Constantin Trandafir - ALERGĂTORII DE CURSĂ LUNGĂ
Adrian Dinu Rachieru - ROMANUL ROMÂNESC ȘI MERCURIALUL POLITIC
Constantin Călin - Fragmentarium bacovian (I)




ALERGĂTORII DE CURSĂ LUNGĂ



        Constantin Călin citeşte şi scrie despre Bacovia de aproape jumătate de secol. E o performanţă a exegezei autohtone, dacă avem în vedere că toată opera poetului se cuprinde într-o carte de vreo 500 de pagini. „E o saga a lecturilor mele din şi despre opera sa: sublinieri, reluări etc. N-ar fi o exagerare. De câteva decenii, în aproape tot ce citesc îl caut pe el”. Cât de modest şi discret este autorul, în cuvântul înainte de la Dosarul Bacovia III, Triumful unui „marginal” lasă să-i scape un semn de mândrie când vorbeşte de „Bacovia al meu de acum…” . Autorul are plăcerea specială să-şi destăinuiască tot timpul procedeele şi atitudinile, mai ales în (loc de) prefeţe şi postfeţe. Totuşi, atâta ataşament („îmi iubesc «personajul») nu s-a soldat niciodată cu encomioane sau cu minimalizarea contribuţiei altora, deşi nici în acest caz nu se lasă cucerit. Sigur, „Pentru a-ţi exercita meseria ai nevoie de câteva grade de distanţă”. Şi încă o depoziţie la care putem subscrie fără reţinere: „Afinitatea sau comprehensiunea se exprimă prin ton, iar tonul ales de mine, în speranţa de a fi clar şi accesibil, e unul narativ, pe alocuri de foileton ce se înlănţuie”. Dar erudiţia nu se poate debarasa de o aglomerare informativă, vizibilă în citări argumentative şi în subsolurile extinse, uneori pe o pagină întreagă. Cu aproximaţie, un sfert din volum se petrece la subsol. Cititorul avizat găseşte şi aici elemente narative, chiar mai ademenitoare decât în textul propriu-zis.
        Termenul exhaustiv se potriveşte perfect în cazul de faţă. Însă mai are, zice, zeci de întrebări cărora nu le-a găsit răspunsul. Acum, în Acolada a început un Fragmentarium bacovian, poate şi în alt loc scrie despre „personajul” său preferat. Tot din destăinuirile avidului exeget aflăm că receptarea a fost de la început un aspect care l-a preocupat în studierea lui Bacovia. E un procedeu care a ajuns la modă cel puţin de pe vremea Şcolii de la Konstanz şi a semnificaţiei din pictura lui Escher. Se înţelege că acestea vor să sugereze, pe de o parte, modestia autorului („nu vin de sus cu explicaţiile; vin de jos” spune bacovianologul nostru), detaşarea necesară, pe de altă parte pentru a evidenţia multitudinea „colaborărilor” în abordarea unui subiect, cum procedează, de exemplu, Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române. În Aproximaţii despre receptare, Constantin Călin începe prin a preciza că nu are, bineînţeles, o teorie proprie despre receptare, că oscilează între determinism şi relativism, că urmăreşte în receptarea lui Bacovia modul în care un „marginal” ajunge să triumfe. Din această perspectivă se apreciază „lucrurile mărunte”, situarea lui Bacovia în funcţie de schimbarea în timp a cursului valorilor. De aceea Constantin Călin preferă special să lege receptarea poetului de istoria epocilor prin care a trecut. „Naratorului” îi face plăcere să scrie despre „semnele veacului”, despre configuraţia anului 1916, anul debutului, 35 de pagini despre situaţia socio-culturală (şi a lui Bacovia) după Primul Război Mondial. Deschiderea cronicarului e şi mai largă, nu doar spre literatură, ci, de multe ori, şi către psihologie, etică, ideologie, nu de puţine ori către sociologie. Linia receptoare este, aşadar, cea decizională: „Receptarea e (…), în permanenţă, instabilă, oscilează: când e cu minus, când cu plus. Acul indicatorului «bate» când în sus, când în jos. Peste criteriile estetice intervin sentimentele faţă de autor (variabile după circumstanţe), relaţiile de grup literar («spiritul de cenaclu»), poziţionările ideologice”.
        Referiri se fac şi la metamorfozele critice care stimulează receptarea. Bacovia a beneficiat, mai mult decât Arghezi, Blaga,Ion Barbu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, de tipurile de critică tematică, antropologică, stilistică, semiotică, psihocritică, fiind citit prin lupa multor teoreticieni şi critici literari. În evoluţia orizontului de aşteptare, ecuaţia receptării a fost considerabilă. Mai are în vedere cercetătorul bacovian existenţa rectilinie a poetului, cu toate că acesta şi-a atribuit calificativul de „poet blestemat”, de „boem nărăvit”, care s-ar fi estompat după căsătorie; ţine seama de unitatea de ton, dar a provocat reacţii diferite; şi, în fine, remarcă abundenţa bibliografiei consacrate poetului parcimonios cu cantitatea, care, la o adică, prin exces, ar duce la banalizare. Dar, la încheierea acestui capitol, vine decizia: „Numele e metonimia perfectă a unei opere şi agentul ei. Cât rezistă el în conştiinţe, rezistă şi opera”.
        Cât mai mult ce e în legătură cu Bacovia, omul şi scriitorul, cade în atenţia cercetătorului, în primul rând dimensiunile valorice ale operei, apoi vederea „de la firul ierbii”. Tot ce ţine de aceste valori se constituie într-un drum între marginalizare şi triumf, cu toate că n-avem a face cu un poet care s-a plasat în centru, iar cât priveşte receptarea nu există o „bătălie” ca în cazul lui Arghezi. Marginalul, continuă biograful să explice cu sagacitate, stă în avangarda noului, e un «învingător» pentru care „figurat vorbind, soarele răsare de două ori pe zi”, dar triumf şi marginal se atenuează reciproc. Lumea (poeţilor) în care intră poetul este, desigur, eterogenă şi cronicarul întocmeşte un catalog cvasi complet al „sutelor de catarge”, sugestiv pentru multe interpretări. Un amalgam care formează climatul instabil, grupările, taberele, baricadele şi falangele, prieteniile şi animozităţile, angajaţii şi autonomiştii etc. Concluzia e că „macedonschianul” Bacovia, cam la fel cu Maestrul e pus pe tuşă şi, mai mult, el se aşează în afara arenei. Dar răsfrângerile influenţează receptarea, înainte de toate raportarea la Eminescu. Altminteri sunt câteva «etichete» individualizante, strict bacoviene, fapt cu deosebire rar, care indică un nume de top. Până şi titlul Plumb al primului volum contrastează cu titlurile răsunătoare ale confraţilor. Hotărât lucru, Bacovia nu a avut un spirit competitiv.
