INSPIRAŢIA ŞI MEŞTEŞUGUL



Cu memoria în lumea poeziei
       
        Sterian Vicol a împlinit acum o vârstă rotundă, plină de experienţe literare. Nu prea se ştie din ce motive declară că nu vrea să mai scrie, „sunt liber să nu scriu”. O fi vreo chestie de natură mistică ambiguă, de cochetărie insolită sau e o glumă care de regulă aparţine vârstei viguroase. Memoria lui Femios. Ielele şi elegiile lui Terian , volumul cel mai recent al poetului, apelează, cum spune titlul, la amintiri şi repetiţii, citări şi recuperări, recunoaşterea şi reproducerea stărilor din trecut. Femios, arhetipul cântăreţului, ar fi spus cuvintele trecute în epigraf: „Sunt inspirat de un zeu de sus / Dar mi-am învăţat singur meşteşugul”. Muzele lui Vicol sunt şi de sus şi din imaginarul colectiv (ielele), intră şi în relaţie cu meşteşugul care se produce prin efortul singular şi prin efortul relaţiei. Poetul nostru e un as al comunicării cu autori din toate timpurile şi de toate categoriile valorice. Mai am de citit o mie de cărţi, spune el, afişând o mare seriozitate, dar după cum scrie încă e numai o glumă.
        Ecourile/sugestiile vin de pretutindeni, prinse într-o voce recognoscibilă. Este el însuşi un efect mimetic. Să ne referim numai la cartea de faţă, unde sunt numite mai puţine modele, dar se resimt multe altele, în afară de „confraţi”, Ioanid Romanescu fiind cel mai preţuit (Trandafirul lui Ioanid, Cel care). Omar Khayyam îl inspiră cu rubaiatele lui, ale iubirii, vinului, dragostei de viaţă şi ale amărăciunii pentru destinul omului sub timp. „Elegiile lui Terian” vor să amintească mai evident de Elegiile duineze, alternare de momente fericite şi melancolice, candoarea, iubirea pătimaşă , solitudinea, tristeţea, simbolurile frecvente, trandafirul, inorogul, fântâna. Şi, rara avis, e trecut în epigraf şi Kahlil Girban, poetul libanezo-american, atât de răspândit (al treilea cel mai vândut autor din toate timpurile, după Shakespeare şi Lao Zi) şi atât de puţin cunoscut la noi. Sterian Vicol se recunoaşte în versuri ca acestea: „Sunt ochii îndrăgostitului / Vinul sufletului şi hrana inimii / Sunt un trandafir… / Inima mi se deschide la răsărit, / Iar fecioara mă sărută / Să mă aşez la pieptul ei”. E un hedonism aşa de intens, încât elegiile şi meditaţiile pălesc în faţa plăcerii de a trăi. Citez din Memoria lui Femios imediat după cei de mai sus, să se vadă mai bine traseul apropiat: „Adio, când pocalul se umple / cu vinul prea negru pân’ la buză, / un foşnet adie şi moare încet / lăsând cântecului spaţiu…” (Pocalul); „Când cobor scara în casa vinului, / versul se scrie aproape singur / frumos ca bluza purtată în adolescenţă / de poeta Ana Blandiana” (Casa vinului); „Beau inima vinului / cu frunza pelinului” (Inima vinului). „Ielele sunt ele, elele sunt / ielele, labirintul – nicăieri / sau oriunde, cămaşa lor aceeaşi… // Steagul vinului în bernă nu-i, / el flutură-n cuvinte şi în rochii / şi leagă vârful plopilor cu norii!” (Ielele, II); „Iubind şi biblia şi femeia nocturnă, / poetul scrie cu cerneală şi vin” (Fiecare vers).
