Poeme





Trei definiții pentru Friedrich Nietzsche

”De ore tuo judico serve nequam” (LUCA 19,22)

1. Nietzsche
este acel Dionysos Philosophus, pe care el însuși l-a născocit, îmbătat nu de licoarea roadelor viței, ci de propria-I înțelepciune lumească (”a veacului acestuia”) și de tăria văzduhului de la Sils Maria: ”la șase mii de picioare deasupra mării și mai presus de toate lucrurile omenești”.

2. Nietzsche
se vrea un neîntrecut meșter/maestro, care ”face filosofie cu barosul”, asemuindu-se mai degrabă cu un țigan-fierar decît zeului Hefaistos. Chiar dacă intenția filologului de odinioară a fost de a făuri potcoave și zăbale penru caii lui Ahile și ai celorlalți eroi homerici, el a sfîrșit prin a confecționa piroane, spre a-L răstigni pe Hristos a doua oară.

3. Nietzsche
se mîndrește cu faima (atribuită sieși) de ”bătrîn artillerist”, avînd ca țintă declarată pe Dumnezeu, dar ignorînd că, așa cum un glas de cîine nu ajunge vreodată, la Cer, cu atît mai puțin bietele sale obuze nu vor izbuti să doboare ori să clatine, măcar, tronul Dumnezeirii. Ca orice fost tunar, Nietzsche are auzul șubrezit, slăbit, într-atît de slăbit încît nu mai e în stare a desluși măcar o șoaptă a Duhului Sfînt.


Cutremur

Cînd pămîntul se cutremură
El o face în locul tău, Omule.
În locul lutului inimii tale împietrite,
Care privește la Cer fără frică și cutremur,
Care ascultă cuvîntul Domnului fără frică și cutremur,
Care își adduce aminte de Dumnezeu
Fără frică și cutremur.


Îngemănare

Aproape fără să prinzi de veste,
Te adaugi celor care, demult, s-au întrebat
Dacă nu cumva vocația esențială a omului
Este de a suferi.
Suferință îngemănată
Cu propria măreție, aidoma
Slavei lui Iisus cel Înviat,
În vecii vecilor, nedespărțită
De rănile Sale. Căci,
”Mărirea și Rana s-au sărutat,
Taborul și Golgota s-au îmbrățișat”.


Inscripție pe un craniu

Cu bucate de post s-au nutrit proto-părinții în eden,
Necunoscînd și nerîvnind alt soi de hrană,
Pînă ce au nesocotit porunca ce li s-a încredințat.
Cu bucate de post au petrecut tinerii în Babilon,
Mai frumoși vădindu-se decît cei ce la mesele
Împărătești se ospătau.
Cu bucate de post s-a îndestulat și mezinul din parabola,
Pînă ce a ascultat chemarea celui ce
Voia să-l despartă de Părintele său,
Ajungînd apoi să jinduiască la roșcovele porcilor,
Adică bucatele iadului. Așadar,
Înainte a te grăbi să schimbi
Hrana austeră cu îmbietoarele poame,
Ia aminte, suflete al meu,
La inscripția încrustată pe fruntea celui dintîi zidit:
”Frumos era la vedere și bun întru mîncare
Rodul care m-a omorît pe mine”.


Plânsul de pe urmă

E ca și cum te-ai cufunda cu totul într-o
rugăciune, pe când
în cer și pe pământ s-ar înstăpâni o liniște
atât de mare încât
auzului singur nu i-ar mai rămâne a desluși
decât propriile-Ți
lacrimi izvodind fără încetare.

Sunt cele din urmă lacrimi din cer și de pe pământ. Sunt
lacrimi care nu pot fi răscumpărate. Cel
care plânge nu poate fi
mângâiat, fiind însuși Mângâietorul; nici
alinare nu-i poate
nimeni aduce, celui care e Alinătorul a toate.


Înțelesul nețărmurit

Fiecare înțeles, fiecare noimă este o apă curgătoare
ce își are obârșia tainică în Dumnezeu.
La ceasul atotsfârșitului, cel nevădit,
aidoma pâraielor, râurilor, fluviilor,
toate noimele, toate înțelesurile
se vor întruni, se vor contopi
în Înțelesul-Ocean numit Dumnezeu.


