Flori Balanescu - Poezii
Diana Dobrta Biilea - Agnes. Fragment de roman


                                                Poezii



Ana
la o întâlnire frugală între fete
ascultată și de ei
„să nu te superi pe Paul te rog
e un băiat atât de bun
atât de bun”
dar ei știau asta de cel puțin
patruzeci de ani de aceea
eu niciodată nu mă supăr pe Paul
niciodată


...
uneori pierd semnalul mă rostogolesc într-un vârtej chilie cu pereți transparenți


cealaltă
mă urmărește cuminte
o stâncă dincolo de vizor
femeia din vis
totdeauna impecabilă
ca un coșmar pe care
nu-l poți descrie
contemplă nemișcarea
așteptând să mă trezesc

cel mai dureros loc
când oftezi pietrele tac vulpile din pereţi
se retrag

fetiţa suspină şi râde
îl întreabă pe tata
ce crede despre plachia de vin seacă
pinot-noir

mâine emigrez în Irlanda
dacă mă lasă vântul din valea pietrelor

domnul vânt şi doamna vânt dansează
vântul îi pune piedică doamnei vânt
fetiţa şi băieţelul râd şi plâng deodată
mama se sperie

am două vulpi în pereţi
ce spune tata despre domnul şi doamna vânt
despre plachia din creierul meu
care valsează pe tristeţea pinot-noir

stăpânii tăi locuiesc pe Marte

din când în când scriu e bine să scrii
din când în când din dinte
dintele are rădăcina în inimă
am râs din rărunchi acum pot pleca
în pădure la vaca fără un corn
tata scoate vulpile din carte ceaţa e un anotimp
prielnic pentru amuşinat trufandale
omul este construit din şapte felii
nu trebuie decât să înveţi să uiţi
ghioceii înfloresc în tavan vulpile coboară obosite
cel mai dureros loc este în venă când cazi

Marte se răsuceşte cu tot cu stăpânii tăi
pe faţa pământului se face întuneric
nu se mai aude decât tic-tac
tic-tac tic-tac
opreşte-mă vreau să cobor
timpul nu este unitatea mea de măsură


nu ai timp să priveşti în urmă
când pleci lumea se tulbură puțin aşa cum suprafața
până adineauri calmă a unui lac
se încrețeşte din te miri ce

până să întorci capul păsările sporesc nedumerirea deodată cu tremurul frunzelor
şi altele asemenea



despre ce e vorba
aş vrea să fac ceva măreţ
pentru patria mea mică
nu-mi reuşeşte decât o mare
durere de cap

despre neputinţă
nimic
privesc ploaia

despre oboseală
consideră că sunt pe moarte.

despre odihnă
plouă.

despre mireasmă
teii se învârtesc adânc în întuneric.
despre ontos
bărbatul
din creierul meu
nu eu din coasta lui



despre lipsa de proprietate asupra clipei
m-aș gândi și
nu ştiu
la ce

despre optimism
celălalt capăt al singurătății
cumplita ei precaritate


memorie
după o mare durere vine neapărat o bucurie
așa-i mersul omenirii am făcut toate măsurătorile
după o durere adâncă vine mereu
o mică bucurie și peste un timp încă
o mică bucurie
micile bucurii sunt ca apa și ca aerul
acoperă nevoia de lumină
sau de muzică
sau de tăcere
sau de urlet
marea durere se strânge în sine ca într-o peșteră
un punct care doare uneori când se adună norii
trăgând cu ei toamna

optimism în vremurile globalizării
visez la o carte care să curgă
precum rola maşinii de marcat
o carte care să nu coste mai nimic
plătită din cheta tuturor prietenilor mei
mai săraci decât femeia de serviciu
de la guvern
visez la o carte care să mă scutească
de refuzurile penibile ale editorilor
şi pe distribuitori de afişatul pe tarabe
o carte circulară fără drepturi de autor
fără coperte pagină de gardă de titlu ş.a.m.d.
a cărei citire ar provoca vertijul

fără tine, cu tine
maica noastră vatră renegată din care
piere cenușa acestui „popor fără hârtii”


