Cătălin Şușu - Lucia Munteanu: Idealul libertăţii naţionale la românii din Transilvania
Constantin Călin - Fragmentarium bacovian (I)
Constantin Trandafir - POLIFONIA PROZEI
Katya Kelaro - Privighetoarea din Maaloula




Lucia Munteanu: Idealul libertăţii naţionale la românii din Transilvania

        Unirea, făurirea statului naţional român la 1 Decembrie 1918 pare, privită în perspectiva istorică, un miracol. Şi chiar este. Europa, continentul naţiunilor, zidit pe bazele învăţăturii creştine, era devastată de un război fără precedent, care tocmai se încheiase printr-un armistiţiu (şi nu o capitulare necondiţionată a statelor învinse, aşa cum se va întâmpla peste 27 de ani), are la ora actuală o configuraţie pe care au copiat-o în parte toate celelalte state-naţiuni de pe întreg întinsul globului pământesc. Asia cu fostele imperii, cu multitudiunea de religii, Africa, cele două Americi, toate s-au modelat după chipul statelor naţionale europene. Numărătoarea oficială a anilor se face pornind de la un eveniment epocal al religiei creştine, naşterea Mântuitorului.
        Statele Europei moderne, de astăzi, au la bază în general un regat, care s-a clădit prin binecuvântarea unui ierarh cu ascendenţă apostolică, precum Franţa, Spania, Portugalia, Bohemia, Polonia, Ungaria, cea a Pontifului de la Roma, sau cea a Împăratului şi Patriarhului (simfonismul bizantin) de la Constantinopol. Sunt însă şi popoare care s-au creştinat treptat, prin activitatea misionară a sfinţilor părinţi, a sfinților Apostoli şi a descendenţilor acestora: Andrei pentru Grecia şi pentru protoromânii care, în decurs de veacuri, au dat naştere primelor formaţiuni statale care mai apoi s-au unificat treptat.
        Populaţii păgâne venite din depărtări, care nu s-au putut constitui în regate cu binecuvântarea Papei de la Roma, au dispărut pur şi simplu din istorie: goţii, hunii, vizigoţii, longobarzii, gepizii, avarii, pecenegii, cumanii etc...
        Etnogeneza poporului român a fost de asemenea un miracol. Uneori s-a numit în cărţile de istorie chiar aşa; „miracolul apariţiei poporului românesc”. Cum şi de unde a apărut? Unde s-a format? De unde a venit? Sigur, a existat regatul dac al lui Decebal şi cele două războaie cumplite, daco-romane (101-102 şi 105-106), sfârşite cu înfrângerea defintivă şi aparent ştergerea din istorie a neamului dac. ...Dar nu şi a urmaşilor săi care, numai după o scurtă stăpânire romană de nici două sute de ani, dispar aparent din sursele de istorie europeană, nu se vorbeşte despre ei, dar dăinuie ca neam, adăpostiți în pădurile şi depresiunile intramontane carpatine – în lungul şir de grupări de sate şi aşezări numite „ţări”: Ţara Maramureşului, Oaşului, Zărandului, Lăpuşului, Ţinutul Chioarului, Beiuşului, Vrancei, Haţegului, Bârsei, Loviştei, Almajului, Amlaşului, Oltului, Făgăraşului etc., ca la începutul secolului XIII să se afirme micile cnezate, voievodate creştine, apărute mult mai devreme, vorbind o limbă romanică. Nu se cunoaşte nici un botez colectiv sub ameninţarea sabiei ca la mai toate popoarele vecine, ci doar apariţia episcopiilor ortodoxe ţinând de Bizanţ, mai ales după prima cucerire a Constatinopolului sub asediul Cruciadei a IV-a (1204) şi Căderea Constantinopolului sub Semilună, la 1453.
        Dacă la 1800 marile regate din vestul Europei erau deja constituite, se putea vorbi de naţiunea engleză, franceză, spaniolă, portugheză, partea din răsărit a Europei a fost deosebit de vitregită de cele trei imperii care îşi dădeau întâlnire chiar pe teritoriulul actualului stat naţional român. Imperiul Rus a ajuns să stăpânească în mod samavolnic jumătatea de răsărit a Moldovei prin anexiunile de la 1812, Imperiul Habsburgic, ce stăpânea Bucovina de pe la 1775 prin anexiuni şi înglobase regatul maghiar ocupat de turci după dezastrul de la Mohács (1526), transformat în Paşalâc la 1540 şi eliberat de armatele imperiale la 1699 şi Imperiul Otoman, ce ocupa întreaga peninsulă balcanică. Regatul maghiar cucerise în decurs de trei secole Transilvania (X – XII) şi o va menţine sub dominaţia sa încă două, iar în sud Imperiul Otoman avea sub stăpânire două state vasale, Ţara Românească. şi Moldova, şi stăpânea direct Dobrogea.
        Situaţia unui popor fără teritoriu sau care a avut cândva un stat şi l-a pierdut este cel mai adesea de un dramatism fără egal. Exemplul Armeniei care suferă un genocid la scară naţională, la începutul secolului XX, anul 1915, pe propriul teritoriu înglobat în Imperiul Otoman, în Asia Mică, sau al poporului evreu, care abia după holocaustul care a avut loc între anii 1939 și 1945 în centrul şi estul european îşi va reîntemeia statul după o pauză de aproape 18 veacuri, în 14 mai 1948, vorbesc de la sine de importanţa existenţei unui stat ca o garanţie în apărarea, supravieţuirea şi dezvoltarea unui popor.
        Despre acest complex de fapte, trezirea conştinţei naţionale, a sentimentului apartenenţei la o naţiune de sine stătătoare vorbeşte limpede, într-o admirabilă expunere de argumente ingenios prezentate, lucrarea doamnei Lucia Munteanu, Idealul libertăţii naţionale la românii din Transilvania, nu întâmplător apărută la Editura Academiei Române, în 2017, cu o prefaţă scrisă de eruditul eseist, poet-cărturar Ion Papuc, care îşi ia ca titlu o afirmaţie a lui Eminescu: „Suntem români (şi... punctum)”.
        Provenită dintr-o familie de intelectuali cu o tradiţie cărturărească atestată istoric de cel puţin două veacuri, familie care a dat naţiunii române un apărător martir al limbii române în ţinuturile sătmărene, profesorul protopop Petru Bran (1821- 1877), un academician, profesorul Florian Ulmeanu şi un remarcabil poet, eseist, întemeietor de revistă literară la Satu Mare, în anul 2007, Acolada, romancier de prim rang, Radu Ulmeanu, doamna profesor de limba română Lucia Munteanu nu este la prima apariţie editorială...
        Stilul concis, puterea de sinteză, acuitatea discernerii din multitudinea de date istorice, fapte (în pagina cinci a cărţii aduce mulţumiri domnului Sorin Muntean care a ajutat-o cu documentaţia asupra operaţiunilor militare din vara anului 1919), întâmplări diverse care se supun firului logic al expunerii impecabile, a succesiunii care le leagă, dau o limpezime fără egal a fenomenului istoric complex asupra căruia se apleacă cu dragoste şi preţuire, dar şi cu o rară obiectivitate.
        Pentru că momentul astral 1 Decembrie 1918 este cercetat din interiorul celei mai mari suprafeţe teritoriale şi naţionale, care s-a unit cu Ţara, cu o situaţie foarte complexă, privind „minorităţile” naţionale, unele cu privilegii vechi, istorice, asupra masei tăcute şi ignorate secole de-a rândul care a alcătuit fără tăgadă majoritatea precumpănitoare a acestor patru provincii istorice cuprinse în cuvântul Transilvania. Este vorba de Transilvania propriu-zisă, cea mai întinsă dintre ele, care a revenit în întregime României Mari, apoi Crişana, Maramureşul şi Banatul, fiecare din ele fiind „împărţite” cu noii vecini de la nord-vest, sud-vest, Cehoslovacia, Ungaria şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven.
        Având la dispoziţie un vast material istoric, din care alege cu o intuiţie remarcabilă cele mai ilustrative fragmente, citând cu exactitate din venerabili istorici, academicieni dar şi simpli martori la evenimentele relatate, studii de arhivă dar şi documente neconvenţionale (tatăl autoarei, născut la 1908, a fost martor de copil acelor momente de fierbere, de pregătire a plecării şi participării la Marea Adunare de la Alba Iulia în satele şi localităţile preponderent româneşti din părţile Sătmarului şi Sălajului, pe care mai târziu le-a consemnat amănunţit în memoriile scrise cu real talent literar, publicate spre sfârşitul vieţii, în anul 2000, în voluminoasa lucrare „Pagini memoriale”), precum şi datele concrete, dar seci, ale istoriografiei româneşti de dinainte de ampla falsificare petrecută după 1948 şi prea puţin corectată după 1990 – autoarea creează un amplu şi viu tablou al transformărilor tectonice, sufleteşti, am putea spune, care au urmat după prăbuşirea Imperiului austro- ungar, rămas în imaginaţia unora ca un model de civilizaţie şi prosperitate, pe care dezmembrarea l-ar fi distrus. O amăgitoare impresie. Să nu se uite că în Wiena începutului de secol XX s-au forjat cele mai crude legi antisemite, că tânărul şi înfometatul adolescent Adolf a vagabondat pe străzile ei şi a simţit din plin inegalităţile sociale, accentuate de statutul său de orfan austriac abandonat în voia sorţii cu o mamă bolnavă de cancer, care a şi murit în perioada aceea, lăsându-l în plină derivă socială.
        Şi acum, la o sută de ani, acel moment unic, momentul Unirii Transilvaniei şi a tuturor ţinuturilor româneşti din „Ţara Ungurească” petrecut la 1 Decembrie 1918, care a căzut nu întâmplător în sfânta zi de Duminică, este privit ca o simplă, formală adunare a delegaţiilor comunelor şi localităţilor mai mari, care s-au prezentat la Alba Iulia în numele populaţiilor majoritar româneşti şi au asistat într-o continuă euforie la citirea unei proclamaţii... Nimic mai fals.
        S-au dezbătut atunci, până în final, aprige probleme care fuseseră puse cu cincizeci de ani înainte în faţa intelectualităţii româneşti ardelene, imediat după sfârşitul Revoluţiei de la 1848 – magistral descrise, cu citate rare, ce nu se găsesc în lucrările simple de popularizare, şi s-au finisat doleanţe, expuse mai înainte în memorandumuri, s-a asigurat ordinea şi securitatea acelui puhoi de oameni neînarmaţi de către garda alcătuită din peste trei mii de soldaţi şi voluntari români comandaţi de maiorul Florian Medrea, excepţională personalitate militară, patriot desăvârşit, prea puţin cunoscută publicului românesc, s-a ţinut cont de cele mai înaintate moduri de abordare a problemei minorităţilor naţionale extrem de numeroase: maghiari, saşi, secui, evrei, ruteni, ucrainieni, germani, s-a luptat pentru respectarea drepturilor lor, ceea ce s-a şi îndeplinit mai pe urmă. și care acum se uită cu nonşalanţă, ba se mai aduc şi acuze absolut nefondate.
