Constantin Călin - Agatha
Constantin Trandafir - Din nou despre Paul Zarifopol, eseist politic
Ştefan Dimitriu - Cartea lui Athanasios, sau poezia singurătăţii


                                                Agatha



        Cînd a murit Bacovia, Doamna sa Agatha avea 62 de ani. La această vîrstă cele mai multe dintre femei își văd de bătrînețea lor. O luptătoare, încă energică, ea a început, însă, „bătălia pentru posteritatea Poetului”, pe care a dus-o, cu excepțională abnegație, 24 de ani, pînă în 1981. Cu condeiul și cu vorba. S-a ipostaziat în biograf, memorialist, critic și istoric literar, realizînd ciclul de cinci volume Poezie sau Destin, evocare și frescă a unei jumătăți de secol. A ținut  îmi spunea la 26 februarie 1980, cînd mi-a acordat un interviu  peste 150 de conferințe despre viața și opera lui Bacovia, în școli, instituții de cultură, cluburi sindicale, „s-a luat de gît cu editorii”, a „deranjat” diverse „foruri” etc. A fost aproape mereu revendicativă, perseverentă, patetică. Nu s-a descurajat și n-a abandonat, cînd a întîmpinat rezistențe și refuzuri. Nu s-a temut că plictisește ori agasează. A folosit  cum se zice acum  toate oportunitățile și toate relațiile: literare, didactice, sociale. Grija sa primordială a fost ca Bacovia să nu lipsească din librării, și ca el să figureze în planurile mai multor edituri, precum și în diverse colecții. Pe lîngă aceasta, s-a preocupat de înființarea celor două case memoriale, de la București și Bacău, impunîndu-şi de fiecare dată vederile. Lucrurile au decurs greu. Demersurile pentru aprobarea celei din urmă și amenajarea ei, de pildă, au durat șapte ani. Dar fără „drumurile” și „străduințele [ei] insistente” ar fi durat poate și mai mult. Exasperată de „tergiversările și eschivările tovarășului [Iulian] Antonescu”, președintele Comitetului de Cultură, specialist în istoria carpilor, viitor director al Direcţiei Muzeelor, omul care inițial se arătase entuziasmat, în decembrie 1969, Agatha a adresat un memoriu de 10 pagini conducerii Uniunii Scriitorilor, „rugînd-o să ia cunoștință de această tristă odisee bacoviană, să pună umărul și să [...] ajute să se termine în sens pozitiv acest penibil capitol de istorie literară”. Solicitat „în activități felurite”, neavînd „timpul util unei asemenea analize”, vicepreședintele Laurențiu Fulga i-a trimis o „copie” lui Radu Cârneci, redactorul-șef al Ateneului, cerîndu-i ca „după o judecată temeinică a stării lucrurilor”, să-l informeze „în ce măsură autoritatea Uniunii Scriitorilor poate interveni spre rezolvare(a)” situației. Punîndu-i o apostila gospodărească („Tov. Călin, cred că-ți va fi de folos la tot ceea ce faci”), poetul din fruntea revistei mi-a încredinţat mie textul. În el se povestește  ca să mă exprim ca la școală  întreaga istorie a „așezămîntului”, despre a cărui amenajare Agatha Grigorescu Bacovia avea o opinie mult mai exigentă decît muzeografii băcăuani. La data scrierii memoriului, două erau motivele ei de indignare: unu, că în casa memorială continuă să locuiască „locatara Vasiliu”, o supraveghetoare, „susținută de soții Antonescu”, și doi, că i se ignoră rolul de cunoscătoare absolută a locului și semnificației fiecărui obiect din expoziție. Extrasele pe care le citez aci sînt, în acest sens, punctual şi în general, edificatoare: „... Îmi ard obrajii de jenă, cînd mă gîndesc ce grotesc arată interiorul acelei camere în care obiectele puse fără necesitatea spațială și istorică, sînt de-a dreptul inestetice... Interiorul căminului Bacovia nu era împodobit cu lux mare, dar modestia și simplitatea acestui interior erau îmbinate cu gustul artistic. Astăzi mai mult decît atunci, valoarea muzeistică pusă în relief cum trebuie, ar avea numai de cîștigat în cadrul lor firesc și nu amalgamate atît de prozaic; sensul istoric le este desființat, neavînd nici profilul just, nici o linie directoare a ceea ce reprezintă ca sens istorico-genezic, al ambianței în care a trăit poetul în casa sa părintească. Nimeni nu știe de ce este legat fiecare obiect. Nimeni nu poate nega prezența lor de viața spirituală a marelui poet. Numai eu le cunosc și le pot fixa sensul adevărat pentru posteritate... (subl. m.). Dar nici eu nu știu cît voi mai trăi și voi avea posibilitatea de a face acest lucru. În loc să folosească prilejul unic de a se face un punct muzeistic viu, impresionant prin conținutul muzeal, sînt purtată pe drumuri, sînt jignită și șicanată [...]”.