        Trei identităţi se impun în cartea de faţă: ataşarea definitivă de obârşia ţărănească, fiinţa privilegiată a creatorului şi învăţăturile din casa bătrânului orb. Acestea din urmă sunt o replică la Ioanid, repetabilă. Cel mai mult mitologia proprie se urzeşte în satul natal, „ţinutul colindelor”, al copilăriei şi adolescenţei în special, cu personaje, obiceiuri şi toposuri fabuloase în toată simplitatea lor. Însuşi Poetul e un personaj miraculos, fiul stejarului tânăr din zodia Taurului, „copilandrul cel visător din Valea Zbancului”. Memoria le reactivează generic (ţăranul, decorul naturist) şi de cele mai multe ori individual: „Toţi ştiu, de la gemenii lui Amaru / şi fetele lui Târsoi, până la părintele / Palaga, mai mult, dascălii Zugravu, Stafie / Chiosa, Modiga, că Napalion , fiul satului, / trecea seară de seară, pe calul alb, de la via americană, de pe valea Zbancului, (vie altoită în genunchi de moş Dumitru), / Dincolo de pădurile de salcâm către casa / pe care voia s-o înalţe / în Costa mânăstirii (…) Şi atunci, satele din jur şi mai departe, / dincolo de Zoiţan, Goideşti, Gliganu, / Bâzanu, Râpa Zbancului, minunate / la nunţi şi la hore, flăcăi, copilandre // şi moşi uitaţi de Dumnezeu, se minunau / cum de Napalion, cel cu vie nobilă şi cazan de ţuică – un fel de dispărut, / neavând vreo legătură cu fuiorul bunicii Sanda” (Cazanul de rachiu). Poetul îşi supraveghează lumea când de la uşoară distanţă (amintirea), când din interiorul încă straniu de la curţile dorului, cu o abundenţă de semne originare şi metafore agreste: câmpia, dealul, pădurea de salcâmi, stejarii, sămânţa prolifică, drumul nisipos. Abundă şi locurile intimităţii familiale : ograda, casa, uşa, pragul, prispa. Şi dangătul clopotelor care uneşte cerul cu pământul. Dintre toate, Râpa Zbancului reiterează o stranie ambiguitate: „Râpa nu-i o groapă cum ar părea / la prima vedere; ea, Râpa Zbancului, / atârnă de cer ca un leagăn prin care / copii şi părinţi ating marginea lumii” (Sunetul apei). E un fel de Olimp invers, loc al petrecerilor şi întâlnirilor erotice, dar şi al cântecului. Ceva magic şi vital există în toate, stârnind contemplaţia, profunzimea dicţiunii şi elegiile puiului de stejar pe tema trecerii timpului versus elanul recuperator.
        A doua formă a identităţii e căutată în misterul creaţiei. Poetul scrie cu meşteşug de balerină dansând pe o terasă deasupra mării sau în altarul bisericii: „Cu fiecare vers şoptit de Dumnezeu / el, robul îl rescrie pe-o palmă de pământ / și cartea lui se va destrăma mereu / cum alcoolul în focul ce arde în cuvânt” (Fiecare vers). Scrisul vizibil se nutreşte din „mierea tăcerii” şi din sugestia desluşită în grădina cu îngeri. Poetul veritabil ne leagănă spre ceruri şi rămâne dependent de această „otravă” taumaturgică, plasându-se în mit sau în neant: „În curţile domneşti, în albe pridvoare / poeţii vor scrie în vis cum nisipul le soarbe poemele mai ’nainte de a fi / foaie străvezie tăiată dintr-un trunchi!” (Capcana); „Poezia e altceva, nu-i hangiţa cu / cănile de vin aruncat spre ziuă, nu-i, / e poate mama de cântec al stejarului / din vale, unde nu-s ziduri” (Mama stejarului din vale); „Fiara bolnavă înflorind regiuni, / la tine eu nu renunţ niciodată, / fiindcă, din când în când , nu / renunţ la scrisul meu de verde stejar” (Poezia).
