Constantin Călin - Dedicaţiile
Constantin Trandafir - Iarăşi despre amplitudinea romanului „istoric”
Ştefan Dimitriu - „Ce sufletul a risipit”


                                              Dedicaţiile



       Conform bibliografiilor, numărul textelor dedicate lui Bacovia trece de 2001, aproape toate fiind scrise după moartea poetului. Multe dintre ele au titlul de „Bacoviană”.
       „Bacovienele” sînt poezii „în genul lui Bacovia”, cu stări sau privelişti asemănătoare cu cele din Plumb şi Scântei galbene. Altfel spus, sînt, nu o dată, „game” sau „cîntece” ale căror note fundamentale pleacă din diapazonul cîte unui poem bacovian
       Prin comparaţie cu „minulescienele”, „bacovienele” au apărut mai tîrziu. Prima poezie cu acest titlu (trei strofe) aparţine ardeleanului V. Copilu-Cheatră. În ea, legătura cu Bacovia e evidenţiată prin reluarea, ca refren, a versurilor „Şi plouă şi ninge [/] şi ninge şi plouă” din „Rar”. O ploaie persistentă, ce se infiltrează adînc, devastatoare sufleteşte: „[...]Şi plouă şi ninge şi ninge şi plouă; / În peşteri, în inimi şi-n inimă-i ploaie şi rouă; / Ni-s ochii prisăci cu lacrimi, cu lacrimi şi ploi, / De ploi şi de lacrimi, e putred şi sufletu-n noi”.2 Tot un ardelean, Ştefan Baciu, e autorul celei de-a doua, în care „motivele” sînt: iarna, grădina, urîtul, singurătatea. Bacovia e invocat aci pentru a confirma un „bacovianism” sans rivages, resimţit la mii de kilometri de ţară. Declic e versul „Priveşte cum ninge Decembre”: „Priveşte grădina – Bacovia! Sunt ciori, e un peisaj provincial / Cum ninge pe case tristeţea cu tremurul ei ancestral. / Copaci fără frunze, spre seară, trosnesc în decor violet / Şi urîtul cu-o mantă de gheaţă ne-nvăluie umerii-ncet. // Un cîine cum latră, deodată, oraşul răsună a mort / S-aude pianul – o fată încearcă un cîntec de port. / Cad crengi pe zăpada curată, din cîrciumi ies oameni sătui / Un clopot departe s-aude, cum sună şi-acum cum nu-i. / Priveşte grădina, Bacovia, şi umbrele nopţii cum cresc: / E iarnă, e viscol, sunt singur şi Europa-i un tîrg românesc”.3
       Dedicaţiile exprimă simpatie pentru om şi opera sa, şi corespund unei dispoziţii de a omagia. Lungul şir al celor scrise după moartea poetului4 începe cu un „In memoriam” de Agatha Grigorescu-Bacovia, o reconstituire a cîtorva amintiri din copilăria celui ce i-a fost soţ. Într-unul din distihuri elogiul atinge o notă foarte înaltă pentru acea vreme: „De jocuri fericite prea puţin / A povestit, poetul meu divin”. În altul e relevată informaţia că: „Rozeta era floarea preferată, / Ce o păstra şi-n file reci presată”,5 o ilustrare în plus a comportamentului de „senzitiv”.
       Pînă spre mijlocul anilor ’70, dedicaţiile urmează aceeaşi linie cu interpretările criticii, uneori chiar îndeaproape, poetul fiind „slăvit” (termen frecvent atunci) pentru etica sa antiburgheză şi ca profet al noilor realităţi: „Neîmpăcată, inocentă rană, / Sfînt luptător de-a pururea prezent / Bacovia, poet fără prihană, / Melodic univers incandescent”, îl definea Cicerone Theodorescu, care continua: „Cînd, nopţile, oraşu-ţi iese-n cale / Strălucitor cum l-aşteptai cu jind, / Sînt picături din lacrimile tale / Ferestrele etajelor sclipind... // În nopţile oraşului mi-apare / Giganticul tău zbor carbonizat, / Dar vino-n «cartiere proletare», / «Măreţul viitor» e-adevărat, // Că n-ai iertat pe-arginţi «burgheze crime» / Şi n-ai dat visul la stăpîn pe-arginţi, / Bacovia-al «mulţimii anonime» – / În slavă te-aşezăm şi-ntre părinţi”.6 La puţin timp după Cicerone Theodorescu, o imagine de „rapsod” ce-a adunat „tot plumbul lumii vechi” şi de simpatizant al „oamenilor în salopete” i-a creionat George Dan, spunînd în fond ceea ce spunea şi critica. Mesajul extras de acesta din lirica bacoviană e unul optimist: „[...] Din plumbul slovelor, din stanţe, / cresc muguri albi şi mari speranţe! / Şopteşte cartea lui de plumb / un tîlc ce inimii ni-i scump. // Bacovia! Prin timp profet / ce-i cîntă lumii vechi tropare, / tu, nor pe-amurgul violet / vestind un răsărit de soare!”7 Versurile celor doi poeţi rezonează cu argumentele prin care Ov. S. Crohmălniceanu şi alţii susţineau reconsiderarea operei poetului, includerea ei în „moştenirea literară” sănătoasă.