                                                                                        Flori Balanescu<





                                  Agnes. Fragment de roman



        „Ce am făcut să merit asta? se întrebă. Cum am făcut toţi banii ăştia?”
        Oricât căută prin geantă, nu găsi nicio cheie şi nicio cartelă. Ridică mâna să apese pe ceea ce credea a fi o sonerie şi, fără să apuce să atingă ceva, poarta se deschise. Avu, spre marea ei mirare, senzaţia unui déjà vu şi o stare de bine, ca şi când, într-adevăr, ar fi ajuns în sfârşit acasă. Aleea flancată cu trandafiri multicolori revărsă asupra ei parfum bun, pe care avea senzaţia că îl mai inspirase şi altă dată. Uşa casei se deschise în acelaşi mod, doar ridicând palma în dreptul a ceea ce nu putea fi altceva decât un cititor de amprente. Intrând, îşi dădu seama, tot mai puţin mirată, că locul acela nu-i era străin. Găsi cu uşurinţă baia, livingul, dormitorul. Deschizând dressingul, ştiu că mai îmbrăcase unele dintre rochiile aflate dinaintea ochilor săi.
        „Sper să am doar surprize plăcute”, îşi zise.
        Totuşi, privind mai cu luare-aminte înlăuntrul său, simţi că nu-i venea să se apropie foarte mult de noua Agnes. Tot cealaltă îi era mai aproape de suflet, tot pentru ea continua să-şi facă griji. Îi trecu prin minte chiar ipoteza că era în comă la spital şi că tot ceea ce credea a fi realitate se petrecea doar în creierul ei lezat în timpul incendiului.
        „Să lăsăm atunci creierul să lucreze, dacă tot e atât de inventiv! se încurajă ea străduindu-se zadarnic să-i iasă câteva hohote de râs. Până când îşi revine, să-i trăim fanteziile!”
        Încercă să se convingă de faptul că situaţia nu era chiar atât de rea oricare ar fi fost adevărul şi zâmbi, îşi îndreptă spatele, îşi drese glasul ca şi când s-ar fi pregătit să ţină o cuvântare în faţa unui auditoriu important, apoi, dând cu ochii de telefon, deschise robotul. Auzi o voce de femeie tânără:
        - Agnes, te-am sunat pe telefonul mobil, dar toată ziua l-ai ţinut închis! Gata cu vacanţa! Ai două săptămâni la dispoziţie să vii cu cele mai tari modele, ştii că lumea aşteaptă de la tine perfect plus. Sper că te-ai distrat bine. Sună-mă când ajungi acasă!
        Oricât îşi încordase atenţia, nu recunoscuse vocea. O sperie termenul de două săptămâni şi acel perfect plus, pe care nu-l înţelegea prea bine. Ea nu mai desenase de mult, nu avusese niciun motiv să persevereze, deşi, dacă se gândea bine, era lucrul pe care l-ar fi făcut cu cea mai mare plăcere. Vocii acesteia îi urmară altele. Ascultă colege, prietene, pe cineva de la bancă pentru o rată lunară neplătită încă, apoi, ultima voce, a unui bărbat, o miră mai mult decât celelalte şi o tulbură. Încheiase cu un Te iubesc cald şi ocrotitor, care nu trezi în ea nicio amintire, niciun flash prin memoria întreagă, încă, a celeilalte Agnes. O străfulgeră o idee care o înfioră plăcut:
        „Dacă printre aceşti (ne)cunoscuţi se află şi el, Galateu? Dacă vocea e chiar a lui? Voi vrea să rămân în lumea sa ori voi alege să mă întorc acasă?”
