Constantin Trandafir - Scriitori și teme. Transformări interioare
Constantin Călin - Zigzaguri. Trecut - prezent prezent - trecut (II)
Ion Papuc - Radu Ulmeanu poetul neoclasic
Catalin Susu - Pe marginea lansării unei cărți de de sonete

Scriitori şi teme

         
                      TRANSFORMĂRI INTERIOARE

    Urmuz, o reformă radicală
         
       În spaţiul literaturii române de avangardă, cel care a scris „paginile bizare” avea o clară conştiinţă critică a transformărilor necesare în interiorul discursului literar. Arghezi a observat acest fapt în puţinele scrieri ale ajutorului de grefier la Înalta Curte de Casaţie şi i-a publicat două schiţe în Cugetul românesc, 1922. După moartea lui Urmuz în 1923, tot Arghezi tipăreşte în Bilete de papagal, textul Algazy şi Grummer. Revistele de avangardă, Punct, Integral, Contimporanul, unu, 75 H.P. promovează cultul precursorului european al „revoltei literare”. Abia în 1930 apare un mic volum cu prozele sale, plus minuscula „epopee” Fuchsiada. În acelaşi an, Geo Bogza editează la Câmpina revista Urmuz, din al cărei program decupăm următoarea secvenţă: „Scoarţa terestră obligă la zile cu preocupări mercantile până la abrutizare. Atunci Urmuz pare un vis absurd şi adesea ruşinea că ai fraternizat cândva cu un nebun menit să fie înghiţit chiar de întunericul clipei următoare dispariţiei lui. Şi totuşi, nu e aşa. Urmuz trăieşte încă. Prezenţa lui printre noi, sfârc care biciuie conştiinţele. În bezna sufletului urmărim adânc urmele lui pe care paşii lui le-au lăsat zgâriind violent pământul trivializat prin clişeism”. Eugen Ionescu îl consideră ca înaintaş al său direct, alături de Caragiale, încredinţat fiind că Urmuz este „unul dintre profeţii dislocării formelor sociale, de gândire şi de limbaj, care azi, sub ochii noştri se dezagregă absurde ca eroii autorului nostru”. Critica literară îl întâmpină cu scepticism, „o inteligenţă vie şi un umor inocent şi rafinat”, în rest „simple elucubraţii premeditate, fără un sens mai înalt” (G. Călinescu). Abia mai încoace, preţuirea este aproape unanimă în rândul cititorilor profesionişti, de la Perpessicius la Matei Călinescu, de la Tudor Vianu la Nicolae Balotă, de la Ion Pop la Corin Braga. Genul proxim şi diferenţa specifică: absurdul şi fantasticitatea, dinamitarea formelor consacrate, sfidarea convenienţelor cu înţelesul mai adânc al neliniştii existenţiale, al „exasperării creatoare” (Geo Bogza), gen Jarry, Kafka, Beckett, Ionesco etc. Mai puţin a fost relevat comicul umoristic absurd de tip caragialesc, precum acela din, bunăoară, Căldură mare.
        Iată, asociaţiile automate, dereglarea sensului, tehnica echivocului, stereotipiile subminate din interior, derizoriul şi ironia grandioasă constituie arsenalul „tehnic” al romanului „în patru părţi” Pâlnia şi Stamate, care începe cu o descriere „realist-clasică” şi continuă cu deconstrucţii parodice: „Un apartament bine aerisit compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc şi sonerie. În faţă, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna înfăşurată în cerceafuri ude… O masă fără picioare la mijloc, bazată pe calcule şi probabilităţi, suportă un vas ce conţine esenţa eternă a lucrurilor în sine, un căţel de usturoi, o statuetă reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând în mână o sintaxă şi… 20 de bani bacşiş…” Farsa conţine, pe de o parte, infratragedii ale cotidianului plasate regresiv ca semn al degradării decisive, iar pe de altă parte vervă inteligentă şi persiflaj vesel. Printr-o trapă, se ajunge într-o „încăpere subpământă”, sală de recepţie, „o încăpere scundă cu pământ pe jos, în mijlocul căreia se află bătut un ţăruş de care se află legată întreaga famile Stamate”… Sau iată o secvenţă de parodie portretistică din Ismail şi Turnavitu, unde confuzia între regnuri creează un efect enorm al absurdului, un fel de mise en abyme a existenţei şi limbajului: „Ismail este compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate. Înainte vreme creştea şi în Grădina botanică, iar mai târziu, graţie procesului ştiinţei moderne, s-a reuşit să se fabrice unul pe cale chimică, prin synteză. Ismail nu umblă niciodată singur, poate fi găsit însă pe la 5 şi jumătate dimineaţa, rătăcind în zigzag pe strada Arionoaiei, însoţit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu un odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămâie…” Turnavitu „n-a fost multă vreme decât un ventilator” şi o dată pe an „ia formă de bidon”. Gayk e „ascuţit bine la ambele capete şi încovoiat ca un arc”… În Cotadi şi Dragomir, primul e astupat cu un dop pe care îl împarte „în loturi inalienabile populaţiunii rurale, sperând că va putea rezolva în acest mod cu totul empiric şi primitiv delicata şi complicata chestiune agrară” . Schiţa Algazy şi Grummer e… textualistă, serios-hilară. Amândoi „eroii” se hrănesc cu gunoaie. Al doilea, „găsind din întâmplare şi câteva resturi de poeme, se prefăcu bolnav şi, sub plapumă, le mâncă singur pe furiş”, adică „tot ce rămăsese bun în literatură”, pe care, în urma unei încăierări carnavaleşti, îl debordează. Amicul Algazy, „în pântecul căruia fermenţii băşicii înghiţite începuseră să trezească fiorii literaturii viitorului, găsi că tot ce i se oferă este prea puţin şi învechit” etc. Şi literatura, ca o „epifanie derizorie”, intră sub incidenţa mecanicii placate pe viu. Convenţiile se compromit prin nonsens şi intertextualitate burlescă, prin trecerea şocantă de la real la textual şi invers. Însuşi limbajul se află într-o stare de avansată devalorizare.
    Pentru literatura română, Urmuz reprezintă cazul-limită, aşa cum pentru suprarealismul francez fusese Lautréamont. Cultivând fantomaticul, absurdul, oniricul, sarcasmul, ironia cordială sau acidă, aceşti scriitori vizionari provoacă distorsiunile artei moderne, acea deconstruire începută de Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé şi dusă până la performanţele literaturii absurdului din vremurile mai recente. Într-o lume agonizând, conflictele se produc între personaje şi o absenţă în faţa existenţei aberante: divinitatea, raţiunea, afectivul. În paginile sale „bizare” , Urmuz reconstituie un univers fictiv potopit de locuri comune, prin parodierea temelor, motivelor, personajelor şi imaginilor strandardizate. Metoda este a „dicteului automat”. Realul e transformat potrivit cu noile cerinţe ale imaginarului. De aici rezultă impresia de bizarerie, ilogic, burlesc şi mister. Epopeea bufă, extravagantă, are mai mult tragism decât umor, la fel cu viaţa acestui iubitor de muzică şi de boemă, sobru, melancolic şi ciudat, care s-a sinucis la o vârstă când opera abia începe să capete contur bine identificabil.
        Mai trebuie spus, pe scurt, că în pofida abandonării modelelor tradiţionale, a retoricii anterioare, în spatele acestor texte, ce par lipsite de orice normative interne, există anumite coordonate în stare să facă din „metoda” absurdului urmuzian un mijloc inovator. Avem de-a face cu un mecanism de perfectă luciditate în mânuirea limbajului cu semnificaţie multiplă. Despre scrupulul scrisului, caragialesc, Arghezi consemnează reacţiile lui Urmuz când i s-a cules prima scriere pentru tipar: „Se scula în toiul nopţii şi trimetea o scrisoare foarte urgentă, ca să mă întrebe dacă virgula de după un «că» nu ar fi fost mai bine să fie trecută înainte. L-am descoperit noaptea împrejurul casei, sfios, neliniştit, timorat sau în transă de speranţe dacă se găseşte sau nu un miez în proza lui, dacă nu cumva e vorba de o eroare, îndemnându-mă când să o public şi când să o distrug, când să o însoţesc de o notă elogioasă, când să-l înjur. A corupt lucrătorii din atelier ca să-i schimbe fraze şi cuvinte pe care a trebuit să i le restabilesc, redactările anterioare fiind cu certitudine mai bune”. Strategia „textuală” intră în conjuncţie cu o realitate exterioară, neutralizându-se reciproc. De aceea cele mai groteşti momente sunt compromise în existenţa lor evenimenţială şi prin condiţia ce li se inculcă de produse ale scriiturii. Nu e vorba de o „comedie a limbajului”, ci de insolitul raportului real-imaginar. Termenii alăturaţi aparţin unor zone total incompatibile, iar, pe de altă parte, „personajele”, caricaturi ale realului, denotă automatismele, reificarea fiinţei umane, alienarea, regresiunea în elementar. Şi aşa, situate la graniţa irealităţii, „paginile” creează lumi groteşti-fantastice.
         