        „Nu am avut puterea să duc pe cenacliştii noștri la Casa poetului. Teama de a nu ne mai expune izgonirii și jena de a fi văzută  în cazul că s-ar fi putut  camera aceea cu două feluri de perdele, cele oferite de mine din filé, și alte două agățate de conducerea muzeului, două zise perdele galbene, sărace, atîrnînd ca vai de ele în acea cameră în care poetul a scris, m-au împiedicat s-o fac. Unde pe canapele stil Ludovic al XV-lea satiriza atît de artistic, în Poema din [sic] oglindă, luxul decadenței burgheze... Două nefericite perdele bălțate faţă de cele autentice”.
        „La sărbătorirea centenarului liceului [16 şi 17 decembrie 1967] au fost invitaţi și numeroși asistenți să viziteze  după dezvelirea plăcii de pe fațada casei Bacovia  acest interior. [N-am fost] primiți de nimeni (soții Antonescu plecaseră din localitate, nu au avut curajul să prezinte înfăptuirea acelui «punct muzeistic» cu odios aspect de talcioc). Cravata poetului, care, împreună cu mănușile și obiectele de ras, trebuia să se afle în vitrină, era atîrnată ca vai de ea în cuierul destinat bastonului cu mîner de argint, darul poetului Camil Baltazar făcut lui Bacovia cu prilejul unei vizite la poetul Plumbului, cînd a solicitat și niște autografe pe cărțile «maestrului», destinat de asemenea pălăriei, căciulei, așa cum le ținea poetul [în] camera sa de burlac, [ar fi] putut-o șterpeli oricine. Am luat-o eu, am pus-o în vitrina în care nu mai era nimic din ceea ce pusesem la expoziția [prima prefigurare a viitoarei expoziţii de bază] care avusese loc în Muzeul de Artă.1 Un exemplar unic al lui Sâr Péladan, cu autograf oferit poetului de către posesorul acestui volum, Ion Jinga, era pe un colț de masă iar din mijlocul lui lipsește dedicația volantă a lui Jinga care în 1904 scria: „LUI IORGU VASILIU, UN MARE POET AL VIITORULUI”. Unde este această dedicație? Nimeni nu știe” [...]
        Casa Memorială Bacovia din Bacău a fost inaugurată în septembrie 1971. La inaugurare, Agatha şi-a schimbat discursul. Substituindu-se ghidului, îi vorbea astfel unei ziariste: „Camera poetului, restaurată în întregime, cred că impresionează îndeosebi prin aspectul şi înfăţişarea ei atît de simplă, atît de sobră. Cîte poeme a creat Bacovia în spaţiul acesta! Poezia «Singur» se află pe masa de scris, în odaia cu brîie negre, cu tristele negre tablouri, cu făclia care tremura în oglindă, cu toate vechile unelte de scris pe masa modestă de brad”.2
        În „bătăliile” de genul celor de mai sus, Agatha n-a făcut, de fapt, decît să continue o rutină, căci şi în timpul vieții poetului tot ea s-a zbătut, în numele lui, pentru drepturi normale și pentru recunoaștere. Uneori atitudinea sa a apărut abuzivă. Își găsea însă motivarea în credința că poetul nu-i receptat și prețuit pe cît ar merita. Dincolo de afinitățile poetice și sentimentale, Bacovia era nu numai un pariu literar, ci și unul social, omul pe care l-a vegheat ca pe o valoare în creștere. L-a salvat nu o dată din infernul lui și i-a insuflat încredere.3 Cînd el spune, în „Doină”, „Numai tu m-ai sprijinit”, pare nedrept față de unii și de alții, totuși acesta e amarul adevăr. „Numai tu” consfințește  lucid, dar și melancolic  un devotament dus pînă la capăt, o solidaritate la bine şi la rău. Prietenii din tinerețe și admiratorii, rînd pe rînd, s-au rărit, s-au răcit, s-au îndepărtat, iar unii au murit înainte de vreme (cazul lui Tabacaru). În schimb, ea, femeie tare  mult mai puternică decît cele ce-şi zic azi „puternice”  i-a stat alături, răbdătoare, împărțind „toate vicisitudinile”. Într-un poem („La aniversarea lui Bacovia la 75 de ani”), reflecta, în termeni similari cu ai poetului, la propria-i loialitate: „Cu tine am-fost,/ Iubitul meu, cu tine,/ Pe drumul lung/ Şi-nsingurat al vieții./ Ca un toiag/ Ţi-am sprijinit urcușul,/ Abia trecusem/ Pragul tinereții...// Am strîns la piept/ Toată durerea ta.../ Pe buze-am sărutat/ Întreg veninul/ Ce ţi-a turnat,/ Din amfora lui grea –/ Necruţător / Şi ne-mblînzit – Destinul...// Laurii însîngeraţi,/ Pe-nalta frunte,/ Suspină adînc/ Din cîntecul tău trist/ Un „Ecce Homo”/ Ca în Guido Reni/ Crucificarea/ Palidului Crist.// Cu tine am fost,/ Iubitul meu, cu tine/ Clintit-am stînca/ Asprei suferinți,/ Şi iată azi/ Slăvită este clipa/ Nemuritoarei, marii/ Biruinți...// Sărbătorită fie/ Împlinirea/ Din argintatul/ Clipelor amurg;/ Măreţe clipe/ De viaţă nouă/ De-a lungul/ Anilor ce curg!...” Buc[ureşti] Sept[embrie] 1956 4
