Geo Galetaru - Poezii
Diana Trandafir - Poezii


                                                Poezii



PARIUL PE IARNĂ

I. LECȚIA ȘI RESTUL


O SĂRBĂTOARE FĂRĂ SEMNE

un concept desuet
un copac care știe totul

câte degete are singurătatea
câte morți într-un pahar abandonat
cu fața la perete

dimineața trec păsări
părăsim galantarele în vârful picioarelor
cineva învață să meargă
în teritorii interzise

linia abstractă
ne distrage atenția
un aer pentru zilele ce vin
capacități în cele din urmă

peste tot o zăpadă recognoscibilă
vino să vezi lucrurile
care au plecat de acasă
copii înșurubați în tăcere
o sărbătoare fără semne
fără glas

hotarul se mută
în viața noastră de ieri


CA DISTANȚELE TĂCUTE

să punem lucrurile
unul peste altul
mâna mea peste mâna celui ce pleacă
aici cresc pietre și uneori cântă
uneori un mal vine spre noi
o realitate impenetrabilă
vedem soluția și numim totul cu un singur cuvânt
durerea începe în grădinile tale înalte
acolo așteaptă sălbăticia silabei
ca un înger cu plânsul retezat
mișcarea și densitatea fără contur
și lucrurile unul peste altul
cum aducem războiul mai aproape
cum construim orașe care călătoresc în noi
ca păsările ca distanțele tăcute
mâna mea peste mâna celui ce pleacă
acesta este adevărul și oboseala de după adevăr

UN FRUCT NEMILOS

aici
cu mâinile
am aranjat mici breșe
deși erau absențe
pe direcții anticipate
și severități cât cuprinde
cu mâinile
da
cu mâinile
pe lângă corp un spectacol barbar
să ieși în lumile incipiente
să ieși
dar nu în plăceri
nu în alcătuiri suficiente
pentru umbre care cer viitorul
un fruct nemilos
și singurul


ADÂNC PÂNĂ LA RANĂ

pasul
și pașii deasupra
pasului
intimitate strictă
cu ceilalți
cu toate
cine va fi
aici
respirație-n cuvânt
alveolă a silabei
cu sunet
în afara dogmei
a liniei pure
adânc până la rană
să uiți
să aștepți
ceea ce pare
că vine
tăcând
dincolo de
tăcere

LECȚIA ȘI RESTUL

să spunem adesea
sunt aici
o apă ne acoperă
vremelnică
pură
încă un pas
în inima memoriei
un nufăr carbonizat
această epidermă
zgomotoasă
captivități ciclice
se-nchid pereții
peste omologări
succesive
lecția și restul
simplitatea fără fisură
inventăm un decor
pentru chipul
care tace

UN ALT ÎNȚELES

la sfârșit
sintagmele maculând
acest timp închis
acest lac
întors în sine
în singurătatea sa
dincolo de gest
muțenia previzibilă
a ochiului
a trupului într-o
invincibilă trecere
spre undeva
anonimat impudic
al zidului
unde încep
tentative și glorii
un gol fără urmări
cine cade
își regăsește în zori
vocea
cheia pierdută
un alt înțeles
niciunde
nicicând

ACEEAȘI VINĂ

nu îndeajuns
de tenace
improvizând
calcarul memoriei
mereu la pândă
cercuri concentrice
oroare pură
graduală
în acest mimetism
al detaliilor
și ceilalți
pe o altă dimensiune
în alt stigmat
al prezentului
și cel care vine purtând
aceeași vină
aceeași rană

UNDE SE DUCE SUNETUL

vorbim
planuri suprapuse
identități pentru alte
împotriviri
colțuri de stradă
colțuri de viață
unde se duce sunetul
unde întâlnim
nesiguranța
învățăm din mers
aritmetica umbrei
zeii au orbit oricum
mâinile desțelenesc zăpada
în dreptul ochilor
aceeași primejdie
de ceață
și somnul care
ne oprește
în loc

DE ACOLO VINE

de acolo vine
și încetinește mecanismul
plouă
nu vedem oroarea acelui cerc
care cade
pe gâtul ascultător
de acolo vine mișcă noroiul în doze mici
biciuiește cărarea
până la sânge
până la ultima literă
să se întâmple ceva
orice
un țipăt în creierul lebedei
acest declic maiestuos
tălpile îngerului de rând
de acolo vine
împarte așteptări și păsări
îndeasă perna
în lucruri care nu există
așteaptă
așteaptă
chipul fratelui său

IATĂ POVESTEA

iată povestea
iată cum ceața se supune
sub unghii un palmier decapitat
strigă
strigă
cine a luat mărul și a fugit
pe ape și dincolo de ele
un viitor ca un deget umil
uitat pe pian
în viscol
aici se termină ceva
nu mai vorbi
gura ca o pată în zori
o ceașcă de ceai
capcanele timpului
capcanele trupului
iată povestea
du-o de mână
albastră
acum

