Tudorel Urian - Spectacolul scriiturii
Constantin Călin - Zigzaguri. Agenţii de influenţă
Constantin Trandafir - Scriitori și teme. Garda veche în acțiune
Icu Crăciun - Literatura de frontieră a lui Adrian Țion


                                    Spectacolul scriiturii



        Pe cât de surprinzător, pe atât de original și valoros este debutul în proză al reputatului eseist ieșean Codrin Liviu Cuțitaru. Romanul său Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile este un inedit loc de întâlnire între tehnica cinematografică a lui Lars von Trier din Dogville, cea narativă a lui Borges și un imaginar ficțional ce trimite cu gândul la Kafka. O carte (hiper)inteligentă, doldora de clin d’oeil-uri culturale, în care, precum în proza noilor romancieri francezi, miza pare să cadă în primul rând pe cum se spune și doar în plan secund pe ce se spune. Până la urmă este un roman despre construcția unui roman și despre tehnicile narative în proza contemporană, brodat însă pe o poveste kafkiană, capabilă, prin ea însăși, să țină cititorul captiv de la prima până la ultima filă a cărții.
        Până la urmă, pretextul narativ al romanului este unul specific literaturii suprarealiste. Într-un cadru cotidian, banal și ușor recognoscibil în existența fiecăruia dintre noi, descris la modul cel mai realist cu putință, se produce, la un moment dat, un accident, o alunecare în fantastic frizând grotescul, la care toată lumea se raportează cu instrumentele normalității și reacționează cu behaviorismul de fiecare zi, atât de familiar fiecăruia dintre noi. Aceasta pe fondul unei construcții schematice, cu firele la vedere, a unei convenții narative mereu reamintite la începutul fiecărei secvențe epice, astfel încât cititorul să nu uite nicio secundă că se află în fața unui produs secundar, realizat cu bună știință în scop de artă, nu a realității însăși. Această viziune de explicit „fake” artistic este produsă prin precizarea strictă a cadrului fiecărei secvențe epice pe baza principiului „casa fără acoperiș” din filmul lui Lars von Trier, amintit la începutul acestor însemnări, în care aparatul de filmat suprinde simultan ceea ce se petrece în toate încăperile despărțite de pereți ale unui imobil, dar naratorul și, odată cu el, spectatorul, nu poate să zărească nimic dincolo de ce poate să surprindă camera de filmat. Naratorul nu este, așadar, omniscient. El poate să descrie doar ceea ce intră în raza sa vizuală și nimic în plus. Indicațiile scenice ale autorului aduc, cum spuneam, cititorul cu picioarele pe pământ, îl fac să înțeleagă faptul că ceea ce are în față este un șantier al edificării unor secvențe de viață fictive: „Scena e văzută, pentru prima oară, de sus, desfășurat. Seamănă cu un câmp de luptă, fixat în punctele lui strategice, esențiale. Se pare că ne aflăm într-un mare centru al presei, vizionat panoramic, ca o machetă. Din planul îndepărtat sunt amplasate convergent, înspre planul apropiat camere și cămăruțe înfățișând birouri tipic gazetărești. Ele se strâng ca un mănunchi, circular, în jurul unei arii unde, la vedere, amplă, impozantă, se află cea mai mare încăpere. Pe aceasta o putem observa mai clar. În unele birouri, lumea tehnoredactează texte la computer sau le dactilografiază, precipitat, pe diverse tipuri de mașini de scris. În altele, oamenii vorbesc la telefoane, uneori cu gesturi convulsive și amenințătoare. Luminozitatea foarte mare și agitația continuă contribuie la impresia de imens furnicar.” (p. 161)
        Toate aceste diorame ale existenței noastre cotidiene sunt de maximă veridicitate. Autorul observă și aduce sub ochii cititorilor aspecte pe deplin credibile ale vieții de zi cu zi din mediul universitar, din activitatea mass-media, din lumea medicală, din viața de familie. Chiar și în momentul în care în scenă apare elementul irațional, grotesc, oribil, imposibil de anticipat sau de imaginat (nu am să-l dezvălui pentru a nu strica surpriza lecturii), toate aceste medii reacționează în virtutea modului lor de a raționa și a behaviorismului lor obișnuit, fără a trece dincolo de o anumită limită a gândirii și a faptei. În această discrepanță dintre grozăvia întâmplării, pe de-o parte și „conformismul” interpretărilor și reacțiilor, pe de cealaltă parte, stă cota de interes și miza romanului din roman, a narațiunii secunde.
        Admirabilă, din toate punctele de vedere, este conferința de presă în care doctorul Forga își prezintă rezulatul intervențiilor chirurgicale asupra universitarului și scriitorului Victor Olescu, fostul rector al universității din urbe. Autorul descrie cu minuțiozitate tot ceea ce se întâmplă în sală, pregătirile pentru conferința de presă, felul în care televiziunile își instalează camerele, sosirea invitaților, reacțiile tipice ale „vedetelor” evenimentului, schimbul de întrebări și răspunsuri, deopotrivă de edificator pentru nivelul jurnaliștilor de azi, dar și pentru limbajul evaziv, încifrat, profesionalizat, aparent elitist al specialistului, din care puțini sunt cei capabili să înțeleagă ceva. De altfel, chiar în discuțiile cu familia celui în cauză, doctorul Forga utilizează același limbaj abstract, plin de explicații incomprehensibile cuiva din afara sistemului, din care interlocutorul poate trage orice concluzie, dar care îi lasă cu regularitate și câteva ochiuri de optimism, indiferent de degradările fizice tot mai dramatice, produse de boală ale pacientului în cauză. Tot discursul inaugural al reputatului specialist în conferința de presă este o mostră de comunicare superior relativizantă, menită să transforme în firesc o situație sumbră, la limita grotescului. „... Împreună cu asistenții mei, timp de câteva luni, am tratat intensiv pacientul, de nenumărate ori prin soluții șoc, ce vor fi prezentate, cum ziceam, la momentul oportun, academiilor medicale ale lumii. Ceea ce fiecare dintre dumneavoastră trebuie să rețină este faptul că boala se caracterizează printr-un simptom de autoresorbție extraordinară a organismului. Cel afectat de maladie, odată vindecat, cum este (s.a.), bunăoară, în prezent (s.a.) domnul Olescu, cel mai adesea, nu mai poate fi recunoscut (s.a.). (...) În linii mari, putem conchide acum, la capătul efortului terapeutic, că pacientul nu a devenit numai altcineva (s.a.), ci e chiar, cu desăvârșire – constat fără nicio reținere! -, altceva.” (p. 187) Cum s-a vindecat pacientul și ce a devenit el după repetatele intervenții ale echipei medicale, vă las plăcerea să descoperiți singuri.
        Cu siguranță, romanul lui Codrin Liviu Cuțitaru nu se adresează oricărui tip de cititori. El poate intra în dialog cu un anumit public, experimentat, familiarizat cu diversele tipuri de construcții narative, cu experimentele literare mai vechi sau mai noi, cu studiile și ideile de teorie a literaturii și chiar cu ceea ce Jean Paulhan numea într-o carte, „les incertitudes du langage”. Altminteri multe lucruri interesante din această admirabilă carte ar putea trece neobservate. Nu este însă exclus ca aceasta să placă și așa, dat fiind insolitul situației din povestea secundă. Cred că este marea problemă a editurii să promoveze și să vândă o asemenea carte.
        În Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Codrin Liviu Cuțitaru face o demonstrație de inteligență narativă și de talent literar. Ceea ce propune cititorilor săi este un roman, în înțelesul deplin al acestui termen, chiar dacă prin unele aspecte experimentale, publicul său țintă pare a se selecta mai degrabă dintre universitarii filologi. Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile este o carte care încântă, dar și dă de gândit celui care o citește. Un debut remarcabil în proza românească de azi. Sunt sigur că viitoarele cărți de proză ale lui Codrin Liviu Cuțitaru vor produce multe alte suprize interesante.

