Lucia Negioță - Poezii
Şarpele


                                                Poezii



Închide ochii și vei vedea

cămășile înaripate ale atâtor cuvinte
gata să-nvie duhul ne-nvățat
al umbrei care va rodi cândva

„nu dați arta picturii pe mâna tremurătoare
a unui poet” el e mereu somnoros
după umblet prin repetabilul frunziș
al sonetului printre surâsurile duplicitare
ale îngerilor copii

în anul 1964 Salvatore Quasimodo a șters
întreaga prefață la abumul lui Michelangelo
cu picturile din muzeele Romei dar n-a scăpat
de vedenia luminii cu gustul ei de funingine

până-n amiaza rândului ultim cu litere lipsă
(o înjurătură mai degrabă pe hârtia pătată)

a văzut a auzit poate a înțeles câte ceva

nu n-a văzut n-a auzit... Mai bine

a trăit în pace bună cu taina din cartea lui Daniel
ce încredințată se dă tinereții

tot una cu teama de moarte


Din toamnă în primăvară

ziua Sâmbetei se hrănește cuminte
din propriul ei plâns

isihie a umbrei și câtă Lumină

printre doctorii expirate
și analize de text clinchete reci
captive în cutia cu nasturii
unui veston regal nepurtat

se stinge și ultimul strigăt
A-ju-toor... Eu sunt tata

din drum să nu-l întoarcem
pe cel drag

mortul nostru comun


Iepurele de curând împușcat la gâtul fetiței

nu obsesia hranei destulă acum
nici mila ți se citește pe față
un rictus sensual împarte părul în două

cifrul e-n adormire nu știi butoanele toate

din creștet în tălpi subpământ
căldura drogul complice
vlăguie trupul ce mângâie armele

desenul stângaci al sudorii
peste sprâncenele castității rebele
o dâră de sânge dintr-o apă a morții
pe inul cămășii

prima menstră aduce cu ea macularea

te doare iar copilul necunoscut
care ar vrea să se închidă în temnița trupului
fără nume ca zeul

închizi ochii cât ocheanul îngăduie
strângerea lumii în cerc imperfectă
sfârșitul virginității – aproape

intri și tu ca toate femeile în rana cea mare

uite-o pe Molly cea prostuță

cască a ușurare se strâmbă obscen
cu palmele mult învățate își înconjoară bărbatul

se ridică pe vârfuri și spune da da…


Hello boys scurtă e viața noastră

plină de semne date și fișiere
locurile de parcare sunt ocupate

furtuna e gata, computerul se tânguie
la un impuls copil jurat
la poarta unei mănăstiri tibetane

goliciune a conștiinței nerușinată și grijulie
gust făinos al revoltei
îl scuturi de pe scufia unui aurolac
ca pe sandala Galileanului în ținutul Samariei

sub fulger stă un depozit de muniție
creierul clipește întruna
resturile și scârba zilei cui încredințezi

Hello „viața e scurtă” băieți
„s-o facem lată” cazanul
vrăjitoarei așteaptă cinicul rictus
sfiala deghizată dar și galoșii
cu șireturi de aur ca visul
undița nu și peștele pradă

Și mai ales
„pe nimeni nu lăsați
să vă nesocotească tinerețea”


Eu prenume al sfielii îndurătoare

tu prenume al mărturisirii
prins în focar
și să vrei n-ai să-l poți părăsi

ca stegarul cu armia te port
pe obraz mi-ai lăsat pistrui
uleioase litere nu alunițe mărunte

orbire a nopții le scuturase copistul
arab din tocul subțire pe-obrazul iubitei

de unde acest crâncen nisip
ce nu își dorește moliciunea
cenușii rășina incoruptibilă

sunete perechi arar ajung la clinchet

poate atunci când trupul subjugă
sufletul pe care n-ar vrea să-l piardă
iar creierul încă scaldă
ape limpezi vocea tu vocea eu

mâine am fost azi voi fi

dar tu torcătorule ce cauți
cu o carte în mână născut?

