Poeme în oglindă

Luciana Tămaş traduce în limba engleză din Radu Ulmeanu

As a bird

Your body is made for my hands,
your hips break
the laws of the universe, violates them,
so I may once again be good for something.
It is a revolution with incalculable consequences,
for you to walk the way that you do,
as if you’d carry
a few other women born inside you
and lived with fervor.
As if it weren’t enough
to contemplate you in the evenings, naked,
and you’d want my eye, as
the moon, to project you,
oblong into the sea’s colorless dream,
drying the raised intruder of my being.
From where I lie again,
now with my hands I’d make you
crackling with passions at your grave,
from whither you ascend and hold,
as a received bird, your life
to your breast.

Ca pe o pasăre

Corpul tău e făcut pentru mâinile mele,
șoldurile tale încalcă
legile universului, le violează,
pentru a fi eu din nou bun de ceva.
E o revoluție cu urmări incalculabile
să pășești în felul acesta,
de parcă mai duci
câteva femei născute în tine
și trăite cu patos.
Ca și cum n-ar fi de ajuns
să te contemplu seara, despuiată,
și-ai vrea ca ochiul meu
asemeni lunii să te proiecteze
prelungă-n visul șters al mării,
zbicind intrusul ființei mele răsărit.
De unde iarăși zac,
acum cu mâinile te-aș face
trosnind de patimi la mormântul tău,
din care ieși și-ți strângi la piept,
ca pe o pasăre primită, viața.

(Centaurii, 1968)


Singing like humans

The mass of my body is shaking,
perplexed, I seek you in agony and hang
myself from the hands of God
Nothing within me is more tender
than this solemn weeping
wrinkling my cheeks
with tons of limestone on top, heavy
like the dead words of prophets
My life is shaking up with sadness as the smoke from roses,
the words that I utter I see
notched by teeth, drooping sick leaves,
and behold, I suspect them as stones, earthworms, clouds
Oh, woe is me, bone of this world,
enslaved by the splendor of light,
state of internal sob, without mouth
Oh, woe is me, support of night, benign tumor,
warming up your tender armpits, your white thigh
as music penetrating your somnolent pores,
my magnificent mistress, with lascivious forehead
Your wounded colors seek shade
the gloomy protection of my spirit pleads it
and we cross shores of water singing like humans
with mouths sprinkled with the cankers of despair


Cântând omenește

Masa trupului meu se clatină,
te caut în agonie perplex și mă spânzur
de mâinile lui Dumnezeu
Nimic nu e mai fraged în mine
decât plânsul acesta solemn
brăzdându-mi obrajii
cu tone de calcar deasupra, apăsătoare,
ca vorbele moarte ale profeților
Viața mi se scutură mâhnită ca fumul din roze,
cuvintele ce le rostesc le văd
crestate de dinți, pleoștite frunze bolnave
și iată, le bănui ca pietrele, râmele, norii
Vai mie, osul acestei lumi,
robit de splendoarea luminii,
stare de hohot intern, fără gură
Vai mie, sprijin al nopții, tumoare benignă,
încălzindu-ți subsuorile tandre, coapsa albă,
asemeni muzicii penetrând porii tăi somnolenți,
iubita mea grandioasă, cu fruntea lascivă
Culorile tale rănite caută umbră,
protecția sumbră a duhului meu o imploră
și trecem pe maluri de ape cântând omenește
cu gura stropită de șancrele disperării

(Porțile nopții, 1971-1972)


Two faces

I have two faces – one of them laughs
and the other one cries.
My left cheek is full of wrinkles
and is reminiscent of death,
and my right cheek
is always smooth, full of tenderness.
I have two faces
sublime through one another,
living through one another.
Between them sits Eros
with his strained
and ambiguous
arch…


Două fețe

Am două fețe – una râde
și cealaltă plânge.
Obrazul meu stâng e plin de riduri
și amintește de moarte,
iar obrazul meu drept
este mereu neted, plin de tandrețe.
Am două fețe
sublime una prin cealaltă,
trăind una prin cealaltă.
Între ele stă Eros
cu arcul lui încordat
și ambiguu…

(La Babilon, 1977)


Measure

You will once be more alone than in the face of death.
Then you will be asked for everything and for twice as much more.
Your eyes with pulled lids shall you lift up against the cruel sun,
and hear that voice.
You will free one of your shoulders from the burden of mankind,
so as to welcome the weight of a heavier palm
and you’ll remain standing, will be told to sing
as if you had never sung before.
What will your mouth do then, your throat cracking with pain,
with too much strain, an overload of fullness and enlightenment,
and with your ancestors fumbling through your soul,
with their mouths full of silence.
You will be more alone than you would, if you’d no longer be,
then you will be asked for the measure of kindness,
and have the whips that flash the universe placed
into your hands.