        Centenarul lui Bacovia (sărbătorit la Bacău în intervalul 24-26 septembrie 1981)5 a fost visul cel din urmă şi ultimul mare eveniment din viaţa Agathei. Recompensă a unei speranţe tenace, confirmare a „destinului” evocat în cărţile despre ea şi poet. Înaintea lui, a scris, pentru Ateneu, articolul „O sută de ani?”, un racursi despre comuniunea spirituală şi matrimonială cu poetul, în finalul căruia – pe deplin mulţumită – constată că, în sfîrşit, „timpul a decis”: „Centenarul naşterii sale îl situează [pe Bacovia] pe treapta valorică a celui mai mare poet modern al vremurilor noastre [...]”.6 I se confirma, cu supra de măsură, intuiţia avută, în 1926, la recenzarea Scânteilor galbene, unde spunea că „marile personalităţi [...] trăiesc dincolo de opera lor”.
        La nici trei săptămîni după ce a savurat acest moment de glorie, Agatha s-a dus după „poetul [ei] divin” în noaptea eternă, întîmplare care a emoţionat pe cei ce văd lucrurile simbolic.

                                                                                        Tudorel URIAN





                  Din nou despre Paul Zarifopol, eseist politic



        Pentru că situaţia o impune, am să încep cu o scurtă paranteză care încearcă să simplifice o digresiune prezentă de ceva vreme şi părând că a sporit de când e la modă corectitudinea politică.
        Erau multe rezerve cât priveşte sintagma „proza feminină”. Argumentul oponenţilor e că nici poezia, nici dramaturgia, nici critica şi istoria literară nu sunt decât gramatical de genul feminin. Eseul e ambigen. Altminteri, în legătură cu cine scrie literatură se pune doar problema valorii. E adevărat că sunt ceva nuanţe aproape imperceptibile (sensibilitate, lirism, patetism, emoţionabilitate, un anume fel de erotism etc.), dar acestea fac parte mai degrabă din garderoba beteşugurilor. În acest sens, sunt destui autori efeminaţi şi scriitoare „virile”. Nu neapărat cu sens peiorativ, dacă, de exemplu, şi lui Proust i s-a spus „esthète et un peu feminin” . În cazul operelor cu mare greutate axiologică, discriminarea nu mai funcţionează deloc. Cât priveşte ecuaţia analiză şi creaţie, primul termen ar fi prevalent feminin, iar al doilea ar fi apanajul mai mult al bărbaţilor. Dar, de fapt, pentru a fi perfect funcţionale, cele două „principii” trebuie să acţioneze în complementaritate. Continuând clişeele, e drept că, uneori, sunt cazuri cu mai vizibilă aplecare spre proza analitică, alteori cu preferinţă pentru „creaţie”. După cum se pot identifica faze diferite la unul şi acelaşi autor. Aşa se întâmplă, de pildă, şi cu Dana Dumitriu. Iniţial, în teorie şi în practica scrisului e cucerită de „realismul psihologic”, scrie despre „evoluţia prozei psihologice”, „psihologia ca act temporal”, „melodia neîntreruptă a vieţii interioare”, iar apropo de Hortensia Papadat-Bengescu: „o călătorie naivă pe ape şi în adâncul lor”, „femeia în faţa oglinzii”, „trupul sufletesc”. În prozele ei dintr-o primă etapă (Migraţii, Masa zarafului, Duminica mironosiţelor, Întoarcerea lui Pascal, Sărbătorile răbdării) precumpăneşte analiza sub forma speculaţiei digresive, cu ceva grijă şi pentru criteriul obiectivităţii. E vorba de un „nou realism” promovat încă de pe vremea lui Proust, prin, aparent paradoxal, creşterea autonomiei personajului şi prin respectarea subiectivităţii lui. Cum spune însăşi Dana Dumitriu: „Cu cât autoritatea personajului este mai mare în defavoarea celei a autorului, cu atât creşte autoritatea misterului romanesc, devine mai reală «obiectivitatea» naratorului”. Distanţarea epică solicită un efort de creaţie şi convoacă dramatizarea narativă. Ca la Proust, Henry James, Hortensia Papadat-Bengescu. Ca la Dana Dumitriu în Prinţul Ghica, unde scriitoarea dă dovadă, indiscutabil, de bărbăţie, comparativ cu autorii sentimentali-paseişti, idilizanţi, emfatici şi limfatici, care s-au inspirat din istorie.