                                                                                        Tudorel URIAN





                              Zigzaguri. Agenţii de influenţă



        Măsura receptării lui Bacovia se vede, de asemenea, în numărul admiratorilor declaraţi, al autorilor ce merg pe urmele sale sau în sensul lui şi al lucrurilor care poartă marca sa. Dovadă că „a lăsat o dîră grea asupra poeziei de după [primul] război”1 şi de după al doilea, el e în mulţi şi în multe: oameni şi fenomene. Întîi în limbaj, care s-a îmbogăţit cu doi termeni: bacovian şi bacovianism. Din deceniul trei şi pînă acum, mai ales din anii ’70, adjectivul (şi substantivul) bacovian2 (cu funcţie de epitet) a devenit aproape tot atît de frecvent ca şi adjectivul (şi substantivul) eminescian. Folosind pattern-ul, critica a vorbit de: „elemente bacoviene”, „acorduri bacoviene”, „rezonanţe bacoviene”, „ecouri bacoviene”, „viziune bacoviană”, „zonă bacoviană”, „natură bacoviană”, „cheie bacoviană”, „plîns bacovian”, „sunet bacovian”, „ton bacovian”, „note bacoviene” (şi „prebacoviene”), „nevroză bacoviană” (şi „postbacoviană”), „obsesii bacoviene”, „stereotipii bacoviene” etc. În primele recenzii despre Plumb, adjectivul lipseşte.3 Lucrurile devin bacoviene într-o fază ulterioară a receptării: atunci cînd se constată influenţa lui Bacovia asupra altora. În Istoria literaturii române contemporane (Evoluţia poeziei lirice, 1927), E. Lovinescu o considera a fi deja „apreciabilă” asupra unor poeţi din promoţii diferite, cel mai valoros dintre ei fiind Demostene Botez. Data la care a început e, desigur, anterioară. Tot Lovinescu e cel care îi recunoştea existenţa în 1921, cînd îi declara lui Camil Baltazar următoarele: „În acea scrisoare îţi spuneam că, deşi influenţat de Bacovia şi de Camil Petrescu, sensibilitatea d[umi]tale e încă destul de specifică şi personală, pentru a ne pune speranţa în talentul d[umi]tale”.4 Cîteva luni mai tîrziu, altcineva o depista la D. N. Theodorescu, autorul unei culegeri cu titlul Foi galbene: „[Versurile din „Noembre”] – observa acela – ne amintesc prea direct [...] de acea extraordinară atmosferă din «Plumbul» lui Bacovia”.5 Apoi va fi găsită la alţii; la unii chiar „prea puternică”, „apăsătoare”, „covîrşitoare”.
        Peste zece ani, scriind despre Bacovia, un critic afirma că acesta „a stîrnit un val de imitatori”.6 De unde proveneau aceştia? Unii, de lîngă el, luîndu-l de maestru. E cazul lui G. Şt. Cazacu-Delarast, ofiţer la un regiment din Bacău, care şi-a compus „simfoniile” şi „litaniile” cu lexicul din Plumb şi Scîntei galbene7: parc, pustiu, ploaie, ceaţă, plumb, cenuşiu, „tăcute uliţi”, toamnă, cimitir, „convoiuri funerare” etc. Sau al lui Nicolae Anghel, agent sanitar în Scorţeni-Bacău. Alţii – majoritatea – de departe, fără vreun contact direct, exclusiv ca efect al lecturilor. Iată o primă listă: D. N. Theodorescu (amintit mai sus) era dorohoian, N. Milcu (autor al ciclului „Cîntece de mormînt”) şi Dem. Bassarabeanu, craioveni, Alexandru Călinescu şi Pavel Nedelcu, focşăneni, St. V. Ionescu, ploieştean.8 Se încadrau cu toţii sub acolada de „poeţi provinciali”,9 „poeţi trişti”, poeţi „din neamul lui Bacovia”,10 funcţionari în viaţa curentă, boemi detracaţi de alcool, obsedaţi de ftizie, măcinaţi de mîhniri. Poeţi care evoluau în decoruri asemănătoare cu ale Bacăului: „Provincia blazărilor, automatismelor, disoluţiilor în mineral... «La province engourdie» – cum îi zice Rilke, compusă din demi-simili-vivants»”.11 Drumul pe care îl parcurg e „un drum românesc specific, al suferinţei”.12 Cam de aceeaşi vîrstă cu cei doi vrînceni, evocîndu-i, ziaristul Leon Kalustian a ţinut să sublinieze: „însemn aici adevărul că generaţia mea i-a iubit [lui Bacovia] cu fervoare şi statornicie poemele (întotdeauna cu genele umezite de o lacrimă)”.13
        „Filiaţii”, „infiltraţii”, „reflexe”, „inflexiuni” bacoviene au fost semnalate, în epocă sau mai tîrziu, la Eugen Constant (Galerii cu ceară, 1924), Mihai Moşandrei (Păuni, 1929), Ilarie Voronca (Restrişti, 1933), Simion Stolnicu (Punct vernal, 1933), acesta un „Bacovia hermetizat”.14 Iar pînă la sfîrşitul deceniului al patrulea, la alte „recensăminte” literare, şirului celor de mai sus le vor fi adăugaţi: Ion Georgescu (Metanii şi ore, 1925), George A. Petre (cu versurile din Familia şi din Antologia poeţilor tineri, 1934), George Moroşanu, Ion S. Crişu, Dumitru Marian, I. D. Pietrari, Dimitrie Danciu. Şi patru nume de... prozatori: Pavel Dan, acesta „un Bacovia al epicului”, după opinia lui Octav Şuluţiu,15 Aureliu Cornea, care a debutat cu „versuri de rezonanţă bacoviană”, în Gândirea (1924), şi în ale cărui prime proze găsim fraze bacoviene („două ciori negre şi mari în cerul gri”; „scîrţîitul coroanelor de tablă din pod, furate de pe morminte”),16 şi H. Bonciu, la care, scriind despre Lada cu năluci (1932), Perpessicius descoperea o „amalgamare de Nemţeanu şi Topîrceanu, de Bacovia şi Relgis şi aşa mai departe”.17 Al patrulea, M. Blecher, a fost de părere Mihail Petroveanu, care a observat exact, „are poate cele mai adînci afinităţi” cu poetul.18 De altminteri, a şi tradus şapte poezii din Bacovia.19