        1 Decembrie este o zi de reculegere, de entuziasm moderat şi de nesfârşită recunoştinţă faţă de Divinitate şi cei implicaţi direct, atunci. Să nu se uite o clipă că 1 Decembrie cade întotdeauna în postul naşterii Mântuitorului.
        După istorica adunare, au urmat luni de zile de plâns şi lacrimi, de teroare militară, de crime abominabile şi sânge în care preoţi, învăţători, intelectuali ai satelor dar şi oameni politici notorii, foşti deputaţi în Parlamentul de la Budapesta, au fost ucişi de bandele înarmate care nu voiau în ruptul capului să accepte ce se hotărâse, impecabil argumentat juridic, la Alba Iulia.
        În zona Beiuşului, avocaţii Ciordaş şi Bolcaş au fost desfiguraţi în bătaie, înjunghiaţi cu baionetele şi îngropaţi de vii, în aprilie 1919, de trupele maghiare, în special divizia secuiască „Căştile de oţel” care au terorizat populaţia locală, iar Ungaria, a cărei frontieră de est era încă pe teritoriul Ardealului, cuprinzând Clujul în decembrie 1918, Huedinul în ianuarie şi Oradea, în aprilie 1919, a devenită o aliată de nădejde a Rusiei bolşevice şi a pornit o adevărată ofensivă împotriva statului român, nerecunoscând frontierele convenite.
        S-au dat o serie de bătălii, cărora armata română, abia refăcută după pierderile grele suferite în cei doi ani de război, le-a făcut faţă cu brio. Republica bolşevică a fost înfrântă, trupele române au intrat în ziua de 4 august 1919 în Budapesta şi au restabilit ordinea.
        (România a intrat slab pregătită în luptă în august 1916, la cererile intempestive ale aliaţilor, ca să salveze frontul de vest. Armatele Puterilor Centrale trebuiau să fie obligate să slăbească presiunea asupra frontului franco-britanic şi să deplaseze de urgenţă divizii în sud... iar ceea ce a urmat a fost un dezastru total pentru armata română, atacată şi din sud de armata bulgaro-germană. A urmat invazia militară a întregului sud al Regatului, Bucureştiul a fost ocupat de patru armate, în decembrie 1916: austro-ungară, germană, turcă şi bulgară, timp de doi ani, iar Iaşul supraaglomerat, unde s-a mutat conducerea ţării, a fost decimat de epidemia cumplită de tifos care a urmat. După ce s-a salvat pe moment, prin victoriile din vara lui 1917, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, România a fost obligată să capituleze, prin ieşirea intempestivă din război a Rusiei, infestată de morbul bolşevic. Timp de doi ani de zile ocupanţii au cărat tot ce s-a putut căra, în special alimente pentru Germania înfometată de blocada instituită de flota britanică.
        Ieşirea Rusiei din cadrul Antantei, prin declanşarea „Marii Revoluţii Socialiste” din octombrie/noiembrie 1917, pacea de la Brest Litovsk, încheiată de Lenin, a descompletat frontul de răsărit şi România a fost silită să capituleze, să semneze o pace separată, practic recunoscându-se învinsă, cedând importante teritorii. Singura consolare a fost unirea Basarabiei cu regatul României, în 27 martie 1918.)
        În momentul în care s-a semnat armistiţiul din 11 noiembrie 1918, care a pus capăt primului război mondial, la ora 11, România era în întregime devastată, secătuită de resurse, cu pierderi militare grele, aparent perdantă, pentru că nu-şi îndeplinise până la capăt obligaţiile militare asumate. Semnase o pace separată cu inamicul, act neratificat de regele Ferdinand, ci doar de ministrul conservator Alexandru Marghiloman.
        Acesta este momentul în care Transilvania (cele patru provincii româneşti) proclamă, la 1 Decembrie 1918, hotărârea lor irevocabilă de a se uni cu Regatul Român.
        Asupra pregătirii acestui moment, autoarea aduce noi şi noi mărturii, dezvăluie migălosul travaliu istoric, juridic, diplomatic, de lămurire şi mobilizare, de organizare a delegaţiilor ce vor reprezenta masele preponderent săteşti, în care intelectualitatea românească, preoţi, învăţători, avocaţi, dar şi deputaţi şi senatori în Parlamentul de la Budapesta, de confesiune greco catolică în părţile Sătmarului, Sălajului, Maramureşului, Blaj, Dej, Gherla, Lugoj, Caransebeş şi ortodoxă în Crişana, Banat, părţile Sibiului, Braşovului, Hunedoarei, trecând peste orice reţinere, au colaborat în mod admirabil. Figurile unor oameni ca „Leul de la Șişeşti”, imbatabilul orator Vasile Lucaciu, tânărul locotenent Iuliu Maniu, care a asigurat securitatea Vienei cu legiunea română, a apărat-o de tulburările cvasirevoluţionare bolşevice ce au apărut în întreaga Europă centrală devastată de război, apoi cea a impetuosului Vaida Voievod, a episcopului Hossu, sunt memorabile...
        1 Decembrie 1918 a fost momemtul declanşator al unui proces care s-a încheiat abia în iunie 1920 prin tratatul de pace cu Ungaria, care consfinţea una din cele mai corect posibile omeneşte frontiere, cea dintre România şi Ungaria, care lăsa cât mai puţine comunităţi compact româneşti, dar şi ungureşti pe teritoriul celeilalte naţiuni.
        Frontiera cu Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Sloveniei „a fost cu cântec”, frontiera cu Bulgaria este dată de Dunăre iar cele două judeţe luate în urma războiului al doilea Balcanic. în august 1913 ne-au costat enorm de mult sânge românesc, amintesc numai de dezastrul de la Turtucaia, iar în ceea ce privește frontiera cu vecinul de la răsărit, nici acum nu s-a închis rana făcută prin raptul din iunie 1940.
        Structurată pe zece capitole – primul capitol poate fi considerat piatra de temelie a viziunii întregii lucrări –, rolul hotărâtor al educaţiei poporului în tot ce a urmat din veacul al XVIII-lea până în zorii mileniului trei, în Ardeal şi apoi în România Întregită, începând cu întemeierea Şcolii Ardelene şi influenţa ei hotărâtoare în Ţara Românească şi Moldova şi terminând cu ultimul capitol, Încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria în Catedrala Reîntregirii, lucrarea este deosebit de bine structurată, gândită şi, mai ales, realizată artistic.
        Autoarea aduce o viziune nouă asupra desfăşurării Revoluţiei de la 1848 în zona Sălajului, Sătmarului şi Chioarului, un omagiu adresat tuturor celor care s-au jertfit pentru acest moment unic, dar şi un elogiu tuturor minorităţilor care locuiesc acest târâm mirific – Transilvania –, şi care sunt preţuite pentru tot ce au făcut şi vor mai face pe acest pământ care este în aceeaşi măsură şi al lor...
        În fraze limpezi, bine articulalate, autoarea, dotată cu o remacabilă putere de sinteză şi sugestie, ne înfăţişează, ca în puţine alte lucrări istorice, situaţia concretă a românilor din Transilvania şi celelalte ţinuturi româneşti care, în plin secol al luminilor ce domina vestul Europei, se aflau sub dominaţia unei legislaţii absolut feudale, de pe la 1437, mai ales Decretul Tripartit a lui Ştefan Verböczy, care nu le recunoştea nici măcar dreptul de a fi „o naţiune” în sensul acceptat la 1437, ci doar statutul de „toleraţi”, de „plebe”, spre deosebire de maghiari, saşi, secui.
        Lupta românilor pentru emancipare naţională prin cultură începe cu activitatea titanică desfăşurată de acest mare şi prea puţin cunoscut publicului cititor, Inocenţiu (ce nume predestinat!) Micu-Klein, născut, se pare, în 1692, la Sadu, în Mărginimea Sibiului – şi decedat la 22 septembrie 1768, departe de ţară, exilat la Roma. Primul episcop, care, înnobilat la numai 34 de ani (în 1726), a putut începe şi activitatea politică, fiind ales ca prim deputat român în Dieta Transilvaniei....
        A cerut drepturi pentru poporul român din Ardeal cu argumente bine precizate: românii sunt cei mai vechi locuitori ai ţării; românii sunt populaţia cea mai numeroasă din Ardeal; românii lucrează pământul şi ocnele (muncile cele mai grele ), deci li se cuvine şi o reprezentare pe măsură în Dieta transilvană.
        A întemeiat Şcoala de la Blaj, dintr-un sătuc pe care l-a transformat în orăşel, de unde au pornit în decurs de două veacuri mii de tineri preoţi, de cunoscători ai istoriei, intelectuali, în toate aşezările româneşti din Ardeal dar şi în Ţările Române învecinate. Gheorghe Lazăr, mentorul lui Ion Heliade Rădulescu şi Gheorghe Asachi în Moldova, de acolo au plecat. Să nu se uite că primul şi cel mai iubit profesor al elevului Eminovici, la Cernăuţi, a fost Aron Pumnul, refugiat după înăbuşirea Revoluţiei de la 1848 în Transilvania. I-a vorbit cu înflăcărare despre Blajul tinereţii sale pe care poetul l-a şi vizitat în istorica sa călătorie iniţiatică de la 1866, în Ardeal: Te salut din inimă, Romă mică! Îți multumesc, Dumnezeule, ca m-ai ajutat s-o pot vedea".
        Lucrarea Luciei Munteanu se citeşte ca un adevărat roman pasional. Datorită talentului literar ieşit din comun, ca şi puterii ei de sinteză, parcurgi zeci de pagini şi nu te mai saturi să afli, să cunoşti fapte pe care în alte lucrări istorice le parcurgi cu indiferenţă, aşa cum, în manualele de liceu de acum 30- 40 de ani, toate aceste nume erau puse de-a valma, înşiruite în devălmăşie; iar acum afli mereu ceva nou. Totul este documentat, citată sursa, dar alese acele fragmente mai puţin cunoscute, care aruncă o lumină nouă asupra evenimentelor şi cauzalităţii lor.
        Ţi se explică, cu citate, temenicia juridică a tratatelor de pace de la Versailles, Saint –Germain şi mai ales a celui de la Trianon, care nu a fost o „reglare de conturi” şi nici Ungaria o „victimă a unei nedreptăţi istorice”. Mai sunt şi alte amănunte deosebit de interesante: Japonia care nu a ratificat tratatul de recunoaştere a unirii Basarabiei cu România, ca să nu prejudicieze relaţiile cu U.R.S.S.
        „Recunoştinţa sovietică”, manifestată abia în vara lui 1945. a fost... pe măsură! Japonia a fost lăsată fără insulele Kurile, iar zecile de mii de soldaţi japonezi care nu au luptat o clipă împotriva URSS-ului au degerat în lagărele siberiene...”
        Nu putem avea decât recunoştinţă faţă de această realizare riguros istorică şi totodată cu o viziune nouă, absolut veridică, a acestui moment astral din istoria României.