Nichita, „operatorul limbajului”
         
      O mitologie a cuvântului este proiectul de prim ordin al poeticii lui Nichita Stănescu încă de la începutul scrisului său. De inspiraţie mallarmeană, rimbaldiană ori argheziană, nu contează, această preocupare devine programatică pentru poetul elegiilor. Însăşi „viziunea sentimentelor” include o „viziune a cuvintelor”, căpătând, cu timpul, o extensie cosmologică, în sensul atribuirii de virtuţi germinative limbajului. Cu atât mai mult, prin condiţia lui polisemică, verbul poetic devine obsedant, până va ajunge la gradul de unde începe reversul: insatisfacţia, îndoiala privind resursele limbajului de a împlini utopia integratoare. O suspiciune ea însăşi creatoare, aflată negreşit în analogie cu moderna tăcere. Amfion, constructorul, cântă ca să crească zidurile cetăţii
       Mitologia cuvântului poetic se conturează în volumele Obiecte cosmice, Oul şi sfera, Laus Ptolemei, fiecare locuite cu forme şi presupuneri noi, pe temeiul coincidenţei contrariilor şi al determinării raporturilor dintre lucruri şi cuvinte, care înseamnă însăşi esenţa poeziei: „O lucrurile, vid absolut mai vid decât / ventuze ramificate sugând oriunde / obiectele cosmice. / Încerc să mă salvez / şi nu pot decât / cuvintele înstelate să le ridic deasupra. / Numai cuvintele au fiinţă / numai ele există, există fugind / speriate de moarte, de lucruri” (O, lucrurile). De pe acum se anunţă o criză a limbajului, ontologică, neputinţa de a semnifica „poetic” lumea, de a releva puterile indescriptibile şi spirituale: „Cuvintele / nu au loc decât în centrul lucrurilor, / numai înconjurate de lucruri”. Poetul tatonează tot mai mult dimensiunea concret-ludică a existenţei, un spectacol mereu schimbător şi fascinant: „Doamne, Ptolemeu, blândule, / niciodată nu mi se face dor de idei, / ci numai de lucruri, / ci numai de lucruri, / schimbându-le din unu în trei şi cinci (Cântec de scos apa din urechi).
         
      Acest mod de a se defini în relaţie cu lucrurile, de a se raporta la obiecte prin cuvânt, capătă noi înţelesuri în volumul Necuvintele. Mai intensă parcă decât până acum este frenezia şi invenţia limbajului (Edgar Papu), încrederea în virtuţile sintactice ale cuvântului, tânjirea după prospeţimea lui originară, mirajul cuvintelor instauratoare; pe de altă parte, efortul dureros de-a exprima inexprimabilul: „Să cauţi un cuvânt ce nu există / şi să asculţi cum timpul devine des. / Un cuvânt / pe care l-ai auzit, şi brusc / simţi că nu există…” (În Grădina Ghetsimani). Nu există deoarece se situează în atemporalitate, se pulverizează în numele obiectelor ori dincolo de ele, în necuvânt, în increat, în absenţă, pe deasupra cuvintelor, ca muzica. Şi, în ultimă instanţă, cuvântul nu-şi mai poate exercita funcţia cosmogonică. Pentru a nu se pierde orice rost, poetul tinde să pătrundă mai adânc în cronotopul cuvântului substanţial, să-i desluşească ontologicul.. Acut interogativ, el trăieşte dilematic scindarea, o dualitate vibrantă şi anxioasă a fiinţei universale: „Ceea ce este mai departe de mine, / fiind mai aproape de mine, / „tu” se numeşte. / Iată, m-am trezit zbătându-mă. / Se zbătea în mine „tu” / tu, pleoapă, te zbăteai, / tu, mână, / tu, piciorule, te zbăteai / şi deşi stam întins, alergam / de jur împrejurul numelui meu” (Lupta lui Iacob cu îngerul sau despre ideea de „tu”).
         
      Tema dublului răzvrătit exprimă, într-adevăr, o criză de identitate, echivalentă cu o criză de cunoaştere, care angajează universul eului raportat la universul mare. Polaritatea lumii dă naştere la ambivalenţa altitudinii: „râsu’-plânsu” , „îngerul cu cartea” şi „ghilotina”, angoasa şi seninătatea apolinică, voinţa totalităţii şi imposibilitatea atotcuprinderii, solemnitatea şi „jocul lumii”. Totdeauna cântecul e „în doi”, al „trimbulinzilor”. Dar înainte de toate, poezia este himera lucrurilor, idealitatea lor: „Poezia este ochiul care plânge. / Ea este umărul care plânge, / ochiul umărului care plânge. / Ea este talpa care plânge, / ochii mâinii care plânge, / ochiul călcâiului care plânge. / O, voi, prieteni, / poezia nu este lacrimă / ea este însuşi plânsul, / plânsul unui ochi neinventat, / lacrima ochiului / celui care trebuie să fie frumos, / lacrima celui care trebuie să fie fericit” (Poezia). Ars poetica pune în prim plan vibraţia muzicală, olfactivul şi, mai ales, privirea. O adevărată „estetică a privirii”. Străvezime şi contemplaţie, porunca magică a lăuntricului. Ochiul scrutează şi pe cel care priveşte şi pe cel privit, năzuieşte să perceapă integral, şi ceea ce se vede şi imaginarul, şi se instituie ca revelaţie. Oglinda aceasta reflectă două entităţi fundamentale, a creatorului şi a creaţiei sale.
      În acest context de maximă expresivitate, retorismele şi redundanţele fac notă discordantă, ca orice filosofare ternă. Cine sunt eu? Care-i locul meu în Cosmos? Se întreabă poetul chiar într-un titlu. Răspunsul e de-a dreptul fastidios. „Reparaţia” vine tot din ideea poetică de alteritate în „necuvinte”: „El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete, / Eu am întins mâna spre el ca o frunză cu dinţi. / El a întins spre mine o ramură ca un braţ. / Eu am întins spre el braţul ca o ramură. / El şi-a înclinat spre mine trunchiul / ca un măr, / Eu mi-am înclinat spre el umărul / ca un trunchi noduros” (Necuvintele).
         