caut taverna cu stâlpii de sare
plină de rune terfeloage infolii
printre nori de hîrtie și zburătoare morminte

o femeie își scutură părul

erotica bătaie din aripi a morții


Din tulbure amnios aducere aminte

incizie în prenatală memorie
doare atât încât n-o mai simți

Cuvântul a fost la-nceput

cămașă suflet trup împreună

răstignit îngropat va-mia

înălțat pogorât în tine sălăsluiește

lichid seminal lui însuși lumină


Răsăriteano așa mă chemai

pe mine o biată Lucitoare
refugiată după scaldă
în strâmtul halat al unui adjectiv

iar tu atât de tânăr tremurând
la poarta psalmului ce mult l-am iubit
în cântările lui legănate

și cum furaseși văzul tufelor de vâsc
plămădite de preoți druizi
(boabele lucii amnare lovite de focul iubirii)

de razele milei și de privirea la cer
am căzut secerați sub nori paulini
prin ulicioarele reci din Fanar
ce pâlpâie încă în lumina lor slabă
psihi mu o sută de vieți netrăite

cerșetori și povești care așteaptă pomana
miros barbar de pește și plăcinte turcești
copii care urlă după acadele și zombi

dragostea mea înapoi de pe zebră
pericol iminent o sabie a Duhului

ay ay tricourile horror ne intră cu totul în carne

                                                                                        Lucia NEGOIŢĂ





                                                Şarpele



                                      – Fragment din romanul Omul dintre două lumi –

        Seara de Sânziene căzu devreme, poate și din cauza multelor umbre ale plopilor înalți și ale sălciilor bătrâne. Fluviul mai cobora încă spre Dăeni valuri luminoase, când o lună mare și rotundă ca un glob de cristal scăpat din pivnița vrăjitoarelor urcă dinspre fosta orezărie a Gârliciului. Vântul adia ușor, cât să mângâie obrajii rumeni ai fetelor și să mai ostoiască puțin dorurile flăcăilor. Veselia tinerilor scosese de prin găuri, scorburi și tufișuri iepuri, vulpi, hârciogi, șoareci și șopârle. Doar ochii le sticleau prin apropiere din când în când, trădându-le prezența. Un trunchi de copac trântit la pământ de o furtună cu mai mulți ani în urmă ţinea acum loc de scaune. Ca în cazul tuturor petrecerilor tinerești, nici acesteia nu-i lipsea muzica. Fetele, aproape toate, erau îmbrăcate în rochii albe, simple sau înflorate discret, și purtau părul despletit. Cu cât era mai lung părul, cu atât mai mare era vraja asupra băiatului iubit. Sandalele din curelușe subțiri, fără toc, le făceau mai atrăgătoare, mai ușor de abordat chiar și de către băieții care, de regulă, se lăsau intimidați de fetele ce se sofisticaseră pe la oraş. Aduseseră prăjituri făcute în casă, în care amestecaseră, se presupunea, și descântece pentru flăcăii doriți să le declare dragostea, iar ei aşezaseră lângă alesele bucate sticle cu vin păstrat din recolta de struguri de anul trecut.
        Dacă Luana venise la sărbătoare însoțită de Mircea, un marinar cu rădăcini în Gârliciu, Ileana aștepta apariția lui Călin. Bănuia că dunăreanul era așteptat de mai multe fete și se temea puțin, dar o încuraja gândul că, în urmă cu o săptămână, ei se întâlniseră aici în cu totul alte condiții decât cele oferite muritorilor de rând. Apoi, nu-și putea imagina o altă fată străbătând o parte din fluviu pe spatele lui Călin, cu Somnia înotând alături. Privilegiul acesta fusese numai al ei. Pentru noaptea de Sânziene se îmbrăcase într-o rochie albă, lungă până la glezne, își încinsese mijlocul cu trei mlădițe de salcie, mai mult răsucite decât împletite, împrăștiase prin pletele cârlionțate puțin praf sclipitor și își vopsise unghiile cu un lac de culoarea carminului. Era frumoasă, simțise asta atât din privirile fetelor, cât şi din cele ale băieților. Obiceiul era ca, la miezul nopții, băiatul să-i