Cătălin ŞUȘU







Fragmentarium bacovian (I)

        Iarna, întoarcerea de la Bibliotecă e un fel de aventură. Dacă ies curat din parc, mă pot considera norocos. În „Tablou de iarnă”, Bacovia zice: „Dar ceasu-i tîrziu... în zări corbii fug”. Acum, se întîmplă invers. Între patru după-amiază și patru și jumătate, „corbii” se întorc de pe cîmp. Sînt mii. Uneori, înainte de a se așeza în cuiburi, fac cîteva rotocoale, la înălțimi diferite. Se învîrtejesc cu mare viteză, într-o larmă sinistră. Deși l-am privit de mai multe ori, n-am reușit să deduc cauza și sensul acestui exercițiu colectiv. E un simplu antrenament sau comunică ceva important pentru cîrd? E, cumva, și un „semn” pentru noi? Impresia e de neliniște irepresibilă, de nevroză. Rotirile par imperative, dramatice; cîrîielile – tot mai intense, cu rezonanțe metalice. În zilele înnorate, cînd orizontul se închide devreme dincolo de linia ferată, un frison mă cuprinde și mă marchează. Curiozitatea se transformă în îngrijorare. Străbat încordat ultimii pași pe care îi mai am de mers pînă la intrarea în oraș.
         Ce creditează lumea din ceea ce spunem despre noi? Adesea – lucru care ar trebui să ne pună în gardă –, doar ceea ce e negativ. Ne descriem urîți, slabi, năuci, nebuni – acestea se vor reține. Tot ceea ce trage spre mediocru sau mai jos, spre obscur – prinde. Pentru o parte a publicului, Bacovia a purtat toată viața stigmatele autodenigrărilor sale poetice. În cazul său există și o parte avantajoasă: aceste stigmate s-au transformat în legende, care au dat un impuls verificării lor. Chestiunea enunțată e valabilă și pentru critici, istorici, istorici literari etc. E de-ajuns să schițezi o slăbiciune reală sau afectată – diagnosticul e gata. Acceptînd, de pildă, să te declari modest, ești tratat drept comun. Houston Stewart Chamberlain a declarat, în prefața la Geneza secolului al XIX, că e diletant. Mulţi n-au sesizat gluma şi l-au considerat ca atare. Or – arăta Mihai Bantaș, prietenul lui Bacovia –, bogăția ideilor, a izvoarelor, întemeierea filosofică a tuturor afirmațiilor, armonia construcțiilor și perfecțiunea formei – lasă din contra impresia adîncă a unei înțelepciuni antice sprijinită pe mijloacele unui savant modern.” (cf. „Însemnări despre Houston Stewart Chamberlain și Rainer Maria Rilke”, în Gîndul nostru, 6, nr. 1, ianuarie 1927, p. 23).
         Adrian Maniu, care se pricepea la arta plastică, a găsit în Plumb de Bacovia procedee care – zicea el – îl „asemuie” cu El Greco, „enigma picurii spaniole”. După decenii, Octavian Paler, un spirit interogativ, a încercat să deducă ce elemente fac ca El Greco să fie receptat mai bine în secolul XX decît în secolul său. „Angoasele lui El Greco – scria el – n-au interesat rigoarea secolului al XVIII-lea. Celebritatea lui e recentă și nu-mi dau seama ce anume a determinat secolul XX să se intereseze de un pictor neliniștit și bizar. Fervoarea? Ar fi greu să vorbim despre așa ceva azi. Misterul? Rar un secol mai dispus să vorbească despre taine pe care nu le dorește decît ca panaș. Fiorul tragic, poate? Nu cred” (v. „Un cretan în Spania”, Eul detestabil, Ed. Albatros, 2005, p. 75). E genul de întrebări care mă frămîntă și pe mine acum, cînd sînt preocupat de „triumful” lui Bacovia, un poet, de asemenea, „neliniștit și bizar”. De ce, contra tuturor curentelor și tendințelor, a fost reţinut de contemporani, numărul lor fiind în continuă creștere. N-am să înșir aci posibilele răspunsuri. Unul – singurul pe care vreau să-l evidențiez – ține de contrastul ce-l prezenta Bacovia la începutul receptării sale, adică în primul deceniul postbelic. Stilistica și retorica momentului erau – preponderent – bombastice, exagerat patetice, redundante și, nu în ultimul rînd, false. Cînd aproape toți clamau ori reclamau, Bacovia, un tip ataxic, apărea, în minimalismul său, dezinteresat, cinstit, uman.
         În „Despre plumb” (v. În jurul lui Bacovia, Ed. Babel, 2011, p. 188-192), am dat zeci de exemple de expresii în care figurează cuvîntul. Uneori, după cîte o înșiruire, am adăugat un etc., sigur că mai există și altele, notate undeva sau încă neștiute. Pe unele, pe care le-am întîlnit după aceea, le-am comentat deja. Cel mai recent exemplu, „soare de plumb”, m-a frapat, în primul rînd, prin locul în care l-am găsit: o pagină de informații militare: „Lyon, 27 mai – Pe un soare de plumb, președintele Statelor Unite a trecut în revistă pe cei 2500 de ofițeri de rezervă, care sînt instruiți acum la Fortul Meyer de la Washington și care vor lua curînd comanda trupelor americane de pe frontul francez. Tinerii ofițeri erau urmați de 35 de mii de veterani din războiul de secesiune, care erau îmbrăcați în uniformele timpului și aveau cu ei steagurile glorioase din acel război. Defilarea a ținut două ore […]” (v. „O revistă militară în America”, în România, 1, nr. 114, 29 mai 1917, p. 2). Un semn nu prea fast, „soarele de plumb” e menționat pentru a sublinia, prin contrast, entuziasmul și determinarea celor prezenți la trecerea în revistă. La Bacovia nu avem „soare de plumb”. Avem însă, în „Altfel”, un „cer de plumb” și un soare – dacă pot spune aşa – în carcasă umană, în aceste versuri de o mare forță sugestivă: „Un cer de plumb, de-a pururea domnea,/ Iar creierul ardea ca flacăra de soare” (v. Opere, Ed. Minerva, 1978, p. 40). Cum arată un „soare de plumb”? Un soare vînăt, acoperit de nori. Cînd vălul acestora se subție, forma și culoarea lui se aseamănă cu cele din „Iarna” lui Alecsandri: „Soarele rotund și palid se prevede printre nori/ Ca un vis de tinerețe printre anii trecători” (v. Poezii, Ed. Minerva, 1970, p. 106). Melancolic, desigur, dar nu negru.
         Bacovia se încadrează întocmai în constatarea pe care René Doumic, un eseist de succes, o făcea într-una din lucrările sale: „Toute société, si saine qu’elle soit, a ses blessés et ses infirmes: elle en fait compte, elle ne leur refuse ni ses secours ni sa pitié; mais elle ne peut s’hypnotiser dans la contemplation de maux qui, par bonheur, ne sont que les maux de quelques-uns; elle ne cesse pas de se mouvoir afin de se mettre à l’unison de ses ataxiques, et ne se condamne pas aux ténèbres sous prétexte que l’un de siens est atteint de photophobie: elle continue d’aller, de lutter et de vivre. Elle tient à l’écart et loin de notre vue ses malades, car elle sait que toute sorte de manières le spectacle de la maladie est mauvais et dangereux” (v. „La science et la littérature”, în Hommes et Idées du XIX-e siècle, Ed. Perrin, Paris, 1903, p. 156). Vorbele lui Doumic arată de ce nu putea fi „selectat” Bacovia nici înainte de Primul Război Mondial, nici după încheierea acestuia. O societate aflată în elan, cu ţinte imediate, nu-şi poate permite să stăruie în compătimiri. La rîndul său, poetul pare blocat în eşec şi nu schiţează nici un gest din care să rezulte că ar vrea să-şi schimbe soarta.
         „Modernismul” a fost declarat, nu o dată, de-a lungul secolului trecut, „bolnav”. Desigur, e un diagnostic pus în situații polemice. N-am de gînd să le evoc. Aci, mă limitez numai la o întrebare: cînd și de ce literatura pare „bolnavă”? Înainte de a răspunde, aș observa că adesea pare așa cînd funcționează, nu cînd e în criză; cînd se scrie mult, nu cînd editurile stagnează. Răspunsul simplu e că pare „bolnavă” cînd nu merge în același pas cu societatea, cînd se abate de la temele pe care aceasta le consideră majore, esențiale. În atari momente, din medic, ea devine pacient, unul dificil, „lipsit cu desăvîrșire de orientare”, periculos. Periculos, pentru că nu se aliniază, nu ține seama de comenzi, de indicații, de sfaturi, contaminînd, „dezagregînd” prin atitudinea sa. Starea lui – susțin unii din cei ce-l examinează – reflectă o mulțime de păcate, cel mai grav fiind acela că privește condescendent ori chiar exaltă „răul”. Literatura (evident cea modernistă) va fi deci asociată cu „urîtele moravuri ale vremii”, învinovățită de „tulburarea minților”, de „anarhism”, denigrări și calomnii aruncate din tabăra tradiționaliștilor, pe care „media contemporanilor” le crede. Reacțiile față de ea nu se opresc la asemenea imputări. Astfel, dacă pentru însănătoșire omului bolnav i se acordă diverse îngrijiri, pentru însănătoșirea „literaturii bolnave” recomandate sînt doar boicotarea și suprimarea ei. Deși Bacovia nu s-a exhibat ca „modernist”, în opera sa e totuși miros de „literatură bolnavă”, prin urmare poetul a împărtășit soarta celor etichetați astfel. Virulența anumitor teorii antimoderniste i-a frînat, în cîteva momente, receptarea. Lucrurile s-au lămurit abia încoace, după dezbateri repetate, cînd s-a înțeles că ceea ce apărea drept boală, alienare, anormalitate era expresie semnificativă, percepție neliniștită, făcută cu anticipație, a unor stări de spirit caracteristice.