      Volumul În dulcele stil clasic îl aduce din nou în arenă pe Nichita Stănescu „operatorul limbajului”, care oficiază ba în zona refrigerentă a abstractului şi a simbolisticii, ba în prozaismul cotidian şi în lumea spiritului ludic. Tentativa prinderii-desprinderii de cuvinte continuă, ambele reacţii având în vedere impulsul comunicării. Cele unsprezece feluri de a-ţi pierde lumea readuc repetatele problematizări despre relaţia sinelui cu sine, cu împrejurul şi cu timpul. Într-un poem cosmogonic, Izgonirea din rai, tot sondarea eului divizat declanşează resorturile existenţiale. Şi, din nou, condiţia creatorului se încarcă de accente interogative. Simbolurile frecvente în poezia lui Nichita Stănescu (îngeri, păsări, cai năzdrăvani, leul, lupul etc.) figurează spaţiul aplecat spre fantasticitate. Cu toate că epicul vrea mai multe drepturi, şi aici vederea e „în acţiune”, „mai ales înlăuntrul său însuşi” . Cuvintele se aprind, se înalţă şi evită primejdiile monotoniei. Retorizările au, de data aceasta, o subtilă notă parodică, în pofida unui real impas. Oricum, poemele grave estompează patetismul funciar chiar şi în , bunăoară, Moartea păsărilor, unde apocalipsa nu-i atât de terifiantă cât fantasmagorică. Un înger stă cu aripile întinse, una trecând prin zid, cealaltă rezemându-se de un copac „de parcă ar trage în stele /un glonţ arhaic al zborului…” Fumează ţigară de la ţigară şi aura lui afumată i-a căzut în jurul gâtului ca ştreang. Deodată invadează un nor de păsări care lansează o ploaie torenţială de ouă: „Coboară aerul, se scurge în canale / pe lângă ţurloaiele îngerului, / se scurge în canale, / amestecat cu albuşul / şi tot gălbenuşul. // Îngerul încearcă să respire, / să respire, dar gura îi este sudată / cu albuş – o dată, cu gălbenuş – o dată, / şi mereu îşi duce mâna la beregată, / şi mereu îşi duce mâna la beregată…”.
       În dulcele stil clasic amestecă fluxul conceptual şi disponibilităţile ludice, dicţiunea solemnă şi stângăciile simulate, o multiplicitate verbală şi de atitudini ca în tehnicile baroce sau suprarealiste, ca într-o demonstraţie de imensele posibilităţi ale limbii române.
         
                                                                                                      Constantin TRANDAFIR

ZIGZAGURI

         
                Trecut prezent; prezent trecut (II)