        „Cine n-a fost, dintre amatorii de poezie, realmente bolnav de Bacovia?”, întreba retoric, rezumînd un fenomen, Mihai Niculescu, redactorul responsabil al Universului literar, în numărul dedicat poetului. La un moment dat, s-a crezut într-o „saturaţie”, dar nu s-a întîmplat aşa. În plin război, într-un timp de mobilizări ale lirei româneşti pentru susţinerea celor de pe front, un publicist, Vasile Damaschin, era mirat să constate faptul invers: „Credeam [...] că influenţa lui Bacovia şi D. Botez asupra generaţiilor tinere nu se mai exercită, dar poezia lui N. Scorţeanu din Universul literar aminteşte contrariul”.21 Această influenţă o resimţeau şi alţi poeţi tineri, mult mai înzestraţi decît cel pomenit de publicist. Legat de aceasta, Ştefan Augustin Doinaş i-a declarat odată lui Dorin Tudoran că „marea [lui] surpriză” pe care a avut-o, în cadrul „Cercului literar” de la Sibiu, a fost „gustul prietenilor [săi] pentru Bacovia”,22 îndeosebi – presupun – al lui Radu Stanca şi Ion Negoiţescu.
        Înăbuşit după 1949, acest „gust” a reizbucnit în anii ’60 şi ’70, continuînd şi astăzi. Scriitori formaţi sau născuţi în epoca interbelică şi-au asumat public faptul de a fi fost seduşi de Bacovia. Unul dintre aceştia, Zaharia Stancu, va spune, într-o carte despre evoluţia sa literară, apropo de debut: „Mă publicaseră [cei de la Adevărul literar şi artistic] cu o poezie de trei strofe, tristă şi întunecată. Se simţeau influenţele din Bacovia, ştiam volumul Plumb pe dinafară”.23 Maria Banuş, de asemenea, recunoaşte: „Rînd pe rînd sau simultan: Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga sau Rilke au lăsat urme indelebile în plasma fiinţei şi poeziei mele”.24 Iar Eugen Barbu, considerat mai degrabă un arghezian, uimea declarînd: „Cel mai mult mi-ar fi plăcut să scriu versuri ca Bacovia”.25 La rîndul lor, în felurite împrejurări, Emil Botta, Geo Bogza, Ion Caraion (autorul spectacularului eseu Bacovia, sfîrşitul continuu, 1977), Ben Corlaciu, Marin Preda, Nina Cassian, Lucian Valea ş.a. au avut pentru Bacovia vorbe de preţuire, unele semănînd a reverenţe.
        Pentru descrierea întregii „reţele” a „bacovienilor”, trebuie de menţionat că, pornind mai ales de la „motive”, criticii au descoperit lucruri ce amintesc de Bacovia şi la Mihai Beniuc,26 Miron Radu Paraschivescu,27 Nicolae Labiş,28 şi i-au cuprins „sub incidenţa aceleiaşi raze” cu el.
        Promoţia ’60 e cea care şi-a afişat fără nici o reticenţă „gustul pentru Bacovia”, prin declaraţii, articole şi poeme-dedicaţii. „Climatul” îl favoriza: autorităţile închideau ochii la manifestările de boemă şi, totodată, se arătau permisive în faţa curiozităţii faţă de anumite „isme”. Însă cel mai mult a contat libertatea de a vorbi cu sinceritate despre dureri şi nostalgii, de a explora partea întunecată a sufletului. După optimismul factice şi festivismul bombastic al decadei anterioare, „revelaţia” Bacovia îmbăta, stîrnea efervescenţă şi exclamaţii, stimula. Tinerii îl percepeau ca pe un model de simplitate şi umanitate. Făcînd parte dintr-o redacţie, am fost martor la atari lucruri. În unele grupări literare nevoia de Bacovia era realmente un sentiment intens. O confirmă următorul fragment de confesiune al d-nei Ileana Mălăncioiu. La festivitatea acordării premiilor revistei Ateneu din anul 2002,29 aceasta a declarat că în locul Premiului pentru Publicistică, pe care tocmai îl primise, l-ar fi preferat pe cel de poezie,30 întrucît se consideră „unul dintre cei mai bacovieni poeţi contemporani”. Referindu-se apoi la Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu şi la alţii, a afirmat: „Noi toţi doream să fim ca Bacovia”. De ce, a spus-o apăsat, cu „accente”, şi Angela Marinescu, într-o evocare a lui Virgil Mazilescu, după patru ani după moartea acestuia: „El a fost, pentru noi, cel de-al doilea poet pur, cu adevărat, după Bacovia, în sensul pe care Gundolf îl dădea acestei sintagme. Fiinţa lui a ars în textele sale, cronic şi fără urmă materială, sau textele sale au preluat procesul arderii ca pe o structură intimă. A fost, precum Bacovia, poetul care a ştiut să facă poezie, instinctiv. A fost singurul dintre noi care l-a preluat pe Bacovia în spiritul şi litera lui”.31
        Importanţa lui Bacovia (şi odată cu ea receptarea) creşte cu cît se înmulţesc „bacovienii” şi se prelungeşte „bacovianismul”. În anii ’70 – lucru ce părea să sfideze realitatea cotidiană şi discursul oficial –, autorul Plumbului şi al Scînteilor galbene devine (ca să folosesc o formulă mai dincoace) principalul „reper canonic”, mai pregnant şi mai atractiv decît Tudor Arghezi, Lucian Blaga sau Ion Barbu. Acum a fi „bacovian” conferă o şansă de a fi remarcat şi promite succes de critică. De aceea mulţi încearcă să şi-l aproprie doar pentru aceasta. În acelaşi timp mulţi recenzenţi văd, pe drept cuvînt ori nu, cîte ceva „bacovian” la un poet sau altul. Rezultatul (statistic) e o listă cu zeci de nume. (Fragment)