         Non-dit-ul e prezent în zeci de locuri atît în poezia, cît și în proza lui Bacovia. N-am cum să-i calculez suprafața, pot numai să visez la ea. Risc, oare, prea mult spunînd că-i egală, ba poate și mai mare, cu spațiul tipărit?
         Fiecare autor îți impune o relație particulară cu el, ca singura posibilitate de a-l recepta adecvat. Bacovia și-a articulat viața și opera pe coordonate dramatice; dacă ignori aceasta, îl trădezi. În intimitate, el va fi fost, nu o dată, și vesel, exuberant, dar cînd voi aminti de atari momente, nu le voi dilata. Ar fi, cred, greșit să pun zîmbete pe „masca” lui, una iremediabil tristă.
         Într-o biografie – s-a spus – trebuie să-l urmărești pe cel ales „din leagăn pînă în mormînt”. Vorba această e valabilă, însă, numai acolo unde educația pentru arhive a prins, unde de generații actele personale și familiale se păstrează. Biograful român se lovește de „goluri” sau de egoismul și suficiența anumitor colecționari, care, incapabili să valorifice oportun și adecvat documentele, amînă sine die publicarea lor. Fatalmente, textul său are zone de incertitudine, sincope, pe care nu le poate ascunde, chiar dacă posedă suficientă intuiție și-i prodigios în ipoteze.
         Pe Bacovia (contemporanii mai mult) ne-am obișnuit să-l compătimim. Un om izolat, cu o poziție socială sub meritele lui intelectuale și sociale, care, dacă nu e sărac, o duce totuși la limita de jos a decenței. Interesant, el însuși s-a complăcut în această figură. N-a aprobat-o deschis, dar nici n-a protestat vreodată împotriva ei. Și nu doar pentru că n-a avut energia s-o facă. Ea era pe cît de umilitoare, pe atît de consolatoare. Desigur, era umilitor să admită că e sub cei egali ca pregătire, coborît la rolul de șomer, de marginal. În schimb, ea îl consola prin faptul că motivul principal al suferinței sale (suferință care are ceva comun cu martiriul) era o idee: atașamentul la categoria „poeților blestemați”. În umilința sa nu e, așadar, numai slăbiciune, ci și încăpățînare.
         Lumea lui Bacovia e înscrisă (cuprinsă) în poeziile sale, un exemplu de intertextualitate, ca să folosesc termenul introdus în critică de Julia Kristeva.
         E important ca o părere critică să nu rămînă izolată, ci să se multiplice. Ea se cimentează prin ecouri, pînă a deveni ceva evident pentru toţi. Aşa, de pildă, părerea ivită tîrziu (odată cu recenzarea de către Perpessicius a Scânteilor galbene şi Bucăţilor de noapte), că Bacovia nu e exclusiv elegiac, ci şi ironist. Au repetat-o după aceea numeroşi comentatori, inclusiv şi aproape în literă în presa locală (v. Const. Juncu-Siret, „Siluete din lumea artelor: V.G. Bacovia”, în Curentul Bacăului, 3, seria 2-a, nr. 105, 21 iunie 1931, p. 1). Azi, ea e acceptată unanim, ba şi exagerată.
         Nu se poate ca, urmărind drumul lui Bacovia, să trec fără popas peste „problema individualităţii”, căreia i se dădea o „însemnătate capitală” în epoca interbelică. „Este în adevăr tema timpului”, admitea Tudor Vianu, în „Nota introductivă” la Charles Maurras, Viitorul inteligenţii, Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, Cartea Vremii, [1925]. „«Eul», ni se spune, – releva criticul – nu este unitar; el este multiplu. Poate afirma cineva că a rămas acelaşi de-a lungul întregei sale vieţi? Nu este raţional, ci iraţional, sfîşiat de paradoxale porniri subconştiente, lăsat în voia tuturor contradicţiilor. [...] Şi adevărul este că dacă nu în toate epocile, cel puţin în a noastră, individualitatea trece printr-o asemenea criză” (p. VII-VIII). Sînt convins că Bacovia a resimţit-o. N-a teoretizat nimic în legătură cu ea, dar versurile sale, care sînt „sfîşiate de paradoxale porniri subconştiente”, o exprimă.
         O fi realizat cineva, oare, o listă amănunţită cu spaimele oamenilor dintr-o generaţie? Cît din creierul nostru e ocupat de „cronica neagră” a vremii? Ce impresii naşte ea într-un „senzitiv” cum a fost Bacovia? Citesc, în acest moment, ziarele din perioada Primului Război Mondial. Cele mai multe dintre „Informaţiuni” erau generatoare de spaime: boli, neajunsuri alimentare, banditisme. Pentru emotivi, viaţa reprezenta o continuă încordare a nervilor. Perioadele următoare nu-s caracterizate nici ele de relaxare. Au loc agitaţii politice, revolte sociale, atentate, discordii între popoare, apoi un nou război, etc. Teroarea exercitată de indivizi şi evenimente e „nebunie”, iar pentru observatorul sensibil „nebunia lumii” e teroare, adică spaima supremă.
         „Renumele – spunea memorialistul Constantin Kiriţescu, scriind despre un alt «izolat» (v. „Henric Sanielevici”, în Oameni pe care i-am cunoscut, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 311) îl fac prietenii, colaboratorii, discipolii sinceri sau interesaţi, clanurile, coteriile”. În cazul lui Bacovia, acestea n-au existat. Dar şi ceilalţi (colaboratorii, discipolii, pe care îi numeri pe degete) au lucrat foarte puţin pentru el. În afară de unul (Grigore Tabacaru), nici n-aveau autoritate. Astfel că, dintre poeţii importanţi ai epocii sale şi, poate din întreaga literatură română, Bacovia e singurul care s-a impus pe căi – le-aş zice – organice. De aci paşii mici care s-au făcut, decenii la rînd, în receptarea sa.
         La Bacovia, ontologia şi morala se suprapun.
         Chiar dacă n-a declarat vreodată, Bacovia a simţit, ca şi Arghezi, cum zice acesta într-o scrisoare către N.M. Condiescu (v. Manuscriptum, 11, nr. 2, 1980, p. 45), „aprobarea cititorului care vede mai departe” şi, totodată, a avut „speranţa zilei de mîine”. În cazul amîndorura, presupusa aprobare şi speranţa legată de ea au constituit suporţii rezistenţei lor morale.
         Bacovia a fost preţuit mai mult la mijlocul anilor ’60, pentru că atunci, după două decenii de constrîngeri, a început să se elibereze partea noastră de suflet comună cu a sa. Atunci era din nou voie ca oamenii să fie trişti, să-şi privească înfioraţi profunzimile, să discute despre eşecurile personale şi colective. Melancolia lui ne ajuta să vedem umbrele lumii şi să punem surdină unui entuziasm de paradă. În fine, atunci exagerările cu care, nu puţini, îndeosebi tineri, se refereau la el constituiau un mod de a protesta împotriva (cum zicea Gourmont despre Villiers) „idolilor literari ai zilei”, aspect ce nu trebuie trecut cu vederea.
         „Auzului meu vei da bucurie şi veselie...” (Ps. 50, 9). Bucuria, după dicţionar, e „sentiment viu de mulţumire a sufletului cînd posedă un bun real sau imaginar” (cf. Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române, Ed. Scrisul Românesc, f.d., p. 80), iar veselia „dispoziţiune de a rîde” (Idem, p. 694). Cele două cuvinte, bucurie şi veselie, sînt rare la Bacovia. Cîndva eram gata să susţin chiar că nu există în poezia sa. Bucurie e, totuşi, prezent, cîte o dată, în Comedii în fond şi Din periodice; la fel, veselie în Plumb şi Scântei galbene. Motivul „uitării” lor e că nu le-am simţit niciodată ca alternative la trist şi tristeţe (tristeţă), care, împreună, figurează de 81 de ori. Ambele sînt accidentale, ca de altminteri şi stările pe care le reprezintă în viaţa poetului.
         Azi, am mai adăugat o temă pe agenda mea de studiu: „«Motive bacoviene» în pictură”. Sugestia mi-a venit răsfoind catalogul Salonul Ateneului Român (6 mai - 6 iunie 1928) (Tipografia Ion C. Văcărescu). Mai multe dintre lucrări au titluri ce duc gîndul direct la poezia bacoviană: „Efect de toamnă”, „Efect de seară”, „Peisaj către seară”, „În amurg”, „Efect de lampă”, „Armonie în alb”, „Armonie în gri”, „Apus”, „Efect”, „Toamnă în parc” etc. Prezenţa de patru ori a termenului „efect”, de pildă, denotă, cred, maniera impresionistă adoptată de autorii respectivi, similară cu a poetului. Pasul următor al studiului ar trebui să fie cercetarea altor cataloage. Sînt sigur că voi mai găsi asemenea „corespondenţe”. Dincolo de constatarea existenţei lor, una din concluziile pe care sper s-o pot demonstra e că, deşi diferiţi, între artiştii unei epoci (scriitori, pictori, oameni de teatru) există „legături subterane”, orientări ale sensibilităţii lor către motive comune. Ideea nu-i nouă, lipsesc (sau, mai exact, îmi lipseau) pînă acum exemplele.