        Zâmbi amar. Pe lângă faptul că n-ar fi ştiut cum s-ar fi putut întoarce la fosta viaţă, singura, probabil, pentru care avea să răspundă în faţa lui Dumnezeu, recunoştea că totuşi ceea ce i se oferea acum o tenta şi o umplea de o mare curiozitate. Roti ochii în jur. Deşi sentimentul de déjà vu persista, confortul casei o stingherea. Se gândi că obiectele de artă prezente cam peste tot costaseră o avere, de unde îi rezulta că nu ducea lipsă de bani. Dacă nu câştiga foarte bine din meseria de designer, atunci însemna că mai avea o sursă generoasă de venit. Nu putea s-o identifice acum, oricât ar fi căutat cu privirea în jur. Fără să-şi dea seama, lăsându-se purtată de fel de fel de gânduri şi supoziţii, se pomeni în faţa aragazului preparându-şi un ceai. Ştiuse exact unde să caute plantele preferate, unde să găsească mierea, în care raft al frigiderului ţinea lămâile. Abia când înţelese acest lucru începu să pună la îndoială faptul că era Agnes cea grasă şi nu femeia sofisticată pe care i-o arătau oglinda, casa aceea, mesajele de pe telofon şi toate celelalte.
        „Sufăr de amnezie? se întrebă. O fi vreo boală, o tulburare de personalitate, ceva de genul ăsta?”
        Vru să creadă această variantă, dar toate celulele se răscoliră în ea şi sângele îi urcă cu turbată repeziciune în tâmple, ameninţând să rupă vene şi să ţâşnească afară. Nu, ea se simţea Agnes cea grasă, chiar dacă nu semăna cu ea. Poate doar la înălţime. Poate şi la culoarea ochilor. Părul scurt, blond-satinat din prezent, era vopsit proaspăt, nu-şi dădea seama care ar fi putut să fie culoarea lui naturală. Avusese dintotdeauna o dantură frumoasă, normală, şi aşa era şi acum. Mult prea comună ca să poată trage vreo concluzie. Nu avusese aluniţe şi nu le descoperi nici pe acest corp frumos. Însă o dezechilibră din nou un mic tatuaj pe umărul stâng, o stea, nu ştia ce simboliza. Căută fotografii prin casă, dar, în afară de albumele în care ea fusese, clar, protagonista unor şedinţe foto strict profesionale, nu mai găsi altceva.
        „Părinţii noii Agnes!” găsi ea o altă cale de a-şi cerceta un posibil trecut.
        Se repezi la cartea de identitate să vadă ce nume purtau aceştia şi nu mică îi fu mirarea să descopere că purtau aceleaşi nume ca şi părinţii cărora îşi amintea că le spusese mamă şi tată. Sleită dintr-o dată de puteri, îşi lăsă trupul să cadă în primul fotoliu ivit în cale.
        „Nu pot fi atâtea coincidenţe! îşi spuse clătinând aproape convulsiv din capul devenit dintr-o dată prea uşor, ca şi când n-ar mai fi fost al ei. Mâine dimineaţă merg la azil să vorbesc cu... Agnes. Doar întâlnirea cu ea poate să dezlege enigma. Dacă aflu că nu sunt ea, poate că îmi va fi mai uşor să-mi cercetez trecutul”.
        Înviorată de această perspectivă, se ridică, îşi bău ceaiul încercând să-şi alunge din minte orice gând, concentrându-se pe gustul bun al licorii. După aceea făcu un duş prelung, dezmierdându-se cu două uleiuri despre care gândea că îi menţinuseră acea piele frumoasă şi catifelată. Dormitorul o aştepta cu un pat imens, de formă uşor ovală. Nişte trandafiri mari şi roşii, parfumaţi parcă, o îmbiau către lenjeria mătăsoasă.
        „Nu mi-am băgat telefonul la încărcat!” îşi aminti brusc.
        Ezită. Oboseala şi chemarea aşternuturilor învinseră însă. Înainte de a stinge lumina, privirea îi căzu pe una dintre perne. Avea senzaţia că, sub aceasta, se afla ascuns ceva. Curioasă, râzând totuşi în sinea ei pentru că se încredea în ceea ce nu putea să fie o amintire, ridică perna. Se miră să descopere o hârtie împăturită în patru. O desfăcu şi citi: „Cucereşte-l, Agnes! Ţi s-a dat o şansă”. Caligrafia aparţinea, fără doar şi poate, acelei Agnes de dinainte de foc. Când mirarea aceasta se mai diminuă, se gândi la mesajul din bileţel. Zâmbi derutată şi tristă.