         
        4.Refugiul. Cînd citesc ştiri despre „migranţi”, îmi revin în minte, nu o dată, scene din refugiul meu, în primăvara lui 1944, şi mă gîndesc cu imensă groază la eventualitatea repetării lui. Am primit ordin ca să evacuăm satul într-o zi, să trecem peste apă (apa Sucevei) la vecini. Tata nu era acasă, eu împlineam patru ani... Refugiul e aşadar o „temă” trăită, la care rezonez spontan. Din cauza presiunii timpului, lucrurile se petrec precipitat, într-o atmosferă tensionată, de vie agitaţie, confuză, amestec de strigăte, lacrimi, gesturi de neputinţă sau disperare. Teama şi graba afectează luciditatea, fapt care generează dezordini. Aşa s-a întîmplat şi în 1916, după retragerea armatei din Ardeal şi înfrîngerile succesive din Oltenia, Dobrogea şi Muntenia. Mulţimi de oameni au luat atunci calea Moldovei, cît mai în adîncul ei. Simultan, aveau loc recrutări de alte contingente. Familii întregi s-au dezrădăcinat şi s-au dislocat. Majoritatea au plecat fără adresă, iar unii s-au despărţit pe drum ori s-au rătăcit. Nesiguranţa relativă la ceea ce li se întîmplă influenţa negativ moralul ostaşilor, care, din cauza fluctuaţiilor frontului, şi ei erau mereu în mişcare. Pentru a ajuta la restabilirea legăturilor, ziarul România a introdus şi a permanentizat (cu excepţia unui singur număr, cel din 26 aprilie 1917, cînd e cedată unor ferpare) rubrica „Întrebări despre dispăruţi”, care e cel mai emoţionant document despre migraţia internă din acei ani. Acolo – vorba unui scriitor din redacţie – „în trei rînduri e o dramă cum n-a închipuit Eschyl” (v. Cyrano [George Ranetti], „Cine ştie?...”, România, 1, nr. 55, 28 martie 1917, p. 1). Fiecare anunţ conţine această întrebare, însă modurile de a o pune diferă de la persoană la persoană. Intensităţile sînt diferite, ca-ntr-un oratoriu al durerilor. Sînt căutate soţii cu copii şi mame: „Cine ştie ceva de soţia mea Paraschiva Costea Florea din Ialomiţa – Pribegi, refugiată împreună cu 6 copii înspre Tecuci? Rog din inimă să fiu anunţat la adresa mea Costea Florea, sergent, com[una] Deleni, jud[eţul] Vaslui” (România, 1, nr. 81, 25 aprilie 1917, p. 2). „Cine ştie de soţia mea Constantina Băloi din comuna Murighiol, jud[eţul] Tulcea, cu copiii Alexandru, Vasile, Maria şi Gigi, este rugat să-mi comunice la adresa plotonier Băloi, Spitalul de evacuare no 18, Nicolina – Iaşi” (România, 1, nr. 43, 16 martie 1917, p. 2). „Rog cine ştie de mama Ilinca Iliescu şi [de] soţia Lucreţia Iliescu, din comuna Almaju, jud[eţul] Dolj, refugiate. Rog a-mi da lămuriri pe adresa Gheorghe A. Iliescu, strada Albineţ, no 23 A, casele d-lui David, Iaşi” (România, 1, nr. 98, 7 mai 1917, p. 2). Sînt căutaţi fraţi: „Rog pe toţi d-nii cititori ai acestui ziar şi prietenii mei cine ştie despre fratele meu Dumitru Gh. Vlaicu, măcelar, refugiat din Cîmpulung, să-mi răspundă sau să vină el să mă caute pe adresa Vlaicu Ion, divizionul coloane muniţiuni etape al Diviziei a III-a peste rîul Siret de gara Sascut [!], căt[unul] Ruginoasa” (România, 1, nr. 89, 3 mai 1917, p. 2). „Rog pe iubiţi[i] camarazi de arme şi pe orice persoană cine ştie de fraţii mei Nicorescu S. Ştefan din reg[imentul] 9 Artilerie, bateria specială, contingentul 1917 şi D-tru Nicorescu, notar în comuna Dobroteasa, jud[eţul] Olt, refugiat în Moldova, ami [sic!] comunica pe adresa Nicorescu Florea, spitalul militar «Vasile Lupu» Iaşi” (România, 1, nr. 107, 21 mai 1917, p. 2). Sînt căutaţi fii: „Cine ştie de caporalul Ciobanu Ioan, reg[imentul] 27 Bacău, bateria 53 mm., face o faptă extrem de umanitară a comunica mamei sale Marieta Ciobanu, strada Tecuci no 113, şcoala Agenţi sanitari Galaţi” (România, 1, nr. 36, 9 martie 1917, p. 2). Îmbinări de stil politicos şi stil familiar, rugăminţile au, adesea, accente patetice: „Rog din suflet...”, „Rog cu multă insistenţă...”, „Rog călduros...”, „Rog din suflet, cu multă recunoştinţă...”, „Rog fierbinte...”, „Rog cu lacrimi...”, „Rog respectuos şi cu lacrimi...”. „Întrebările...” sînt publicitatea cu cele mai multe lacrimi. Pentru informaţii, se oferă şi recompense (unii le zic „premii”), după posibilităţi: – 10 lei, 50 lei, 200 lei, 500-1000 lei. (Pentru comparaţii: ziarul costa 10 bani.) „Cine ştie de fiul meu Constantin Genunchi din comuna Hîrşova, judeţul Constanţa, refugiat cu 300 oi [...] i se va da 50 lei recompensă” (România, 1, nr. 80, 24 aprilie 1917, p. 2). „Rog cine ştie despre soţia mea Teodora N. Tanase, refugiată din Ostrov, jud[eţul] Constanţa, este rugat a-mi scrie pe adresa plutonier major Tanase Nicolae, reg[imentul] 35 P.a. Bîrzeşti, jud[eţul] Vaslui, va primi o recompensă de 200 lei” (România, 1, nr. 84, 26 aprilie 1917, p. 2). „Aurel şi Titu D. Ionescu din Craiova, fiii intend[entului] căpitan D. Ionescu de la Corpul I armată activ – refugiaţi din Oltenia în noiembrie trecut. Cine ştie unde sînt este rugat să comunice părintelui lor la Cuartierul Diviziei 4-a activă, şi vor primi o recompensă de 500-1000 lei” (România, 1, nr. 56, 29 martie 1917, p. 2). Sînt căutaţi socri, sînt căutate nepoate, într-un cuvînt sînt căutate „neamurile”. „Cine ştie ceva...” şi „Cine ştie unde...” sînt întrebările cele mai frecvente. Apoi: „Cine ştie dacă...”. Cei ce o pun pe aceasta vor adevărul: „oricum ar fi vestea, o voi primi cu recunoştinţă”, declară unul; „oricare ar fi soarta”, admite altul, apăsat – se vede – de incertitudini. Se aşteaptă la rău, dar în acelaşi timp şi speră. În fapt, toate căutările au ca resort speranţa. O supapă de eliberare a neliniştilor, rubrica „Întrebări despre dispăruţi” e interesantă şi prin alte date: ea relevă, de pildă, cine erau refugiaţii, ce profesii aveau, care sînt locurile de unde au plecat. Erau învăţători, preoţi, avocaţi, procurori, judecători, funcţionari, poliţişti, notari, antreprenori, ciobani, viticultori, comercianţi, ingineri, mecanici, cazangii, fochişti, cojocari, studenţi, elevi de liceu etc. Toţi provin din „România ocupată”, din sate şi oraşe, de la vest la est: Strehaia – Mehedinţi, Ghighera – „Doljiu”, Craiova, Rovinari – Gorj, Zăvoani – Rîmnicu Vîlcea, Slatina, Calafat, Călăraşi, Belitori – Teleorman, Piua-Pietri – Ialomiţa, Amărăştii de Jos – Romanaţi, Gurbăneşti – Ilfov, Bunget – Dîmboviţa, Cîmpulung, Ciulniţa – Muscel, Proviţa de Sus – Prahova, Bucureşti, Brăila, Tulcea, Tortoman – Constanţa etc. După nume sînt români: Păunică Fermecatu, Preda Prună, Tache Şarpe, Aneta Pitonog, Gheorghe Baltag, Ionică Bunescu. Rar cîte un armean, macedonean sau italian: Constantin Pontomian, Taşcu Pandifranga, Luigi Pitorela. Cel mai înstărit pare un Matei Ghimbăşeanu, care întreabă: „Cine ştie de oile mele refugiate de pe moşia Miloşeşti, judeţul Ialomiţa, în număr de 1400 [...]”. Marii moşieri şi bogătaşi se puseseră la adăpost din vreme, iar unii plecaseră spre Kerson, Odessa sau Petrograd. De regulă, militarii despre care se întreabă ori care cer răspunsuri – aspect de asemenea demn de cercetat – sînt soldaţi şi grade mici: caporali, sergenţi, plutonieri, plutonieri-majori, din toate armele: artilerişti, grăniceri, cercetaşi, pionieri, aviatori etc. Cutare face parte din „compania de mitraliere”, cutare din „bateria de tunuri mici de cîmp”, cutare din cea de „obuziere grele”, cutare din „escadronul de ştafetă”, cutare din „batalionul de specialităţi”, cutare din „coloana de subzistenţă”, cutare „dintr-un grup de aeronautică” ş.a.m.d. Locul nu era decît momentan sigur, căci puteau fi „vărsaţi” (detaşaţi) oricînd în alte părţi, după nevoi. De aci repetatul, jalnicul „Cine ştie?...”          

