La cotigeala poeţilor...



        ...vine şi tânărul Menuţ Maximinian cu al patrulea volum de versuri, Crucea nopţii (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018). Spirit efervescent, răspândit în diverse activităţi culturale şi ziarist harnic, înzestrat cu talent şi energie creatoare, găzduit cu generozitate în reviste literare cu poezii, recenzii, reportaje sau eseuri pe teme de actualitate, Menuţ Maximinian e un entuziast incurabil, un băiat ca pâinea caldă pornit să caute, pe drumul lui poetic, pietrele preţioase de care are nevoie sufletul său. De ce pietre nestemate şi nu bolovani urieşeşti? Simplu. Pentru că poeziile sale au formă minusculă, epurată de balast, au luciul safirului şlefuit şi nu dimensiunea sau greutatea blocului de marmură decupat din stâncă. Altfel spus, el caută să producă bijuterii lirice. Şi le produce cu acribie de viclean şlefuitor, când le produce. Aşa le receptează şi cititorul avizat. Când nu, acelaşi cititor avizat se mulţumeşte să deguste din când în când o prăjitură savuroasă. Da, în compoziţia poezie/Prozăi poate intra şi prăjitura. De ce nu? Simţind şi parfumul în versificaţie, una din definiţiile date de Carl Sandburg poezie/Prozăi îmi completează aserţiunea: „Poezia e o sinteză de zambile şi biscuiţi.”
        Natura abordării discursului, refuzul de a înghesui cuvinte în fraze kilometrice, absenţa unui retorism emfatic, discursivitatea proferată dezinvolt ni-l recomandă ca pe un poet format la şcoala lucidităţii şi a exigenţelor reale, care ştie să strunească elegant şi firesc pegaşii imaginaţiei. El afirmă o fidelitate poetică faţă de frazarea aforistică. Volumul Crucea nopţii conţine un şirag de delicii scripturale, revărsate în pagină dintr-un suflet candid şi armonios; armonie bivalentă: cu sine şi cu lumea. Dezinvoltura cu care scrie e adesea productivă pentru Menuţ Maximinian. El desenează firave peisaje subiective din vârful peniţei, strecurate „sub sticla apei”, a ambiguizării şi a transparenţei voluntare. De altfel, apa e elementul care coagulează imaginarul primului ciclu al volumului, Copilul de apă, în structura unor oglindiri de basm liturgic: „Când plouă/ Ascultăm/ Icoane cu/ Bucurii.” (Poveşti). În „forma apei” se desluşesc gesturi sacerdotale („Să mângâiem cerul/ Precum psalmistul”) sau simboluri ale copilăriei pierdute: „Pomi pierduţi în coama cailor/ Copii care zboară/ Pe aripi de raţe sălbatice// Tot mai sus/ Galaxii” (Primăvară). Este activată discret levitaţia visătoare a unor obiecte înscrise în inventarul lexical al poetului cu trimitere spre incidenţe narative extrase din Selma Lagerlof sau cu punct de plecare în imagismul pictural al lui Marc Chagall: „Aştept./ Cruci plutitoare, din pământ iertător,/ Morminte călătoare,/ Inimi împietrite.” (Cruci).
        Spiritul vagant al autorului este pus în evidenţă mai ales în al doilea ciclu al volumului, Stingher în miezul lumii. Madrid, New York, Malaezia, Bosfor sunt destinaţii de vacanţă trase în graţia poezie/Prozăi lin curgătoare. Stilul jucăuş se revendică de la un delir prins în ace literaturizante: „Să curgă poezia prin venele New York-ului/ Să inunde cele 5 state/ Să fie cărţi la fiecare colţ de street/ Iar semafoarele să afişeze versuri” (Delir liric). Sunt notaţii fugare ale unui călător „condamnat la candoare”. Constantin Cubleşan le consideră „scurte inserţii reflexive”. Despre fragilitatea acestui „edificiu liric” se pronunţă Andrei Moldovan în postfaţă. Şi despre sclipirile de topaze ale acestor bijuterii lirice mă exprim aici, la final, după ce am ingurgitat şi câteva prăjiturele savuroase, realizate în laboratoarele de cofetărie Menuţ Maximinian. Cititorul e invitat să le guste şi el.

                                                                                        Adrian Ţion