        „Înseamnă că nici aici n-o duc bine din punct de vedere sentimental, îşi zise. El nu e cucerit încă”.
        Vru să mai citească o dată bileţelul, dar renunţă în ultima clipă. Pentru că îşi dorea să destrame vraja acelei întâmplări care nu se mai sfârşea, rupse hârtia şi aruncă rămăşiţele pe jos.
        - Eu pot să cuceresc pe cine vreau! se auzi rostind cu voce tare, deşi nu era sigură că îşi recunoscuse glasul.
        Preferă să se lase în voia frumoasei Agnes pentru că îi convenea mai mult modul acesteia de a vedea lucrurile. Era hotărâtă să înveţe de la ea. Stinse lumina întrebându-se totuşi dacă în ziua următoare avea să se mai trezească în aceeaşi piele. Simţea, fără să înţeleagă câtuşi de puţin de ce, că acest lucru depindea de ea. Ca şi când doar mintea ei avea puterea de a-i schimba destinul, ca un Dumnezeu personal. Păstră această senzaţie în fiinţa ei până ce adormi, ajutată şi de lumina ce venea, discret, din mai multe unghere ale camerei, fără să pară a fi fost produsul unor corpuri de iluminat.
        Zorii zilei nu-i aduseră nicio schimbare. Spre marea ei mulţumire, descoperi, întâmplător, o mapă cu desene, pe care scria Toamnă-Iarnă. Scoase desenele şi le privi unul câte unul. Cunoştea fiecare model, nu era sigură pe toate detaliile, dar îşi amintea că ea le făcuse, pe unele dintre ele chiar sub privirile mai mult decât admirative ale mamei sale. Amintirea fiinţei dragi făcu să i se înroureze ochii. În aceeaşi clipă, privirea îi căzu pe un permis de conducere. Faptul că era pe numele ei o binedispuse. Ea nu ştia să conducă şi nu avusese niciodată ambiţia să facă şcoala de şoferi, dar coborî în garaj şi văzu o maşină roşie. Când se urcă la volan, nu mai avu nicio îndoială că o mai condusese şi altă dată.
        Opri în faţa azilului, care îi trezi brusc un gust amar. La gândul că avea s-o întâlnească pe Agnes, totuşi, o încercară mari emoţii. Nu ştia ce avea să-i spună şi nici dacă ar fi putut s-o convingă de faptul că ele erau, într-un fel pe care nu şi-l explica, una şi aceeaşi. Îl salută pe Raul, băiatul de la pază, şi-l întrebă dacă Agnes ajunsese la serviciu.
        - Nu cred că-i aici, răspunse tânărul strângând des pleoapele. Ştiu că a ieşit, n-am văzut dacă s-a întors.
        - Mulţumesc, zise ea şi vru să meargă mai departe, dar se răzgândi în ultimul moment. Măi Raul, să ştii că ticul ăsta al tău se poate rezolva. Să mergi la un psiholog, da?
        Băiatul rămase ca prostit, dar revenindu-şi repede, întrebă:
        - De unde ştiţi cum mă cheamă?
        - Scrie pe chestia aia pe care o porţi atârnată la gât, prostănacule, răspunse şi trecu pe lângă el râzând.
        Raul îşi privi legitimaţia. În ziua aceea, ca niciodată, o pusese cu partea albă în sus, aşa că necunoscuta n-ar fi putut să-i citească numele. Descumpănit, întrebându-se de unde îl cunoştea totuşi, o urmări cum se îndrepta ţintă, subţire şi mai elegantă decât orice femeie din câte văzuse el vreodată, spre biroul şefului.
        Spre marea sa nemulţumire, Agnes cea frumoasă află de la manager că cealaltă Agnes nu putea fi găsită în ziua aceea la azil. Era învoită pentru treburi personale.
        - Ce fel de probleme personale? fu indiscretă nou-venita.
        - Probleme personale, domnişoară, încercă s-o pună la punct bărbatul care asuda nefiresc, vădit timorat de frumuseţea şi de atitudinea interlocutoarei.