pună pe cap alesei sale o coroniță din flori sau din ramuri tinere de salcie. Unii, ca să fie siguri că nu vor întâmpina, în văzul tuturor, un refuz la momentul cu pricina, propuseseră deja coronița și fetele acceptaseră sau nu. Ilenei îi fură înfățișate două, dar nu le acceptă. Întârzierea lui Călin o neliniștea tot mai tare. Știa că era în obiceiul lui să se facă așteptat, dar credea că de data aceasta exagerase. Nu mai era mult timp până la miezul nopții. Se îndepărtă instinctiv de fetele și de băieții tot mai înfierbântați de plăcerea jocului și de cea a contactului fizic dintre ei. Își aminti vorbele lui, cum că dansează doar cu sânzienele, și un fior neplăcut îi străpunse pieptul.
        „Dacă nu vine? se întrebă. El m-a invitat, altfel n-aș fi aici. De ce n-ar veni? Doar dacă... nu se află printr-un alt colț de pădure, horind cu fecioarele sălbatice...”
        Când apăru în sfârșit, parcă de niciunde, pentru că nu-l zărise venind deși fusese cu ochii în patru, dunăreanul se strădui să zâmbească și strânse mâna multora. De asemenea, îmbrățișă câteva fete și le sărută pe obraji. Deși lăsa impresia că se bucura de toate acele infuzii de afecțiune din partea prietenilor, ochii lui căutară prin mulțime pe cineva. Când o observă pe Ileana, zâmbi ceva mai relaxat. Ocoli grupul și se îndreptă țintă către ea. Fără un cuvânt de salut, deși ea murmurase două vorbe, o îmbrățișă strâns. Fata înflori și visă în această îmbrățișare. N-ar fi crezut niciodată că brațele unui bărbat ar fi putut să-i dăruiască atâta bucurie. Se derula un concert de viori în ființa ei. Pielea vibra ducând cântecul în interior, tâmplele deveniseră un fel de aripi de-o parte și de alta a frunții dintr-o dată grele de o lumină prea mare pentru cât fusese obișnuită să ducă. Sunetele cele mai dulci porneau dintr-un adânc nebănuit al pieptului, se răspândeau apoi prin tot corpul și îi legănau ființa printre stele nemaivăzute, făcând-o să uite totul și să se bucure de intensitatea acelui moment. Își spuse, apoi, că trăise veșnicia unei clipe și se miră că îi venise o asemenea idee, pe care o înțelegea pe deplin doar cu inima. Îl văzu pe Călin îngrijorat și îl auzi:
        – Aruncă-mi mărul ăla! O să-l mănânc chiar dacă l-ai strâns așa de tare încât n-a prea mai rămas nimic de el.
        Când fu gata, Mircea și Luana o împinseră pe Ileana către foc, de unde trebuia să arunce mărul. Alți câțiva se așezară în fața lui Călin, cu zâmbetul până la urechi și hotărâți să-i îngreuneze misiunea. Fata aruncă mărul intenționat mai departe, pentru a încurca planurile tuturor. Totuși, ca și când ar fi avut arcuri sub tălpi și aripi pe umeri, Călin țâșni de la locul său, se înălță pășind prin aer către dreapta și un braț îi crescu, parcă, mai lung decât celălalt. Prinse mărul împotriva tuturor previziunilor celor de față și fu răsplătit cu aplauzele unora și cu suspinele altora. Fără să zâmbească, cu chipul încremenit într-o expresie a unei singure dorințe, cu privirile scânteindu-i la fel ca părul ei în care coborâseră toți aștrii nopții, se îndreptă spre foc. După ce sărută coronița în zecile de „o”-uri admirative ale fetelor, o ridică deasupra capului fetei, întârzie o clipă lungă, timp în care se priviră în adâncul ochilor, acolo unde se întâlneau visurile lor, apoi o încoronă. Cei mai mulți sărutau, cu această ocazie, fata care le primea coronița, dar Călin, deși simțea că i-ar fi fost permis s-o facă, amână această bucurie pentru un moment fără spectatori. N-ar fi vrut să piardă nimic din înfiorarea ei, nimic din ceea ce putea să le ofere prima întâlnire a buzelor. Pentru a nu-i dezamăgi pe cei care începuseră deja să se răzvrătească, sărută fruntea și mâna fetei, apoi mușcă din măr. În timp ce ei doi se retrăgeau ținându-se de mână, cineva simți nevoia să întărească focul aruncând un butuc mare în flăcări. Muzica reporni și, odată cu ea, dansul și veselia celor prezenți.