        Nu putea lipsi dintr-o carte aşa de complexă care, am văzut, se axează pe receptare, chestiunea publicului, a cititorului neprofesionist, prilej pentru autorul Dosarului Bacovia III de a aborda domeniul sociologiei lecturii aplicat literaturii din vremea lui Bacovia şi îndeosebi lui însuşi. Datorită noutăţii scrisului său, a solitarismului învederat şi a reducerii numărului de cititori, se poate spune că autorul Plumbului n-a fost şi nu este un beneficiar al lecturii, dimpotrivă, invers proporţional cu anvergura poetului. Un alt aspect al receptării îl reprezintă analogiile şi diferenţele. Balzac spune că operele de creaţie se nasc mai mult din contraste decât din asemănări, dar afinităţile, sincroniile sunt legale. „«Influenţa» e o metaforă, una care implică o matrice de relaţii (….) , toate având în ultimă instanţă o natură defensivă” (Harold Bloom). Lista conexiunilor întocmită de Constantin Călin în colaborare cu comentatorii bacovieni este amplă, având grijă tot timpul să se identifice diferenţa.
        „Scrupulozitatea e luxul la care nu renunţ”. Se vor mai găsi în carte detaliat şi pertinent despre cercul traducătorilor, despre rolul poetului în plastică şi în muzică, despre citarea, parafrazarea şi parodierea lui, despre superlativele atribuite, despre «încetăţenirea» băcăuanului ş. a.. Şi tot autobiograficul glosator spune aforistic: „Stăruinţa stimulează atenţia, dar sunt momente când o şi anesteziază”. Sincer şi modest, el ne scuteşte de efortul definirii taliei lui. Perseverentul autor are dreptate în mai toate autocaracterizările sale.
       
       
        Amplitudinea eminescologiei
       
        Ca şi în cazul lui Constantin Călin, se poate vorbi de abundenţa eminescologului Theodor Codreanu, dar aprecierea trebuie să se îndrepte, înainte de orice, nu către cantitate, ci către înţelegerea fenomenelor şi situaţiilor. Din această pricină nu voi spune decât că tot peste cinzeci de ani i-a dedicat poetului, în zece volume compacte şi în alte numeroase texte. Din acest punct de vedere, e pe un vârf foarte înalt al cercetării lui Eminescu.
        Recentul volum Fragmente despre Eminescu reuneşte o selecţie de notaţii, reflecţii, idei şi aforisme din volumele sale anterioare intitulate Numere în labirint. Cartea aceasta începe cu Fragmente la fragmente, care reiterează câteva mărturisiri, bune pentru a schiţa statura acestui om de aleasă cultură. Devoţiune şi abnegaţie: „fascinanta mea aventură eminesciană a început devreme, încă de pe băncile liceului, la Bârlad…”. Generozitate şi polemism: „Îmi place să cred că iubitorii lui Eminescu vor găsi şi fragmente capabile să incite la cunoaşterea «omului deplin al culturii româneşti» (Noica)”; „cu o «controversă» am început asaltul cetăţii Eminescu”. Se va găsi aici o istorie a cărţilor sale despre poet şi o imagine a relaţiilor cu diverşi eminescologi cu care a avut afinităţi elective sau polemizând cu alţii, fără mânie şi părtinire. Faţă de marele său „personaj” are perpetuă admiraţie, nici nu s-ar putea altfel. Intuiţie şi conexiuni: cheia de boltă a vizionarismului şi profetismului eminescian, arheul, e corespunzător Monadei leibniziene, modelului originar şi ideal al unui lucru (Platon), principiului fiinţei, cunoaşterii şi devenirii (Aristotel), sufletului lumii şi principiului vieţii (Paracelsus şi van Helmont) etc. O constantă a Fragmentelor lui Theodor Codreanu este convingerea că „Eminescu este măsura (homo mensura) regenerării României (…) Or, lupta împotriva lui Eminescu e subminarea din interior a fiinţei noastre…”. Subiectul acesta cu tentă naţională, precumpănitor, a stârnit aversiunea unora şi replica dată acestora de-o incisivitate rarisimă.
        Autorul Fragmentelor care era dedat deprimării şi visătoriei în prima tinereţe se descoperă în timp atins de un fel de negaţie metafizică a vieţii, care face loc ironiei şi mefienţei. Cred că-i o exagerare. Îl văd, s-ar putea să nu prind eu calea cea corectă, ca pe un amestec de molcomire şi vânjoşenie. Admiratorul unor persoane de categorie uşoară nu se sfiieşte să fie rezervat faţă de Maiorescu, într-o vreme, pentru ca apoi să-şi îndrepte poziţia. Rămâne la preferinţa pentru atitudinea lui Caragiale comparativ cu cea a lui Maiorescu. Obiecţiile faţă de cartea de raft întâi a lui Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, rămân în picioare.
        Observaţiile modelului cosmologic eminescian, pornind de la cartea Ioanei Em. Petrescu, alcătuieşte temelia propriilor observaţii într-un „adevărat microstudiu”, după calificarea autorului însuşi. Deşi cei doi autori se află şi în contrazicere. Cum este aceea că repetiţia şi simbolul îl dezamăgesc pe poet („Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol”). Aşa îşi explică Theodor Codreanu faptul că gândirea lui Eminescu nu este mitică, ci stilistică, că eul eminescian nu se reintegrează în cosmos, ci este deja integrat. Şi de aceea nu este un „romantic” cel care aşa se socotea. Dar poetul nu este recitabil, după cum nu-i nici traductibil, nu-i retoric ca Byron sau Hugo, ci asemenea lui Caragiale refuză tiradele. Interesant e că Theodor Codreanu îi alătură pe ce doi scriitori ai noştri până la a nu mai omite marile deosebiri. Asta, în aparenţă, căci în realitate nu putea să nu vadă cele două extreme complementare ale spiritului românesc.