Zidarii

De două mii de ani, se leapădă zidarii
de piatra unghiulară, numită Christos,
de piatra neluată în seamă, cu
care Iisus însuși s-a identificat.
De acea piatră prezisă de chiar Duhul Sfânt
prin vorbele psalmistului – profet,
cu mai bine de două milenii
în urmă,
Se leapădă aceiași zidari.
Aceiași zidari se leapădă.
Și nu se căiesc.


„Și strigătele lor au biruit”

„Dar ei stăruiau, cerând cu strigăte mari să
fie răstignit; și strigătele lor au biruit”
(LUCA 23;23)

1.
Au biruit strigătele acelora care „gura și-au
pus-o împotriva Cerului”(Ps.72;9)
Au biruit strigătele celor care singuri s-au
osândit alegând bezna propriului iad
lăuntric, în locul Luminii purcese de la Tronul Ceresc.
(„Iar judecata aceasta este, că Lumina a venit în lume
și oamenii au iubit întunericul mai mult decât
Lumina, pentru că faptele lor erau rele.”(IOAN 3;19)
Au biruit strigătele acelora al căror nefast ceas
triumfal se confundă cu înstăpânirea tenebrelor
asupra lumii. („Dar acesta ceasul vostru și
stăpânirea întunericului” (LUCA 22;53)
Au biruit strigătele fără noimă și temei împotriva
Cuvântului care a zidit cerul și pământul, care a
întemeiat Firea celor văzute și a celor nevăzute.
Au biruit strigătele celor care pretindeau viață
pentru un aducător de moarte (numit
Barabas) și cereau moarte pentru Făcătorul
vieții și Dătătorul de viață veșnică.

2.
„… și strigătele lor au biruit” e versul/versetul cel mai
tragic; cel mai amar și mai întristător din câte
s-au scris vreodată. Numai recitirea, reauzirea și
reamintirea lui se învederează pricină de plâns
neostoit și necontenit până la scăpătatul veacurilor.
„…și strigătele lor au biruit”. Aceste puține vocabule
proclamă o „biruință” mai rușinoasă și mai
cumplită, mai înjositoare decît toate înfrângerile
suferite de pământeni pe câmpurile de bătaie
ori pe câmpul bătăliilor din propriul suflet.
„…și strigătele lor au biruit”. E o biruință ce i-a
furnizat lui Cioran otrava strecurată în cuvintele
(insuflate, desigur, de pârâșul neamului omenesc)
prin care decretează deicidul ca adevărata
vocație și menire a omului pe pământ.


Trei definiții pentru E. M. Cioran
1.
Cioran este un teomah, adică
un luptător împotriva lui Dumnezeu;
el este un Saul din Tars,
căruia nu i-a fost dat
să ajungă, nicicînd,
pe drumul Damascului.
2.
Cioran este acea slugă
a arhiereului,
care L-a pălmuit pe Iisus
și căreia Fiul Omului i-a răspuns:
„Dacă am vorbit rău,
mărturisește despre rău
(vădește răutatea spuselor Mele!);
iar dacă am vorbit bine,
de ce Mă bați?”
3.
S-a spus despre Cioran
că ar fi un Iov modern:
Fals! Spre deosebire de contemporanul nostru,
care și-a făcut din blasfemie o profesie,
locuitorul țării Uț („om fără prihană și curat la
suflet, care se teme de Dumnezeu”)
se abține a huli pe tot parcursul urgiei,
încercărilor și nenorocirilor ce se abat
asupra sa,
„ținându-se tare în neprihănirea lui”,
chiar și atunci cînd cei din preajmă
îl provoacă, ispitindu-l să răbufnească
(propria soție, bunăoară, care-l îndeamnă:
„Blestemă pe Dumnezeu, și mori!”).
Departe de a se învrednici de
aura de sfințenie a dreptului credincios,
pe care Dumnezeu Însuși îl laudă și răsplătește la sfârșit,
Cioran ar putea fi (păstrându-ne în ambianța
cărții invocate),
cel mult mormanul de cenușă și gunoi,
unde Iov își deretică
imensa plagă (buba rea),
ajutându-se de un ciob.



                                                                                        Dan Damaschin