Măsură

Vei fi odată mai singur decât în fața morții.
Atunci ți se va cere totul și încă pe atât.
Îți vei ridica ochii cu pleoapele smulse către soarele crud
și vei auzi acel glas.
Îți vei elibera un umăr de povara omenirii,
ca să primești apăsarea unei palme mai grele
și vei rămâne-n picioare, ți se va spune să cânți,
ca și cum n-ai mai fi cântat niciodată.
Ce va face gura ta, gâtlejul de durere plesnind,
de preaîncordare, de preaplin, de prealuminare
și de strămoșii bâjbâindu-ți prin suflet,
de gurile lor pline de tăcere.
Vei fi mai singur decât dacă nu ai mai fi.
Ți se va cere atunci măsura blândeții
punându-ți-se în mâini bicele ce fulgeră universul.

(La Babilon, 1977)


Form

I dread not what I see,
but the unseen,
just as I find no joy in things,
but in opinions only,
just as hope refers
to what it is not.
I fear neither life
nor death,
yet I fear him
who hides beneath them.
I’d want to die tomorrow,
or the day after, or even today,
to close the eyes of the flesh,
to open those of the spirit.
They who tell stories
of the superior organizational form of the matter
that should be the spirit forget
that matter itself
is but one form of the spirit.
I dread not what I see,
just as I find no joy in things,
yet I await the unseen
and the gladness that
follows the birth
after this death
called, inappropriately,
life.


Formă

Nu mi-e groază de ceea ce văd,
ci de nevăzute,
după cum nu mă bucură lucrurile,
ci numai părerile,
după cum speranța vizează
ceea ce nu este.
Nu mă tem nici de viață
și nici de moarte,
în schimb mă tem de acela
ce se ascunde sub ele.
Aș vrea chiar să mor mâine
sau poimâine sau azi,
să închid ochii cărnii,
să se deschidă ai spiritului.
Toți cei ce spun povești
despre forma superioară de organizare a materiei
care ar fi spiritul
uită că materia însăși
e o formă oarecare a spiritului.
Nu mi-e groază de ceea ce văd,
după cum nu mă bucură lucrurile,
dar aștept nevăzutele
și părerea de bine
care urmează nașterii
după moartea aceasta
impropriu numită
viață.

(Uneltele Apocalipsei, 1981)




The foreboding

The foreboding draws me closer to you – it’s
as if I’d love you,
as if I’d give birth to you,
as if I’d think you.
And you, more adored
than anything in the world,
you send me your words,
you send me your forebodings.
It is as if you’d demolish
the towers of a church
with all its bells
striking my ear.
Could it be the same
to play the organ with your hands
or to strike the cymbals
of fleshly desire?
Could it be the same
to lie down with a prayer on your lips,
or holding a carnal foreboding
to your chest?
Let the gods strike
me for calling you
in the midst of the liturgy
when, invoking the entire transcendent,
I feel you beside me.


Presimțirea

Presimțirea mă apropie de tine –
e ca și cum te-aș iubi,
e ca și cum te-aș naște,
e ca și cum te-aș gândi.
Iar tu, mai adorată
decât orice pe lume,
îmi trimiți cuvintele tale,
îmi trimiți presimțirile tale.
E ca și cum ai dărâma
un turn de biserică
cu toate clopotele lui
izbindu-mi urechea.
Oare-i totuna
să cânți cu mâna pe orgă
sau să izbești chimvalele
dorințelor cărnii?
Oare-i același lucru
să te culci cu un cuvânt de rugăciune pe buze,
sau strângând la piept
un presentiment carnal?
Zeii să mă lovească
fiindcă te chem
la mijlocul liturghiei,
când, invocând întreg transcendentul,
te simt lângă mine.

(Uneltele Apocalipsei, 1981)


Reincarnation

So loved and of myself was she,
that she was writing
all of my love poems herself
I’d thus become a great poet,
at my passing the trees became dizzy,
the birds were holding their breath
It is he, it is he, the all said,
not knowing that, in fact,
the words of my lover were passing,
reincarnated in me
So much did I love her,
that I’d started carrying her tragic,
metaphysical aura
of death and of fate
The windows of houses were opening up
struck by the rays of the being,
when she showed herself
alone and disencumbered of rays
She was all body and beauty,
without one single word
as if she were without clothes,
without eyes,
statues alike


Reîncarnare

Era atât de iubită și de eu însumi era,
încât îmi scria ea singură
toate poeziile de dragoste
Devenisem astfel un foarte mare poet,
la trecerea mea amețeau copacii,
păsările își opreau respirația
El este, el este, spuneau cu toții,
neavând habar că, de fapt
treceau cuvintele iubitei
reîncarnate în mine
Atât de mult o iubeam,
că începusem să-i port aura
tragică, metafizică
de moarte și destin
Ferestrele caselor se deschideau
bătute de raza ființei,
când ea se arăta singură
și despovărată de raze
Numai un trup și o frumusețe
fără de niciun cuvânt,
ca și cum ar fi fost fără haine,
și fără ochi
asemeni statuilor

(La marginea planetei, 1984-1989)


Luciana Tămaş