        Polemistul se luptă încă înainte de 1989 cu postmodernismul, în numele „transmodernismului” despre care a scris o carte. Mihai Ungheanu afirma că Svetlana Paleologu Matta, Theodor Codreanu, Mihai Cimpoi au deschis o nouă etapă în valorificarea patrimoniului eminescian, ceea ce criticii „postmoderni” nu admit cu nici un chip. Postdecembrismul ar fi înmulţit această faună ignară, „antieminesciană”, „antinaţională”. Totuşi sunt cazuri ciudate care ilustrează ascensiunea postmodernismului, despre care Umberto Eco (oho, „rădăcini homerice”!), Roland Barthes, Jean-François Lyotard, Gianni Vattimo, Ihab Hassan, Guy Scarpeta, John Bart, Matei Călinescu etc. au o părere chiar bună. Însuşi Bacovia e recitit şi prin lentila postmodernă (Cristian Popescu, Ion Bogdan Lefter), ca să nu mai vorbim de poeţi, o droaie, care prizează postmodernismul.
        Războinicul cu încă unele accese de melancolie continuă să se confrunte cu internaţionaliştii şi după 1989, noii potentaţi. Pentru patrioţi şi pentru basarabeni Eminescu apare din ce în ce mai important. În ianuarie 1990 pentru prima oară, după patru decenii, poetul este sărbătorit cum se cuvine. E prea devreme să se bucure eminescologul, mai ales că încă de pe acum observă deraieri patologice: lumea ar fi „suprasaturată” de Eminescu, „inflaţia Eminescu” e catastrofală pentru cultura şi pentru învăţământul românesc. Ceea ce va mai urma în acest sens va avea efectul unor lovituri de buzdugan, care sunt atenuate de cărţile unor bravi eminescologi şi de exegezele codrene de la Modelul ontologic eminescian, la Mitul Eminescu şi până la Eminescu incorect politic. În afară de cărţi, au continuat, paveze de apărare, aniversările poetului, simpozioane, dezbateri, comunicări, teze de doctorat…
        Atractive şi pline de învăţătură sunt analogiile, de unde să reţinem câteva. „Dintre moderni, poate că Rilke îl mai egalează în intraductibilitate pe Eminescu” . Şi o apropiere-depărtare: Rimbaud s-a ales cu „dereglarea simţurilor” şi a părăsit poezia, Eminescu cu „organele sfărmate” a continuat până la sfârşitul său tragic. La Blaga destinul creator e o dezvoltare a cugetării eminesciene că în fiecare om se încearcă spiritul universului. Şi o comparaţie mai „intimă”: „Norocos Bacovia de a fi avut parte de o soţie dăruită grijilor casnice: Agatha Grigorescu-Bacovia. Ceea ce i-a lipsit lui Eminescu. În schimb, autorul Luceafărului a avut o clipă de iubire care i-a lipsit lui Bacovia, cel lecuit de iubirea-pasiune încă din adolescenţă, ca şi cum ar fi fost dominat de un «complex» la antipodul celui trăit e regele Lear: dorinţa de a fi iubit şi la adânci bătrâneţe. Din acest punct de vedere, Bacovia e mai apropiat de bântuitorul «complex Hamlet» care a dus la ceea ce s-a numit «complexul Ofelia». La vârsta lui Eros, el se simte dăruit lui Thanatos, la care însă nu are acces: «Şi tare-i târziu / Şi n-am mai murit»”.
        Să menţionăm că Theodor Codreanu este autorul unui remarcabil studiu, Complexul Bacovia.
        Fragmente despre Eminescu e o carte-răsadniţă, de unde pot creşte sugestii pentru alte fiinţări. Pentru că reprezintă un spectacol de cunoştinţe docte transmise colocvial.


Constantin TRANDAFIR







ROMANUL ROMÂNESC ȘI MERCURIALUL POLITIC

        Recomandând, pe lungimea câtorva decenii, o improbabilă grevă lirică, Cioran ne asigura că doar proza impune o literatură în circuitele globalității. Evident, într-o cultură poetocentrică (cum e, indubitabil, a noastră), sfatul nu putea fi urmat, chiar dacă, în anii din urmă, năvala la roman, pe suportul grafomaniei în floare, e un simptom vizibil. Toată lumea vrea să scrie roman și putem proba afirmația invocând, de pildă, numele unor „dezertori”, faimoși poeți optzeciști (Vișniec, Cărtărescu, Gabriel Chifu, Radu Ulmeanu, Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu, Emilian Marcu ș.a.) cochetând cu „genul tărăgănat”; și cu bune rezultate, să recunoaștem. Încât un examen sociologic, cercetând contextul, ar fi binevenit, credem, deslușind tendințele și inventariind efectele.
        Să observăm, fie și în treacăt, că romanul nu se iveşte într-un ghetou estetic. Presiunea contextului influenţează nu doar recepţia, ci şi creaţia. Soarta romanului în segmentul postbelic (comunizant), după eflorescenţa interbelică, e probatorie. Gestul scriptural suporta un şir de restricţii (mergând până la autocenzură/ cenzura în amonte) şi funcţiona defulatoriu, prin esopism, „şopârle” etc., ca un „sistem de supape”. Epidemia romanescă a „obsedantului deceniu” era o producţie de „deconspirare”, livrând jumătăți de adevăr, căutată cu aviditate, prizată de marele public. Concurentă Istoriei, defrişând spaţii necercetate, literatura justiţiară (așa-zisa proză „de curaj”) a consacrat o reţetă, căzând în schematism: un conformism confortabil şi un epigonism productiv, întreţinând – în multe cazuri – o deloc pioasă confuzie: cea care valoriza prompt succesul de piaţă, eclipsând literatura înaltă. Or, legile succesului transcend deseori factorul estetic, depinzând primejdios de fluctuaţiile circumstanţelor, de meteorologia politică, îndeosebi. Situaţia aminteşte de elogiile umflate ce au însoţit creşterea literaturii noastre „noi”, invalidate ulterior. Deosebirile sunt, însă, flagrante; impunitatea anilor ’50 desfigura perioada interbelică, terorismul cultural al dogmatismului învederându-se prin relevanţa unor studii de patologie literară. Se căuta obsesiv MODELUL, sacralizat prin sancţiunea „centrului”, pus imediat în circulaţie şcolară; presiunea modelului canonic, impermeabil, marginaliza valorile ne-canonice, „negative”, fără a supravieţui unui foarte îngust segment temporar, cu mari răsturnări pe harta literaturii, cum lesne se poate constata retrospectiv. Critica timpului a gândit şi ea pe termen scurt, rămânând documentul unei realităţi istorice şi estetice rapid perisabile. Vrem a spune, concluziv, că independenţa literaturii de un anumit spirit al epocii este iluzorie.