       
        Perspectiva romanului Prinţul Ghica de Dana Dumitriu se eliberează de calea tradiţională bazată pe descriere pitorească, anecdotică circumstanţială, aventură decorativă, frescă ticluită ca şi cum ar fi „culoare locală”. Nu-i nici „modelul” sadovenian, al naraţiunii istorice în care predomină eroicul şi expresivitatea povestirii cu nesocotirea structurii romaneşti. În fine, în proza noastră de inspiraţie istorică Un om între oameni ar părea că există ceva înrudire prin abnegaţia lui documentaristică, dar departe de valorificarea izvoarelor mai mult ideologic-maniheistic decât dinamic. Prinţul Ghica aduce noutate în context românesc, nu neapărat prin parabolă şi alegorie, ca în Princepele şi Săptămâna nebunilor, ci eliberat de şabloane, de superficia spectaculară şi de inconsistenţa caracterelor. Personajul şi dimensiunea lui socio-psihologică devin centrul de rezistenţă al naraţiunii istorice. Reconstituirii şi aventurii li se substituie miza intelectuală: insolitul, priveliştea existenţială, adâncimea psihologică şi filosofică, „revelaţiile istorice”. Adică este evoluţia romanului istoric de la reconstituire la problematizare. Poate nu-i un exces analogic, dacă se invocă Torthon Wilder, Marguerite Yourcenar, Paul Zumthor şi, a posteriori, Umberto Eco, care, cochetând, îşi dezice „actualitatea” în Numele trandafirului. Cu însemnările de la Memoriile lui Hadrian şi cu opera însăşi ar consona Dana Dumitriu mai evident: „categoriile umane ale epocii”, refacerea dinăuntru, proiectarea asupra existenţei a altor lumini şi umbre, romanul „istoric” să însemne „scufundarea într-un timp regăsit, luarea în stăpânire a unei lumi interioare”… Şi în spiritul cel mai nou, critic-lucid, dezeroizarea.
       
        Personajul principal, „cu toate scrisorile acreditate” de autor asupra lui, este Ion Ghica, actor şi martor, raisonneur, căruia i se vor adăuga şi alţi „reflectori”. Talentata scriitoare, prin diversele voci, prin manifestarea lor concretă, dă la iveală epoca, istoria, natura, problematica. „Ambasadorul” protagonist trăieşte, simte, gândeşte, filtrează lumea şi în felul acesta, obiectiv-real şi subiectiv-ficţional, ea relevă totală autenticitate. Fostul revoluţionar de la 1848, ajuns în exil şi guvernator de Samos, sub protecţie otomană, vine după zece ani în ţara de baştină, cea „înghesuită între imperii”, ca să-şi aducă obolul la marele eveniment al Unirii şi, în secret, pentru a se rândui candidat la domnie. Schimbarea e socotită, pe drept cuvânt, capitală pentru destinul acestor meleaguri. Romanul surprinde vivace momentul de răscruce, extrem de tulbure, o dorinţă cvasiunanimă de aşezare. E o încrucişare de situaţii şi de imagini stridente, o frenezie nemaivăzută până acum plantată pe tărâmul lenei orientale, o buimăceală în căutare de echilibru, cu aprige confruntări. Adversarii sunt reprezentanţii lumii vechi, feudal-fanariotă, animatorii sunt mulţi, inclusiv boierii luminaţi (gen Costache Negri, Barbu Catargiu, Mihail Kogălniceanu, Ghica însuşi, Bălăceanu, Brătianu), ca să nu mai spunem de noii politicieni, intelectualii (Alecsandri, Alexandrescu, Bolintineanu). Dar şi în sânul unioniştilor se iscă diferende, uneori ireconciliabile. Percepţia acestei „fierberi” aparţine personajelor, o realitate transgresată „prin temperamente”. Tabloul obiectiv şi culoarea de epocă rezultă din reflectarea acestora în conştiinţa unor personaje vii puse în situaţii omeneşti: „de Dimineaţă cenuşie, aer umed şi rece. Se trezise fără chef, deschisese fereastra şi privise pavajul de piatră al străzii, ca spinarea unei reptile, casele împinse în lături, vegetaţia obosită a curţilor. Oraşul părea mic, zgribulit. Se obişnuise cu fastul sofisticat al Constantinopolului, cu basmul mizeriei de sub care erupe opulenţa şi rafinata morbiditate a unui imperiu.