Constantin Călin







POLIFONIA PROZEI



Insula misterioasă şi Artistul anahoret
       
        Am citit cu o mică întârziere „romanul ascezei”, Januvia. Insula Dragonului, de Daniel Corbu, aflat într-o dispoziţie de zile mari. Surprinderea a fost rapidă şi totală. Cartea cucereşte prin poveste, diversitatea modurilor de creaţie şi prin nebănuitele trepte ale meditaţiei. „Caietul” cu însemnările pictorului Eduard Bazon, care îşi contestă cu modestie valoarea literară, va fi temelia acestui roman plin de ambiguităţi şi parabole.
        Să urmărim pe scurt firul epic, precizând încă de la început că poeticul însoţeşte pas cu pas narativul. Jurnalul manuscris („catastiful cronicarului amator”) e adus de nepotul pictorului, Toby Vianu, şi editat de Dirk Boccelli, care consideră cartea de faţă o lectură captivantă şi „un document de întregire a biografiei unui mare artist”. Tot „editorul” scrie un preambul despre artistul european „cu cotă”, cunoscut şi în America după vreo trei expoziţii personale, care şi-a trăit ultimii aproximativ şapte ani pe o insulă pustie din Pacific: „Spectacolul ieşit din comun al unui om care a ales asceza”. Născut într-un sat de munte din România, a imigrat în Franţa, apoi în Australia. La Paris o cunoaşte pe distinsa doamnă Rose Marie, împreună cu care se mută la Melbourne, dar un accident de avion pune capăt vieţii pământeşti a iubitei. Tragedia grăbeşte plecarea în insula pustie, populată doar de şerpi, şopârle, păsări şi şoareci. E, să zic aşa, un ascet de tip nou. Cu un elicopter, în mai multe rânduri, nepotul Toby şi prietenii îl dotează cu tot ce trebuie unei condiţii civilizate. Inclusiv pământ special, seminţe şi răsaduri cu care artistul va realiza adevărate grădini suspendate, ca ale Semiramidei. Fuga de civilizaţie îi apropie natura şi-i dezlănţuie amintirile. „Memoria este şansa fiecăruia de a se apăra în faţa Neantului”. Sau un alt slogan adus la nivelul intimităţii: „Memoria este cea care te face până la urmă sclav, ei îi slujeşti, deseori ea te conduce (…) Dar cum să mă debarasez de memorie când zi şi noapte mă gândesc la Rose Marie, parte a fiinţei mele, de nedezlipit, de nedespărţit?” Are şi un prieten fabulos, dragonul meloman, pe care îl botează Parsifal şi îl alimentează cu muzică, Il Silenzio de Nini Rosso, Concertul nr.1 pentru pian şi orchestră de Ceaikovski, simfonia a IX-a de Beethoven Symphony in blue de Gershwin, Muzica Paradisului de Anthony Copping. Ca un nonsens, pustnicul este vizitat mereu de nepot şi de ce doi prieteni. Chiar şi de un grupuscul de piraţi. Dar este salvat de regescul Parsifal. (doi metri şi jumătate, cu capul cât cel de miel).
        Pentru că autorul are plăcerea livrescului, analogicul îl îmboldeşte şi pe cititor. Nu-i aventură de tip swiftian, dar insula enigmatică pe care se izolează reputatul pictor român, trimite gândul la o insulă pustie, care, la rândul ei, aminteşte de povestea lui Robinson Crusoe. Orice aventură e dedicată cunoaşterii, mai mult sau mai puţin. Dar aventura cunoaşterii ca prioritate produce deosebirea cea mare în contextul Januviei. Invocarea prozei eminesciene prevalează, prin motivul insulei ca spaţiu metaforic al vieţii şi al morţii, corelativă cu Insula lui Euthanasius, prin gradul de spiritualitate de sorginte indiană şi tibetană. O altă sursă, proza lui Borges, inspiră prin inducerea practicilor ezoterice într-un ansamblu care nu exclude profanul. Eroul din cartea lui Daniel Corbu nu este un naufragiat, iar locul ales de el în Insula Dragonului, adus la condiţiile civilizate de azi, vine în sprijinul permanentei ambiguităţi. Avem de-a face, cum se vede, cu o literatură intertextuală, în care seriozitatea metafizică nu exclude prezenţa fanteziei ca descoperire a timpului în mişcare. Dante Aligheri se instituie ca exemplul dintâi, cel mai mult cât priveşte întunericul, ispăşirea, lumina şi iubirea care mişcă sori şi stele. O temă de căpătâi a romanului Januvia este dragostea, cu atât mai tulburătoare în absenţa fizică a iubitei. Dasgupta şi Milarepa sunt dascălii cei mai preţuiţi pe filieră hindusă-tibetană, primul îl iniţiază pe Eduard Bazon în practicile yoga, al doilea îl învaţă să deprindă tehnicile de levitaţie şi transă cataleptică. Dar, pe lângă rememorările terestre, dreptul la melancolie şi nostalgie primează, melancolie despre care Shakespeare spunea că e o rană a frumuseţii. Iar adevărata memorie cuprinde şi visarea ce prelungeşte viaţa. Bazon vorbeşte despre o civilizaţie a visului.
        După cum s-a mai înţeles, o reinterpretare suferă şi paradigma ascezei, potrivit reflecţiei lui Bazon, „adică viaţa austeră şi retrasă, impusă benevol, cu exerciţii şi practici de purificare (…) Robinson Crusoe avea un ideal, acela a de-a ajunge de pe insula din Pacific unde se salvase ca naufragiat, înapoi în lume, la Londra. A şi ajuns după vreo douăzeci de ani. Eu nu am astfel de idealuri, am o utopie, una care mă va duce de pe Januvia, mult, mult mai departe. Oare până acum n-am purtat această insulă cu mine prin lume?” E o plecare definitivă, plecare fără rest. Definitivă, dar deocamdată cu proiecte, în simpatetică relaţie cu marea cultură a lumii şi în relaţie de prietenie strânsă cu Toby,
        François din Paris, Cora, Olive Grenier, Wilhelm, melbournezi, pictori, poeţi, cercetători ai religiilor, care vin să-l vadă, să-l înzestreze, să converseze şi să-l aniverseze. Emoţionat şi oarecum teatral, Bazon îşi întâmpină oaspeţii cu heracliteenele vorbe: „- Extraordinar! Şi în coliba mea coboară din când în când zeii”. Şi încă: „- Dragii mei, de-atâtea ori am spus că înveţi mai mult când reuşeşti să aduni prieteni prestigioşi şi să-i pui în dialog”.
        Exercitarea artei şi meditaţiile despre condiţia ei ocupă cea mare parte din roman. Pictorul şi-a construit un atelier în toată regula, patronat de chipul lui Einstein, pictat de admirator. Maestrul albastrului astral, cum îl califică vizitatorii Galeriilor şi criticii de artă, pictează cu fervoare, expune prin prieteni în marele salon la Los Angeles, în Europa şi Australia, e categorisit ba clasic al neoavangardei, ba al postmodernismului. I se conferă premii, diplome, medalii.
        Meditaţiile despre artă acoperă ampla parte eseistică a romanului, o introducere în sublima estetică: „Arta are şi o dinamică liturgică, ea tinde spre divinaţie”; „Arta de azi, în majoritatea ei, e o schilozenie crasă, o sărăcie intelectuală, pentru că nu urmăreşte adevărurile din noi şi de dincolo de noi. Toată Renaşterea a urmărit aceste adevăruri, după care a urmat decăderea artei având ca punct de plecare desacralizarea lumii”; „Orice artist adevărat sacrifică ceva pentru creaţia sa. Ceva din el sau făcut pentru el. El e un prestant, dar şi un presant şi nemilos distrugător care adaugă ceva existenţei pe care, subminând-o, o îmbogăţeşte”; „Vorbind de artişti, chiar la maturitate el [Freud] afirmă că înlocuiesc jocul copilăriei cu activitatea fantasmagorică”; „În marea tragedie a lumii, singurul zâmbet este creaţia”.
        Eduard Bazon, sugerează „linkurile morţii”, a dispărut de pe insulă. A reuşit ceea ce nu reuşise nici Milarepa, „moartea fără rest”, redeşteptând imagini din Shambala, Nirvana, Noaptea de Sânziene, când cerurile se deschid şi absorb fiinţele umane.
        Januvia e o poveste statică şi aventuroasă, simplă şi culturală, profană şi misterioasă, inedită şi analogică, trăită direct şi rememorată. Şi câte întâmplări pe o insulă pustie destinată ascezei!
       
        Fervoarea imaginarului
       
        Noua carte a lui Iulian Moreanu, Am venit să mor lângă tine, cuprinde şase proze scurte, totuşi de dimensiuni diferite, de la 10 pagini la 55 de pagini. Am mai spus şi altădată că domeniul prozei scurte este atu-ul autorului. Înainte de toate, cucereşte prin simplitatea dicţiunii, care propagă profuziunile psihico-expresive, şi prin infiltrarea miraculosului în realul cotidian. Se alătură acestora prezenţa unui insolit echilibrat, suspansul şi surpriza echivocului. O imaginaţie debordantă totdeauna bine ţinută în frâu. Prozatorul Moreanu este la origine şi în esenţă instruit în filosofie şi psihologie, iar partea cea mai preferată este domeniul abisalului cu tot ce derivă din această latură freudiană. Nici vorbă de psihologism, dar de principiile unei noi etici ale psihologiei abisale, cât se poate. Povestitorul pune arhetipurile într-o manieră polar-simetrică, subconştientul având un rol de prim ordin, ca parte a conştiinţei, care nu se află în atenţia conştiinţei oamenilor. Iată, naratorul, şofer pasionat şi meloman, în timp ce circulă pe o vreme cu ploaie torenţială, zăreşte o femeie dezbrăcată mergând pe marginea şoselei, o frumuseţe uluitoare, cu „nişte forme care ar fi stârnit dorinţe şi fantezii şi unui bolovan”. Forţa imaginaţiei şi amfibolia sunt puse în temă, unde fanteziile sexuale se instalează chiar în centrul subconştientului. Deznodământul, lăsat într-o boare difuză, are, ca literatură, ceva din Stephen King. Toată scena cu structură adamică e produsul unei imaginaţii deviate: „Din spate apăru bărbatul, însoţit de alţi doi inşi care aveau în mâini ceva ce aducea a tragă. Am privit spre frumoasa mea maşină înfiptă într-un copac şi nişte greutăţi de plumb mi s-au lăsat peste pleoape. Apoi am leşinat la loc”.
        Povestirile îl au ca protagonist pe Cristian Anghel, om din clasa mijlocie, pus în diferite ipostaze: absolvent al ASE-ului, lucrător într-unul din birourile unei companii, profesor de liceu, muncitor necalificat, autorul unei cărţi, avocat, funcţia cea mai împlinită, Personajul feminin, Florentina, ca şi cel masculin, apare sub diverse înfăţişări, nefiind aceeaşi: elevă în clasa a XII- a, colegă de birou cu Cristian, doctoriţă, o sinucigaşă, de vârste şi înfăţişări diferite, încât s-ar putea spune că alegerea aceluiaşi nume se vrea dovadă de izomorfism al psihanalizei arhetipale. Numai în cea mai lungă povestire, care dă şi titlul cărţii, personajul feminin se numeşte Lăcrămioara. Alte iubiri ale lui Cristian, multe, sunt efemere.
        Naraţiunile la persoana întâi, una singură la persoana a treia, asigură o dinamică în stare să anuleze staticul. De altfel, întreaga construcţie tinde spre o coloratură detectivistică, departe de modalitatea empirică şi foarte aproape de cauzalitatea psihanalitică. Sinucigaşa ratată în această cheie trebuie citită. E drept că Florentina de aici e o victimă a societăţii: „Mama nu a ştiut cine e tata, iar eu nu am cunoscut-o niciodată pe mama. Înţelegi cum devine treaba?” Enigmatici sunt şi salvatorul Cristian, şi doctorii de la spitalul unde este internată fata, dar mai ales investigatorii, în frunte cu un Valentin foarte suspect până la gradul de fantomatic. Tot pe acest criteriu al zigzagului curbei evolutive, unde misteriosul se impune de la o pagină la alta, se situează şi Mereu, ploaia. Florentina de aici, elevă în clasa a XII-a, e o frumuseţe inegalabilă: „Dumnezeule, am simţit că paralizez. O aşa frumuseţe nu mai văzusem până atunci. De fapt, când spun asta mă refer doar la ochii ei, care aveau o culoare nemaiîntâlnită până atunci, de ai fi zis că erau două picături mari de muştar. Culoarea lor avea însă în ei ceva pastelat, de parcă era aşezată direct de pe paleta unui pictor. Era genul de fată de care te îndrăgosteşti instantaneu”. El e mai mare şi de-o timiditate anormală. Ea dispare din când în când, el o caută şi suferă cumplit. Iar se întâlnesc, nici o declaraţie, şi iar nu o mai vede un timp îndelungat. O reîntâlneşte, acum studentă la Drept, la mare şi, ciudat până la absurd, un tip elegant o preia de lângă el şi-l lasă ca pe „o valiză în gară”. Dintr-un ziar de după amiază află că o domnişoară a fost găsită înecată, victima purtând o rochie înflorată de voal. Alte detalii indicate, recognoscibile, îl îngrozesc pe Cristian. Suferinţa lui este indescriptibilă. Într-una din zile, din faţa locuinţei lui, Florentina îi face semn să coboare. Dar din cauza unui blocaj pe scări, întârzie şi când ajunge jos, în stradă, constată că fata dispăruse.
        În legătura intrinsecă dintre Eros şi Thanatos, Iulian Moreanu acordă o frecvenţă mai mare erosului, erotismului mai bine zis. În Etajul 8, doctoriţa Florentina, fostă colegă, îl ajută pe Cristian să ocupe un loc într-o rezervă la un mare spital. Pofta lui erotică e oprită de lesbianismul colegei. În schimb, colegul de cameră, un domn în vârstă, un hedonist, are obsesia morţii, a suicidului: „Şi începu să turuie (…) O luă de la teoria reîncarnării, intuită de Platon, în cunoscuta «teorie a ideilor», şi ajunse la cazurile studiate de Raymond Moody şi nu numai. Însă nu asta îl preocupa în mod deosebit cât «momentul» trecerii dincolo şi mai ales, modul în care se făcea această trecere (…) Vorbea cu atâta pasiune despre sinucidere încât părea a crede că aceasta este maximumul curajului şi expresia manifestării libertăţii absolute”. După un chef zdravăn, în final, bătrânul avocat
        se aruncă de la etaj… Despre dragoste şi moarte povesteşte şi cel mai întins text, aproape romanesc, Am venit să mor lângă tine. Florentina, ingineră pe un şantier de construcţie, „dată naibii de frumoasă” şi de un devotament al slujbei incredibil. „Filosoful”, cum îi zice ea lui Cristian care absolvise filosofia, ajunge, printr-un complex de împrejurări, muncitor necalificat pe acest şantier. Ea e autoritară, el harnic, la un loc cu ceilalţi lucrători. Dar de la un moment dat se declanşează între ei o dragostea sinceră. Atât de profundă, încât inginera îi cere să se despartă şi să meargă la Drept. Ajuns avocat, burlacul duce o viaţă pricopsită, cu avantaje materiale postdecembriste şi cu femei de toate categoriile. Până într-o zi când vine Florentina ca să moară lângă el, ceea ce se întâmplă a doua zi.
        Pansexualismul, paradoxul, absurdul, epifania fricii, magia, moartea clinică, viziunile, previziunile, vina mai puţin tragică, formula lapidară şi căutată a scriiturii – acestea şi altele se adaugă însuşirilor prozei lui Iulian Moreanu.