        Romanul, fie el oportunist, subversiv, disident, evazionist (ca să preluăm schema lui I. Simuţ), trebuie să rămână credincios marilor teme. Să poarte coloratura de epocă şi să capete, prin lectură / interpretare, sens, închegând un destin. Sau, cum spunea Virgil Tănase, sumedenia de întâmplări să câştige un „gust de necesitate”, impunând prin verosimilitate. Din păcate, două hibe (capitale) urmăresc, la noi, destinul acestei specii majore: voluptatea stilului (metaforita), ispitind multe condeie şi localismul (mulţumit a oferi cazierul epocii), lipsit de distanţa trebuitoare pentru a palpa marile teme. Plus păgubosul maniheism. În pofida strădaniilor (individuale, mai cu seamă), a eforturilor financiare (susţinând, vai, strategii de grup), traducerile, câte sunt, raportate ca mari succese, nu au ecoul scontat. Incisivul Mihai Sin încerca o explicaţie (v. Marea miză, Ed. Nemira, 2008), supunând fenomenul epic autohton unui veritabil rechizitoriu. El identifica simptomele: sincronizarea ca mimetism (la nivelul tehnicilor narative), inautenticitatea, „dialogul subaltern”, carenţa de Universalitate. Doar promovarea în bloc, credem, ar putea reprezenta o cultură, nemulţumindu-ne cu succesele izolate, zgomotos afișate, fără impact dincolo. Deocamdată, internaţionalizarea întârzie. Dacă în „industria” filmului am devenit vizibili, în roman, în pofida înghesuielii, doar „expatriatul” Mircea Cărtărescu şi-a tăiat, pare-se, vad. Să fie România „ţara cu un singur scriitor”? Şi dacă fostul poet, considerat „locomotiva generaţiei” (cf. Dan C. Mihăilescu) a reușit, nu ar fi de dorit să „tragă” după sine şi alte nume, sprijinindu-şi confraţii, ieşind din provincialism şi minorat? Chiar cultură mică fiind (un alibi de largă folosinţă, de fapt), ambiţia de a scrie cărţi mari ar trebui să rămână ţinta oricărui creator, descoperind pe cont propriu „zonele cu plancton” (vorba regretatului Al. Muşina). Ştiind că romanul rămâne un teritoriu de cucerit, cum îndemna „pionierul” Liviu Rebreanu...
        În rest, europenitatea noastră cu năbădăi, convoiul de frustrări şi obsesii în siajul „nobelabilităţii” (după formula lui Ion Simuţ), folcloristica de cafenea umflând capricioasa listă a eligibililor ş.c.l., întreţin zarva. Şi împiedică lucrul concret, palpabil, temeinic. Confirmându-l, peste ani, pe D. Drăghicescu care ne aşezase sub „pecetea neisprăvitului”.
        Până la urmă, întrebarea de neocolit priveşte, însă, soarta cărţii. În plină bulimie / asfixie informaţională, captivi ai societăţii mediatice, ne putem chestiona, deloc inocent, cui mai comunică azi literatura. Iar răspunsul (ştiut) e descurajant, „analfabetismul TV” fiind contagios.
       
                                                                              ***
        „Fractura” decembristă şi faliile generaţioniste, întreţinând apetitul belicos şi darwinismul cultural, pe suportul unei reale, totuşi, continuităţi (oricât de contestată ar fi), obligă la o permanentă revalorizare. Chiar intervalul comunizant poate fi (şi trebuie) etapizat; după o primă fază, a realismului socialist, a dogmatismului feroce, a urmat „mica liberalizare” şi, apoi, o eşuată autarhie triumfalistă. Poate fi literatura acestei perioade refuzată „în bloc”, integral detestată, suportând un blam generalizat? Poate fi scrisă istoria ei fără o percepţie contextuală? Putem prelua, inerţial, ierarhii osificate sau, acceptând fireasca declasare a valorilor, sinuozităţile recepţiei, cota fluctuantă, înghesuim în tomberoanele literare, fără necesara „revizitare”, fără putinţa unor analize totalizatoare, nume grele altădată, autori culpabilizaţi, defăimaţi, retrogradaţi, „expiraţi” etc., unii „plecaţi” dintre noi şi uitaţi? Sunt valori definitiv scufundate? Să nu uităm că, în epocă, meritele unor scriitori importanţi, înfruntând vitregia circumstanţelor, n-au fost doar literare. Că, în comunismul „dinastic”, au „funcţionat” două ierarhii, iar „mitul situaţiei ireversibile” părea a bloca orice şansă de primenire / radicalizare, în condiţiile unui regim consolidat pentru „eternitate” (vai, provizorie). În fine, dacă literatura reţine textul, nu contextul, opera poate izbăvi omul (credinţa lui G. Călinescu), făcându-i uitate păcatele ideologice şi morale? Sau măsluind adevărul biografic? Dintr-o literatură infectată, alterată ideologic, supusă dirijismului, cu tematici obsesive, de rază localistă, nu putem alege nimic? Doar „un munte de deşeuri”, doar o gaură neagră ar fi „recolta”? Iar epoca postdecembristă, atomizând viaţa culturală, ar fi „momentul zero”, startul unei noi literaturi, aruncând în neant zestrea, adică scriitori şi cărţi, prilejuind, altădată, o risipă adjectivală?