       Nevoia de Bacovia, poet monoton dar revelator de contraste profunde, e exprimată laconic, apoi, de Tiberiu Utan, într-o poezie scrisă în aceeaşi perioadă: „O singură clapă / albă în noapte / neagră în iarnă // ascult şi ascult şi ascult / astrale inflexiuni. // Nu credeţi că doarme poetul, / cu fruntea plecată / pe negrul pian. / Treziţi-l să cînte. / Aştept”.8 „Treziţi-l să cînte” era un apel către editori, exegeţi şi cititori.
       Pregătirea primei ediţii a Festivalului LiterarArtistic „G. Bacovia” a declanşat o adevărată fervoare a dedicaţiilor. Pe un teren anterior sărac în aşa ceva, au apărut dintr-odată 24! Două, compuse de fiul poetului, au fost publicate în Tribuna,9 celelalte – în Ateneu,10 numărul special din septembrie 1971. De data aceasta, ele sînt mai libere în raport cu critica şi chiar cu tema generală. Deşi poartă titlul de „Bacovia” sau „Bacoviană”, în unele nici nu simţi vreo aluzie la viaţa şi opera sa. Sînt poezii pur şi simplu, mai bune sau mai slabe. Punerea lor sub acolada de „dedicaţii” pare o măsură ad hoc luată de redacţie. Azi e dificil de spus dacă fiecare dintre autori a ţintit de la început gestul omagial. De pildă, poeme frumoase ca „Rosalba” de Mihai Ursachi şi „Crinul” de Horia Zilieru evocă doar printr-un cuvînt sau două pe Bacovia. Alţi autori sînt, dacă pot zice aşa, mai aplicaţi. N. Ţaţomir aminteşte, într-un poem despre vocale, de „bacovianul verde crud”, Mihail Cosma de vioara poetului, care „doarme în pură insomnie”, Stelian Cucu combină impresii de lectură („Vă recitesc: Lacustră, Plumb, nevroze”), lăsîndu-se sedus de anumite imagini şi idei, Andrei Ciurunga „îi descifrează [...] neliniştea lacustră”, Octavian Voicu dezvoltă, într-o compunere „patriotică”, versul „Străbunii trec în pîlcuri violete” etc. O interpretare conformă strict cu ocazia e „dedicaţia” lui Radu Cârneci: „[...] Înnobilaţi de tine, o Prinţ al tristeţii, / singur atunci! Acum pajură, duhul, / blînd ne învăluie. La bronzul tău / genunchiul meu se-nclină...”11
       La apariţie, dintre cele 22 de poeme publicate de Ateneu, cel cu mai multe ecouri a fost „Aventura” de Mihail Sabin, preluat ulterior de unii actori în recitalurile lor. E o evocare sugestivă, în ton adecvat, care pleacă de la un bun „vers dat”, inspirat de o fotografie: „A venit domnul Bacovia în costumul său de mire, / nu vibrează caldarîmul, nu mai trece nici un tren, / se destramă tuberoze prin fanfare şi clavire / care intonează marşul fericitului Chopin. / Luna cade-n mahalale, steaua cade-n cabarete, / a venit domnul Bacovia din cetăţile de ploi, / emisar al înserării şi al umbrei violete, / umorist fără permise, sol al toamnelor din foi. / Locuinţele lacustre îl absorb şi el dispare, / monotona noastră urbe l-a cuprins în zidul ei, / un cortegiu vag de umbre lunecă pe Strada Mare / şi din ziduri curg pe uliţi urme, galbene scîntei. / Astfel se sfîrşeşte lacom fericita contopire / ca-ntr-un joc de frunze moarte, ca-ntr-un fel de carnaval, / a venit domnul Bacovia în costumul său de mire, / un poet nespus de singur şi nespus de provincial...”12 Adică al provinciei – moldoveneşti şi în general.