        Ea se strădui din răsputeri să nu-l plesnească cu o privire dispreţuitoare.
        - Cine să-i spun că a căutat-o? îl auzi şi vocea i se păru vâscoasă, plină de aluzii.
        Deşi făcuse doi paşi spre uşă cu gând să iasă fără să mai salute, se întoarse şi privi în ochii bazedovici ai bărbatului violator.
        - Îngerul ei păzitor, răspunse cu voce gravă, ca şi când ar fi rostit cea mai firească replică, apoi, în loc s-o ia spre ieşire, porni spre biroul ce-i fusese destinat de curând.
        Bărbatul o urmă mirat şi tăcut, evitând s-o întrebe unde dorea să ajungă pentru a nu destrăma visul ce i se derula dinaintea ochilor: picioare lungi şi fine descriind în aer arcuri încordate, şolduri ca două păsării vii, fremătând din aripi, talia dulce şi îmbietoare. Tânăra se opri în încăperea unde se petrecuse violul, încă foarte proaspăt în mintea ei, şi se îndreptă ţintă către masă, simţind cum creşte furia înlăuntrul său. O cutremură, scurt, setea de răzbunare. Ochii săi căutară în jur şi descoperiră un indicator de lemn de esenţă tare. Ştiu din primul moment la ce avea să-i servească şi mai ştia că nu-i va fi greu să aţâţe bărbatul. Se lipi de masă cu spatele la el, exact în locul unde în urmă cu câtva timp fusese violată. Nu aşteptă decât 2-3 clipe. Îl auzi precipitându-se spre ea, împărtăşindu-se imaginar dintr-o pradă nesperată, apoi îi simţi abdomenul împungând-o şi mâinile înlănţuind-o. Se întoarse brusc cu faţa în timp ce înşfăca din zbor indicatorul, zâmbindu-i în continuare aţâţător şi pipăindu-i organele genitale cu mâna liberă, oprindu-l în acelaşi timp să-şi deschidă cureaua.
        - Domnişoară..., sunteţi un vis, aşa..., îl auzi împleticindu-şi limba. Pe nepusă masă, aşa, un vis...
        Ea îi atrase privirea către buzele rujate strident şi rosti sec, aproape în şoaptă:
        - Nu, pe masa pusă.
        Îl dirijă să se aşeze în locul ei, îl determină să se întoarcă cu spatele şi se dezlănţui. Îl lovi peste fese cu indicatorul, mai uşor la început, apoi tot mai tare.
        - Dooom... nişşş... oarrrăăă, icni bărbatul surprins de violenţa necunoscutei. De obicei, eu sunt sado... Dar îmi place, loveşte-mă! A dracului mai eşti, domnişoară, foarte rea...
        Agnes se opri abia când prin pantalonii rupţi în două locuri de izbiturile puternice începu să se prelingă sângele. Bărbatul se întoarse şi o privi încă nedumerit, nehotărât dacă să-i mulţumească sau să-i reproşeze ceea ce se întâmplase.
        - Dar data viitoare..., vru el să promită sau să ameninţe, dar nu mai avu cui sau pe cine, căci tânăra cu picioare lungi şi suple, pe care nu apucase să le desfacă, plecă fără să-i arunce vreo privire sau să-i adreseze vreun cuvânt.
        Mersul ei trufaş, cu tocurile cui pocnindu-i fiecare coastă ca şi cum ar fi jucat şotron pe corpul lui răvăşit, făcu să simtă adevărata durere abia acum. Pipăindu-şi fesele zdrobite, îşi descoperi pantalonii sfâşiaţi şi rănile sângerânde. Îi trebui ceva timp pentru a se debarasa de acea parte învinsă din sinele său.
        - Scorpia, zise fără voce, m-a tratat cum am făcut eu cu Agnes, parcă ar fi ştiut! Nu s-o fi plâns la ea... Ştiam că n-are rude şi una ca ea n-are cum să aibă o prietenă aşa de emancipată...


                                                                                        Diana Dobriţa BÎLEA