        Evident, o discuţie onestă presupune / impune o înţelegere integrativă a fenomenului literar, cercetând şi „viaţa externă” a operelor. Fiindcă metabolismul literaturii nu poate fi examinat ca istorie „pură”, în afara contextului ideatic (ideologie, mentalităţi, tradiţii), cu deosebire într-o realitate literară anormală, virusată ideologic. Şi în care literatura, devenind o instituţie, îşi arogă, surdinizat, „rosturi compensatoare”, scriitorul fiind un cumulard de roluri. Nu doar legile misterioase ale creaţiei, ci însăşi comunismul ca epocă încă „misterioasă”, vehiculând ficţiuni ideologice până la a crea acea „suprarealitate”, în termenii lui Alain Besançon, obligă la investigaţii „arheologice”, reconstituind ambientul politic şi descoperind cifrul epocii. E adevărat, presiunea politicului, prin bruiaj ideologic, tenace, eficace, cu mici pauze (relaxante), a impus replieri; dezvoltându-se reactiv, răspunzând la interdicţii, organismul literaturii, productiv, defensiv şi inventiv a găsit strategii de supravieţuire, chiar dacă, sesiza Mircea Martin, rolul Puterii (asupra textelor literare) a fost supralicitat. Oricum, „duşmanul comun” a consolidat solidaritatea scriitoricească, precară, altminteri. Dar esteticul, observăm, rămâne o funcţie de context. După furibunda şi primitiva ideologizare, sub pecetea maniheismului utopizant, reintrarea în estetic a condus, sub presiunea autonomiştilor, la un alt exces, impunând „valutarea estetică” (cf. Răzvan Voncu). G. Călinescu, admiţând, desigur, rolul criticului ca subiect ordonator în câmpul axiologic, atrăgea atenţia că „o critică estetică pură nu există”.
        La un examen retrospectiv, cercetând mişcarea prozei şi seismele prozastice, constatăm că multe titluri, forţând miza politică, s-au bucurat de un imens succes. O percepţie corectă ar cere „refacerea contextelor” (recomandare stăruitor invocată şi, din păcate, rar urmată), judecând „la rece” dacă a fost vorba de o primire supraapreciativă, de „abuz” axiologic tacticizat şi dacă azi, discreditată, producţia romanescă în cauză, „expirată”, trebuie supusă deratizării, aruncată la coşul istoriei literare. Iar autorii, trataţi persiflator, împinşi într-un ritual al iconoclastiei, pentru a face loc noilor veniţi. Negreşit, fenomenul revizuirilor intră în normalitatea metabolismului cultural. Din păcate, prestigiul literaturii s-a prăbuşit, piaţa e saturată, existând chiar – se plâng însuşi romancierii – „stocuri toxice”, interesul public a diminuat. În contextul acestui „dezinteres democratic”, mai pot fi recuceriţi cititorii? În plus, dacă e să-l credem pe N. Manolescu, după 2000 – spunea criticul într-o recentă „panoramare” – nu prea putem vorbi despre „o literatură adevărată”. Exceptând „supraviețuitorii”, marile nume întârzie, cultura de piață impune reconfigurarea canonului, standardele se schimbă, prezenteismul ne sufocă.
        Deci cum stăm? Colocviile de la Alba Iulia, discutând soarta romanului, ar fi oferit câteva piste pentru o discuţie aplicată. Radu Mareş paria pe nonficţional, vorbind de „suprasarcina non-ficţiunii”. Documentul, după Irina Petraş, rămâne „urzeala” pentru textura ficţionată. În fine, cu alt prilej, Mihai Sin cerea o viziune credibilă şi un larg orizont problematic, după ce, să recunoaştem, aruncat în fundătura textualizării, insensibil la tragic, romanul se devitalizase. N-ar trebui să uităm de „pactul” cu cititorii, lectura fiind, se ştie, în recul, pe fundalul teletropismului epocii (videocultură). Totuşi, Pierre de Boisdeffre era ferm: caracterul de divertisment îi asigură un public. Sigur că mecanismele identificării şi ipostazierii intervin decisiv; dar dorinţa de fabulaţie şi impulsul compensatoriu nu pot explica, izolate, formbidabila carieră a romanul modern. El este şi produs de consum (comercial) şi mijloc de cunoaştere; o cunoaştere implicită, derivată din natura intimă a operei literare, aşa-numita cunoaştere problematică. Să pomenim doar pe Balzac, autorul Comediei umane, oferind – după o memorabilă formulare – „o istorie completă a societăţii franceze”. Apoi, de multe ori, succesul unui autor se limitează la segmentul temporal când publicul său domină consumul literar; încât, observase Escarpit, „supremaţia” depinde de longevitatea şi autoritatea unui anumit public receptor.
        În privinţa modalităţilor şi şanselor de „a ne răspândi în lume”, privim chestiunea cu un intratabil scepticism. Pornind, desigur, de la năravurile de-acasă (clasamente de cafenea, solidarităţi de grup, găşti cimentate, cumetrii literare, rivalităţi excomunicatorii) până la supremaţia criteriului relaţional, vidând voluptuos vecinătăţile. De regulă, scriitorul român răzbate pe cont propriu şi nu prea recunoaşte şi alte nume competitive. Cu atât mai puţin să le propună pe unde ajunge, mânat de șansă. Oricum, doar un şoc politic ar trezi interesul altora. Noi am avut astfel de şanse (august '68, decembrie '89), din păcate ratate cu dezinvoltură. Aici, e drept, ar fi fost câştigătoare doar varianta implicării statale. Concret, o listă de 10-15 scriitori (din prima linie valorică), traduşi în vreo 4-5 limbi prin efortul financiar al statului român şi impuşi străinătăţii, exploatând o conjunctură favorabilă. Un astfel de eveniment, cu impact mediatic (cum au fost şi, poate, vor mai fi) ne-ar deschide un teribil culoar. Altfel, ne vom mângâia mereu cu gândul că suntem mari şi neînţeleşi. Sau vom flutura teza complotului, „justificând” incapacitatea unui efort continuu, coerent, pragmatizat.
        În fond, dincolo de canibalismul literar, cei merituoşi „trec” prin interpretări succesive; aceleaşi cărţi, alte lecturi, îmbrăţişând alte piste interpretative îmbogăţesc flora exegetică. Respectând demnitatea estetică, vom readuce în atenţie, prin revizitare, nume mari şi mici, cunoscând, inevitabil, pe piaţa postumă, „mărirea şi decăderea”, în conexiune cu „rupturile” socio-politice, îndatorate conjuncturilor în prefacere: a lumii cititoare, a gustului / standardelor epocii, dar şi a meteorologiei politice.