                                                                                        Geo Galetaru





                                                Poezii




SÂMBURELE DE RODIE

Convenție

poate fi vorba despre o cameră obișnuită,
despre un compartiment dintr-un tren,
despre un studio de înregistrări
sau despre orice încăpere în care ideea prezenței
ar fi înscenată în cele mai mici amănunte.
Însă prezența însăși s-ar pierde, pentru că
ideea prezenței se întoarce mereu către sine.
Dumnezeu sacrifică omul
care n-a prins niciodată contur.
Deși în această scenă sângele poate părea amorțit,
tot s-ar scurge în hăul imens format dedesubt.
Bune sunt în viață întâmplările care îți deschid ochii
și te fac să vezi ceea ce e de văzut,
dar se pare
că lucrurile stau mult mai bine
dacă ți se înfățișează cu tâlc.

Acord verbal

voci ridicate
încercau să se iscălească pe ziduri
iar lui îi sângera un obraz cu tencuiala căzută.
Se ferea cât putea de răspunsuri,
pentru că își sărbătorise toate zilele de naștere,
cât și pe cele de moarte.
Debitase atâtea adevăruri esențiale, încât
ceilalți îi puneau mereu întrebări.
În loc să răspundă,
își deschidea coșul pieptului cu un pocnet sec,
lăsând interiorul la vedere
în bătaia unei raze piezișe.
Acolo liniile se împleteau, încercând o geometrie secretă
ce imita nervurile frunzelor.
Rareori pleca în călătorie desculț.
De cele mai multe ori purta bocanci,
uneori chiar opinci
și o sperietură feroce,
de care scăpa doar atunci când bătea cu palmele ude
solul, prefăcându-l în grămăjoare de lut,
pentru că se lăsase convins mai demult,
că e singurul basorelief ce poate capăta forma inimii.

Perspectivă

vom trece strada acum,
ca să băgăm de seamă ce se întâmplă.
Florile din jardiniere se clatină
în ritmul acelor de ceasornic,
iar ceea ce vedem cu adevărat
e o marmotă călcată de tren.
Deodată copacii
(dar dintre copaci mai cu seamă platanii)
se ridică în vârful unor prăjini
ca niște cosmonauți fără navă,
aiurind pierduți în eter.
Eu mă micșorez, mă micșorez,
mă micșorez cât un purice
și dispar printre brazii rămași ca soldații la sol.
Văzând că nu vine niciun comandant dinspre est,
dau eu semnalul de-ncepere.

Autumnală

sfoara de mătase a zmeelor atârnă în gol.
M-am întrebat adesea
de ce se zbat cocorii între propriile coaste,
însă m-am temut mult mai mult de aripile lor,
pentru că cereau iertare mustului proaspăt.
Sub tăișuri,
lupii se agață unul de altul și plonjează în gol.
M-am temut de această atingere
cu pielea și țărmurile...
Și totuși, până acum
nicio oglindă nu mi-a dat atâtea povețe.

Irelevanță

deasupra mea nu e nimic,
nu e nimeni!
Toate au fost vândute
împreună cu clorofila pădurilor lângă felinarul din colț.
Parcurile orașelor au devenit gropi negre,
peisaj incolor.
O să mă instalez, așadar,
sub protecția bolții săpată în piatră.
Spada salvatoare nu-mi cade din mână,
doar aerul se consumă fără revers,
fără fundal.

Amintire

am locuit multă vreme
în păienjenișul ochiului drept.
Atunci când frunzișul se răsfira ca o pâclă,
vedeam cum se dau în leagăn
mierle cu creștetul galben și penaj translucid.
Norocul stă în amintirile tari
și în biografiile lăsate la vedere, cu lumina aprinsă.
Realitatea a trecut testul timpului,
acum modelează lutul și sufletul într-un unic mojar.
În curând vom fi gata să batem din palme
și să asistăm fericiți la minune.
Cristalul de cenușă sărută floarea
dând gustul amar.

Acolo

abia acum începe
partea mai frumoasă a vieții!
Așa îmi spuneam zâmbind spre oglinda
plină de praf, dar lustruită de timp.
(Nimeni nu s-a mai bucurat la fel ca și mine
de peisajul cu ciulini dați în pârg...)
Trupurile șiroind de cenușă,
sorii galaxiei aruncați ca semințele-n vânt,
câinele purtat cu demnitate în lesă,
toate prevestesc că vor avea loc
mai multe evenimente fără consecințe majore.
Ghemuită ca un foetus
în spatele unui paravan chinezesc,
hrănesc empatic vânzolelile lumii.