        Un capitol întreg, Cartea de Duminică sau Râpa Zbancului, este consacrat legăturii dintre poezie şi cotidianul trăit şi imaginat de Sterian Vicol în lumea memorabilă a satului de baştină. Aici clamoarea tinde către un fel de ontologie a transfigurării şi către o ambiguizare a sacrificiului, unde se disting cele două tendinţe, una de eliminare din sine a sinelui, alta de mitizare a eului poetic. Pe de o parte, e o declaraţie a ataşamentului faţă de creaţie, pe de altă parte şi concomitent se proclamă edificarea geografiei poetice personale. Descriptiv şi evocator, vizual şi metaforic, notaţia e clară, cu tradiţia ei încă viguroasă în memorie: „Numai duminica scriu c-o lamă subţire, / numai duminica, fiindcă toate celelalte zile / pot fi ca nişte fecioare violate / ce-aşteaptă-n şir indian Râpa Zbancului // Acolo, celelalte zile, uneori melancolice, / strigau fetele lui Chirapont, la colibă, / să le arăt izvorul din ochiul cel orb / dar verde, atât de verde, de deasupra // Scriu numai duminica şi doamne, uneori, / dau lovitura cu vinul împroşcat / înflorind zăpezile şi dangătul clopotului / îngropat/dezgropat, şi el, în Cartea / mea de Duminică, numai a voastră!” (Cartea de Duminică).
        Sterian Vicol rămâne şi în acest volum un poet inspirat şi un meşteşugar atent.
       
Dosar de beatificare
       
        Pentru mulţi versificatori din vremurile recente, care nu-şi pun problema vocaţiei şi a culturii poetice, tema religioasă a devenit profitabilă prin însuşi prestigiul ei. Dosarul de beatificare semnat de Dan Vîţă nu conţine poezie evlavioasă, cum pare la prima vedere din titlu şi, înaintând în cuprinsul cărţii, din abundenţa evocărilor hristoite. Îţi vine să crezi că autorul nutreşte absorbţia în divinitate cu poemele sale. Dar însuşi „dosarul” e suspect, fiindcă are în primul rând o conotaţie birocratică, înregistrează, reţine documente, dar mai înseamnă că nu e cazul să dea curs unei cereri. Revendicarea e ludică şi eironul intră clar în funcţiune. Nu are nici intenţie adversă pioşeniei.
        Prima secţiune, Faza dieceziană, valorifică spiritul misterelor păgâne cu aspectele lor de vibraţie a pulsiunilor vitale, de narcisism modic, unde cultul trupului predomină: „trupul ei se propagă înainte de suflet şi lumină / mai repede decât privirile pe sâni strânse-n haită / albastru ca un reflector nuclear în zăpadă sanguină / plin de lupi trupul tău scânceşte şi se vaită // plin de lupi care s-au prăsit în lumină / ochii mei şi sânii tăi denunţă efectul cernekov / trupul tău gol dezvelit în somn strălumină / şi ţipă, pavel alexeevici, până la istov” (Efectul cernekov cu lupi). Nu-i erotismul joc steril de factură naturalistă, ci exaltarea dionisiacă a trăirilor extatice şi delirante, totul trecut prin predispoziţiile baroce, prin manierismul artei combinatorii, prin acumulările impresioniste ale imaginarului. Din multiplicarea perspectivelor rezultă, cu voie sau fără voie, un fel de spectacol suprarealist, „poemul iubirii”, când prin descrieri frenetice ale nimfei nude („apostatul liturghiilor păgâne ruşinându-ne”) sau ale hetairei care s-a iubit cu Diogene, când, de mai multe ori, „slobod şi licenţios”, când „beatitudinal” faţă de o tulburătoare „făt-frumoasă” („ea doarme goală o ating cu ochii şi-aş putea orbi”). Pe alocuri, nu poate fi trecut cu vederea efectul de artificiozitate produs de un „delir tehnic”, s-ar putea spune cu vorbele lui G. Călinescu.