       Citabil (şi recitabil) e, de asemenea, „Trăgînd la ţintă” de Petre Stoica, un „discurs” despre enigma Bacovia şi convingerea că ea va rezista: „Se va-ntreba mereu Domnilor cine este el / Nu l-am văzut niciodată la banchete / nu l-am văzut la distribuirea laurilor / nu l-am văzut cu medalii de aur la piept / l-am văzut trăgînd la ţintă cu o armă veche / l-am văzut la aniversarea tramvaiului cu cai / l-am văzut acolo jos printre cei de jos/ Se va întreba mereu Domnilor cine este el / se va întreba acum şi-n veacul următor / şi va ninge mereu pe-un trist patinor...”13
       Din 1972 pînă în 2001, doar în opt ani (1976, 1979, 1980, 1990, 1994, 1998, 1999, 2000) nu au apărut „dedicaţii” lui Bacovia. În anii în care s-au publicat, acestea au fost, în mare parte, stimulate de ediţiile festivalului băcăuan, iar majoritatea au fost găzduite de Ateneu. Numărul cel mai mare s-a înregistrat în 1981, la centenar: 58 de poezii, scrise de 40 de autori. În acelaşi an s-au sărbătorit centenarele lui Minulescu şi Goga: articole (nu prea multe), traduceri în revistele pentru străinătate, reproduceri de versuri, diverse inedite. Însă ei n-au fost omagiaţi poetic. Evident, nu se mai scriu „minulesciene” şi nici versuri în maniera poetului din Răşinari! Cifrele de mai sus relevă un ataşament excepţional faţă de Bacovia, iar ultima dintre ele duce cu gîndul la o gardă.
       Puternic, curentul simpatiei faţă de Bacovia, declanşat de festivalul din ’71, l-a prins – ceea ce constituie o surpriză – inclusiv pe falangistul Victor Eftimiu, care a debutat în teatru şi editorial (cu versuri) cu cîţiva ani înaintea poetului nostru. „Bacoviana” sa e un „Ecou de romanţă”, altfel orchestrată: „Cum s-a trecut de iute primăvara / şi veştedele foi cum s-au trecut! ... // E toamnă-acum! Grădina-i copleşită, / Cărările-n brumă s-au pierdut, / Amurgurile mor necunoscute / Şi dorurile aţipesc pe rînd / Şi cîntecele mor neisprăvite / Şi lacrimile se sfîrşesc curînd. // Coboară amintirile în mine... / Un stol de corbi departe se coboară... / Un fulg de nea fereastra îl topeşte, / O lacrimă pe-obraz s-a spart uşoară... / Un croncănit departe... o fanfară: / Înmormîntează iar pe cineva! / Şi fulgii cad... şi ochii plîng... / Şi-n flacără se-abate umbra ta [...]”14
       Tributul „dedicaţiilor” l-au susţinut – lucru ce merită subliniat – autori din toate generaţiile. Unii,15 ca, de pildă, Mihai Beniuc, născuţi în primul deceniu al secolului XX, alţii (Vlaicu Bârna, Ion Bănuţă) în deceniul al doilea, alţii (Victor Felea, Dinu Ianculescu, Leonid Dimov, Ion Horea) în deceniul trei. Însă grupul principal al dedicanţilor l-au format poeţii din promoţiile ’60 şi ’70: Florin Mugur, Gheorghe Tomozei, Negoiţă Irimie, Gheorghe Grigurcu, Ioanid Romanescu, Ion Alexandru Angheluş, Constantin Abăluţă, Gabriela Melinescu, Marius Robescu, Ileana Mălăncioiu, Horia Bădescu, Dan Verona, Ioana Diaconescu, Emil Nicolae şi – de patru ori – Adrian Păunescu.16 Dintre optzeciştii notabili – un singur nume: Nichita Danilov. Menţionabil e şi faptul că s-a debutat cu „bacoviene”.17
       În dedicaţiile din anii ’70 şi ’80 şi din cei mai recenţi, Bacovia e un pretext pentru confesiuni personale, pentru referiri la rolul poetului şi la funcţia poeziei, pentru exprimarea unor exasperări sau distanţări ironice de ipocriziile epocii etc. Nu lipsesc, totuşi, încercările de glorificare, ca în această „Bacoviană” de Ion Iancu Lefter: „E toamnă-n culori derulate / din Stocholm [!] pînă la Monrovia, / e-un singur imperiu şi-un rege / care triumfă – Bacovia! // S-a oprit la Bacău într-o piaţă, / Fără tron, curge trist către sud / pe-un pîrîu de lumină şi ceaţă / şi cu sînge galben şi ud. // Şi sicrie de plumb se îneacă, / mor profesori pe seci coridoare, / nu-l opriţi pe Bacovia, treacă / umbra lui spre ţărmuri stelare! [...]”18 Şi nici încercările de a-l defini simplu, prin semne uşor perceptibile, cum face Nicolae Turtureanu, în „Ce se numeşte Bacovia”, apelînd la un procedeu similar cu al lui Marin Sorescu în „Eminescu”: „Bacovia se numeşte cînd / Cade ploaia ca o barieră / înaintea timpului / un cuţit înfipt / în gîtlejul copacilor / sau chiar sîngele vărsat / din găleata istoriei / El este o carte / în biblioteca şcolarului / care se întreabă / de ce cade atîta ploaie / de ce este atît de frig / într-o singură poezie / cînd centrul de prevederi / meteorologice / anunţă cer veşnic tînăr / vînt bun / şi o temperatură ideală / pentru o perpetuă plimbare / prin parcul public. / Bacovia – picătura chinezească / a poeziei”.19
       Dovezi de admiraţie sau de apropiere respectuoasă,20 „dedicaţiile” constituie o latură amplă, de neignorat, a interesului faţă de Bacovia, arată varietatea steagurilor ce s-au ridicat (şi continuă să se ridice) în cinstea sa. Complementare exegezelor, ele adaugă de fiecare dată nuanţe acestora, înviorînd  cînd sînt reuşite  procesul de receptare.