                                                                                        Constantin CĂLIN





                                    Garda veche în acțiune



Barbu Cioculescu, 90

        Există un scris vioi, indiferent de vârstă. În ce constă acesta, e o discuţie lungă. Fără a intra în detalii, se ştie că scriu bine cei care au carte multă, propoziţie grijulie şi totuşi penetrantă, uşor colocvială şi cu ceva umor de fond. Se simte în ei cititorul pătimaş, trăirea fastă în lumea cărţilor şi dorinţa de a convorbi cu şi despre ele. Barbu Cioculescu spune într-un loc: „Uneori mă imaginez faraon, alergând cu bicicleta către piramida din care-mi iau zborul către zeii judecători. Dar în care este şi ideal loc de confort al spiritului, de vreme ce piramida ar fi construită din blocuri de cărţi (…) Pe bibliotecile-coridoare, mirosind îmbătător a cerneală tipografică, aş rătăci într-o confortabilă singurătate, lăsând gol sicriul de alabastru şi dând la o parte masca de aur de pe chip”. Deunăzi se putea citi sub semnătura sa despre „degustări” ale memorialisticii feminine, iar în altă parte despre trecerea anilor care îi stimulează mai mult cheful amintirilor decât melancolia horaţiană (Labuntur anni).
       
        Poezia şi povestea sunt vechi de tot. Nu se vor putea despărţi de liră şi cuvânt, că nu vor mai exista ca atare. E de văzut ce se va întâmpla cu cei care au de împărtăşit suflete-conştiinţe şi realităţi imaginare. Barbu Cioculescu a fost şi este unul dintre ei: „Dorinţa de a mă povesti este enormă, monstruoasă aş zice. Există riscul de a nu mă mai putea opri. Abisurile neîmplinite, de erori, de dezastre consemnate sau rămase secrete duc spre necuprins o laică spovedanie…” Subiectul e la ordinea zilei şi în suspensie…
       
        Oameni vechi, se aude în of-ul supraîncărcat. „Sunt un om vechi, domnilor”, spunea Caragiale când băteau la uşă „arta nouă”, avangarda, modernismul. Şi subiectul vechi-nou a devenit clişeu. Şi Caragiale este, de fapt, începătorul teatrului modern la noi, Eugen Ionescu îl recunoaşte ca precursor, absurdul nu expiră. Om vechi în sens peiorativ spun indivizii cu vârste şi cu carte puţine. Om vechi e cel cu structură puternică, reprezintă un nume în lumea valorilor active.
        Deşi sau tocmai şi din această pricină Barbu Cioculescu, urmaş direct al lui Şerban Cioculescu, a rămas unul dintre acei discreţi respectabili. Dacă ne referim numai la scriitori, familiile ca rude de sânge au evoluat normal, cu toate întâmplările specifice (Grimm, Goncourt, Dumas, Hasdeu, Caragiale, Lovinescu etc.). Barbu-fiul a moştenit de la Şerban-tatăl plăcerea lecturii, respectul raţiunii, simţul relativităţii, refuzul fanatismului.
        Poezia şi muzica vin în principal pe filieră maternă. Versuri publică din 1942-1943, dar editează volume mai târziu (Cerc deschis, Media luna, Poemii), şi, deşi afin cu Emil Botta, Costant Tonegaru, Radu Stanca, Dimitrie Stelaru şi în proză cu Radu Chihaia, Dinu Pillat, Mihai Villara, nu se bucură de apartenenţa la generaţie. E acesta un motiv al unei aşa-zise „izolări”. Filiaţia i se poate recunoaşte şi argumenta. Clasicul şi romanticul se întâlnesc în spiritul modernităţii. Registrele narative, diverse, unesc cotidianul, poematicul, fantasticul. Iar poeticianul ştie sensul idealului literar, pe care îl afirmă într-un mod aforistic: „Construcţia unei poezii echivalează cu cioplirea unei statui în marmură, fie numai a unei statuete. Compoziţia unei statui te trimite la proză”
        Criticul şi eseistul iese mai în faţă ca editor şi recuperator: Luca Ion Caragiale, Tudor Arghezi, Radu Gyr. Cea mai evidentă este Integrala Mateiu I. Caragiale din 1994, Editura Fundaţiei Culturale Române, un adevărat act de cultură. Iar comentariile consacrate autorului Crailor de Curtea Veche sunt la treapta de sus în contextul exegezei mateine.
       