        5.O vizită cu adevărat istorică. Enervat de apariţia unei caricaturi a Simonei Halep în Charlie-Hebdo, după ce aceasta a cîştigat la Roland Garros (bază sportivă care poartă numele unui celebru aviator mort în 1918, la numai 30 de ani), un fan a considerat oportun s-o asigure: „Zîmbetul tău valorează mai mult decît istoria Franţei”, enormitate pe care cei din redacţia tabloidului Libertatea au pus-o în titlul unui articol (v. nr. 9371, din 15 iunie 2018, p. 2). Cînd am văzut-o, mi-am amintit de o declaraţie – total opusă ca sens – a doctorului Ioan Cantacuzino: „România poate să piară, pentru ca Franţa să trăiască”. Înţelesul acestei afirmaţii paradoxale era că numai dacă Franţa va supravieţui, atunci şi România va fi salvată. Politicienii care au decis intrarea ţării noastre în marele război – lucru ce trebuie precizat – au fost integral francofili. „Ionel [Brătianu] – observa cineva – în inima lui era cu Franţa”. Ne-am alăturat Quadruplei, întrucît în componenţa acesteia figura Franţa, „sora noastră mai mare”. Ea avea – cum va sublinia preşedintele Wilson – „toate delicateţile gîndirii şi toate îndrăznelile inimii” (cf. România, 1, nr. 56, 29 martie 1917, p. 2). Principiile ei de libertate şi democraţie (principii însuşite şi de „Rusia nouă” a principelui Lvoff, a lui Miliukoff şi Kerenski, şi de America) au marcat direcţia politică a războiului. Numele său suna convingător chiar și pentru oamenii simpli. „Franța – scria Sadoveanu într-un editorial care îi avea în vedere pe aceștia – este țara de unde au pornit ideile de omenie și de înfrățire între cei mari și cei mici” (v. „Cuvîntul Regelui – Către soldați”, în România, 1, nr. 73, 17 aprilie 1917, p. 1). După începutul dezastruos de campanie din toamna lui 1916, cînd teritoriul ne era ciuntit rău, Franța ne-a ajutat, cu instructori și puști fabricate la St. Etienne, la refacerea armatei și, mai ales, la redresarea morală. Nivelul încrederii scăzuse dramatic. Într-un interviu acordat ziarului LIntransigeant (8 martie 1918), Regina, „suflet tare”, ar fi declarat: „Pot spune, fără să mă înșel, că desperarea era în toate sufletele, afară de două: generalul Berthelot [șeful misiunii militare franceze] și eu – noi singuri am păstrat speranța” (apud: D.D. Pătrășcanu, În fața națiunii, Ed. Librăriei H. Steiberg & Fiu, 1925, p. 23). Generațiile actuale nu cunosc ceva similar și nu-și pot imagina cum e să fii, ca țară, pe marginea prăpastiei, în agonie, și cîtă nevoie este în atare răstrişte de un „ajutor frățesc”. Pentru risipirea îndoielilor și întărirea încrederii, Franţa ni l-a trimis pe Albert Thomas, ministrul armamentului şi furniturilor de război, un bărbat energic şi perseverent, „în înfăţişarea căruia – îl descria Petre Locusteanu – s-a amestecat parcă un preot, un muncitor şi un poet, ca să întrupeze pe oriunde se arată sfinţenia muncii şi frumuseţea ei eternă” (v. „Albert Thomas”, în România, 1, nr. 105, 19 mai 1917, p. 1). Înainte de a sosi la noi, el s-a oprit la Petrograd şi la Moscova (unde a fost numit „cetăţean de onoare”), pentru a se informa asupra situaţiei celuilalt aliat, care după revoluţia din februarie provocase îngrijorări. Momentan, lucrurile i s-au părut sigure în ceea ce priveşte disponibilitatea de a continua războiul pînă la capăt, adică pînă la victorie. La Moscova, la o întrunire la care participa şi Kerenski, ministrul de război, i s-a replicat în modul cel mai ferm: „Franţa nu trebuie să fie neliniştită: de partea noastră nu poate fi vorba de o pace separată. Noi considerăm orice îndoială în această privinţă ca o insultă” (v. „D. Albert Thomas la Moscova”, în România, 1, nr. 98, 12 mai 1917, p. 2). Îndoielile nu erau însă nejustificate. Mereu aveau loc congrese şi mitinguri, încheiate cu „rezoluţii” şi „apeluri”, unele favorabile menţinerii angajamentelor, altele potrivnice. Pe front – fenomen care se va accentua în lunile următoare –, sub influenţa agitatorilor „maximalişti” (partizanii lui Lenin), se produceau acte de indisciplină, demisii ori dezertări masive şi „înfrăţiri” cu duşmanul. Chiar numai după cîteva zile a izbucnit şi „incidentul” din Kronstadt!... – Thomas a intrat în ţară pe la Mihăileni, venind de la Cernăuţi. A fost aşteptat ca un aducător de veşti bune, „cu dor”. Pe drumul către capitală, la popasuri, s-a strigat „Trăiască Franţa!” În Iaşi, la Palatul Mitropolitan, unde a fost găzduit, l-au primit Î.P.S. Pimen (cu un scurt discurs) şi Vintilă Brătianu, ministrul de război. Vizita a durat trei zile şi a avut un program dens. Thomas a participat la o şedinţă a Consiliului de Miniştri, s-a întîlnit cu subcomisiile pentru reforme ale Parlamentului, a mers la o întrunire cu soldaţii şi muncitorii ruşi, a primit o delegaţie de profesori universitari, a vizitat aviaţia locală şi spitalul francez din clădirea Institutului „Notre Dame de Sion”, a asistat la manevrele (trageri cu tunul şi atacuri de infanterie) de la Hîrlău, a fost prezent la vila „Greerul” cînd, din iniţiativa unor parlamentari, aceasta a fost declarată „Casa Franţei”, pentru savanţii, artiştii şi călătorii „care ar veni în România spre a cunoaşte Patria şi Naţiunea noastră”. Oaspete în „vremuri grele”, a impresionat peste tot prin oportunitatea mesajelor. La cuvintele de întîmpinare ale mitropolitului, a răspuns, de pildă, cu asigurarea că „visul de aur [al României] va fi realizat”. În discuţiile cu profesorii universitari „a accentuat din nou legitimitatea aspiraţiilor noastre naţionale”. La dejunul din pădurea Pîrcovaci, de după manevre a strigat: „Trăiască România întregită şi liberă!” Apelînd la sentimentul lor de justiţie, şi fiindcă simţea că în unii dintre ei a început să încolţească teza (lansată de propaganda germană) despre o „pace fără anexiuni” şi „fără indemnizare” (plăţile pentru stricăciuni), pe soldaţii şi muncitorii ruşi i-a întrebat: „– Dv. nu vreţi să ne reluăm Alsacia şi Lorena, pe care Germania trebuie să ni le restituie?” „Da! Da!”, i s-a răspuns. „Dv. nu sunteţi de părere că trebuiesc reconstituite statele invadate de inamic?”. Răspunsul, însoţit de aplauze, a fost acelaşi (v. „Dl. Albert Thomas în România”, în România, 1, nr. 104, 18 mai 1917, p. 2). La sfîrşitul întrunirii, aceştia l-au ridicat pe braţe şi l-au purtat aşa, în ovaţii, pînă la ieşire. Nicăieri n-a recurs la limba de lemn a diplomaţiei: „nu vin aci – a şi zis de altfel – să adresez cîteva complimente oficiale şi banale”. Îndeplinindu-şi cu brio solia, a semănat cuvinte memorabile. Momentul culminant al vizitei sale l-a constituit „recepţiunea parlamentară”, desfăşurată la Teatrul Naţional, pe care ziarul România a relatat-o sub titlul „Înfrăţirea Franco-Română”, pus pe şapte coloane. Dovadă că impactul acelei adunări omagiale a fost puternic, Nicolae Iorga îşi începe Memoriile (care sînt, în fapt, un jurnal) cu o pagină despre acest eveniment, laudativ faţă de naturaleţea celui venit de departe şi critic faţă de oratoria alor noştri şi de o parte a invitaţilor la manifestaţie: „17 mai [1917]. Primirea la Parlament a lui Albert Thomas. Nimic nu s-a schimbat în atitudinea lui de camarad căruia nu-i pasă de formă. Şi ce curios apar discursurile solemne ori revărsarea de aprinsă elocvenţă populară a lui Morţun [V.G. Morţun, preşedintele Camerei; au mai vorbit primul-ministru I.C. Brătianu şi Em. Porumbaru, preşedintele Senatului] faţă de aspectul lui de sinceritate neglijată şi faţă de comunicativitatea spontană a elocvenţei lui, în care doar unele sunete de glas şi unele gesturi largi arată că-şi dă seama de existenţa unei mari adunări venite să-l admire şi să-l aclame. – După cuvintele lui, banchet în toată forma, pentru toţi nechemaţii care se îmbuibă, pentru cocoanele din lojă al căror orientalism n-a înţeles nimic decît că e un mare spectacol francez, pentru personalul birourilor şi pentru toată lumea de afară” (v. vol. 1, 1917-1918, Paul Editions, 2018, p. 7). Sinceritatea lui Thomas pornea de la ideea că „Între fraţi trebuie să spunem adevărul întreg”, că trebuie să existe certitudinea loialităţii, capitol la care niciodată n-am prea excelat. Din discursul său n-au lipsit elementele evocatoare de afinităţi, de un „lirism înalt”, însă fondul l-a ocupat prezentarea tendinţelor emergente în acel ceas („În lume, de cîteva luni, – a relevat el – este numai o suflare de democraţie care se ridică”) şi a principiilor care determină necesitatea de a continua lupta: „Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. Dreptul naţionalităţilor să trăiască în independenţă şi unitate. Dreptul tuturor românilor să reintre în patria română”. Oratorul a reafirmat de la tribună ceea ce declarase şi într-un interviu, anume că „aliaţii nu vor întîrzia un moment să-şi facă datoria faţă de aspiraţiile naţionale româneşti” (v. România, 1, nr. 105, 19 mai 1917, p. 2). Fiecare din frazele mai viguroase, mai pregnante, mai asiguratoare a fost răsplătită cu aplauze: „aplauze vii”, „aplauze frenetice”, „aplauze prelungite şi entuziaste”. „Încurajatoare pentru inimile noastre”, vizita lui Thomas (care azi ar fi obiectul unei scurte ştiri) a fost importantă prin infuzia de încredere pe care a transmis-o. Încrederea era articolul cel mai dezirabil. „Va fi învingător – avea să spună, în Camera franceză, preşedintele de Consiliu Ribot –, acela dintre adversari care va avea mai multă forţă morală” (v. „Parlamentul francez şi condiţiile păcei”, în România, 1, nr. 115, 30 mai 1917, p. 2), iar finalmente acest lucru s-a dovedit a fi adevărat.          
                                                                                                                Constantin CĂLIN