                                                                                        Tudorel URIAN





                Iarăşi despre amplitudinea romanului „istoric”



        Pentru că situaţia o impune, am să încep cu o scurtă paranteză care încearcă să simplifice o digresiune prezentă de ceva vreme şi părând că a sporit de când e la modă corectitudinea politică.
        Erau multe rezerve cât priveşte sintagma „proza feminină”. Argumentul oponenţilor e că nici poezia, nici dramaturgia, nici critica şi istoria literară nu sunt decât gramatical de genul feminin. Eseul e ambigen. Altminteri, în legătură cu cine scrie literatură se pune doar problema valorii. E adevărat că sunt ceva nuanţe aproape imperceptibile (sensibilitate, lirism, patetism, emoţionabilitate, un anume fel de erotism etc.), dar acestea fac parte mai degrabă din garderoba beteşugurilor. În acest sens, sunt destui autori efeminaţi şi scriitoare „virile”. Nu neapărat cu sens peiorativ, dacă, de exemplu, şi lui Proust i s-a spus „esthète et un peu feminin” . În cazul operelor cu mare greutate axiologică, discriminarea nu mai funcţionează deloc. Cât priveşte ecuaţia analiză şi creaţie, primul termen ar fi prevalent feminin, iar al doilea ar fi apanajul mai mult al bărbaţilor. Dar, de fapt, pentru a fi perfect funcţionale, cele două „principii” trebuie să acţioneze în complementaritate. Continuând clişeele, e drept că, uneori, sunt cazuri cu mai vizibilă aplecare spre proza analitică, alteori cu preferinţă pentru „creaţie”. După cum se pot identifica faze diferite la unul şi acelaşi autor. Aşa se întâmplă, de pildă, şi cu Dana Dumitriu. Iniţial, în teorie şi în practica scrisului e cucerită de „realismul psihologic”, scrie despre „evoluţia prozei psihologice”, „psihologia ca act temporal”, „melodia neîntreruptă a vieţii interioare”, iar apropo de Hortensia Papadat-Bengescu: „o călătorie naivă pe ape şi în adâncul lor”, „femeia în faţa oglinzii”, „trupul sufletesc”. În prozele ei dintr-o primă etapă (Migraţii, Masa zarafului, Duminica mironosiţelor, Întoarcerea lui Pascal, Sărbătorile răbdării) precumpăneşte analiza sub forma speculaţiei digresive, cu ceva grijă şi pentru criteriul obiectivităţii. E vorba de un „nou realism” promovat încă de pe vremea lui Proust, prin, aparent paradoxal, creşterea autonomiei personajului şi prin respectarea subiectivităţii lui. Cum spune însăşi Dana Dumitriu: „Cu cât autoritatea personajului este mai mare în defavoarea celei a autorului, cu atât creşte autoritatea misterului romanesc, devine mai reală «obiectivitatea» naratorului”. Distanţarea epică solicită un efort de creaţie şi convoacă dramatizarea narativă. Ca la Proust, Henry James, Hortensia Papadat-Bengescu. Ca la Dana Dumitriu în Prinţul Ghica, unde scriitoarea dă dovadă, indiscutabil, de bărbăţie, comparativ cu autorii sentimentali-paseişti, idilizanţi, emfatici şi limfatici, care s-au inspirat din istorie.