Sâmburele de rodie

își juca rolul de parcă
tocmai ar fi fost adunată din stradă,
iar în loc de plombe i-ar fi sunat decorații în gură.
Folia de aluminiu îi mărea sau micșora sânii
în funcție de perspectivă,
căci refuza să se privească prin sticla
ce i-ar fi adus aminte de lacul unde s-a îngropat o comoară.
Obișnuia să învelească mâncarea în folie, numai după ce
bucuria din farfurie se transforma în fum,
urcând perpendicular pe tavanul cojit.
Urmele de creion dermatograf
arătau cum că tocmai tranșase câteva conflicte.
Fire supusă, privea în ochii dresorului
mutând din când în când cărămida din mijloc.
Apoi împingea tăvile de aragaz ca o hoață,
iar tăvile erau arse pe dedesubt precum proiectilele de metal înnegrit.
„N-a fost așa greu!” își spunea și respira adânc, de parcă,
brusc,
ar fi încetat să mai sufere.

Scrisoare

cu ochii fixați într-un punct de la răspântia zodiilor
aștept un semn, dar nu mai sunt sigură.
Coborârea în infern nu mai doare,
de când citesc cu voce joasă
literele înghețate din cea mai recentă epistolă,
trimisă înainte de a imortaliza tu însuți înghețul...
În timp ce contabilizam frigul din cele câteva rânduri,
am realizat că ziua ce tocmai trecuse
era o zi oarecare,
în care pielea copacilor ar fi putut
să îmi acopere pleoapele.

Passo doble

păcatul era considerat prea mic
și, oricum, nu se știa până la urmă cui aparține.
Un antropolog autentic nu ar face astfel de gafe:
pașalâc, bairam, hagialâc!
Fericirea anestezică a cuplului a ajuns
pe mâna câtorva ageamii,
felceri de ocazie, lacomi, cu sufletul și mâinile reci.
Ei cred că supunerea,
ca și piruetele făcute pe coaja tare a inimii,
se prefac în emoții deîndată ce li se permit transgresări.
N-am mai intrat demult în nicio biserică...
Zilele onomastice și sărbătorile din calendar
sunt oricum prilej de sălbăticire.
Drumul până la castelul pălărierului e de negăsit
pe o ceață ca asta!

Simbioză

traversăm împreună câmpia înzăpezită,
ne cufundăm până la brâu
în lanul cu particule elementare,
ne aruncăm în vagoanele cu geamuri sparte,
în timp ce locomotiva deraiază,
dând bot în bot cu măslinul cu fructe de aur...
Sonorizăm, exultăm, ne iubim,
ne pripim,
ne citim unii altora poemele,
pe care înainte fiecare și le-a învățat pe de rost.
Ne minunăm de minunea minunilor ca de ultimul dans în ritm canibal!
Uneori plivim cu atenție de buruienile rimelor
și admirăm aripile cuvintelor
mai albe decât niște epitete ornante.
(Metaforele nu vor deveni nicicând realitate!)
Escaladând acoperișurile din cartiere,
simțim din plin libertatea,
iar porumbeii ne recunosc după vise...
Alteori găsim la intersecția drumurilor
câte o trompetă de fanfară în marș,
în care suflăm până ne dor baierele pieptului!
De la acel moment nu mai știm cine
și pentru cine se cântă.

Călătorie

mă trezeam dis de dimineață cu gândul să pornesc
cu înduioșătoarele mele falange pe post de pantofi
și cu surâsul meu șui,
spânzurat sub sprâncenele mult mai stufoase
decât o coamă de leu,
ba chiar și decât merii încărcați ce se umplu de flori...
Pe sub sprâncene vedeam una câte una
cum falangele mi se desprind și se fac
scară spre cer.
Mănâcă mere! îmi ziceau pe limba lor greierii.
Susurau îndelung, iar eu ciuleam bine urechile,
dar nu-i auzeam nicidecum.
Rămasă în urmă,
piatra care vorbește fără să știe se rostogolea,
se rostogolea încercând să se facă și ea
scară care duce spre cer.
Broasca de preerie prindea din zbor
toate zgomotele
și se umfla dintr-o dată ca să ajungă la cer.
Numai vântul cu aripile strânse
ședea furișat în umbră de înger.

Amnezie

legătura cu cerul ar fi mai puternică,
dacă obiectele ar avea un alt rând de ochi.
Îmi plac trandafirii fanați
și iubesc din ce în ce mai mult acest poem surpat,
ofilit.
Peste pielea de pe cocoașa cămilei
am întins o foaie de cort.
Urmărind noapte de noapte prin nisipul fiebinte
șerpi, șopârle și șoimi
am înlocuit vânătoarea cu celălalt vis...