Constantin TRANDAFIR





ESEU

Privighetoarea din Maaloula

        Prolegomena. La începutul lunii iulie, când clopotele Mânăstirii Putna picură în auzul nostru chemarea la praznicul domnesc al iubitorului ortodoxiei și apărătorului neînfricat al Moldovei – Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, când spicul de grâu vestește pâine nouă, iar Iașul se bucură de furtuni văratice și adevărate simfonii florale, de câțiva ani, se coace sub ochii noștri un eveniment pe care îl urmăresc cu interes crescând: Festivalul-Concurs ,,Gavriil Musicescu”, ajuns anul acesta la cea de-a VI-a ediție.
        Fenomenul – izvorât din respectul față de memoria ilustrului înaintaș – compozitorul, profesorul, mentorul și dirijorul corului mitropolitan, neobositul promotor al valorilor culturale românești, ai cărui pași spre Liturghie au răsunat deopotrivă înspre cafasul Catedralei, dar și pe sub bolțile de tei ale orașului, fiind întemeietorul școlii ieșene de dirijat, Gavriil Musicescu – e susținut de dragostea și respectul față de Dumnezeu și de frumos a două suflete nobile, doamna Daniela Doroșincă și părintele Eduard Mihai Doroșincă, ce împreună cu asociația Iubire și Încredere au fost și sunt organizatorii și gazdele acestuia, în parteneriat cu cele mai importante insituții culturale, de învățământ artistic și din MEDIA locală, având binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.
        An de an, festivalul-concurs a crescut, atrăgând în urbea moldavă nume de legendă ale formațiunilor corale naționale, nume care și-au dat mâna pentru a reașeza în matca tradiției acest gen de cânt, ansamblul vocal fiind privit de către muzicologul Grigore Constantinescu drept ,,un solist cu multe glasuri și o singură inimă”, pentru care dirijorul este ,,un architect, estet și observator al fenomenului sonor”. Ființa arborescentă a corului se dezvoltă pe parcursul zecilor, poate sutelor de ore de repetiții spre a obține un întreg sonor, omogen, o mișcare scenică de grup sigură și plastică, un cânt sensibil, în armonie cu membrii de partidă vocală. ,,Din suflete sincere, înfiorate de frumos, se naște sufletul dens al artei corale, e contribuția de neprețuit adusă artei de valoroși artiști anonimi, cu voci frumoase și inimi calde” mărturisea cândva maestrul Stelian Olariu, dirijorul Corului Operei din București mai bine de cinci decenii. Au devenit oaspeți dragi la Iași, Corul Național de Cameră Madrigal, sub îndrumarea rafinată a Annei Ungureanu, Corul Preludiu condus de maestrul Voicu Enăchescu, Corul de copii al Radiodifuziunii București, dirijat de Voicu Popescu, corale academice și preuniversitare de la Iași, Botoșani, Buzău, București, din Cernăuți Ucraina, din Madrid și Malpensa – Spania, alături de corala bărbătească ortodoxă Armonia din Constanța care anul acesta a cucerit medaliile de aur și argint la jocurile olimpice ale muzicii în Africa de Sud, având un repertoriu bogat, de la muzica psaltică la prelucrări folclorice și de la compoziții contemporane la cel din repertoriul clasic.
       