       
        Perspectiva romanului Prinţul Ghica de Dana Dumitriu se eliberează de calea tradiţională bazată pe descriere pitorească, anecdotică circumstanţială, aventură decorativă, frescă ticluită ca şi cum ar fi „culoare locală”. Nu-i nici „modelul” sadovenian, al naraţiunii istorice în care predomină eroicul şi expresivitatea povestirii cu nesocotirea structurii romaneşti. În fine, în proza noastră de inspiraţie istorică Un om între oameni ar părea că există ceva înrudire prin abnegaţia lui documentaristică, dar departe de valorificarea izvoarelor mai mult ideologic-maniheistic decât dinamic. Prinţul Ghica aduce noutate în context românesc, nu neapărat prin parabolă şi alegorie, ca în Princepele şi Săptămâna nebunilor, ci eliberat de şabloane, de superficia spectaculară şi de inconsistenţa caracterelor. Personajul şi dimensiunea lui socio-psihologică devin centrul de rezistenţă al naraţiunii istorice. Reconstituirii şi aventurii li se substituie miza intelectuală: insolitul, priveliştea existenţială, adâncimea psihologică şi filosofică, „revelaţiile istorice”. Adică este evoluţia romanului istoric de la reconstituire la problematizare. Poate nu-i un exces analogic, dacă se invocă Torthon Wilder, Marguerite Yourcenar, Paul Zumthor şi, a posteriori, Umberto Eco, care, cochetând, îşi dezice „actualitatea” în Numele trandafirului. Cu însemnările de la Memoriile lui Hadrian şi cu opera însăşi ar consona Dana Dumitriu mai evident: „categoriile umane ale epocii”, refacerea dinăuntru, proiectarea asupra existenţei a altor lumini şi umbre, romanul „istoric” să însemne „scufundarea într-un timp regăsit, luarea în stăpânire a unei lumi interioare”… Şi în spiritul cel mai nou, critic-lucid, dezeroizarea.
       
        Personajul principal, „cu toate scrisorile acreditate” de autor asupra lui, este Ion Ghica, actor şi martor, raisonneur, căruia i se vor adăuga şi alţi „reflectori”. Talentata scriitoare, prin diversele voci, prin manifestarea lor concretă, dă la iveală epoca, istoria, natura, problematica. „Ambasadorul” protagonist trăieşte, simte, gândeşte, filtrează lumea şi în felul acesta, obiectiv-real şi subiectiv-ficţional, ea relevă totală autenticitate. Fostul revoluţionar de la 1848, ajuns în exil şi guvernator de Samos, sub protecţie otomană, vine după zece ani în ţara de baştină, cea „înghesuită între imperii”, ca să-şi aducă obolul la marele eveniment al Unirii şi, în secret, pentru a se rândui candidat la domnie. Schimbarea e socotită, pe drept cuvânt, capitală pentru destinul acestor meleaguri. Romanul surprinde vivace momentul de răscruce, extrem de tulbure, o dorinţă cvasiunanimă de aşezare. E o încrucişare de situaţii şi de imagini stridente, o frenezie nemaivăzută până acum plantată pe tărâmul lenei orientale, o buimăceală în căutare de echilibru, cu aprige confruntări. Adversarii sunt reprezentanţii lumii vechi, feudal-fanariotă, animatorii sunt mulţi, inclusiv boierii luminaţi (gen Costache Negri, Barbu Catargiu, Mihail Kogălniceanu, Ghica însuşi, Bălăceanu, Brătianu), ca să nu mai spunem de noii politicieni, intelectualii (Alecsandri, Alexandrescu, Bolintineanu). Dar şi în sânul unioniştilor se iscă diferende, uneori ireconciliabile. Percepţia acestei „fierberi” aparţine personajelor, o realitate transgresată „prin temperamente”. Tabloul obiectiv şi culoarea de epocă rezultă din reflectarea acestora în conştiinţa unor personaje vii puse în situaţii omeneşti: „de Dimineaţă cenuşie, aer umed şi rece. Se trezise fără chef, deschisese fereastra şi privise pavajul de piatră al străzii, ca spinarea unei reptile, casele împinse în lături, vegetaţia obosită a curţilor. Oraşul părea mic, zgribulit. Se obişnuise cu fastul sofisticat al Constantinopolului, cu basmul mizeriei de sub care erupe opulenţa şi rafinata morbiditate a unui imperiu.