        Brăila îi arăta un obraz cenuşiu şi înfrigurat. Târgoveţi, marinari, negustori, doamne în malacov – element nou în peisaj vechi –, vapoare, străini, depozite, hanuri…”
       Cât despre Bucureşti, romanul acesta e încă o imagine cronotopică a urbei de pe Dâmboviţa, subiect atât de preferat multor scriitori şi artişti plastici cuceriţi de pasta lui groasă, vrednică de evocare nostalgică. Şi întâmplările, cu vetusteţea lor, sunt parcă fabuloase, şi o lume atât de pestriţă, într-o vreme de forfotă tranzitorie: mari şi mici proprietari de pământ, ţărani, fiinţe de stirpe domnească, prinţi, prinţese, meseriaşi de toate soiurile, vizitii, negustori, avocăţime măruntă, scribi, „tràlàla republicain”, „bonjurişti”, cocoane, demoazele, străini de diverse neamuri… Şi peste toate acestea se duce o bătălie politică grandioasă, cum nu s-a mai văzut vreodată la nord de Dunăre încoace.
       
        Istoria consemnează un fapt cu adevărat uimitor: alegerea colonelului Cuza ca domnitor al celor două principate, împotriva intenţiilor interne şi a prevederilor Convenţiei străine. O întâmplare naţională de asemenea anvergură, văzută îndeobşte triumfalist, apare în roman ca un fapt care a stârnit într-adevăr entuziasmul conştiinţei moderne, dar şi adversităţi aprige în lupta pentru putere. Scepticismul indică luciditate, ca urmare a multor aşteptări înşelate: „Crezi dumneata, domnule Negri, asta? Eşti convins că se vor schimba moravurile în Principatele unite?, întrebă necruţător şi ceremonios Bălăceanu. Nu poţi fi atât de naiv! Dar dacă eşti, îţi spun eu ce se va întâmpla. Laşii din Moldova se vor uni cu laşii din Valahia, canaliile din Ţara Românească cu cele din târgurile lui Ştefan cel Mare, şnapanii de dincolo de Milcov cu şnapanii de dincoace de Milcov şi aşa mai departe, căci ăştia sunt ca sectanţii, se caută, se într-ajutorează, se sprijină! Iar poporul se va trezi din entuziasm într-o Românie unită şi plină de lichele”. E viziune excesiv demitizantă, s-a spus într-o vreme când istoria noastră şi mai ales momentele ei faste impuneau atitudinea encomiastică. Spiritul critic al scriitoarei se uneşte cu spiritul creator şi acestea, împreună, presupun o detaşare ce nu îngăduie ficţiunii să se dezlănţuie, nici să troneze demistificarea. Interesează veridicitatea, dar înainte de orice contează deschiderea largă spre fondul socio-uman. Realitatea istorică devine un fundal pentru afirmarea adevărului psihologic şi punerea în mişcare a creaţiei. Cadrul de epocă este extrapolat la realităţi fundamental şi etern umane, cu funcţiune estetică. Şi astfel romanul dobândeşte amplexiune, fiind istoric, politic, erotic, de familie, cronică şi poveste în alb şi negru. Domnitorul Cuza are calităţi intrate de mult în legendă iar cei din anturajul lui îl admiră necondiţionat. Frustrarea sporeşte numărul inamicilor care încep să-l vadă prin ocheanul întors pe „alesul naţiunii”. Autoritarismul lui e mai mult decât „dictatură luminoasă”, democratismul e doar „demofilie” („populism” interesat). Pe drept, totuşi hiperbolizat, i se acuză frivolitatea, înmulţirea camarilei, invazia birocraţiei („pătura aceasta parazitară pentru menţinerea puterii”) – „gesturile patriotice patetice faţă de străini şi o administraţie jalnică în interior” .
       
        Ghica este personajul cel mai contradictoriu şi, de aceea, cel mai complex. Deopotrivă prezent şi înstrăinat, activ şi somnolent/detaşat, în familie şi în societate, economist şi scriitor, îşi face imaginea unui diplomat apusean, un fel de eminenţă cenuşie, învins şi învingător, guvernant şi uneltitor. Descendentul domnesc şi beiul de Samos e cam scund, lat în trunchi şi adus de spate, negricios („cu faţă de hindus”, spune G. Călinescu), „cu pleoapele lăsate peste ochi într-o expresie aproape tâmpă”. Pe de altă parte, e ambiţios („je suis ambitieux”), pragmatic, cu principii solide, raţionale, curaj, abilitate…Nici că se putea un mai potrivit personaj de roman istoric modern.