        – Te îngrijorează ceva? îl întrebă Ileana, observându-l cu atenţie. Ce duci pe umeri și nu spui nimănui?
        El o duse de mână spre exteriorul grupului și se opri lângă o salcie. Strângându-i și mai mult mâna, privi în toate părțile, ca și când ar fi bănuit apropierea vreunei primejdii. Ea încercă să-l destindă:
        – Trebuie să sosească sânzienele? Cele adevărate, sălbaticele...?
        El părea că se concentrează să audă sunete imposibil de perceput de urechea omenească. Stătea cu fața în sus, încremenit, ca un cerb ce adulmeca mireasma de moarte a vânătorului.
        – Mă înspăimânți, Călin, fu sinceră fata.
        O privi ciudat, intens, cu o mare dragoste, ca și când ar fi eliberat toți caii inimii, ținuți până atunci legați pe pajiștile întunecoase ale tăcerii. Ei nu-i scăpă niciun detaliu din toate acestea. Întâmpină uimită privirea lui, fericită și înfricoșată. Ar fi vrut să rămână mai mult timp înlănțuită în inefabilul acelei clipe, dar răcnetul lui Călin căzu intempestiv, acoperind muzica și făcând să se cutremure pădurea:
        – Adunați-vă repede lângă foc! Suntem în pericol!
        Fără să dea drumul mâinii fetei, se repezi și opri muzica, apoi răcni din nou la cei ce se împrăștiaseră prin pădure. Câteva perechi apărură din întuneric, încercând uimite să afle motivul pentru care fuseseră deranjate.
        – Apropiați-vă cât mai mult de foc! îi îndemnă el, sigur de acum de iminența primejdiei
        Dintr-o dată se auziră, nu prea departe, parcă venind dinspre fluviu, sâsâieli aprige și pufăituri care făceau să tresalte coroanele arborilor.
        – Ce mai e și asta? întrebă un tânăr înalt și robust, care de regulă avea curaj să se bată cu oricine și să țină piept tuturor urgiilor ivite în cale.
        – Să nu vă speriați! îi îndemnă a doua oară Călin. Șarpele nu trebuie să vadă că vă temeți de el.
        – Ce fel de șarpe? întrebară mai mulți.
        Apropiindu-se, sâsâielile șarpelui culcau crengile la pământ și făceau să se lovească strașnic, una de alta, frunzele plopilor. Pădurea se zbuciuma năprasnic, alungându-și păsările și împingând animalele către găurile din adâncul pământului.
        – Balaurul dobrogean, explică, cu privirile ațintite în direcția fluviului, Călin.
        – Râzi de noi? întrebă cineva. Nu e decât o furtună. Ar trebui să fugim spre Dunăre, să nu cumva să cadă vreun plop peste noi!
        – Nu! îi opri cu vocea fermă Călin. Stați cu toții aproape de foc! Și balaurii se tem de flăcări. Mai ales ăsta, care abia a ieșit de sub pământ.
        – Șarpele dobrogean are până în doi metri, găsi cu cale să-l contrazică o ochelaristă. Scria undeva că cineva ar fi făcut poze unuia de doi metri și jumătate. Cum naiba să provoace ăsta o furtună?
        – Care furtună? rosti, cu jumătate de gură, tânărul de lângă ea.
        Într-adevăr, nu se mai auzeau nici sâsâieli, nici pufăituri, nici pocnetul frunzelor de plop ori geamătul crengilor. Timp de câteva clipe, liniștea fu atât de apăsătoare și încordarea atât de intensă, încât se așteptau să plesnească un trunchi de copac și așchiile lui să plonjeze în toate părțile ca niște schije. Cum liniștea aceea dura, unii începură să spere că avuseseră de-a face cu o alarmă falsă. Dar, chiar după ce se auziră aceste suspine de ușurare, un șarpe uriaș, cu partea superioară a corpului ridicată și îndreptată mult în față, spintecă întunericul și se ivi în puțina lumină ce ajungea acolo de la focul oamenilor. Avea o gură enormă, gâtul foarte scurt și lat, iar ochii rotunzi priveau lacomi spre ființele care îi tulburaseră liniștea. Coada, abia bănuită, aflată la şase-șapte metri mai departe de cap, lovea pământul într-o parte și-n alta la intervale egale, ca și când ar fi ținut încă ritmul melodiei care îl adusese până aici. O fată începu brusc să plângă și altele îi urmară exemplul.