        Brăila îi arăta un obraz cenuşiu şi înfrigurat. Târgoveţi, marinari, negustori, doamne în malacov – element nou în peisaj vechi –, vapoare, străini, depozite, hanuri…”
       Cât despre Bucureşti, romanul acesta e încă o imagine cronotopică a urbei de pe Dâmboviţa, subiect atât de preferat multor scriitori şi artişti plastici cuceriţi de pasta lui groasă, vrednică de evocare nostalgică. Şi întâmplările, cu vetusteţea lor, sunt parcă fabuloase, şi o lume atât de pestriţă, într-o vreme de forfotă tranzitorie: mari şi mici proprietari de pământ, ţărani, fiinţe de stirpe domnească, prinţi, prinţese, meseriaşi de toate soiurile, vizitii, negustori, avocăţime măruntă, scribi, „tràlàla republicain”, „bonjurişti”, cocoane, demoazele, străini de diverse neamuri… Şi peste toate acestea se duce o bătălie politică grandioasă, cum nu s-a mai văzut vreodată la nord de Dunăre încoace.
       
        Istoria consemnează un fapt cu adevărat uimitor: alegerea colonelului Cuza ca domnitor al celor două principate, împotriva intenţiilor interne şi a prevederilor Convenţiei străine. O întâmplare naţională de asemenea anvergură, văzută îndeobşte triumfalist, apare în roman ca un fapt care a stârnit într-adevăr entuziasmul conştiinţei moderne, dar şi adversităţi aprige în lupta pentru putere. Scepticismul indică luciditate, ca urmare a multor aşteptări înşelate: „Crezi dumneata, domnule Negri, asta? Eşti convins că se vor schimba moravurile în Principatele unite?, întrebă necruţător şi ceremonios Bălăceanu. Nu poţi fi atât de naiv! Dar dacă eşti, îţi spun eu ce se va întâmpla. Laşii din Moldova se vor uni cu laşii din Valahia, canaliile din Ţara Românească cu cele din târgurile lui Ştefan cel Mare, şnapanii de dincolo de Milcov cu şnapanii de dincoace de Milcov şi aşa mai departe, căci ăştia sunt ca sectanţii, se caută, se într-ajutorează, se sprijină! Iar poporul se va trezi din entuziasm într-o Românie unită şi plină de lichele”. E viziune excesiv demitizantă, s-a spus într-o vreme când istoria noastră şi mai ales momentele ei faste impuneau atitudinea encomiastică. Spiritul critic al scriitoarei se uneşte cu spiritul creator şi acestea, împreună, presupun o detaşare ce nu îngăduie ficţiunii să se dezlănţuie, nici să troneze demistificarea. Interesează veridicitatea, dar înainte de orice contează deschiderea largă spre fondul socio-uman. Realitatea istorică devine un fundal pentru afirmarea adevărului psihologic şi punerea în mişcare a creaţiei. Cadrul de epocă este extrapolat la realităţi fundamental şi etern umane, cu funcţiune estetică. Şi astfel romanul dobândeşte amplexiune, fiind istoric, politic, erotic, de familie, cronică şi poveste în alb şi negru. Domnitorul Cuza are calităţi intrate de mult în legendă iar cei din anturajul lui îl admiră necondiţionat. Frustrarea sporeşte numărul inamicilor care încep să-l vadă prin ocheanul întors pe „alesul naţiunii”. Autoritarismul lui e mai mult decât „dictatură luminoasă”, democratismul e doar „demofilie” („populism” interesat). Pe drept, totuşi hiperbolizat, i se acuză frivolitatea, înmulţirea camarilei, invazia birocraţiei („pătura aceasta parazitară pentru menţinerea puterii”) – „gesturile patriotice patetice faţă de străini şi o administraţie jalnică în interior” .
       
        Ghica este personajul cel mai contradictoriu şi, de aceea, cel mai complex. Deopotrivă prezent şi înstrăinat, activ şi somnolent/detaşat, în familie şi în societate, economist şi scriitor, îşi face imaginea unui diplomat apusean, un fel de eminenţă cenuşie, învins şi învingător, guvernant şi uneltitor. Descendentul domnesc şi beiul de Samos e cam scund, lat în trunchi şi adus de spate, negricios („cu faţă de hindus”, spune G. Călinescu), „cu pleoapele lăsate peste ochi într-o expresie aproape tâmpă”. Pe de altă parte, e ambiţios („je suis ambitieux”), pragmatic, cu principii solide, raţionale, curaj, abilitate…Nici că se putea un mai potrivit personaj de roman istoric modern.