       
        Tarele nu sunt doar ale vremii aceleia. Ca orice creaţie de valoare, romanul Prinţul Ghica pune prin fapte ale trecutului întrebări contemporaneităţii, stabileşte corespondenţe între lumea de odinioară şi lumea de azi (un deziderat mai vechi al literaturii pe teme istorice). Sau cum tot Marguerite Yourcenar spunea: să ajungi prin muncă să citeşti un text din trecut „cu ochii, cu sufletul şi simţurile acelui secol, să-l laşi să se scalde în apa primordială a faptelor contemporane”. Proiecţia în actualitate e fără discuţie. Se vorbeşte aici despre „cler fără morală”, „locuinţe superbe şi căsuţe dosnice”, „magnifice promenade şi noroaie imunde”, „municipalitate fără cap”, „salubritate fără eficacitate”, „tribunale fără justiţie”, „intrigi fără iubire”, „averi grevate de ipoteci şi proprietari care îşi joacă ipotecile la cărţi”, „veşminte împodobite cu pietre preţioase” şi lipsa de îmbrăcăminte, „un Senat, o Cameră legislativă, un Consiliu de Stat, o Curte de conturi, consilii departamentale, de comerţ, de agricultură şi oameni nepregătiţi să le folosească”. Sunt formele fără fond de care se nemulţumeau junimiştii… Demagogia se află la loc de cinste: patria, democraţie, popor, mase, putere, Constituţie, reformă, progres, schimbare, Europa, „comisari europeni”, capital străin, opoziţie, liberali, conservatori, alegeri, fraude, „chestiunea agrară”, mentalitate fanariotă, „vocaţia conflictelor”, duplicitate, violenţă, corupţie, abuzuri, tiranie, „liota de slugi”, „penurie de personalităţi”, „iuţeala schimbărilor”, „ţigănie”, manifestaţii, revolte, statistici, venituri, viclenie, coaliţii, trădări, boicot, crime, lovitură de stat, călcarea instituţiilor ţării… „Se împart candidaturi, se luptă pentru acela şi acesta, nu pentru vreun program, nu pentru a face o adunare puternică…”; „Tradiţia corupţiei la noi mântuirea responsabilităţii”; „Drama acestei felii de umanitate este că i s-a inoculat de o sută de ani şi mai bine mentalitatea fanariotă. În atâţia ani când oricine fura avea şansa să se înalţe, când cel care minţea era încurajat şi cel care lingea mâna stăpânilor era promovat, când sperjurul era monedă curentă, când laşitatea devenea un mod de a supravieţui, iar duplicitatea o a doua natură, cum să nu se nască intriganţi, pramatii, vanitoşi fără scrupule, isteţi cinici, hrăpitori fără ruşine, nulităţi împănate cu lauri, profitori de putere care îşi vând neamul pentru a obţine şi a o păstra?”
        Prinţul Ghica e un roman cu arhitectură la vedere, cu imagini concrete puse în mişcare şi personaje vii, rod al documentării riguroase şi al unei imaginaţii fecunde.

                                                                                        Constantin TRANDAFIR





                  Cartea lui Athanasios, sau poezia singurătăţii



        Cartea lui Athanasios sau, în italiană, Il libro di Athanasios, este un volum bilingv de poezie, proaspăt apărut la editura clujeană Grinta. Un volum atipic în peisajul literaturii de la noi. Mă refer la poezia care se scrie actualmente. Ela Iakab preferă să se așeze într-o nișă poetică aparte, clădită-n tonuri firești, isteț, profund, cu patimă creatoare. Se încăpățânează să-și urmeze pasiunea, ceea ce, în literatură, poate să devină un atu sau, la polul opus, motiv de rătăcire.
        Cartea lui Athanasios este alcătuită din trei secțiuni: Sub cerul ofrandelor, Vin Îngerii, care conține poeme fără titlu, numerotate de la I la XXIII, și ultima, Dansul elementelor. În ele, vorbește un ascet, eremitul Athanasios. Textele sunt cioplite-n alveole de substanță puternic spiritualizată. Discursul se hrănește dintr-un efort de abstractizare, permanent. Avem, grosso modo vorbind, reconstituită, turnată-n limbaj poetic, povestea unui sihastru și a lumilor, paralizant de ireale, cu care acesta a intrat în contact. Ela Iakab își imaginează poetic o astfel de lume în care Athanasios este protagonist. Presupusele lui scrieri devin scrierile ei, se produce un transfer inedit de la ascet la muritor. O bucurie a împărtășirii lor. O cuminecare prin cuvânt.
        Poemul Vamă îngerească (pag. 14) pare a fi emblematic pentru întreg volumul: „Nimeni pe lume nu m-a iubit,/ până la mistuire./ Numai deşertul,/ cu pulberea lui nălucitoare,/ a ştiut să ardă/ în rănile mele./ Numai deşertul,/ cu jertfa lui mută,/ a pus vamă îngerească/ între mine şi moarte.” Scrise, parcă, în stare de transă, aceste poeme scurte, dense din punct de vedere semantic, ating subtil ceea ce este mai de preț în ființa umană, sufletul.