        Discretă a fost şi activitatea de coloratură socio-politică. Regretatul Stroescu-Stânişoară îl califica drept cel mai strălucit politolog contemporan. Seamănă mai mult a glumă. Cu toate că omul cu simţul umorului îşi spune „bătrân reacţionar, cu puseuri de stânga”, a păstrat multă civilitate în acţiunile din cadrul PEN-Clubului Român şi din manifestările ziarului Dreptatea cu suplimentul Dreptatea literară. Inima lucidului om nu a răspândit fulgere pentru formaţiunea îmbietoare.
       
        Niculae Gheran. Rebreniana
       
        O viaţă întreagă consacrată lui Rebreanu, ca editor şi exeget. Între performanţe se află cele 23 de volume din ediţia critică, o trilogie: Tânărul Rebreanu, Rebreanu. Amiaza unei vieţi, Glorie şi amurg, iar de curând Rebreniana (studii, articole, documente), Editura Academiei Române, 2 volume.[Poate fi declarată performanţă şi teatrologia Arta de a fi păgubaş].Din prefaţă, care sună pre limba sprintenă a lui Niculae Gheran, Cuvânt înainte şi înapoi, aflăm cadrele odiseei rebreniene, „un maraton măsurat în decenii”, lupta dată cu el însuşi şi cu obstacolele (indolenţa, inerţiile, autorităţile lipsite de autoritate). A vrut şi a reuşit să dovedească „bărbăţia alergătorului de cursă lungă”. Cele 1.100 de pagini scrise de-a lungul unei jumătăţi de veac, studii, articole, documente reprezintă o imagine vie a periplelor care au însoţit Integrala Rebreanu, „singura ediţie critică terminată din literatura interbelică, unică în bibliografia cărţii româneşti”.
        Cercetătorul riguros este şi un bun povestitor şi nu de puţine ori are umor, utilizează mijloacele polemicii şi ale pamfletului. Aşa că tomurile se parcurg, ca o epopee critică, vorba lui Nicolae Manolescu. Omul de carte, trecut prin atâtea meandre, este când grav, când revoltat, când plin de spirit. „Păgubaşul” laborios dă dovadă de o vigoare ieşită din comun şi de plăcerea muncii sale.
        Soarta ediţiilor critice a fost şi este din ce în ce mai mult vitregă. E o „veche tumoare a tiparniţei româneşti”. Dar nu uită momente faste, cum sunt Perpessicius (Eminescu), Zarifopol (Caragiale) şi alţi mucenici în demersul lor de anvergură europeană şi de multă indiferenţă autohtonă. Şcoala filologică s-a desfiinţat, nucleul editorial de pe lângă Institutul de Istorie şi Teorie Literară (nominalizat cu încântare) nu mai are continuatori de prestigiu, locul fiind luat de unele case de editură care se descotorosesc de operaţiunile redacţionale în favoarea „legilor comerţului sau a lucrului de mântuială” Merită să cităm citatul: „Acum de ce încep economiile de la carte şi artă? Pentru că omul politic român este imbecil, barbar şi anticultural. Cine ar fi dispus să nu mă creadă să binevoiască a asculta discursurile «parlamentare» sau a citi articolele de gazetă ale oamenilor noştri politici. Cum să ceri simpatie pentru artă şi cultură unor oameni care nu sunt în stare să închege o frază, care nu se pot ridica o clipă deasupra meschinelor interese şi intrigi de culise? Arta şi cultura românească n-au să aştepte decât duşmănie de la oamenii politici de azi”. Aceste cuvinte cu care, din păcate, suntem întru totul de acord au fost rostite de Liviu Rebreanu în 1923. Volumele Rebreniana colcăie de laude la adresa acestei vitale munci literare şi de reprobări ale pagubelor produse de cenzură ori de stagnările meschin financiare.
        Traseul ediţiei Rebreanu e spectaculos ca atare şi, cum spuneam, prin harul naratorului. Primele trei tomuri au apărut în 8000 de exemplare, ultimele în 500. Studiile şi sintezele, interviurile date de Nicolae Gheran, corespondenţa lui apropo de vâltorile ediţiei, receptarea de către nume reputate, premiile obţinute, colocviile şi simpozioanele sunt sursa acestor povestiri documentare. Dintre ele, să amintesc doar dialogul epistolar Blaga Rebreanu şi comentarea raporturilor de camaraderie Rebreanu-Camil Petrescu, aşa cum rezultă din corespondenţă. Jurnalul lui Rebreanu a stârnit cea mai vastă reacţie, consemnată de autor cu satisfacţie. Un capitol de „Referinţe critice” încheie ediţia Jurnalului: „Am avut în vedere calitatea comentariilor, fiind lipsiţi de prejudecăţi în selectarea lor.” Şi, ca titlu exemplificator, îi indică în ordinea intrării lor în scenă. De menţionat numirea lui Barbu Cioculescu printre editorii notorii din garda să-i spunem veche şi ca… executor testamentar al lui Rebreanu, fără să fi ajuns la un punct terminus! O mulţumire pentru cultura noastră şi pentru Nicolae Gheran este această ediţie „monumentală, exemplară în toate privinţele”. Ca orice perfecţionist, a rămas cu regretul că, în ciuda eforturilor depuse, n-a putut să vadă cele 23 de volume „Opere” adunate într-o nouă serie. Se formase un colectiv instruit în această privinţă, au rămas suspendate şi alte proiecte, cum ar fi bibliografia Rebreanu. Mai este încrederea acordată încă harnicilor şi pricepuţilor Rodica Lăzărescu, Andrei Moldoveanu, secondaţi de Emeşe Câmpean şi Lorenţa Popescu.
       