       
        Tarele nu sunt doar ale vremii aceleia. Ca orice creaţie de valoare, romanul Prinţul Ghica pune prin fapte ale trecutului întrebări contemporaneităţii, stabileşte corespondenţe între lumea de odinioară şi lumea de azi (un deziderat mai vechi al literaturii pe teme istorice). Sau cum tot Marguerite Yourcenar spunea: să ajungi prin muncă să citeşti un text din trecut „cu ochii, cu sufletul şi simţurile acelui secol, să-l laşi să se scalde în apa primordială a faptelor contemporane”. Proiecţia în actualitate e fără discuţie. Se vorbeşte aici despre „cler fără morală”, „locuinţe superbe şi căsuţe dosnice”, „magnifice promenade şi noroaie imunde”, „municipalitate fără cap”, „salubritate fără eficacitate”, „tribunale fără justiţie”, „intrigi fără iubire”, „averi grevate de ipoteci şi proprietari care îşi joacă ipotecile la cărţi”, „veşminte împodobite cu pietre preţioase” şi lipsa de îmbrăcăminte, „un Senat, o Cameră legislativă, un Consiliu de Stat, o Curte de conturi, consilii departamentale, de comerţ, de agricultură şi oameni nepregătiţi să le folosească”. Sunt formele fără fond de care se nemulţumeau junimiştii… Demagogia se află la loc de cinste: patria, democraţie, popor, mase, putere, Constituţie, reformă, progres, schimbare, Europa, „comisari europeni”, capital străin, opoziţie, liberali, conservatori, alegeri, fraude, „chestiunea agrară”, mentalitate fanariotă, „vocaţia conflictelor”, duplicitate, violenţă, corupţie, abuzuri, tiranie, „liota de slugi”, „penurie de personalităţi”, „iuţeala schimbărilor”, „ţigănie”, manifestaţii, revolte, statistici, venituri, viclenie, coaliţii, trădări, boicot, crime, lovitură de stat, călcarea instituţiilor ţării… „Se împart candidaturi, se luptă pentru acela şi acesta, nu pentru vreun program, nu pentru a face o adunare puternică…”; „Tradiţia corupţiei la noi mântuirea responsabilităţii”; „Drama acestei felii de umanitate este că i s-a inoculat de o sută de ani şi mai bine mentalitatea fanariotă. În atâţia ani când oricine fura avea şansa să se înalţe, când cel care minţea era încurajat şi cel care lingea mâna stăpânilor era promovat, când sperjurul era monedă curentă, când laşitatea devenea un mod de a supravieţui, iar duplicitatea o a doua natură, cum să nu se nască intriganţi, pramatii, vanitoşi fără scrupule, isteţi cinici, hrăpitori fără ruşine, nulităţi împănate cu lauri, profitori de putere care îşi vând neamul pentru a obţine şi a o păstra?”
        Prinţul Ghica e un roman cu arhitectură la vedere, cu imagini concrete puse în mişcare şi personaje vii, rod al documentării riguroase şi al unei imaginaţii fecunde.

                                                                                        Constantin TRANDAFIR





                                        „Ce sufletul a risipit”



        Timbrată dintru început cu un ce anume, care-i conferă o indiscutabilă originalitate, poezia Luciei Negoiţă se înnoieşte în mod evident cu fiecare etapă a sa, cu fiecare volum în parte. Este şi cazul celei mai recente culegeri, Scutul vulnerabil (Editura Pleiade 2017), între paginile căreia poeta adună un număr de stări fundamental existenţiale cărora le dă chip de abur şi de rază de lună cernută prin sita deasă a cuvintelor. Rezultă astfel o poezie de o discretă tristeţe, care ţinteşte latura dacă nu întotdeauna tragică, cel puţin dramatică a fiinţei umane, în speţă a fiinţei feminine, cu toate accentele care o însoţesc în drumul ei dintre naştere şi moarte („Nu te îndepărta de la mine Îngere al fecioriei/ doar ai plâns odată cu mine/ naşterea întunecată/ apoi m-ai trimis în lumină// vom trece împreună taina aflării?// (...) sângele stă gata să cânte/ fericita lui întristare”, iar, la celălalt capăt al drumului, „numai câteva mii de zile/ şi valea şi iarba mi se adună la piept/ dar nu în pat de dragoste,/ dar nu în pat de nuntă// o pasăre îmi curăţă genele lungi de pământ/ o pasăre care nu mă vede// primeşte-mă ea nu mă mai vede”).