Comandamentul suprem

intenția lui și privirea mea
una sunt.
Când desenăm pe geamul înghețat
cu degetul înmuiat în praful înșelător,
de fapt ștergem de pe ziduri
inscripții gotice, semne zodiacale, graffiti,
considerând că toate ar prevesti moartea artei
(sau măcar o mică parte a ei).
Am băut șampanie din cizma cazonă
și am testat rând pe rând anotimpurile
cu un fier înroșit.
Prea obosiți pentru patria recunoscătoare,
vom fi în curând îngropați în cea mai adâncă uitare.
După o tratație cu muzică jazz
și cuburi de gheață,
copiii tehnocrați își pun la căpătâi câte-o Biblie.

Strada
poate că strada aceasta plină de glasuri de oameni,
de câini și de păsări de curte
e doar o proiecție mută în cinematograful de vară...
Poate că strada e un fel de parfumerie
ce ține locul pădurilor topite cu tot cu mistreți.
Vara plouă torențial pe strada cu plopi,
însă ea rămâne la fel de fierbinte.
(Uneori seamănă cu o prăjitură de casă
tapotată din belșug cu zahăr farin.)
Se spune că marile speranțe
sunt atrase magnetic de marile orașe ale lumii.
Prin fața cazinoului
curcubeul se plimbă desculț...
Sunt pline de sori așteptările!

Diluviu

anotimpul ploios a chemat păsările
și mai aproape de ape.
Retragerea fluviului va lăsa la vedere
mormane de haine mototolite,
mâlul sufletelor
și poate o canapea desfundată.
Strig blana câinelui pe numele de alint
(nu-mi răspunde),
În sacoșa în care a plouat ca într-o groapă,
nălucirea prinde conturul unor desene cu molii.
Înciudată că zeii și-au lăsat miresmele tulburi
pe mal,
scriu poemul cu mâna fărâmicioasă,
absentă.

Meteorologie

s-ar putea
să apară oricând cineva care să ne înghită pe toți,
așa cum înghițeau aburii
locomotivele din celălalt veac.
M-am hotărât
să pornesc din acest garaj plin de fum,
înainte să descopăr în vârful bocancului
un clopot transparent, ca de ceară.
Cred că au observat mulți cum că am
umerii obrajilor sparți
și buzunarele pline cu câini...¬¬
(Se înțelege, asta nu doare la fel cum ar durea
prăbușirea unui întreg crâng
transformat în tufiș,
doar razele de soare seamănă cu un fascicol de oase!)
Când o să mă trezesc, o să vă spun dacă mâine
va fi,
sau dacă va fi mai frig decât azi.

Dincolo de limită

noaptea
e de fapt un perete în plus.
Cu un umăr mă rezemam ca să nu cad înăuntru,
iar cu celălălt sprijineam pianul cu coadă.
Sub planșeu mișunau veverițele micuțe,
veverițe de-o șchiopă,
gata oricând să se-nfigă în retină.
Tavanul încrustat cu nenumărate agate
îmi strivea tâmpla, ascuțit ca o lance.
Vai, ce mai de licurici!
exclamau rudele de gradul al treilea,
dând cu ochii de peretele dinspre miazăzi
(dacă se încumetau să-mi facă vreo vizită).
De teamă că veverițele și-au pierdut ochii ageri
stropeam cu gaz peste tot.
Enigmatica orbire începe de-aici.

Captivitate

mă întorc să recuperez rostul poveștii...
Îmi amintesc cum mă ținea neclintită zile întregi
cu mâinile legate la spate,
țintuită în colțul memoriei.
Îmi înclin urechea către șoaptele
săpate adânc în pereți, ca într-o hârtie poroasă,
ce mai păstrează în colțul de sus
urmele tiparului vechi.
Îmi întorc fața către trecut,
ca spre o dimineață fără greșeală sau fără speranță.
Mi-aș dori
să nu mai găsesc drumul întoarcerii,
ci să încălzesc groapa cu vise în palmele goale.
Cărțile nu ne învață mai mult.

Fantezie

îi plăcea să intre după ploaie
în subsolurile caselor părăsite.
Credea că acolo va întâlni
guzgani grași sau șobolani cu ochi roșii,
dar găsea numai îngeri cu aripi zbârnâitoare
ca niște bondari mici și bezmetici,
care se loveau de pieptul lui iar și iar...
Imaginile se multiplicau la nesfârșit
până când deveneau strânsoare de zid igrasios,
mult mai apăsătoare decât
tresăririle ce se nasc din uitare.
Toate acestea
se pot repeta, dacă ne ridicăm
la nivelul unor întâmplări viitoare.




                                                                                        Diana Trandafir