        Dar să reţinem mai degrabă aerisirea cu duh autohton şi slav: „azi la Tecuci i-am văzut picioarele annei karenina / (mergea cu ele o petersburgă la gara imperială) /… în gară printre mujici beţi prinţi ivani norod de accident / levin şi lev îl aşteptau aristocraţi la tren pe Dumnezeu….” (Rusă ). Cu dedicaţie pentru Gabi Gherbăluţă şi Lev Tolstoi. O altă Rusă evocă „o noapte din moartea lui ilia ilici oblomov”, în care autorul se ceartă livresc, la o crâşmă din Odesa, cu Ivan Alexandrovici Goncearov. Erosul capătă şi rezonanţa demodată a bibliotecii, „lângă ea / şarmant autodidact cu trupul-manuscris”. De la iubirile poemofage, se ajunge la înaltă cinste acordată poemului „sfintelor altare”.
        Acest „poemhaus”, „poemalhus”, „poemagdala”, se articulează în capitolul al doilea, Faza roman(ă) (noul textament). Poetul amestecă texte laice, sacre şi apocrife toate provenind din trupul originar. În panegiricul „dosarului” sunt convocaţi duhovnici, cler, pelerini, călugări „textualieri”, ucenici caligrafi „şleahta de îngeri”. Metonimia preferată profan este „beregata” care dă glas cuvintelor înainte de „slovanghelie”. A se vedea conturul ferm al desenului: „ce miere sălbatică câtă moarte plânsă / jelită punere în / groapă a avut diavolarul păzitorul mulţimilor / l-au îngropat de unde / venise în hrubele cimitirului / Beregata / şi-acum cerul miroase a ceară şi-acum / cuvintele nebotezate îl strigă cu strigăt de-afară” (moartea lui anteion). Naşterea cuvântului precede vocea nescrisă şi anunţă începutul poemului. Dan Vîţă mizează pe o specială dibăcie combinatorie, alchimie plastică şi lexicală: „de după catapeteasma ochilor pândind / în mir de nard curat spăl picioarele cuvintelor asemenea / picioarelor ucenicilor şi le şterg de poemul cu / care m-am încins lepădându-mi hainele înaintea lor…” (spălarea cuvintelor pe picioare). Aglomerarea lexicală eteroclită este asumată. Poţi rămâne mut înaintea cuvintelor, dar printr-un proces iluminat-meşteşugit, textul capătă trup şi în stare de graţie se nasc poemele - „sfintele mele texte”.
        E o lume (poetică) insolită, repetabilă până la redundanţă ca stil, se vede că poemele sunt scrise-rescrise şi greu (şi nedrept) de prins într-un tipar. E o permanentă mişcare a contrastelor: biblic-profan, celest-terestru într-un regim dramatic-epicizant. În spaţiul imaginar mai des întâlneşte derizoriul şi moartea, dar şi „beregata” ambiguă şi revelaţiile alegorice. „Texistenţele” sunt, în definitiv, convenţii care resuscită viaţa ca fantezie, de aceea se întrevăd unele exibări retorice. În polifonia stilistică, evazionistă, excentrică poetul e mistic în toate, ludic şi discursiv, parodic şi histrionic, iluminat şi ironic, intertextual şi metatextual, suprarealist şi postmodernist: „Este greşită toată Teoria Respiraţiei şi în special / Cartea Inspiraţiei / aerului luat din afară pentru nevoile dinlăuntru / soluţia corectă este cealaltă / să scoţi tot aerul din plămâni / încet / fără grabă / fără zgomot / fără să tulburi somnul gardienilor de la mormânt / noapte de noapte să cari cu gura / cu înghiţituri mici / aerul / din puţul adânc al traheii până sus / pe pardoseala de mozaic a beregatei / încet fără grabă fără zgomot fără să tulburi /somnul gardienilor / noapte de noapte de-a lungul traheii / să scoţi tot aerul din plămâni / până sus pe pardoseala de mozaic a beregatei // (oricum vor scrie că ucenicii au furat cadavrul) (soluţia corectă este cealaltă întotdeauna).
        Dosarul de beatitudine al lui Dan Vîţă adună probe multe, pro şi contra, oferite în primul rând de Cartea Cărţilor, dar, cum se cuvine, rămâne un dosar deschis.

                                                                                        Constantin TRANDAFIR