        Gheorghe Grigurcu, jurnal în formulă complexă
       
        Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu, pe care l-am urmărit răspândit multă vreme în unele reviste cultural-literare, a apărut până acum la editura Eikon, primul în 2014 şi al doilea în 2016. Ca de obicei, poetul-critic literar face mai mult decât cere specia prin natura ei consacrată. De altfel, se ştie de mult că el, jurnalul, nu are o poetică prin care să-şi justifice numele încetăţenit (jour) şi să-l situeze într-un anume compartiment. Frontiera tradiţională a dispărut de tot sau în parte. Confesiunea aduce şi elemente ale altor forme decât cea a înregistrării stărilor şi întâmplărilor de viaţă în momentul producerii lor. Sunt şi constituente autobiografice, memorialistice, meditaţii, experienţe subiective, de cunoaştere.
        Cuprinde atâtea imponderabile, ambiguităţi şi paradoxuri, încât nu se mai poate vorbi de o retorică proprie, ci de jurnal atipic, „etime”, de jurnal-antijurnal. Mai respectă el regulile simultaneităţii, sincerităţii şi altele ? Însăşi noţiunea de intimitate şi-a schimbat conţinutul. Dintr-un mod de introspecţie ajunge o sumă de maxime şi o convorbire între autor şi prezumtivii lui cititori, dintr-un act de exprimare a sinelui act de conştientizare a complexităţii umane. Jurnalul intim a devenit un jurnal public. Există totuşi ceva care aminteşte de zestrea permanentă a genului. Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu păstrează denominaţia străbună, are valoare de document dar şi finalitate literară, de vreme ce a fost destinat publicităţii şi editării. Şi pentru că „diaristul” e un scriitor de largă recunoaştere. Alianţa dintre funcţiile sale literare şi non-literare se vede din priorităţile reflecţiei şi autoanalizei, din fragmentarism (tehnica mozaicului), din nerespectarea clauzei calendarităţii (legea Blanchot), din ocolirea literaturii /literaturizării, din abundenţa citatului. Nu insistă asupra „definiţiei” jurnalului. Dar aproximează subtextual şi din citări o imagine de cea mai diversă şi mai bună calitate: Montaigne, Amiel, Tolstoi, Maiorescu, Jules Renard (temperatul pamfletar!), Junger, Monseniorul Ghika, Cioran. Mai rezultă chipul textului numit jurnal şi din analogiile aforism-jurnal, document-ficţiune, memorie-amintire. „Memoria, un instrument al salvării lumii, care însă nu te salvează pe tine. Amintirea salvează fiinţa ta, lăsând însă lumea în derivă”. Sau cum văd unii diferit paralela moralişti-romancieri: „A trage spuza pe turta proprie, Camus, romancier, susţine că marii moralişti nu s-ar putea găsi în rândul autorilor de aforisme, ci doar în acel al romancierilor. Mergând până a declara, explicativ, că l-ar ceda integral pe La Rochefoucauld pentru o singură frază din Prinţesa de Clèves sau din Roşu şi negru. Cutare actual romancier al nostru refuză, pe ton înalt, jurnalul pur şi simplu în calitate de specie literară admisibilă”.
        Nu poate fi oprit gândul a ne uita peste umăr la marii înaintaşi în materie şi la prestigioşii comilitoni ai genului. Citatul e în primul rând un argument şi argumentul e un capitol al politeţii. Scopul lui prim este de a amplifica impactul dialogic. Altminteri, subiectele sunt fără număr. Minim minimorum: despre poezie, creaţie, cărţi, cuvinte, limbaj, fragment („o eucharistie”), despre vis şi acţiune (invocând pe Giraudoux), căutarea lui Dumnezeu, uimire, sfinţi, înţelepciune, senectute, umilinţă, tăcere, sex, transcendenţă (o „supraformă”), vanitate, utopie-reverie, paradox (Kirkegaard), totalitarism (scuză mijloacele), disperare, destin, moarte etc., etc.
        Pentru a da mai multă substanţă conversativă „jurnalului”, sobrul Gheorghe Grigurcu apelează şi la alte mijloace care reprezintă diversitatea vieţii, care este şi cotidiană, uneori cu, totuşi, consemnarea datelor concrete. Apar peisaje, mai ales cele obişnuite, locuri ca Oradea, Cluj, Amarul Târg. Un exemplu poetic: „Peisaj la o oră târzie de la Cărbuneşti. A dispărut acea sinistră sumbreţe a ultimei faze crepusculare, cu un cer strivitor cum o stâncă. În schimb mai stăruie deasupra dealurilor depărtate o geană de lumină de-o mirabilă delicateţe picturală. După un episod agonic, lumea s-a înfrăgezit intempestiv. Senzualităţi fără trup zvâcnesc în Neantul aţâţat….”
        Există, desigur, amintiri şi relaţii personale; personajul principal şi discret este însuşi autorul care îşi mai ia şi un alter ego cu semnătura A. E. „Ştiai, întreabă acest alt eu, că te-ai născut în zodie Blagiană? Spaţiul mioritic a apărut în 1936, în luna aprilie”. Jurnalul relevă, totuşi, când nu e făcătură a unei mediocrităţi, istoria unei personalităţi, mai puţin mascată, mai vie. Două dintre portrete: „Livius Ciocârlie respinge tot timpul. Sapă discret, deşurubează cu delicateţe, cârteşte, cârteşte şi iar cârteşte cu aer spăşit. Chiar împotriva propriei persoane, spre a inspira mai multă încredere. Faciesul d-sale stilistic are o notă de bigot renegat”; Mircea Zaciu „excelează în portrete «biliare», rele”, talent incontestabil, spre deosebire de Pavese lasă impresia „unei vitalităţi chircite, mutilate, demonic agreste de sine până la autodistrugere”. Democratic, Gheorghe Grigurcu citează, cum să nu, din media (Adevărul, Dilema veche, Click). Fără urmă de abuz captatio prin divertisment, se minunează de anumite curiozităţi, pe care eruditul ludic le furnizează cu vădită plăcere. Cum ar fi aceasta: „Curată fiinţă mitologică. Cel mai straniu animal de pe pământ e socotit armadillo, care trăieşte în Paraguay. El are bot de şoarece, urechi de iepure, carapace de broască ţestoasă şi coadă de cangur”.
        Sunt de aşteptat şi alte volume din această serie diaristic-aforistică.