        Practicând o literatură modernă, în care logica aristotelică are uneori prea puţin de-a face cu logica poetică, Lucia Negoiţă ne introduce cu o artă aparte în universul ei de simţire în care realitatea, chiar atunci când apare în termenii cei mai concreţi, îşi pierde cu totul consistenţa materială, ca un zbor de pasăre reflectat de ochiul răscolit de furtună al mării („Trufia verii trece-n umilinţă// pământul ţine în palme un stol de grauri/ străin de căpetenie cum chipul/ de lămurita lui asemănare// vânat să fi căzut dinspre înalt/ sau înger biruit de mult prea grele aripi?”).
        Poezia ei este alimentată de propriile trăiri şi emoţii („pietrişul în nuanţa cuarţului roz/ refuză tiparul tălpilor mele/ ca atunci la Efes în drumul ce duce/ de la bibliotecă înspre bordel”), de brutalele, în general, experienţe de viaţă („intri în saloanele cu paturi/ şi dulăpioare colorate naiv/ jucării made in China/ lângă valize cu citostatice”), de succesiunea nemiloasă a vârstelor, fiecare cu tributul ei de suferinţă („durerea care frânge istmul dintre coapse/ [locul ce i se spune al însămânţării]/ simţită-i de trupul întreg// fu vremea lui de parcă nici n-a fost// iar eu încărunţesc/ şi noaptea-n somn/ scâncesc ca o copilă”), dar şi de ancorele solide împlântate în livresc şi în datină („Scurtă e viaţa noastră băieţi/ cât paza lucioalelor/ sau unduirea lanciolată a grozamelor/ din păduricea de pini a lui D’Annunzio// aliniaţi-vă la pieptul înfiorat al goliarzilor/ Gaudeamus cântecul tragerii pe roata/ păcatelor tinereţilor noastre// e loc în cazanul vrăjitoarei/ pentru peştii de pradă dar şi/ pentru lascivele undiţe// rupeţi filele din calendar/ cu zilele călugăriţei de nuntă/ şi înmormântare// scuturaţi praful/ de pe sandaua Galileanului/ trecând prin Samaria//poezia să fie tot ce vrea ea să nu fie/ abandon maculare sfidare/ dictatură inocentare discurs/ o hojmelie în jurul căreia/ am şezut şi am plâns// pe nimeni nu lăsaţi/ să vă batjocorească tinereţea”).
        „Fiică a lacrimei” şi „orfană a Cuvântului” şi „ibovnică a păcatului”, poeta găseşte întotdeauna – cu graţie, cu eleganţă sau cu savoare – expresia cea mai potrivită pentru definirea inefabilului, încingând adeseori cuvintele până la punctul de maximă fierbere („Voi muze ale literaturii mele/ pline de ”naturel simțitor”/ cârlionţate rozalbe ceacâre subţiri/ pline de „naturel simţitor”/ dragi maşinuţe postmoderne/ întoarceţi pe dos buzunarele/ dezveliţi-vă înfricoşaţi-vă chiuiţi// (...) voi Zulnia Elena Veronica Natalia/ Magda Gabriela Ulvine/ vă strig acum pe nume/ (...) vrem lista neputinţelor voastre/ dioptriile centimetrii din talie/ fişele medicale vânătăile aluniţele// fiţi până la capăt obiectul adoraţiei/ deschideţi mormintele de hârtie// daţi-i în vileag/ pe inocenţii voştri călăi”).
        Alteori, în scrâşnetul roţilor dinţate ale istoriei, care anunţă parcă dezastre apocaliptice, poeta oficiază ca o preoteasă antică de la Mările Sudului: „Binecuvântează Părinte marea aceasta/ leagăn între cer şi pământ/ siglă maternă a patriei însorite// dă la o parte zăvoarele/ porţile apelor toate// ia-i în pază pe neîmpăcaţi şi prigoniţi/ pe cei cu sufletul greu// binecuvântează Părinte marea aceasta/ de lângă stânca sciţilor// abia când nu se va mai auzi/ Sfânta Liturghie/ atunci va fi sfârşitul vremurilor”.
        Lumea poetică a Luciei Negoiţă este una a supravieţuirii prin cuvânt. Toate naufragiile ei, începând cu acela de a se fi născut, îşi găsesc astfel dacă nu un leac, cel puţin o justificare. Pentru că dacă din cuvânt s-a născut lumea cea mare, tot cuvântul este cel care poate clădi universul de lacrimă sau de firavă bucurie al fiecăruia. Şi astfel, fiecare poem devine o împăcare cu sine prin cuvânt. Şi o speranţă, măcar metafizică, în viitor. Sau, cum ar spune poeta, „ce sufletul a risipit rămâne risipit// cădere pe pământ/ prin lujere urcând/ spre Înviere”.
                                                                                        Ştefan DIMITRIU