Adrian Dinu RACHIERU







Fragmentarium bacovian (II)

        – Mai reținută în laude, critica veche folosea rareori termenul de „eveniment”, de care se abuzează astăzi. El lipsește, de pildă, din studiul „Eminescu și poeziile lui” de T. Maiorescu. În primul deceniu al secolului XX, e întrebuințat de cîțiva în legătură cu debutul lui Octavian Goga. „Încheiem această dare de seamă – scria, de pildă, Sextil Pușcariu – alăturându-ne lângă aceia cari au numit volumul de Poezii a [l] lui Goga un eveniment literar, bucurându-ne de succesul cel mare care l-a avut poetul și care dorim din inimă să-i fie de folos” (v. „Poeziile lui Octavian Goga”, în Convorbiri literare, 40, nr. 2, martie 1906, p. 184, text datat: „Viena, novemvrie 1905”). Nu cred că l-am întîlnit, în aceeași epocă, în recenziile lui Ovid Densusianu din Vieața nouă. „Eveniment” devine uzual în limbajul criticii abia după Primul Război Mondial, iar unul dintre numele în legătură cu care este pus e cel al poetului nostru: „Un nou volum de Bacovia poate fi socotit un eveniment literar” (v. Ștefan George, „Cărți”, în Gândul nostru, 5, nr. 7-9, iulie-septembrie 1926, p. 123), evident, prin raritate și, desigur, prin calitate. „Volumul nou” era Scântei galbene: „Personalitatea complexă a poetului, atît de expresiv redată în «Plumb», se adîncește și se reliefează în «Scântei galbene». Însuși titlul ne pune în formulă dezgustul de viață și patima de culoare din poezia bacoviană”.
        – „Ce zi primitivă de tină!”, exclamă Bacovia, în „Plouă”, poem înrudit cu „Lacustră”. Exclamaţia atestă revenirea în memoria sa, pentru comparaţie, a unei imagini de la lecţiile de geologie. „Zi primitivă de tină” înseamnă zi de la începutul lumii şi evocă un regres istoric similar cu cel din capodopera amintită. Un moldovenism, tină (d. slav. tina) se întîlneşte în traducerile Bibliei: „Îngăduind, îngăduiiu pre Domnul şi luo aminte mie,/ Şi ascultă rugăciunea mea şi mă scoase den groapa ticăloşiei şi den tina noroiului” (Ps. 39, în Biblia [de la Bucureşti], Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1988, p. 294). E prezent în Cazania lui Varlaam: „Că toată iubirea aurului şi argintului, şi saţiul, şi veselia, şi dulceaţa aceştii lumi împotriva mentei noastre sînt – le spune Mitropolitul celor ce se lasă orbiţi de ele –ca neşte tină împuţită” (v. Opere, Ed. Hyperion, 1991, p. 149) şi în mai mulţi dintre psalmii traduşi de Dosoftei: „Nu-ntoarce, Doamne, pre omul/ Să-l cuprinză-n jele somnul,/ C-ai zis să se-ntoarcă-n tină/ Tot omul de supt lumină” (Ps. 89, în Psaltirea în versuri, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1974, p. 647). Rezonanţa lui tină era mare printre contemporanii lui Bacovia şi datorită folosirii lui de către Eminescu. „Ah! – zise unul – spuneţi că-i omul o lumină/ Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?.../ Murdară este raza-i ca globul cel de tină,/ Asupra cărui dînsul domneşte pe deplin” (v. „Împărat şi Proletar”, în Opere, 1, Ed. Vestala – Ed. Alutus-D, 1994, p. 56).
        – Între nepoţii lui Bacovia, doi aveau nume mai puţin obişnuite, de inspiraţie livrescă, frapante, care relevă ideologia şi iluziile părinţilor: Alexandru-Maximilian, fiul Elenei şi Hialmar, fiul lui Constantin. Alexandru-Maximilian unea numele regelui Macedoniei cu cel al unor suverani germani. Hialmar (căruia i-am scris, spre sfîrşitul anilor ’80, pentru a-mi răspunde la un chestionar, dar n-a făcut-o) evocă pe eroul unui „poem antic” al parnasianului Leconte de Lisle: La Coeur de Hialmar, poem prelucrat, între alţii, de Mihail Petrov (v. „Inima lui Hialmar”, în Viaţa Romînească, 5, vol. 16, p. 392-393).
        – Ca să se afirme, un scriitor are nevoie – cum se spune azi – de vizibilitate, în caz contrar afirmarea sa întîrzie. Bacovia a obţinut-o mai greu decît alţii. A fost acoperit, mai întîi, ca audienţă, de Goga, apoi de Minulescu, mai mult sau mai puţin, de Arghezi, de Pillat, de doctorul Voiculescu, de Barbu. A prins şi momente bune, fiind reeditat şi premiat, dar „locul de prim rang” l-a obţinut abia cu puţin înainte de sfîrşitul vieţii, cînd (trebuie observat) omologii săi muriseră sau fuseseră împinşi în penumbră. Goga, Minulescu, Pillat nu mai trăiau, Blaga era dat la o parte, la fel Voiculescu şi Barbu. Singurul lăsat să publice, dar cu contestatari încă puternici, era Arghezi. Bacovia nu era un poet potrivit cu ritmurile vremii, dar, politic, focusarea atenţiei asupra sa era necesară, fie numai şi pentru faptul de a demonstra omenia regimului, voinţa lui de a compensa şi recompensa.