        – S-ar putea să nu-i mai placă muzica asta, fetelor, încetați! zise pe un ton autoritar Călin.
        Dunăreanul înțelesese că fiara, trezită şi de muzica lor, își părăsise adâncurile în care crescuse, continuu, timp de șapte ani. Bănuia că rolul principal îl avuseseră dangătele clopotelor subpământene. Reptila era acum nerăbdătoare să vadă lumea din perspectiva noilor sale dimensiuni. Căci nu orice șarpe avea șansa de a deveni balaur. În acest scop, el străbătuse cale lungă și plină de pericole pentru întâlnirea cu ceilalți șerpi. Mai ales de oameni se temuse. Câțiva îl alergaseră cu sapele, cu coasele, aruncaseră în el cu pietre și reușise cu greu să scape teafăr. Ajuns la marea încolăceală a șerpilor, pericolele depășite îl motivaseră și mai mult să stea cât mai aproape de piatra rezultată din balele întărite ale celorlalți și să prevadă înaintea tovarășilor săi că acela era momentul s-o înghită. Fiecare șarpe se aflase acolo și muncise vârtos la realizarea pietrei doar pentru a o înghiți și a deveni, astfel, cel mai puternic dintre șerpi. Însă reușise el. Cu piatra dizolvându-se lent înlăuntrul lui, fugise și se ascunsese de confrați înotând o vreme în fluviu și săpându-și apoi, cu botul, o gaură lungă și sigură prin măruntaiele insulei. Șapte ani nu-l mai văzuse lumina zilei. În tot acest timp, trupul lui devenise mai mare și mai frumos. Când ieșise sub razele lunii, își văzuse solzii aurii stropiți din belșug cu pete cafenii. Nicicând nu-i fusese dat să aibă în faţa ochilor o vietate mai frumoasă. Acum, uitându-se la toți oamenii aceia tineri, îi plăceau nespus de mult admirația lor și spaima ce îi amuțise.
        Un tânăr se depărtă tiptil de grup și porni înspre fluviu, acolo unde așteptau bărcile să-i ducă înapoi. Vigilența balaurului nu putu fi păcălită însă. Coada imensă îl ajunse din urmă și l-ar fi plesnit în plin dacă instinctul de apărare nu l-ar fi ajutat să se ferească. Fu culcat la pământ doar cu vârful cozii. În ciuda durerii cumplite, fugarul reuși să se întoarcă la grup. N-ar fi încercat să mai evadeze și a doua oară. Alți doi, o fată și un băiat, o zbughiră spre întunericul pădurii, profitând de neatenția balaurului ocupat să se distreze pe seama celui care se întâlnise cu vârful cozii lui. Marea dihanie nu se lăsă păcălită nici de data aceasta și aplică aceeași pedeapsă evadaților. Plânsetele înfundate și manifestările de spaimă se întețiră.
        Călin stătea în față, cu Ileana lipită de spatele său. Îi simțea respirația fierbinte și fruntea asudând pe pielea lui. O admira că nu scotea niciun sunet şi-i făcea plăcere că se încredea în el. De altfel, toți cei prezenți își puneau speranța în el, cunoscută fiind experiența sa în lupta cu ciudățeniile naturii. Numai că el nu se mai întâlnise niciodată cu balaurul. În toată viața lui nu omorâse vreun șarpe, nu se temea de aceste reptile și nu-l deranjau când le vedea prin apropiere. Nici balaurul nu l-ar fi deranjat dacă și-ar fi văzut de treabă. Știa despre el că nu ataca oamenii decât dacă se simțea în primejdie, mușca, dar nu era veninos, în schimb, fiind un șarpe constrictor, putea ucide cu mare ușurință. Făcu o mișcare amplă pentru a-i atrage atenția și-l privi în ochi. Reptila, cu partea anterioară a corpului ridicată ameninţător, căută să înțeleagă dacă era încordarea dinaintea atacului sau doar o încercare de intimidare din partea omului ce părea că vrea să-i