        Cantus Mundi și Madrigal. Aproape că nu mai este nevoie a prezenta Corul Național de Cameră Madrigal, declarat în 1992 tezaur viu de către UNESCO, al cărui fondator și dirijor pe viață, Marin Constantin, a fost specialist în muzica renascentistă, cântul gregorian și baroc, precum și în muzica tradițională românească, fiind elevul lui Mihail Jora și Ioan D. Chirescu, absolvind totodată Facultatea de Pedagogie, Psihologie și Filosofie sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti, Mihai Ralea și Tudor Vianu, și ale cărui concerte, din anul de grație al fondării, 1963, au depășit altitudinea de 4.100 de întâlniri cu publicul. Sonoritatea e filigranată, cristalină precum apa izvorului de munte, non vibrato, cu fiorituri pornind dinspre melismele bizantine până la ornamentele de tip italian și francez, iar maniera de laborare a tonului madrigalesc e îngerească și atinsă de o căldură inefabilă, în care vocile constituie un tot delicat, nemuritor și nepământean, creând adesea impresia de frescă, cu străvezimi din quattrocento.
        Cu fiecare audiție, avem impresia că s-a dat la o parte cortina timpului și suntem umbre în lumea catifelurilor venețiene, a crinolinelor, perlelor și brocarturilor filtrate prin vitralii, ori în cea a icoanelor țărănești pe sticlă, sau printre pânzele de borangic ce învăluie chipuri de domnițe.
        Fiecare program de concert a fost și este construit ca o arcă, păstrând, cu atenția restauratorului de artă, toate particularitățile de formă, culoare și expresie, toate straturile ancestrale ale veșmântului sonor. Acutul lor este senin precum piatra de lapislazuli pe care meșterii italieni îl pisau să obțină ochiul de peruzea al dimineților de vară, prin claritatea văzduhului având curajul doar paserile să străpungă frunzele foșnitoare ale norilor iar în grav, pedalele și coroanele partidei de bași au căldura blănurilor de samur, dar și sobrietatea postavurilor și stofelor de lână, purtate de călugării din Șcheii Brașovului.
        E adevărat că, pentru maestrul Constantin, corul era privit ca un instrument viu, astfel încât tehnica de construcție nu putea fi decât psiho-tehnica, iar dirijorul de cor, nu doar ca o individualitate, ci ,,o personalitate cu o mare putere de sugestie, cu fermitate interioară și cu capacitatea de a comunica membrilor formației, prin atitudine și gest, gândurile, voința și sentimentele, trăirile sale.”
        Pentru cei care i-au ascultat pe viu, în sălile de concert, Madrigalul a constituit una din bucuriile nedisimulate de a fi român, modul în care stăpâneau registrele vocii, cu rezonanța porțelanată a acutelor pianissime, unisonurilor, divin filtrate ca prin stativele unui țurțure de gheață, încălzeau sufletele oamenilor, nu doar pentru sonoritățile lor, ci și pentru curajul de a propune o altă lume, de a fi altfel într-o societate care amintea de romanul 1984 al lui George Orwell, erau aristocratici într-o lume a maselor și cântau cu aceeași delicatețe pretutindeni.
        Continuând tradiția lui Marin Constantin, Anna Ungureanu deschide porți noi Corului Național de Cameră Madrigal, formând, în paralel, o nouă generație de muzicieni prin proiectul Cantus Mundi, al cărui imn este compus de fiul lui Marin Constantin, dirijorul și compozitorul Ion Marin și care reunește în cadrul Festivalului Concurs Gavriil Musicescu de la Iași corurile de copii participante în concurs; ea este, de asemeni, președinta comisiei concursului pentru copii, ascultând și încurajând pe cei aflați la început de drum, încât trăim o altfel de Odă a Bucuriei văzând cum tineri din diferite spații cultural lingvistice depășesc barierele convenționale și își unesc glasurile din dragoste față de muzică și în numele prieteniei. Având doctoratul în muzică, fiind absolventă a Universității de Arte din Iași, secția dirijat și artist liric al Filarmonicii Moldova, doamna Daniela Doroșincă, directorul Festivalului, coordonează la Iași acest proiect național de suflet, de educare a tinerilor prin muzică, Cantus Mundi, căutând cu altruism să stabilească punți de comunicare între continente și oameni, considerând aceste meleaguri un patrium carmen, întrezărind o altă dimensiune, liberatoare, a omului, muzica fiind, dincolo de sunet, o formă de spiritualitate cosmică.
        Palierul concertistic oferit de organizatorii festivalului-concurs e unul extrem de generos, corurile participante în competiție la diferite secțiuni regăsindu-se în agenda recitalurilor de seară, luminând și încântând auditoriul, intrând în memoria sălilor de concert și ale sufletului, de la Mini Angeli, dirijat de Ovidiu Manolache, cu vârste între 5-10 ani, la Corul Angeli (fondat de regretatul Val Gafta, cândva corul Radiodifuziunii Române ieșene), dirijat astăzi de Mirela Palamariu și care, anul acesta, a luat Marele Premiu al celei de-a șasea ediții, de asemeni corul Xingguang din Chogquing, dirijat de Xinren Zhou ori corul Yellow River Children condus de Shi Ru Ying, China, coruri de liceu ori grupuri de amatori, creionând emoții și amintiri publicului. Evenimentul s-a desfășurat în mai multe locații de concert din Iași, de la Sala Mare a Bibliotecii Eminescu, la grădinile de vară Pallas, Casa Studenților, Sala Voievozilor de la Palat, iar concertele de muzică psaltică au tămăduit auzul credincioșilor în naosul primitor și iubitor de Hristos și de muzică al parohiilor Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, precum și al Bisericii Sfinții Petru și Pavel.
        Au concertat, au susținut prelegeri și masterclassuri, valorificând tradiția bizantină, corurile: Tronos al Patriarhiei Române, condus de arhidiacon protopsalt Mihail Bucă, Corul Chivotul al Mitropoliei Moldovei dirijat de arhidiacon Ciprian Rusu, Byzantion, avându-l ca dirijor pe asist. univ. drd. Adrian Sîrbu, corul Bazileus al Seminarului din Copou, dirijat de pr. Mihai Ursache, alături de coruri ale seminariilor din Buzău, Botoșani, Neamț, înnoind cu frumusețe Chipul și Glasul Bisericii. S-au perindat cunoscători și binecuvântați vestitori ai stilului psaltic antiohian, grecesc și românesc, între care diaconul și protopsaltul sirian Meletios Shattahi, precum și psaltul grec Antonius Aetopoulos, deschizând, dincolo de receptarea estetică, pridvoarele ochiului duhovnicesc, fiecare purtând, prin filacterul rugăciunii cântate ca un fum de smirnă și tămâie, un mănunchi de sunet și aripă spre Dumnezeu.
        Privghetoarea din Maaloula. Ca o petală din trandafirul Damascului creștin, pe nedrept însângerat de atacurile extremiste, părintele Meletios Shattahi, diacon și protopsalt al Catedralei din capitala Siriei, precum și dirijor al corului Lyra al Patriarhiei Ortodoxe a Antiohiei și a întregului Răsărit, se numără printre invitații de onoare ai Festivalului-Concurs de cânt coral Gavriil Musicescu, edițiile 2017 și 2018.
        Ascultându-l anul trecut în concertele extraordinare dedicate muzicii psaltice, precum și în Gala din încheierea Festivalului, desfășurată în sala Teatrului Național Vasile Alecsandri, am remarcat un glas pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu atâta har încât ar putea smulge până și deșertului izvoare, iar pentru o clipă, loja Operei de unde a psalmodiat părintele Meletios, se preschimbase într-un amvon, într-o fereastră spre dumnezeire, rugăciunea cântată având valențe taumaturgice. Era o lacrimă în felul părintelui protopsalt Shattahi de a cânta, o lacrimă mai veche decât timpul, încât cel ce asculta se simțea privilegiat și, în consens, Cătălin Jekel, consilier cultural al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, menționa că ,,muzica sa aduce liniște și frumusețe dumnezeiască și aici, dar, mai ales, fraților noștri din Siria.”
        Născut Joseph / Youssif (Iosif) Shattahi, părintele Meletios a studiat la Damasc muzica orientală, fiind specialist în ehurile și makamurile aramaice, persane, asiriene ori arabe, atât în cele populare, cât mai cu seamă în cele introduse de Biserica ortodoxă prin psaltica antiohiană. În paralel, a aprofundat pianul clasic, iar muzica a fost precedată prin studii filologice de literatură engleză, părintele dovedindu-se a fi un elevat vorbitor de ebraică, siriacă, engleză, franceză și, în mod surprinzător, un poetic dar sobru interlocutor în limba română.
        Rădăcinile sale sunt din Maaloula, un sat suspendat între cer și pământ la peste 1.500 metri, cuib imponderabil de heruvimi ai suferinței și unul din cele mai vechi așezăminte unde a înflorit martiriul ortodox, în zona sa istorică existând un lanț de peșteri unde odinioară eremiții își găseau refugiul din calea indavatorilor. La Maaloula a viețuit Sfânta Tecla cea întocmai cu Apostolii, peștera, defileul stâncos și mănăstirea închinată acesteia purtând amprenta sfintelor nevoințe, iar prezența ei mărturisitoare de Hristos fiind o continuitate, un model viu pentru comunitățile creștine siriene, cumplit încercate de războiul fraților după sânge, dar nu după duh. Tot la Maaloula, mai respiră încă o altă efigie creștină, de o însemnătate aparte: Mănăstirea Sfântului Serghie unde se află cel mai vechi altar creștin din lume, iar aceste vestigii, semne de carte dumnezeiască pe Pământ, sunt apărate cu prețul vieții, pentru a nu fi devastate, spre a nu se stinge flacăra credinței în candelele Bisericilor și sufletele credincioșilor.
        Atât în 2017 cât și în 2018, ierodiaconul și protopsaltul Meletios Shattahi a îndemnat spre comuniunea prin rugăciune pe credincioșii prezenți, specialiști sau simpli iubitori ai cântului bizantin, printr-o rafinată selecție a ornamentării cântărilor papadice, fiind nu doar un măiastru glăsuitor al stilului, ci împreună slujitor și rugător, împărtășind, celor doritori, din tainele și specificul acestei muzici.
        Dincolo de exotismul pe care îl aduce această muzică în auzul nostru, obișnuit cu sonoritățile de tip occidental, părintele Meletios este un erudit reprezentant al școlii muzicale religioase a Orientului, continuator și promotor al tradiției Sfinților Ioan Damaschinul, Cozma și Roman Melodul, al lui Andrei arhiepiscopul Cretei dar și al rădăcinilor lui Efrem Syrul. Chip ales al obștii din Al Humaira, ucenic smerit al Bisericii, povățuitor și pedagog al stranei Damascului, el cântă, slujește și vorbește într-o limbă care are rezonanțe speciale pentru orice creștin: limba aramaică, mărturisind cum ,,în satul din care sunt eu, Maaloula, se vorbește limba aramaică, limba Mântuitorului”, atunci când pășește pragul unei Biserici sau al unui amfiteatru de concert.
        Tronos și promovarea stilului psaltic antiohian în spațiul românesc. Cu sobrietatea specifică spiritelor care s-au răstignit pentru lume (dedicându-și viața monahismului), părintele Meletios și-a continuat studiile teologice și muzicale în România, la recomandarea ÎnaltPreasfințitului Ioan, starețul mănăstirii sale de metanie, al cărei lăcaș, aflat sub ocrotirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și al Maicii Domnului, e situat pe malul Mării Mediterane, într-o zonă numită Valea Creștinilor.
        Pe perioada bursei de studiu, a fost primit în obștea mănăstirii Putna, ctitoria ștefaniană și o vatră creștină cu largi rezonanțe în istorie aflată între sihăstriile Bucovinei, iar, în timp, ierodiaconul a ajuns să fie invitat al festivalurilor de muzică bizantină nu doar la Iași, ci și la Sibiu, Pitești, București ori Alba Iulia, colaborând cu meșteri și învățăcei isonari din toată țara.
        Corul Tronos al Patriarhiei Ortodoxe din București, dirijat de arhidiacon și protopsalt Mihail Bucă, a avut un rol crucial în afirmarea părintelui Meletie și în promovarea stilului antiohian în spațiul românesc (familiarizat mai ales cu cel grecesc), întrucât, din relatările apropiaților, smerenia, frumusețea glasului, acuitatea auzului muzical și erudiția sa în domeniul glasurilor orientale au captat atenția și au făcut posibilă nu doar armonioasa integrare, ci au deschis porțile unei adevărate frății spirituale, unei prietenii între muzicieni proveniți din spații lingvistice diferite, dar legați de aceeași dragoste față de psalmodie și față de Hristos, ierodiaconul Meletios Shattahi și arhidiaconul Mihail Bucă, alături de alți dirijori și protopsalți, constituind puncte dintr-o constelație care radiază kalofonic despre ortodoxie. Numeroasele imprimări din concertele Tronos, alături de care monahul Meletios a cântat o lungă perioadă, fiind membru al corului încă din 2008, sunt o dovadă incontestabilă a unei muzicalități aparte și au constituit trepte ale unei binemeritate evoluții artistice sacramentale, arta lui interpretativă fiind inseparabilă de cea a trăirii duhovnicești.