                                                                                        Constantin TRANDAFIR





                      Literatura de frontieră a lui Adrian Țion



        După patru cărți de proză scurtă, un roman, una de cronică teatrală, una de cronică literară și una dedicată poetului Marcel Mureșeanu, anul acesta, Adrian Țion ne oferă un volum cu totul inedit, Nostalgia călătoriei. Vade mecum (cu o prefață de Ovidiu Pecican, ed. Napoca Star, 2017), un jurnal de călătorii întreprinse în Italia, Grecia, Bulgaria, Turcia, Olanda, Ungaria, Austria și Franța, între anii 2003-2015.
        Scriitorii și poeții își poartă uneltele de scris cu ei, fie că fac călătorii turistice sau de documentare, fie, pur și simplu, peripluri sau voiaje de scurtă sau mai lungă durată, cu diferite mijloace de locomoție, de la bicicletă, autoturism și tren, până la autocar, hidrobus sau feribot; în orice caz, nu sunt niște simpli consumatori turistici. De aceea, ca orice prozator care se respectă, el nu se limitează doar la simple notații ori relatări anodine de jurnal chiar și atunci când întreprinde o croazieră sau o plimbare pe plajă. Atitudinile și sentimentele își găsesc locul și în această carte, sub pana sa, realitatea se redimensionează, capătă noi valențe, joviale sau pesimiste (suferă din cauza discreditării românilor din pricina țiganilor ajunși în Occident, a conaționalilor care comit acte antisociale, dar și a sărăciei din România, ei, bine, toate acestea îi înveninează sufletul, drept pentru care le sancționează cu intransigență), ceea ce dă farmec lecturii. Prozatorul nu se dezminte, descrie cu dezinvoltură peripețiile plecării într-un sejur în stațiunea Lido di Jesolo, din Italia, inclusiv furtul benzinei din rezervorul mașinii de o mână evident românească în noaptea de dinaintea plecării, mai cu seamă că nu ieșise până atunci din țară, - asta se întâmpla în 2003 -, comentând cu humor, ironie și sarcasm mentalitatea conaționalilor de care s-a lipit sintagma „merge și așa”, ca marca de scrisoare. După ce ajunge la destinație, ne face părtaș la descoperirile sale, ne dă informații despre personalitățile care s-au născut sau au trecut prin locurile călcate de pașii săi, cum este fizicianul Guglielmo Marconi, laureat al premiului Nobel în 1909 sau scriitorul romantic Alessandro Manzoni, autor al romanului Logodnicii. Mai peste tot unde se întâlnește cu istoria și arta, gândul îi zboară la alți autori sau artiști (Marguerite Yourcenar, Emil Cioran, Mircea Horia Simionescu, Theophile Gautier, Ezra Pound, Igor Stravinski, Axel Munthe, G. Mosari, M. Eminescu, Coșbuc etc.), la personaje emblematice (Bartleby al lui Melville), se raportează la ele, găsind conotații surprinzătoare, polemizează cu ele (apropo de complexul de inferioritate al unor români în fața Occidentului, după Cioran). În calitate de iubitor de artă și cultură, vizitează celebra Lagună a Veneției, piața San Marco, Palatul Dogilor, Basilica San Marco, admiră picturile lui Tintoretto, Veronese și Hieronimus Bosch, meșteșugurile sticlarilor din Murano, dantelele din Burano, fructificând fiecare clipă în favoarea îmbogățirii spiritului.
        În anul următor, 2004, va face o excursie de câteva zile la Atena, orașul care te cucerește brusc și definitiv ca o iubire devastatoare, și va elogia spațiul spiritual al eternei Elade. Este cazat în Paralia, - o stațiune mică, cochetă -, de unde va pleca într-o excursie cu autocarul în Meteora, prilej cu care va străbate Câmpia Tesaliei, în timp ce măslinii și chiparoșii dau o notă aparte peisajului, și va poposi în Kalambaka, localitatea cu 21 de mănăstiri, azi funcționale doar 6; un bătrân solitar plimbându-și câinele, un gest, o privire, un copac, un miros îi aduc aminte de situații similare din cărțile citite, în felul acesta, realul îngemănându-se cu ficționalul. Bineînțeles că va urca și pe Acropole, va vibra la descrierea tradiționalului costum al soldatului grec cu fustanela sa cu 400 de pliuri ce simbolizează cei 400 de ani de ocupație otomană, iar fesul cu ciucurul masiv, format din fire negre reprezintă lacrimile femeilor care au plâns în anii de ocupație, doar Olimpul îl dezamăgește că nu i-a trimis nici un semn, l-a străpuns cu un dispreț suveran ca și când i s-ar adresa cu măreție: Pleacă de aici, biet copil cu imaginația înfierbântată!
        Un an mai târziu, 2005, se va îndrepta spre Balcic, localitate din Bulgaria, cândva aparținând țării noastre, și se va amărî întâmpinând aceleași metehne birocratice de la vamă, cu aceeași aroganță a milițianului pregătit să te umilească, căci, nu-i așa, suntem (…) la Porțile Orientului unde…hoția proliferează în plin soare, cu acordul autorităților. Balcicul, orașul reginei Maria a României, cu celebrul său castel, lipsit de fast și ostentație, și un parc de circa 35 de hectare, ambele îl vor încânta și copleși cu farmecul lor, prilejuindu-i invocarea de data aceasta a lui Ovidiu și M. Eliade.