         
         
          Ion Papuc: „Radu Ulmeanu, poetul neoclasic”
         
                                (Transcript fragmentar al prezentării „Sonetelor”)
         
        Eu am scris despre poetul Radu Ulmeanu un text pe care, pregătindu-mă să vin în fața dvs., l-am recitit. Sunt niște ani de când l-am scris și n-aș fi schimbat nimic la el recitindu-l acum. Nu aș fi schimbat nimic, în afară de titlu. Titlul a fost într-o anumită ambiguitate și pe care o regret. Astăzi aș fi spus „Radu Ulmeanu, poetul neoclasic”. Și o să-ncerc să mă explic. Cu mulți, mulți ani înainte, am cunoscut un fenomen ciudat. Sunt oameni care vorbesc în versuri. Oameni simpli. Eram cu Mihai Olos și Constantin Noica. Mergeam să vedem o biserică pictată de doi tineri maramureșeni. Și, pe drum, am întâlnit o țărancă, ce punea într-un sac lut, pe care să-l ducă să repare casa. Am intrat în vorbă cu ea și ea ni s-a adresat în versuri. Primele cuvinte le țin și acum minte, după 50 de ani. A spus: „Greu îi de-a lucra cu lutu/ și-a trăi-n casă cu mutu.” Șocat, Noica a încercat să dialogheze, să vornească și el în versuri... A fost lamentabil.
        E un dar pe care unii oameni îl au, de a vorbi în versuri. La București am cunoscut pe cineva care, tot așa, vorbea în versuri, un cunoscut poet, Tudor George, poreclit Ahoe. Și, odată, la Casa Scriitorilor, la Madame Candrea, se legase de cineva, el era beat, și i-a făcut un scandal teribil, un proletcultist, să zic, și toată lumea era cam încântată, era penibil ce spunea el și situația era mizerabilă, dar și-așa, pe înfundate, râdeam cu toții de verva grozavă a poetului. Însă, la un moment dat, el a observat că și soția celui înjurat pufnește în râs. Ceea ce i s-a părut scandalos. Erau căsătoriți numai de două săptămâni. Și atunci i s-a adresat ei: „Cu atenția mărită,/ orice curvă se mărită!” Și, ce vreau să spun... Deci avea aceste replici mizerabile și foarte dure, teribile. El era, făcea un fel de pereche cu Teodor Pâcă. Și Pâcă era laconic, scria puțin și era lăudat. Și îmi amintesc un vers de-al lui Teodor Pâcă: „O, Teodor, amar e ghimpul/ înfipt în buza groapei tale, timpul!” Și, în fine, Pâcă, furios pe verva lui Ahoe, a venit într-o zi cu un caiet și i-a spus: „Uite, scrie aici poezii, dacă ești în stare. Nu mai te lega tu de toată lumea!” Și după o săptămână a venit Ahoe și a zis: „Dă-mi alt caiet!” „Păi cum?” „Păi l-am umplut.” „Cum Dumnezeu?” S-a uitat ăsta și era plin, într-adevăr. Erau piesele care au devenit faimoasele „Balade singaporene”. Singapore era o bodegă de subsol. Și acolo erau cei mai amarnici alcoolici posibili, trăgeau ca la galere, sub blestemul alcoolului. Mulți dintre ei, intelectuali de mare calibru: Eugen Schileru..., latiniști și așa mai departe. Nu-i mai pomenesc acuma.
        În cazul lui Radu Ulmeanu, căci aici trebuie să ajungem, nu putem vorbi de o atare îndemânare, nici de-a vorbi în versuri,  și nici de-a vorbi în sonete. La el s-a întâmplat o criză. O furor erotica. Când, în acea săptămână, a scris 100 de sonete. Dar ceea ce face enigma, personalitatea acestui autor  e, pe de o parte, simțirea extrem de clocotitoare, de vie, și, în același timp, forma, care e strunită cu extraordinară măiestrie.
        O să revin la texte. Pentru că, atunci când am scris, am scris teoretizând, și nedând exemple. De obicei, un critic literar își demonstrează măiestria dând citate multe. E o tehnică asta. Călinescu o stăpânea în chip magistral. Eu, scriind despre Radu Ulmeanu, n-am dat decât, la sfârșit, puține, două exemple doar. Dar am încercat să demonstrez acest lucru, că el are un lirism impersonal. Că el e în afara timpului. Că este un clasicizant. Că este un manierist. Un manierist de mare anvergură. Aici stă originalitatea lui. Și, atunci, să încercăm să o luăm pe texte. Prefațatorul, de exemplu, pomenește de Arvers. Arvers este poetul francez care a rămas printr-un singur sonet. Iar prefațatorul nu dă decât primul vers al sonetului respectiv. El, pentru cine vrea să-l caute, se cheamă „L’amour caché”, „Iubirea ascunsă”. Cam greu să fie ascunsă iubirea la un poet, cât el o trâmbițează în toate zările. Numai ascunsă nu poate fi. Totuși, sonetul acesta a făcut gloria autorului lui. Sunt în literatura franceză câteva cazuri aparte. Există un poet ... care a rămas printr-un singur vers! (...)
        „Va tresări ori nu de bucurie/ (- ne spune înttr-un alt sonet - )/ Din goale-orbite vei vedea cum curg/ Țărâni ce izvorăsc din veșnicie.// Va fi-n amiezi  lumină de amurg./  În nemișcarea mâinii tale, vie,/ voi ști din moarte, iarăși, să mă smulg?” se întreabă poetul.
        Căci sonetele au această putere, malefică aproape, aș spune. Cel puțin aici, în cazul poetului nostru. El spune mai departe: „Iar sufletu-n a disperării priză/ Făcu explozie într-un sonet.” Da, e o explozie de sentimente, dar forma este dirijată impecabil.
        Un alt sonet, pe care aș vrea să vi-l citesc integral:
         
        „Precum Manole, ce pusese-n ziduri
        tot ce avea în viața lui mai scump,
        te iau, iubito, în bucăți de rump
        și te zidesc aici, bolnav de friguri.
         