        Fiecare poem merită câte o oprire îndelungă, câte o interpretare-contemplativă. Poemul Pergament himeric se încheie printr-un vers memorabil: „Pustiul e şi astăzi un pergament himeric!”, vers care dă seama despre starea de iterată transfigurare generică, eminamente poetică, perceptibilă-n filele scrise ori (încă) nescrise ale vieților noastre.
        Poezia semnată de Ela Iakab este poezia unei singurătăți funciare. „Unde e singurătatea mea pecetluită?” (Fulgerarea promisă); „Am cioplit toate chipurile singurătăţii mele/ în pietre, adunate de eremiţi fără nume,/ sub cerul pustiei.” (Pergament himeric); „după urcuşul celor şapte sute de trepte/ ale solitudinii,” (XXI). E descătușarea din chingile unui prezent împovărător, e tânjirea după comuniunea cu divinitatea, cu intangibilul, cu supranaturalul. Toate se întâmplă într-o țesătură de sensuri, într-o imbricare semantică, într-o neliniște subsecvențială, care postulează starea de încremenire în fața minunilor. Existența e lăsată în urmă, ca o carapace insuportabilă.
        Pentru Ela Iakab, în ultimii doi ani, studiul scrierilor apocrife a devenit, după mărturisirea sa, o pasiune. Monolog este ca o scrisoare lăsată de către Athanasios pământenilor. E o amprentă, un indiciu esențial, o mărturisire a prezenței lui în fiecare celulă a acestei cărți. „Mă simţeam străin între oameni,/ îngerii nu mi se arătau nici în vis,/ cu toate că eu eram/ cel mai bun frate pământean al lor,/ implacabil, în iubirea mea,/ cum numai moartea.” (Monolog, p. 20)
        Deosebite sunt imaginile feluritelor categorii de ființe care defilează prin lumile paralele, dar atât de tangente, ale lui Athanasios. Una dintre acestea este imaginea cerșetorilor de mană cerească, muți, născuți de o singură mamă, analfabeți, pe care poeta îi descrie ca pe un fel de extratereștri: „Nu semănau cu nicio rasă omenească,/ şi, totuşi, păreau atât de umani./ Nici legendele nu spuneau cu ce se hrănesc./ Ştiau să despartă corpul de suflet,/ ştiau să leviteze,/ mai bine ca yoghinii.” (Cerșetorii de mană cerească, p. 24) O altă categorie de elită este aceea a muzicienilor răzvrătiți. Legenda muzicienilor răzvrătiți este un alt text percutant, trăitor sub aceeași năucitoare stare de transă, de ieșire din tiparele realității: „Numai locuitorii pustiului ştiau/ legenda muzicienilor răzvrătiţi,/ care au plăsmuit sunetele/ celor şapte reverii saturniene./ Cu fluierul lor a prins fiinţă/ luntrea călătoare/ şi busola îndreptată mereu/ către sudul interzis,/ unde Îngerii-şi păzeau/ insula/ şi marea crepusculară.” (p. 26). Urmează descrierea oniromantului, a celui care încearcă să deslușească visele: „Era deghizat în rege nebun,/ oniromantul cu trup arămiu.// Împletea din florile pustiului coroane/ şi le dăruia necunoscuţilor.” (p. 28) În aceeași gamă, a personajelor construite din fir astral, se află și magul călător, din poemul Ultimul mag călător.
        Pietroglifele sau hieroglifele ciudate sunt însemne ale unei coborâri în vârste imemoriale, în preistoric, acolo unde totul e sub stăpânirea atemporalului. Poemele Elei Iakab ne vorbesc într-o limbă criptată, nepământeană. Autoarea are capacitatea de a prinde-n mreje ochiul interior al cititorului grăbit. Acesta e siderat, obligat să stea ca-n fața unei icoane, ca-n fața unui tablou, să admire, înainte de a trece la altceva: „Din timp în timp,/ cu tandreţe nepământeană,/ sculpta în piatră hieroglife.// Lumini spiralate îi sfâşiau/ toate cele şapte aripi/ şi corpul de lut.” (Îmbrățișare, p. 34).
        Femeia-arcaș tulbură apele unei liniști ancestrale: „Singurătăţi nomade ţâşnesc din arcul tău/ şi trec prin mine,/ odată cu săgeţi/ întoarse mereu în tolba ta,/ fără pecetea iubirii mele.” (Vedenia mea dintâi, p. 36). Negustori ai macilor de argint continuă trecerea prin mulțimea anonimilor emblematici pentru parcursul textual. Ei sunt „copiii nomazilor egipteni”.