        Pregătirea pentru plecarea în Turcia și înconjuratul Mării Marmara cu Dacia sa berlină (devenită, cu timpul, prietenă devotată), pe la finele lui iunie 2006, sunt descrise cu lux de amănunte savuroase și interesante, de la zăbovirea în Giurgiu și plata numeroaselor taxe la granița cu bulgarii, pitorescul oraș Velico Târnovo și aglomerația de la vama turcească, trucurile comercianților experimentați când te îmbie să le cumperi marfa, până la scurtul popas în Edirne (fostul Adrianopole) și alte locuri de vacanță mai mult ori mai puțin liniștite, inclusiv Istanbulul, cel plin de contraste, cu terase care mai de care mai simandicoase și cu ispititoarele sale preparate culinare la prețuri pentru toate buzunarele.
        La începutul lui iulie 2009, ajunge în Franța, țara artiștilor, regiunea Gasconie, unde are ocazia să-și manifeste din plin talentul de prozator. Aici, se adaptează rapid la exuberanța tinerilor, le înțelege mentalitatea și nonconformismul vârstei, este impresionat de prețuirea înaintașilor, toleranța, politețea, curățenia și, evident, prosperitatea francezilor. Firește că vom afla date despre castelele vizitate, ridicate în secolele V-XII, fiecare cu legendele sale care mai de care mai interesante, despre adevăratul mușchetar D’Artagnan, despre Lamartine sau despre Lautreamont, autorul celebrelor „Cânturi ale lui Maldoror, peste tot, nescăpând de obsesia comparațiilor, aidoma înaintașului său Dinicu Golescu. O destinație aparte îl ocupă Lourdes, unul din cele mai importante locuri de pelerinaj pentru creștinii catolici de pretutindeni. Pe urmele lui Chateaubriand, George Sand sau Victor Hugo va călători în Munții Pirinei, pentru ca în Arles să descopere celebra La Maison Jaune a lui Vincent Van Gogh, pictorul tratat ca un ratat marginalizat în timpul vieții și venerat de-abia postum, determinându-l să concluzioneze: Celebritatea nivelează disproporțiile conjuncturale, când îl compară cu împăratul Cezar. În 2015, Adrian Țion va reveni în Franța (la invitația prietenului său, C-tin Ghircău, artist vocal la Opera Bastille), de data aceasta în Montreuil, la o aruncătură de băț de Paris, unde își va reconsidera exigențele scriitoricești (vezi descrierea întâlnirii cu țiganul cerșetor din Huedin în buricul capitalei franceze, vizita la Institutul Cultural Român, micii serviți cu muștar la un restaurant cu specific românesc, comentariile ironice cu privire la protocronismul românesc, solilocviile metroului parizian, care își are sincopele sale, întâlnirea cu bunul cunoscător de oameni Matei Vișniec, industria muzeală terifiantă a Orașului luminilor, având în frunte Luvrul, admirând, la Orsay, tablourile lui Degas, Seurat, Gaugain ori Millet, sau drumul prin cimitirul Montparnasse), trăind o adevărată aventură șofând pe străzile orașului supraaglomerat, de parcă s-ar fi aflat în mijlocul unei cirezi de vaci și bivoli din satul vacanțelor copilăriei, fără să-i fie teamă că vreo vită ar putea să-l ia în coarne.
        Fiind o țară a bicicliștilor (căci nu întâmplător are o statuie închinată biciclistului perpetuu), diaristul împătimit după călătorii va străbate o parte din Olanda, firește, cu acest mijloc de deplasare. Aici, admiră hărnicia și civilizația celor 16 milioane de locuitori, (din care un sfert trăiesc sub nivelul mării), respectul pentru natură, culoarea albă, devenită națională, aceasta, regăsindu-se în noile construcții moderne, dar și în parapeții de pe autostradă, stâlpi și garduri.
        În iulie 2012, va petrece cinci zile în Ungaria, la Debrețin, oraș cu etimologia denumirii provenită de la cuvântul cârnat, ținta călătoriei sale fiind Parcul Acvatic Mediteranean Aquaticum., unde este impresionat de serviciile ireproșabile și se va îmbăia în apele sale tămăduitoare, dar și Lacul Vekeri, un centru de recreere minunat, unde, într-adevăr, liniștea îi va invada sufletul.
        În 2013 ajunge în Austria, în stațiunea balneo-climaterică Bad Gastein, stațiune vizitată, printre alte figuri celebre ale timpurilor, de Paracelsus, împărăteasa Sissi, cancelarul Bismarck, scriitorii Heinrich Mann, S. Maugham, compozitorii Mozart, Schubert, Strauss-fiul, regele Carol I al României, Titulescu, Ion C. Brătianu etc. Exultând de curiozitate și de voioșie, desigur că și aici nu va renunța la drumețiile din jur.
        Mare iubitor de drumeții și fotografii (la finele cărții sunt și câteva imagini ilustrative), cu registrul comunicării rafinat și atrăgător, având și patima scrisului în sânge, Adrian Țion te contaminează și te îndeamnă să participi cu plăcere la călătoriile sale (fie și virtual), trăind alături de el emoțiile stârnite de noile locații încărcate de istorie, grandoare și farmec, în ciuda atacurilor teroriste actuale ale musafirilor nepoftiți în cultura și civilizația europeană. Mărturisesc că, de mult timp, n-am citit o carte care să aducă un elogiu atât de frumos călătoriei și cunoașterii.

                                                                                        Icu Crăciun