura”. Cum se întâmplă mai totdeauna, când Alex. Ştefănescu laudă nu mai reuşeşte să fie cuceritor în formulări.
        Manolescofilul e şi el, un răsfăţat al zilei. Are un „secret” al lui de a se face agreat (chiar şi de către cei care, pe faţă, se arată că nu-l suportă). Nu se ştie dacă e valabilă afirmaţia şi pentru cei respinşi la examenul Cenaclului prin corespondenţă. Ripostele primite până acum dovedesc şi de data aceasta că numai cei total neinteresanţi sunt trataţi într-un singur fel: ori prin tăcere, ori prin condescendente şi prieteneşti pupături. Pentru „întâlniri” în arenă cu alţi critici, se pot invoca şi alte nume decât acela al lui Nicolae Manolescu […] Dar trebuie numaidecât de adăugat că tânărul critic, în ciuda entuziasmului faţă de unii confraţi, nu se lasă înfeudat. Se poate oricând dovedi. Deocamdată, uzând de o mică stratagemă, să pornim chiar de la o distincţie făcută de însuşi autorul Jurnalului de critic. (Aviz amatorilor de răstălmăciri!). „Călinescu, care rediscută o literatură constituită, modernizează în limitele unei concepţii estetice clasice, în timp ce Manolescu, asumându-şi misiunea de a acredita o literatură in statu nascendi, clasicizează în interiorul modernităţii. La Călinescu ideile irump, stimulate de prezenţa, fie şi presupusă, a unor obstacole, ritmul lor galopant surclasează pe acela al gândirii comune. La Manolescu totul se desfăşoară ca un ceremonial, asemenea unei ape nevăzute, farmecul demonstraţiei pătrunde pretutindeni, măcinând în interior opoziţiile şi făcându-le să cadă de la sine. Călinescu declamă, Manolescu povesteşte”.
        Alex. Ştefănescu se ocupă, ca şi idolul său, de literatura în mişcare, dar, deocamdată, nu clasicizează integral, ci se află în faza „paşilor pe nisip”, alunecând şi sărind în căutarea de teren ferm, liniştit, senin, răcoros. Oaze mici se găsesc şi acum, dar până la Mecca cea mare se întinde, nesfârşit, deşertul. Remarcabil e faptul că se încearcă, încă de la început, ţitera apoloniană. La Alex. Ştefănescu, critic încă neconsacrat, dar deja format, totul se desfăşoară potrivit nodului gordian: rezolvarea energică, curajoasă, deşi se vede străduinţa da a asocia „radicalităţii” o consistenţă valorică, etapelor de asalt – momente de relaxare. Manolescu povesteşte, Ştefănescu conversează. Şi în alt înţeles decât cel de mai sus, el oscilează „între da şi nu”, între fragment şi construcţie, între practică şi reflecţie, între plasticitate şi rigoare […].
       

                                                                                        Constantin TRANDAFIR