apere pe ceilalți. Se concentră cu ochii lui rotunzi asupra temerarului, hotărât să-i descopere intențiile și să-i dejoace planurile. Dar omul îl nedumeri din nou pentru că îl văzu plecându-și pleoapele și ducându-și mâinile la tâmple. Mai bine de o jumătate de minut dură această neînțeleasă poziție a omului. Începu să se neliniștească. Nu cunoștea o asemenea tactică de luptă și nu știa la ce să se aștepte. Apoi omul deschise ochii și privirile lui senine îl nedumeriră și mai tare. Înțelegea că mica ființă nu se mai temea de el, dar, în mod ciudat, asta nu-i displăcu. Dimpotrivă, simțea că intră într-un soi de sinergie cu aceasta. Se pregătea să-și exprime cumva simpatia când auzi o muzică atât de dulce, încât se lăsă în voia ei.
        În fața oamenilor perplecși, șarpele începu să se unduiască privind ca hipnotizat ceața mișcătoare venită din senin într-o porțiune mică de pădure, chiar în stânga lui. Călin răsuflă ușurat. Vorbi încet, astfel că nu toți îl auziră:
        – Plecați spre Dunăre prin spatele șarpelui. Luați bărcile și îndepărtați-vă repede.
        Cuvintele lui fură transmise din gură în gură și grupul se puse în mișcare. Balaurul dansa amestecându-se lasciv cu umbrele de ceață.
        – L-ai hipnotizat? întrebă Ileana în șoaptă.
        – Nu eu, zânele... Hai, pleacă, Ileana! Pleacă! Trăiește!
        – Ce vrei să spui? se înspăimântă și mai tare frumoasa fată.
        – N-o să ne mai vedem o vreme... îndelungată. Sau, cine știe, poate niciodată. Du-te! Ceilalți au plecat deja, o să pierzi bărcile.
        – Te sacrifici pentru noi? Asta faci?
        Călin privi mai întâi către balaur, se asigură că reptila se afla încă în mrejele zânelor pe care el le chemase să-i vină în ajutor, apoi se întoarse către fată:
        – Vei vedea, vei fi fericită cu adevărat doar atunci când vei fi bună cu oamenii din jur. Să nu uiți asta. Fii bună și cu mine acum. Pleacă. Te rog.
        – Ce va fi cu tine?
        – Dacă aș ști cu certitudine, ți-aș spune. O să plec cu balaurul.
        – Unde? se miră ea îngrozită, dând drumul unui plâns ușor. De ce trebuie să pleci cu fiara asta? Cine te obligă?
        – Legile naturii, răspunse el. Mersul lucrurilor. Dumnezeu. Pleacă!
        Ileana făcu un pas, dar se răzgândi și se întoarse. Ar fi vrut să-l sărute sau și-ar fi dorit ca el să facă acest gest, dar ea nu avea suficient curaj, iar el era hotărât să facă despărțirea mai ușoară. Fata își luă, atunci, coronița de pe cap, o sărută și o întinse apoi către buzele lui. Gura fermă, bărbătească, se lipi două-trei clipe de sărutul ei stropit cu roua ochilor. Ținuse ochii închiși. Când îi deschise, o privi cu aceeași dragoste intensă pe care i-o mai dedicase o dată în această seară. Ileana izbucni într-un plâns cu hohote mici și o rupse la fugă spre fluviul salvator. Își simțea picioarele grele, iar inima, ca o roată de plumb care se învârtea înlăuntrul ei strivind-o. Lacrimile îi ardeau fața. Nu vedea aproape nimic în fața ochilor. Ceva nedefinit dinlăuntrul ei o conducea totuși către strigătele ce veneau dinspre apă şi reuși să ajungă la timp. Ultima barcă o aștepta pe ea. Mircea, rămas pe mal, o trase de mână și o ajută să urce. Fata nu mai auzea discuțiile din jur, pline de groază și de mirare. Auzea doar fluviul. Vedea razele lunii pline plângând. Dinspre insulă, mai simțea încă venind spre ea parfumul pielii lui Călin și miresmele dulci ale zânelor. Balaurul nu mai exista. Înaltă până la cer și adâncă până în străfundul inimii ei, exista doar despărțirea lor. Îi rămăseseră totuși cele două săruturi pe coroniță, dovezi incontestabile ale iubirii lor.


                                                                                        Sterian VICOL