        În partea secundă, intitulată Vin Îngerii, cuvântul lumina, accentuat diferit, produce un efect surprinzător. Are puterea unui bec de mii de wați, izvorând orbitor din adâncul poemului şi călătorind peste întreaga lume: „Dar lumina lor sângerie lumina/ noaptea cu aşa o putere, încât se vedea/ din toate cele patru puncte cardinale.” (p. 52) O neașteptată comuniune între îngerii cerului și cei botticellieni se creează în chiar inima cărții. Fără a uza de culoare, de numirea ei, ci doar prin sugestie și prin intuirea adâncului de dincolo de cuvinte. Poeta descrie îngerii pe rând, îi, într-un anumit fel, ierarhizează. Sunt zece la număr. Dintre aceștia, „cărăușul Zeului” e deschizătorul de drumuri. Se produce o țesere de angelice apariții, sub puterea neîntrupată a părelnicei oglinzi, instanță uzurpatoare de sensuri, obiect al căutării identității noastre. Și, iarăși, o imagine tulburătoare, ca atâtea altele: „Înlăuntrul ei (al oglinzii – n.n.), un Înger alerga dintr-o oglindă/ în adâncul altei şi altei şi altei oglinzi./ Fără să mă privească,/ fără să mă cheme.” (p. 56). Mulțimea de îngeri roiește paroxistic: „Îngeri, miriade,/ îmi legau trupul înfrânt/ de mâinile lor evanescente/ şi mă târau,/ fără milă,/ prin cenuşa de astre/ dinlăuntrul oglinzilor.// Fără de sfârşit era muţenia elementelor.” (p. 62). Poemul întreg e o mise en abyme, o călătorie-n abisal.
        Corpuri geometrice sacre sau platoniciene, corpuri sau trupuri astrale refac, în poeme, ordinea pierdută a lumilor de dinainte. Ela Iakab sondează punțile fragile dintre aici și dincolo, misterele religioase, formulele creștinismului, dar și pe cele cabalistice sau hinduse. Apar constant yoghini care levitează. Textul său poetic mizează pe forța unor termeni din aceste sfere, cuvinte care, venite din orizonturi diferite, consună, ca la început de lume, în aerul deșertului mitic, preistoric: astral, stelar, lunar, abisal, Zeus, Cristos/Christos, Creatorul, Dumnezeu, epifanie, eremit, mag, nomad, cabalist, manuscris, hieroglife, pietroglife, rune, apele Styxului, Iacob, levitație, yoghin, sefirot (cu trimitere la arborele sephirot sau arborele creației, arborele vieții în tradiția iudaică), derviș „călugăr musulman”, oreade „nimfe din mitologia greco-romană, care locuiau prin munți și prin peșteri”. Pluralul folosit de autoare pentru sefirot este sefiroturi, un corespondent al îngerilor, o revărsare de energii pozitive, identificabile cu greu în ființa umană, recognoscibile la asceți, la eremiți sau la sfinți. Apare, de asemenea, inorogul, animal fantastic, legendar, din folclorul popoarelor orientale. O întretăiere de simboluri, un fel de baroc imagistic.
        Foarte atentă la folosirea cuvintelor, Ela Iakab desenează în astral, cu un instrument care pare al muritorilor. Desene în astral, himere, „semne translucide” și alte îndeletniciri poetice, o indescriptibilă apetență pentru ceea ce nu poate fi descris în adevăratul sens al cuvântului: „şi am văzut cum creşteau din semnele sferice/ sunete de o densitate astrală.” (Cele șapte pietroglife, p. 22).
        Poemele sunt asemenea unor incantații, asemenea unor formule magice, cântate sau recitate, cu efect supranatural. Starea de extaz, de încântare, apare automat, ca și cum peste poeme s-ar fi presărat, repetat, o substanță magică: „Cu incantaţii celeste a întors (el, Îngerul – n.n.) păsările/ în pieptul meu, deschis ca floarea de lotus./ Cu braţe aproape omeneşti m-a răpit în lumina lui,/ care creştea progresiv/ către singurătatea apelor de sus.” (p. 86)
        Cartea lui Athanasios e o călătorie poetică prin cele trei corpuri: pământean, astral și spiritual, cu subtile, singulare și abstracte poziționări în plasma cuvintelor noastre. De ieri și de azi. Ela Iakab nu se ferește să folosească acele cuvinte care-i fac să tresară pe unii poeți contemporani, cuvintele cu care, odinioară, poezia se legitima și se autoproclama în cetatea literelor: singurătate, tristețe, suflet. Poezia sa e un proiect elevat de recuperare a unor sensuri definitorii, estompate sau pierdute prin firele temporalității care ne guvernează necruțător. Un proiect dus, cu har, la bun sfârșit.

                                                                                        Ştefan DIMITRIU