        – Am mai reflectat, dar parcă nu îndeajuns, asupra dedicaţiilor. Ceva mi-a scăpat. Neîndoielnic, ele au şi alte sensuri demonstrative decît cele pe care le-am reperat deja. Recitesc dedicaţiile lui Minulescu, cel mai prodigios dintre poeţi în această direcţie. Ce lume bună, ce cremă intelectuală şi socială! Destinatarii – inşi cu notorietate: pictori (cei mai mulţi), scriitori, doctori, jurişti, actori, gazetari, un prinţ, un ministru, un bancher, un colecţionar de artă, un editor, un aviator etc. Dedicaţiile au atras, o dată în plus, atenţia asupra acestora; în acelaşi timp, fiind vorba de nume importante, ele au făcut să crească, în ochii contemporanilor, valoarea poemelor dedicate. Au pus o lentilă măritoare pe fiecare. Din acest punct de vedere, Bacovia a fost net dezavantajat. Bănuiesc chiar că, în lipsa unui cerc de prieteni comparabil cu al autorului Strofelor pentru toată lumea, dedicaţiile acestuia au fost de natură să-l complexeze. Şi chiar de o va fi avut, a trebuit să-şi reprime pornirea de a dedica. O dedicaţie pentru un coleg din provincie, avocat, profesor sau scriitor minor, nu se înţelege de contemporani şi nici de cititorii din viitor. Aşadar, cvasiabsenţa dedicaţiilor, în cazul său, e posibil să aibă, între cauze, şi un asemenea raţionament.
        – Apropo de Minulescu... Felix Aderca a văzut bine: „Ion Minulescu, prin poezia şi marele lui succes, a făcut cu putinţă gloria unui Arghezi, unui Bacovia, unui Maniu, unui Philippide, unui Blaga şi alţii...” (v. „De vorbă cu Ion Minulescu”, în Mărturia unei generaţii, EPL, 1967, p. 148). Pionier al „spiritului nou”, s-a expus cel mai direct, a combătut cel mai mult, a luat porţia cea mai mare de ghionturi, riscînd compromiterea, dar finalmente a reuşit să schimbe gustul cititorilor de poezie. Şocante la început, inovaţiile sale în materie au creat o stare de permisivitate faţă de inovaţiile celorlalţi, favorizîndu-le receptarea. Luptînd pentru ideile lui literare, a luptat pentru toţi. Iar pe măsură ce el s-a banalizat, ceilalţi au crescut în importanţă. Sigur, văzut mai dincoace, e „uşor” în comparaţie cu Bacovia, dar nu trebuie judecat – cum se întîmplă – prin opoziţie cu el.
        – Un parcimonios, cînd era vorba de publicare, Bacovia n-ar fi putut avea inamici decît pe „minorii” productivi. Aceştia sînt o specie abuzivă, care încearcă să confişte tiparul, în speranţa că, datorită cantităţii, vor ieşi în evidenţă. Critica nu-i poate ignora, dar nici nu le acordă atenţia aşteptată. De aci nedumerirea unora dintre ei şi invidia faţă de cei ce, deşi publică puţin şi rar, sînt comentaţi. Fenomenul e destul de vizibil şi azi, fapt care mă ajută să-mi imaginez manifestările lui în epocile anterioare, mai ales pe plan local.
        – Consider greşită părerea celor ce cred că, sub raport valoric, expresionismul e superior simbolismului şi, prin urmare, dacă-l etichetează pe Bacovia expresionist, îl preţuiesc mai mult. Aceasta-mi aduce aminte de replica pe care G. Călinescu le-a dat-o celor ce încercau să minimalizeze importanţa lui Eminescu spunînd că „fiind un exponent al romantismului n-a adus nimic nou în acest mod de a gîndi poetic”. „Dar, Doamne, – riposta criticul – clasicism, romantism, astea sunt categorisiri de istorie literară, fără raport la miezul poeziei” (v. „La o comemorare a lui M. Eminescu”, Studii şi articole, Ed. Junimea, 1978, p. 136). Nu la fel sînt şi simbolism, expresionism, postmodernism? Şi atunci, de ce vanitatea de a crede că unul – cel mai recent – e mai semnificativ decît altul? Eu nu citesc autorii în funcţie de etichetele lor istorico-literare.
        – În discuţiile despre receptare, va trebui să amintesc undeva de „săriturile peste cal”. La ele s-a referit Iorgu Iordan, într-unul din dialogurile sale cu Valeriu Mangu. Autorul Stilisticii limbii române menţionează atît faptul că „după 23 august 1944” unor „poeţi valoroşi cum ar fi Arghezi, Blaga, Barbu şi Bacovia” li s-a făcut „o mare nedreptate”, fiind „nu numai ignoraţi, ci şi înlăturaţi, socotiţi inexistenţi”, cît şi pe acela că „la reconsiderarea” lor „s-a sărit peste cal”, „în sensul că [...] au fost prezentaţi cu mult mai valoroşi”: „istoricii şi criticii literari i-au despăgubit pe aceşti mari poeţi pentru anii în care au fost interzişi, adăugîndu-se la valoarea lor reală ceva în plus” (v. De vorbă cu Iorgu Iordan, Ed. Minerva, 1982, p. 164). Categoric, ideea de „despăgubire”, de compensaţie a funcţionat. În cazul lui Bacovia – era de părere lingvistul – chiar într-o măsură exagerată: „nimeni nu neagă – zicea el – faptul că Bacovia e un poet autentic, dar să-l prezinţi pe el ca poetul prin excelenţă, fără a spune direct, să dai a înţelege că el este superior chiar lui Eminescu, mi se pare mie o nedreptate” (Ibidem). Educat pentru pertinenţă, nu agreez exagerările, în nici un domeniu, dar nu mă contrariez din cauza lor. Sînt focuri înalte care, odată cu dispariţia celor ce le întreţin, scad, dacă nu într-un interval scurt, de-a lungul unei generaţii – sigur. În momentul de faţă, lucrurile sînt aşezate: nu-i nevoie nici de pompieri, nici de agitatori. Convingerea mea e că Bacovia va rămîne sus şi după ce fruntaşii promoţiilor literare din a doua jumătate a secolului trecut vor fi integraţi în ierarhia generală. Poate, ca şi acum, pe podium.
        – Pus în situaţia să-i explic, unui coleg străin de oraş, ce evocă statuia poetului, am spus: Bacovia e omul apăsat de propriile-i viziuni, condamnat să privească în jos; meditativul „învineţit de gînduri, cu fruntea în pămînt”, care uneori vorbeşte singur (v. „Altfel”). Un om menit gloriei, dar anonim, banal în înfăţişările sale cotidiene. Un poet pentru care – ca şi pentru Théophile Gautier, pe care-l citez – „există lumea exterioară”, o lume gata, în anumite momente, să-l strivească. În fine, ca să conchid, e unul dintre rarii poeţi care nu umblă cu capul în nori!...