        Dacă auzul e surprins de modul melodios, curgător, în care rostește consoanele în conglomeratul sonor siriac ori aramaic, glasul său înălțându-se ca o bineplăcută mireasmă din cădelnița laringelui, iar h-urile sale fiind rostite aspirat, ca dintr-un abur al sufletului, remarcăm ulterior ambitusul mare și timbrul cald, glisandourile și pianissimele vocii amintind de grația unui zbor de ciocârlie, incantațiile sale constituind o rugăciune perpetuă. Atunci când textul o cere, el capătă glas de foc ce niciodată nu devine cenușă, evidențiind ethosul muzicii, aspectul mistic, contemplativ și liric, kalofonosofia impregnându-ne memoria prin audierea unor cântări precum: De Tine se bucură (Ina Al Baraa Biassriha) a Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, Heruvicul compus de protopsaltul Catedralei din Damasc, Mitri Almur, o bijuterie a școlii de compoziție psaltică antiohiană, Condacul Crăciunului Fecioara Astăzi pe Cel mai presus de fire naște (Al Yaoum Youladou Mina Al Batoul) de Roman Melodul, ori rostirea inspirată a Rugăciunii Domnești, Abwûn d’bwaschmâya în limba aramaică.
        Una din cele mai frumoase mărturii ale colaborărilor cu Tronos e Paraclisul Maicii Domnului, în limbile română și siriacă și, ascultând acest Paraclis în interpretarea celor doi protopsalți, Mihail Bucă și Meletios Shattahi, sufletul se simte atins de o vibrație dumnezeiască, grijile vieții de zi cu zi se estompează, rămânând în centru doar un sunet ca un candelabru din coarne de cerb și tulpini de lumină din ceară curată, lăsând în urma arderii un parfum de miere și tămâie, iar dulceața microintervalelor nu e niciodată molatecă, ci pur spirituală.
        O prețioasă sursă de documentare despre universul muzicii liturgice orientale o constituie prelegerile și masterclassurile organizate de Fundația Lumină Lină din Sibiu ori dialogurile cu psaltul Liviu Cruceru, unde părintele Meletios ne introduce într-o lume mai puțin cunoscută nouă, revelând rădăcinile și contribuția popoarelor Orientului la cristalizarea glasurilor ce ne împodobesc muzica de strană. Pornind de la frumusețea monodiilor, bogăția microintervalelor, a scării siriene considerată diatonică pură orientală, cu mănunchiul celor 8 glasuri construite pe baza combinațiilor de tetracorduri, sesizăm nu doar rafinamentul auzului său muzical netemperat, ci și capacitatea de a intona microintervalele specifice, păstrând în auz poeticitatea denumirii lor, ,,glasurile fiind înmănunchiate asemeni unei familii”, relația între ehurile principale și derivate ori între treptele tetracordurilor fiind ,,de la tată la fiu”, existând chiar ,,o inimă a glasurilor” iar numele lor fiind extrem de sugestive , cum ar fi glasul 7 varis popular definit ca ,,odihna sufletelor”, despre al cărui ethos, în cartea Sfântului Ioan Damaschinul, se specifică a se cânta soldaților după bătălie, pentru odihna sufletelor, ori glasul 8 rast numit stăpânul glasurilor, etimologia provenind din arabă, rast însemnând dreptate, glasul 1 bayati desemnând bucurie, ori glasul saba un derivat din bayat ce înseamnă s-a mutat / înălțat la cer, în timp ce persanul jiharkar înseamnă curajos, glasul husayni adică cel ce arată frumos în ochii celorlalți, iar sikah glasul 4 leghetos înseamnă încântare. Din lanțul de corali duhovnicești ce reunește 436 de makamuri, cu ethosul lor meditativ dar niciodată melancolic, întrucât, spune părintele Meletios, ,,În Biserică nu există melancolie”, în cântarea de strană românească e folosit cu predilecție nahaoan/nahawand.
        Aed al suspinelor din Alep, purtând pe aripa rugăciunii ruinele Palmirei. Problema siriană. Dacă ar fi să prefațăm cu un citat din scrierile sfinților Părinți, situația actuală din Siria ne amintește de cuvintele Sf. Ioan Hristostom în Omilia I rostită în vechea biserică din Antiohia:,,Ce este ceea ce îți tulbură gândul? Faptul că furtuna sălbatică și întunecoasă care cuprinde Bisericile a cufundat toate într-o noapte fără lună, că ea se înalță în fiecare zi producând naufragii umane și crește prăpădul lumii întregi? (…) dar deși știu toate astea nu disper pierzîndu-mi nădejdile mai bune, gândindu-mă la Cârmaciul acestui univers, Care nu biruie furtuna printr-un meșteșug, ci potolește vijelia cu un semn. Iar dacă nu desființează cele cumplite încă de la început, nici degrabă, obiceiul lui nu e să o facă de la început, ci atunci când ele au crescut, au ajuns la sfârșit și cei mai mulți au disperat, atunci obișnuiește să facă minuni și lucruri uimitoare, arătându-Și puterea și exersând răbdarea celor ce cad. Așadar, rogu-te, nu cădea!” (Scrisoarea a VII a a Sfântului Ioan Gură de Aur către Olimpiada și cei rămași credincioși, Deisis, Sibiu, 2008).
        Pelerin și rugător, cu ochii veșnic spre cer ,,acolo unde este pământul creștinului”, părintele Meletios a devenit un arc ale cărui săgeți vestesc bunătățile și frumusețile cântărilor ortodoxe și care povestește cu blândețe înlăcrimată despre ororile din Siria, făcând o distincție evidentă între lumea fundamentaliștilor musulmani și conviețuirea pașnică social culturală a comunității creștine cu cea islamică moderată. E un martor și mesager al suferințelor și martiriului contemporan creștin provocat de abuzurile extremiștilor religioși din zona siriano-libaneză, fiind un adevărat aed al suspinelor din Alep și trandafir cățător, purtând pe aripa rugăciunii sale ruinele Palmirei, orașului construit cândva de îngeri, peste care astăzi crește o mare de sânge și a cărei tăcere, plină de țipăt, mulți se prefac că nu o observă.
        În conferințele de presă și interviurile acordate cu prilejul vizitelor sale în România, oaspetele din Levant a vorbit despre asumarea misiunii martirice a comunității ortodoxe locale, în mare parte dislocată din vatra sa ființială, dar nepărăsind țara, stabilindu-se predominant la Damasc și în centrul țării, pe Valea Creștinilor, adică, în creierul și inima Siriei, apărând toposul ei sacru.
        Chiar și după căderea și distrugerea Palmirei și Alepului, după răpirea monahiilor din mănăstirea Sfintei Tecla din Maaloula, viața continuă, având ceva din cerbicia iederei care se cațără pe tancuri și pe ruine, strigându-și dreptul la existență. ,,Creștinii sirieni, rămași acasă, își poartă cu demnitate și multă chibzuință crucea”, propovăduind o ultimă oază bizantină într-un imens deșert islamizat și islamizant și faptul că ,,nimeni nu și-a ales țara în care trăiește sau s-a născut, nimeni dintre noi, dar, putem alege, putem fie să fim monștri în această viață, fie să trăim după chipul Lui Dumnezeu. Aceasta este alegerea noastră”, așa după cum mărturisea în 2017, în conferința de presă moderată de părintele dr. Marcel Cojocaru, cadru didactic al Facultății de Teologie din Iași și de dirijor dr. Dana Doroșincă, directoarea Festivalului Gavriil Musicescu. Jertfele martirice merg în Siria până în inima ortodoxiei, știut fiind faptul că, printre cei răpiți de islamiști se numără doi mitropoliți, spice din holda martirică, între care Paul de Alep, fratele după sânge al actualului Patriarh, Ioan al X lea, și mitropolitul Ibrahim, pentru ale căror vieți se înalță rugăciuni și în bisericile ortodoxe surori.
        De asemeni, în cuvântările sale, părintele ierodiacon Meletios Shattahi zugrăvește frumusețea și eroismul tinerilor care apără cu prețul vieții insulele de creștinătate din Siria, nici capitala și nici Valea Creștinilor nefiind cucerite de mercenarii califatului islamic, oamenii și lăcașurile fiind feriți de pângărire, reverberând în conștiința tuturor cuvintele Sf. Ap.Pavel iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos (Galateni, 6,14). S-au obișnuit cu nefirescul războiului, căutând să construiască tineretului un viitor, fiind împăcați și asumându-și destinul de a fi un prim scut la asaltul întunericului religios. Cu tristețe, părintele a mărturisit dorința de a participa împreună cu corul Lyra al Patriarhiei Ortodoxe a Antiohiei și a Întregului Răsărit la Festival, dorință neîndeplinită din cauza faptului că băieții corului au fost convocați la armată, îndeplinindu-și obligația de soldați către țară, revelându-ne, printre firimiturile confesiunii, un caracter sculptat ca o scară spre interior, un destin individual (și de țară) abandonat în brațele părintești ale lui Dumnezeu.
        Părintele a mai vorbit despre întâlnirile catihetice ale clerului Bisericii Antiohiei cu tinerii creștini ortodocși sirieni, despre importanța comunicării și a unității de cuget a micii comunități unde jocul și taberele de muzică bizantină pregătesc o nouă generație de trăitori și slujitori creștini, a vorbit despre valoarea Școlii de Duminică, unde agapaos înseamnă nu doar cina unde se împarte pâinea tinerilor, ci unde primesc sarea cuvintelor și a unității de credință, Pâinea cuvântului, frântă în bucăți, hrănind cu firimiturile ei creștinii, iar sarea Cuvântului dând gust vieții.
        Vorbind în cheie hristostomiană, cântarea constituie un leitmotiv și nucleu existențial, destrămând spaimele și risipind colbul deprimării, iar arhidiaconul Meletios devine, în sens apostolic, un pescar de oameni, adunând la altar și întărind în credință pe tinerii speriați de război. Poate de aceea, prin cântarea sa, părintele protopsalt Shattahi stoarce ciorchinele sunetului pentru a spori vinul cel ales al credinței, devenind asemeni unui sol dumnezeiesc ce poartă în cioc sabia biruinței Cuvântului, încât, pe drept cuvânt, mintea cugetă că lumea poate a pierdut un muzician, dar Biserica a câștigat un frate veghetor pentru orfanii de război, prieten al tinerilor evlavioși, mărturisitor și propovăduitor, luptând cu armele rugăciunii sub stindardul Domnului și întărind icoana Mântuitorului în inimile celor plecați la luptă. Nu întâmplător, distanța dintre Catedrala ortodoxă din Damasc și statul Islamic este de doar 400 de metri, între care se află scutul frontului uman și al rugăciunii, fiind cu adevărat curajoasă rezistența și prezența lor la Biserică, pentru a da sens firelor vieții smulse din matcă, acolo unde ,,totul se schimbă, doar Dumnezeu rămâne același și, dacă omul suferă, Dumnezeu suferă cu el, nu în ceruri, ci aproape, alături”. De remarcat, a fost faptul că în timpul acestor dialoguri, părintele a sorbit din paharul cu apă pregătit de organizatori cu aceeași zdrobire a inimii de parcă ar fi sorbit un potir cu lacrimi, sfințit de semnul crucii. Prin cântarea sa, coloanele Bisericii au devenit leagăn pentru pruncii rămași fără părinți și corabie pe marea primejdiilor vieții, ducând cu bine la liman pe cei ce caută ajutor. Psalmodia, acest medicament dulce amărui și hrană tare a spiritului, e o lacrimă preschimbată în sunet și sunetul în chihlimbar pentru a ne lumina scara spre rai, atunci când vistieria cerului e mai plină de gloanțe decât de stele, definind pentru comunitatea ortodoxă siriană ceea ce cunoscătorii numesc a fi Calea Dreaptă a Damascului, cea istorică și cea a spiritului, care astăzi își dă cu prisosință darul de jertfă. Să luăm aminte la cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur în Omilia I rostită în vechea biserică din Antiohia: ,,Ați auzit spusa apostolică, trâmbița cea din ceruri, lira cea duhovnicească? Ca o trâmbiță care răsună (sunet înfricoșător) și dă semnalul de bătălie, îi străpunge pe dușmani și, în același timp, îmboldește cugetele descurajate ale celor ce o primesc și, umplându-i de îndrăzneală, îi face de neînvins, de către diavol, pe cei ce iau aminte. Și dimpotrivă, ca o liră care înviorează sufletele, (această spusă) adoarme patimile gândurilor nestatornice și, împreună cu plăcerea, ne aduce mult folos.” Tot Ioan Gură de Aur ne învață că ,,Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului, munte a spus pentru nădejdea neschimbată față de Dumnezeu, stabilitatea, lipsa de schimbare și imposibilitatea de a fi biruit de ceva”, din Omilia la Psalmul 124 și, mai ales, că ,,demnitatea strânsă prin aceste pătimiri nu cunoaște nici succesiune, nici nu așteaptă un sfârșit, ci este fără margini, neputând fi întreruptă nici de vitregia vremurilor, nici de uneltirile oamenilor, nici de atacurile demonilor, nici de moartea însăși”( Scrisoarea XIII Ioan Hristostom, Scrisori din exil).
        *
        Cântările părintelui Meletios Shattahi sunt o adevărată iasomie duhovnicească, muzica sa pătrunde ascultătorul atent la cele dumnezeiești așa precum vântul care suflă prin defileul stâncos al Maaloulei, acolo unde icoanele Maicii Domnului poartă în piept rănile gloanțelor, au chipul schingiuit de lacrimi și ochii desfigurați de alicele puștilor fără conștiință. Prin cântul său, pacea se întoarce acasă, iar peste oameni se aude un tril de privighetoare care alină cuiburile și Bisericile devastate, arse, aducând speranță și, odată cu ea, sens cărărilor pierdute și regăsite ale pașilor Omului, spre Dumnezeu.


Katya KELARO