        De nu pot cu o mână-mbrățișa
        subțirea gleznă, pulpa grațioasă,
        să-ți mângâi pântecul, neagra mătasă
        formând a fericirii dulce șa,
         
        iar sânu-ți tresăltând nu-l pot strivi
        altfel decât cu greaua cărămidă
        a unui vers lingav ce-și va ivi
         
        ca un curtean prealunga lui hlamidă,
        aleg această cale, zi de zi,
        să te-mpietresc aici, cariatidă.”
         
        Și împietrirea chiar i-a izbutit, pentru că măiestria lui este extraordinară! Și măiestria este în toate detaliile de tehnică poetică. Printre altele, o măiestrile a rimelor rare, extrem de prețioase. Poeții nu mai scriu cu rimă, dar ce mari performanțe au avut. Se spunea că cea mai de seamă rimă din literatura noastră este a lui Ion Barbu, care a rimat Sicilii cu sigilii:
        O, frate cărvunar, întreg trăiești... Poezia lui, Bălcescu trăind, care e o replică la Bălcescu murind, a lui Alecsandri și care a fost scrisă în baza unui pariu. Era la Capșa, cu Rosetti, care trecuse de partea comuniștilor și, cum Barbu cârcotea împotriva regimuluji, Rosetti i-a spus: „Lasă, să nu crezi că e ușor să scrii chiar și o poezie la comandă. Și i-a răspuns: „Cum nu, eu pot să scriu! Și dacă o scriu, o publici?” „Îți garantez că o public!” Și atunci a scris Bălcescu trăind:
         
        „Leagăn amar, sărmanii mei Bălcești!
        Lut simplu, smălțuit ca și o cană,
        Pe Topolog culcat nu mai bocești
        Azi inima dintâi republicană
         
        A lui, căci athanasic au sunat
        Mii surle. Lespezi cască, sar sigilii.
        Și peste un făcut, absurd regat,
        un palid oaspe calcă din Sicilii.”
        ......................................................................................................................
         
        Și din nou Radu Ulmeanu: „Mâna abia să ți-o strecor sub fustă,/ fug ani de studii austere, mape,/ cu schițe pier, și nici ideea nu stă./ (apropo de fustă!)  Dar azi, cu ochii tăi  de limpezi ape/ trecut-am a-ncercării punte-ngustă.”
        Deci, vedeți ce joc de rime, ce sonorități impecabile, ce bine sunt stăpânite! ...
         
         
          Pe marginea lansării volumului „Sonete” de                                                   Radu Ulmeanu
         