        – „O, genii întristate care mor” („Cu voi...”). Prima întrebare care îţi vine, după citirea versului, e: „întristate” de ce? Cine şi ce le-a făcut să fie aşa? E vorba de întreaga categorie sau de cîteva? Pot fi invocate, desigur, situaţii personale, dar explicaţia principală e însăşi condiţia geniului (prin extensie, a omului talentat), pe care Bacovia pare s-o fi înţeles prin prisma schopenhaureană. „Omul de geniu – sublinia autorul Lumii ca voinţă şi reprezentare – trăieşte [durerea] mai mult ca oricine, el suferă mai mult ca oricine pe pămînt” (cf. M.G. Constantinescu, „Aspecte din filosofia lui Schopenhauer”, în Universul, 55, nr. 64, 6 martie 1938, p. 2). Această intensitate, în formă paroxistică, se găseşte şi la Bacovia, într-un alt poem: „Conştient de soartă, de durere orb” (v. „Renunţare”). „Conştient de soartă” nu poate fi, însă, decît cel ce reflectează asupra ei. Aşadar, suferinţa morală a geniilor („întristarea”) e consecinţa cugetării. Restul, adică ultimele cuvinte ale versului de la care am pornit şi celelalte versuri de după el, e istorie: „O, genii întristate care mor/ În cerc barbar şi fără sentiment, –/ Prin asta eşti celebră-n Orient,/ O, ţară tristă, plină de humor...”. Decizia de retragere enunţată în prima strofă („Mai bine singuratec şi uitat,/ Pierdut să te retragi nepăsător”) şi motivată aci ţine, de asemenea, de etica schopenhaureană a renunţării.
        – Cum se împacă afirmaţia despre sinceritatea absolută a poetului cu multele secrete pe care le conţine biografia sa? Cine pune astfel chestiunea se îndoieşte că el a fost sincer. Nu văd însă nici o contradicţie între a fi sincer şi a păstra anumite secrete. Sinceritatea nu funcţionează în regim de expoziţie amplă. Am putea să ne-o imaginăm ca pe un dulap cu mai multe sertare. Cînd vrei să scoţi ceva, nu le deschizi pe toate. Important e ca, de fiecare dată, ceea ce arăţi să fie autentic. Şi-apoi, sinceritatea nu exclude voinţa, firească la un poet, de a rămîne misterios şi nici pudoarea. Or, „blîndul”, „timidul” Bacovia a fost, în cea mai mare parte a vieţii sale, un pudic şi un „burghez” (avocat), moralmente obligat să ţină seama de codurile timpului său.
        – „Noaptea la mine nu este ceva funerar. Noaptea e un personaj de care nu-mi e frică”, declara Emil Botta, într-un interviu din 1969 (reluat, la Radio România Cultural, în 23 iunie 2002). O clipă, m-am gîndit că, în diferenţa subliniată prin „la mine”, cel la care este altfel e Bacovia, poet al nopţilor. Dar nici la el noaptea (cuvînt cu peste 150 de ocurenţe) „nu este ceva funerar”. E adevărat, cîteva din versurile sale despre noapte evocă stări sinistre, creşteri paroxistice ale nevrozei: „Plîngea caterinca-fanfară/ Lugubru în noapte, tîrziu” („Panoramă”); „În noaptea grozavă la cine voi bate?” („Plumb de iarnă”); „La geamul tău, în spaima nopţii [...]” („Nervi de toamnă”); „Trec noaptea strigoii prin lanuri de grîu” („Strigoii”) etc. Sau, în altele, noaptea îl surprinde ori îl impinge la rătăciri solitare, ce-i provoacă emoţii diverse: „Plîngeam, şi rătăceam pe stradă/ În noaptea vastă şi senină” („Fanfară”). Dar la Bacovia există şi o „noapte de sineală” (albastră), cu vise istorice, „noapte diafană”, „noapte ideală” (v. „Baladă”) şi o „noapte de vară”, idilică, amintind de nopţile lui Coşbuc. „Ceva funerar”, ca să reiau vorbele lui Emil Botta, are numai noaptea în care e trimis „burghezul” în apostrofa din „Serenada Muncitorului”: „O, dormi în noaptea infinită”, adică „dormi de tot”, pe vecie, definitiv.
        – Literatura l-a vidat pe Bacovia de putere. Aş putea fi întrebat: cum poate să fie vidat de putere cineva altfel decît dacă e bolnav? Faptul e totuşi posibil cînd omul dispare sub masca autorului care a devenit. Or, Bacovia asta a făcut: a renunţat la sine pentru a se purta aidoma cu personajul din poezia şi proza sa.
        – „Încă din 1941 poetul începu să fie căutat de prieteni şi de scriitori tineri, din Bucureşti şi din provincie” (Agatha Grigorescu-Bacovia, Poezie sau Destin, Ed. Eminescu, 1972, p. 273). De ce şi care au fost aceia, memorialista nu spune. Ea menţionează, însă, imediat, că pictorul Coman Ardeleanu, „o veche cunoştinţă” de-a familiei, i-a vizitat în acelaşi an, în iulie, cînd s-a decis să le facă „portretele în ulei”. Treaba a durat „aproape treizeci de zile”. Lui Bacovia i-a făcut chiar două. În al doilea – zice – „poetul este pictat în haina de lucru” (Ibidem, p. 274). Afirmaţia conţine o informaţie de natură să mire, întrucît contrazice imaginea acestuia de poet fără birou, care îşi ia „notele” pe o bancă din parc sau pe o masă de cafenea. „Haina de lucru” atestă, aşadar, atît o schimbare în modul de viaţă al poetului, cît şi în modul de a-şi compune versurile, iar asta se vede în Stanţe burgheze şi în cele ce le urmează. Ce trebuia să releve Agatha în pasajul citat la început şi n-a făcut e că, în 1941, al cincilea an de cînd poetul nu publicase nimic, interesul faţă de el era dat de apropierea aniversării a 60 de ani. Cei ce-l caută o fac din curiozitate jurnalistică.


Constantin Călin