        În cotidianul sătmărean „Informaţia zilei”, din 16 noiembrie 2018, la pagina 9 – Cultură –  este consemnat judicios, cu aldine mari,  un eveniment cultural de real interes: „Scriitorul Radu Ulmeanu şi-a lansat volumul „Sonete”  la Casa Ferenţiu din Satu Mare.
        Dedesubt, o specificare bine venită: Noua apariţie editorială reactualizează poemele volumului „Sonete din Nord” apărut în ianuarie 1990.
        În calitate de invitat şi cititor împătimit al romanelor domnului Radu Ulmeanu am avut bucuria de a fi de faţă la acest eveniment din mai multe motive, unele pur personale, altele de interes colectiv. Iubesc Satu Mare, care, înainte de toate, este un oraş frumos.
        Are de partea sa câteva mari şi importante atuuri: Someşul cu albia sa largă, majestoasă, cu îndiguiri ca nişte ziduri de cetate antică, comparabilă doar cu cea a Mureşului când străbate oraşul Arad, clădirea cu turnul de aproape o sută de metri înălţime a Consiliului Judeţean, cele două poduri monumentale, Golescu şi Decebal, parcul din centru cu impozanta statuie a  lui Vasile Lucaciu de Cornel Medrea, catedralele – ortodoxă, romano catolică, greco-catolică şi cea reformată, clădirile din vechiul oraş,  aş putea spune unice în toată România –  mari, având curţi spaţioase,  largi,  ce denotă  implicit spiritul generos al  localnicilor și mai ales, probabil, a constructorilor șvabi.
        Prin vara lui 1969 cu un an înainte de devastatoarele inundaţii, am făcut împreună cu o parte din colegii de clasă din liceu o vizită de câteva zile în nordul ţării, la  Oradea,  Carei, Satu Mare, Baia Mare și retur. În sala de oaspeţi a internatului liceului „Ioan Slavici”, unde am fost cazaţi,  am asistat la transmisia  televizată a aselenizarii echipajului  Apollo 11, în seara zilei de 19 spre  20 iulie. A  doua zi am urcat în Turnul Pompierilor şi, de la o librărie, lângă podul Decebal, acum sediul unei  farmacii, am putut să cumpăr o carte mult căutată; „Viaţa lui Seurat” în editura Meridiane, ca să completez seria celor şapte biografii de pictori impresionişti şi  post  impresionişti cu cele despre Van Gogh (1955), Cézanne (1956), Toulouse-Lautrec,  Manet (1959), Gauguin (1961) şi Seurat, scrise de Henri  Perruchot. Ce bucurie! Am mers apoi la  Baia Mare, unde am vizitat atelierul sculptorului Vida Gheza, care ne-a primit cu bunăvoinţă,  ne-a arătat primele sculpturi din copilărie, toate în lemn, ne-a  explicat în detaliu monumentul de la Carei şi amintirile sale din perioada interbelică, atunci când a vrut să ajungă în Spania ca luptător în brigăzile republicane şi în final a reuşit, după două încercări, dar la sfârşitul  războiului civil a fost  internat într-un lagăr din Franţa,  unde a continuat să sculpteze.
        Spun toate acestea pentru a aminti că lângă monumentul său din centrul Careiului, ce simbolzează partea de hotar a Ardealului,  s-a ridicat un bust al Regelui  Ferdinand „Întregitorul”,  opera de mare fineţe şi expresivitate a sculptorului sătmărean Radu Ciobanu, artist emblematic,  de notorietate,  al  acestui frumos şi înzestrat cu opere de ale sale, oraş.
        Iată că la aproape cincizeci de ani de la acea excursie de neuitat, talentul major, de nestăvilit,  al poetului,  editorului, publicistului şi romancierului  Radu Ulmeanu, însuşirile de real mecena al artiştilor  ale domnului Dumitru Păcuraru, ctitor de lăcaşuri culturale (a se vizita şi vedea interiorul de club aristocratic al localului Poesis, noul muzeu-bibliotecă Petru Bran, din Casa Ferenţiu, de peste drum, recent deschis, cu impresionante colecţii de ziare, reviste de epocă (sec. XIX-XX), cu lucrări majore ale plasticianului Mircia Dumitrescu, toate de un real interes, au dat un plus de farmec şi valoare evenimentului.
        „Casa Ferenţiu”  de pe strada Mircea cel Bătrân, nr. 8,  la demisolul  căreia s-a desfăşurat lansarea volumului „Sonete” tipărit impecabil de Editura Grinta, Cluj 2018, cu o prefaţă de C.D. Zeletin, a adunat iubitori de literatură, scriitori, poeţi,  epigramişti, profesori de limba română cu lucrări de prestigiu în domeniu, pe care articolul domnului  Ioan C. Anițaș îi aminteşte detaliat.
      În prezenţa domnilor Radu Ulmeanu, autor,  Ion Papuc, comentator extrem de avizat  şi  a amfitrionului Dumitru Păcuraru s-a  adus în discuţie nu numai volumul şi epoca în care majoritatea sonetelor din acest volum au fost scrise, 25 decembrie 1988 –  1 ianuarie 1989, într-un timp record de mai puţin de 10 zile – 101 sonete, dar şi resortul care a provocat această detentă.
        Domnul Ion Papuc s-a întrecut pe sine  în a cita din volum sonet după sonet, a decela  trimiteri, posibile conexiuni şi influenţe, admirabil asimilate, dar şi a motiva aprecierile, majoritatea la superlativ.
      Ca vechi colegi în amfiteatrele şi sălile de lectură din anii studenţiei clujene, prototipuri  ale personajelor centrale din romanul „Siberii” – a fost prezent tot ca invitat, în persoana mea, şi martor al anilor de început de şedere  în Bucureşti a domnului Ion Papuc.
        La începutul anilor şaptezeci, la cafeneauau Turn (Union) din Piaţa Palatului, se aduna seară de seară un mic grup de studenţi fie de la Politehnică, Arte Plastice, Filologie sau Medicină, la masa unde un tânăr înalt şi subţire, cu barba albă deja îşi sorbea ritualic cafeaua după ce adăstase toată ziua în sala de lectură de la Biblioteca Universitară sau cea de Stat. Cititor împătimit şi comentator de texte filozofice, prieten apropiat cu poetul Ioan Alexandru,  plecat la studii în Germania Federală, depăna uluitoare comentarii asupra filozofiei presocraticilor, a operelor lui Hegel sau Freud, a versurilor lui Malarmée, Paul Valéry, a gesturilor lui Mircea Eliade abia întors din India în faţa maestrului său spiritual Nae Ionescu, sau ultimelor ziceri ale  unui filozof proaspăt ieşit din puşcăriile comunsite,  Petre Ţuţea.
        Cei din jur îl ascultau, copleşiţi de erudiţia lui. Era foarte exact, riguros în tot ce spunea, amintea mereu ediţia şi anul apariţiei cărţii din care cita fragmente întregi,  pe de rost. Nu permitea intervenţiile după ureche, amatorismul, superficialitatea, veleitarismul.   
        Când unul dintre ascultătorii săi adusese un  volum din „Caietele filozofice”  ale lui Lenin, la mare preţ şi cinste în acea epocă la cursurile de filozofie, în care „marele revoluţionar şi filozof materialist” adnotase pe marginea unui fragment din „Fenomenologia spiritului” de Hegel o exclamaţie de genul; „Te temi de Dumnezeu, canalie idealistă?” sau  un  plin de superioritate „Ha! Ha!”, tânărul pe atunci Ion Papuc exclamase în plină cafenea, cu amărăciune şi dezgust: „Lasă,  prietene, fleacurile! Toată filozofia lui Lenin e un mare Ha! Ha!”...
      La evenimentul literar sătmărean, timp de mai bine de trei sferturi de oră, Ion Papuc, la fel de cumpănit şi interiorizat ca în urmă cu mai bine de patruzeci şi cinci de ani, a citat fragmente, versuri, sau câte un sonet întreg din volum, captivând cu acelaşi har asistenţa.
         După acest discurs nu se mai putea adăuga nimic.
       Totuşi, invitatul de la Oradea, în persoana mea, a încercat să-şi reafirme convingerea că poetul, publicistul, editorul, creatorul revistei Acolada, este  înainte de toate un mare şi viguros romancier, că însuşi sonetul, cum inspirat scria în prefaţa volumului  domnul C.D. Zeletin „se remarcă prin însuşiri constructiviste rigide (...) şi socotind constructivitatea formei fixe ca una din multiplele forme rafinate ale epicului, putem să-l asociem genului epic, ilustrat prevalent în Transilvania.”         
        Deci şi în „Sonete”,  cred eu, se ascunde eminentul romancier de mai târziu. Am  ales un fragment ilustrativ din sonetul final, CI,  în numerotare romană:
        Rămâi cu bine, scumpe cititor.
        Din ceruri cad, ca vâslele  pe apă,
        raze dintr-al luminilor izvor
         
        ce ochii orbi şi sumbri mi-i adapă,
        Şi, din impactul nostru trecător,
        Enormul gând spre veşnicie scapă. (Subl. mea)
         
      Aici este surprinsă latura cea mai profundă şi cea mai fecundă a creativităţii domnului Radu Ulmeanu – constructor de lumi ficţionale de amploare şi  mă refer la romanele domniei sale  care au în fundal, în straturile  cele mai profunde, o vibraţie care te urmăreşte mult, foarte mult timp după ce termini de citit şi  închizi coperţile volumului.
        „Enormul gând (care) spre veşnicie scapă”... 
        „Chermeza sinucigaşilor” are pagini pline de o cruzime greu de suportat. Dar nicăieri nu e mai bine creionat, schiţat, gravat chipul oraşului de pe Someş, „Scuteni”,  în dosul căruia se ascunde actualul Sătmar – cu Grădina Romei, cu impozantele licee, cimitirele, bodegile şi cârciumile unde se pune ţara la cale, adolescentele şi poeţii nefericiţi ce beau până la fund cupa amărăciunii şi a iluziilor spulberate.
        „Siberii” cuprinde în îmbrăţişarea celor mai bine de 400 de pagini chipul României comuniste şi post comuniste, cu toate mizeriile, abjecţiile sale, unele de neimaginat, dar în final veridice, acreditate artistic. Este aici viziunea urieşească a unui veritabil poet..., a unui neînduplecat justiţiar, a unui artist mai mult decât autentic.
        Ce să spunem de sonetul  LVII, la început o mărturisire inocentă a unei profesiuni  de credinţă,
         
           Sonetul este patria a doua
           Lăsată mie-n veci ca prin destin.
           Mă simt în el  precum pe floare roua.,
           Iar el mă locuieşte cristalin.
         
        şi  se termină cu portretul insolit, seducător,  al iubitei:
         
        Şi perii genei tale, lungi şi deşi,
        mi-i dă şi coapsele,  inapte
                   de-a te lăsa din raza lor să ieşi.
         
        Un creator născut, nu făcut, care, orice ar încerca, oricâte „tertipuri” ar utiliza, oricâte piedici şi-ar impune,  nu se poate sustrage  actului  de creaţie.
        Domnul Radu Ulmeanu posedă o lume interioară fabuloasă ce mereu şi mereu se cere să iasă la iveală. În versuri, dar mai ales în impunătoare, strivitoare construcţii epice, cum sunt romanele domniei sale. Să ne bucurăm şi să mulţumim Domnului că aici, la această margine de ţară, cu vecini nu foarte prietenoşi, este o voce care ne reprezintă cu cinste, de înaltă valoare artistică şi mai ales morală.  
         
                                                                                                                Cătălin ŞUȘU