Gheorghe Grigurcu - Poezii
Norica ISAC - Poezii




Poezii



I

Ardealul

Cu povețe sudălmi și cu ochi albaștri
Ardealul acesta

miezul Ardealului cum miezul unei nuci sparte

o stîncă din care
un suflet de luptător din alt veac
se năpustește-afară
cum un torent

pe cerul de-amurg
răsfirat în vînt
părul blond al castelului

cojoace-nflorate cu galaxii

cît de greu respiră
nucul bine hrănit
cu șorici și varză.


Bivolii

Cum să-ți imaginezi Transilvania fără bivolii negri?

coapsele lor însolzate-n noroi uscat
terenuri în alunecare
falii vii cu care ne scrie Providența.


Peisaj

Ce porți înalte mai înalte decît acoperișul
ce-acoperișuri înalte mai înalte decît aeroplanul
ce dealuri cu aripi de sticlă cum libelule
ce Dumnezeu gras.


Semn de carte

Să spui ce să spui
să scrii ce să scrii

cînd icoanele sunt analfabete
cînd fruntea Sfîntului e-aidoma
unei tălpi crăpate de țăran.


Sărate petițiile tale și dulci

Sărate petițiile tale și dulci Transilvanie
cum suspinul atîrnat de flacăra lămpii demodate cu flori
cum arătura umflîndu-se aidoma unui pîntec de țărancă gravidă
cum ascuțișul de-oțel ce-njunghie cerul-miel
și cere iertare.


Țăranii

Suferă de prea multă vechime țăranii
devin pitorești

nasuri mari și graiuri lătărețe
suflete tărăgănate cum mersul

în cîrciumi sporește vlaga nefirească
au preț doar sufletele ciobite
cîte-un accent șchiop
cîte-un sens ciung

la magazinul mixt
un Pan surdomut

satirii beți în ițari.


O ceapă

O ceapă
ca un calendar
un calendar
ca o ceapă
numeri foile lor
lăcrimînd
lăcrimînd și ele
foile
te numără pe tine.


Daciile

Asemenea unor cărăbuși galbeni roșii bej
zumzăie daciile

taie domoalele porumbiști
invoaltele lanuri de floarea-soarelui

dau ocol golașelor dealuri largi
peticite cu resturi de vie

dar nu se-ncumetă a se-nălța
zbîrnîie sub palmele noastre.


Sîngele

Uscat e sîngele pe podea
uscat e sîngele pe lumină
uscat e sîngele pe sînge

vezi să nu se reverse.


Clujul

Clujul trufaș
Clujul Jugendstil
ca un demon
de Vrubel
în veci așezat
între tine
și tine.


Cantilenă

Pe Mureș pe Târnave pe Crișuri
o himeră ca o căruță-ncărcată cu lăicere

sudoarea cosașilor neagră
o cerneală cu care-ți transcrii oboseala

un alcool hrănitor vărsat la rădăcinile merilor

ochiul în care ca-ntr-un ceasornic
ticăie timpul activ
aurul în care zace timpul trîndav
(ochiul dracului)

un chip de bătrîn
cum un ciorchine de strugure veșted

vorbe-n doi peri sub ramuri de peri.


Paharul

Plin de cruzime paharul
sorții toarse la Buda și Beci
oh dimineața la poartă
măcar e dalbă cruzimea
măcar milostivă
cum glezna fecioarei
cînd feciorul e mort

întru slava imaginii.


Instantaneu clujean


Urechea turnului ascultînd ieremiada ruginii
o rodie-n care se strînge rochia dansatoarei
o catedrală cum un ghețar plutitor
un altar deasupra lui cum un ziar deschis.


Bătrînul

Totul absolut totul mă uzurpă
pare-a spune bătrînul cu pipa stinsă-n gură așezat la poartă
aidoma unui suveran detronat
o firească pauză între ființă și neființă
și degetele-i groase bat ușor în tabachera de-argint înnegrit
tactul unei muzici dispărute-n trestii
și bărbia-i acoperită cu țepi albi începe să tremure
cum apa unei bălți de odinioară opintindu-se
să-și înghită propria imagine

în fața lui cîțiva tineri gălăgioși joacă table
dar cu coada ochiului observă iute împrejurimile gloriei lor
piepturile lor puternice bombate leneșe
acoperite cu zemoase pășuni incredibil de verzi.


Sătească

Fornăie zăpada cum un armăsar

aidoma unui trunchi de stejar arzînd
Sfîntul ne redă
căldura ce-am pierdut-o

cîntecul umple odaia joasă
mirosul de pănură-ncinsă umple cîntecul

țîfna fulgeră-n rachiu cum o danie

Sfîntul ne privește dintr-o icoană pe sticlă

cerul icoanei e luat cu împrumut
de la vecini.


Pictură orădeană

În amintirea pictorului Coriolan Hora

Pretutindeni dreptunghiuri mici și deseori strîmbe (cum degetele
de la picioare deformate de-o încălțăminte prea strîmtă). Loturi
cenușii-verzui cum soboli vegetali ori cenușii-roșietice cum
privirile lacome care ard pe fundul apei stătute în zori. Poiene
galbene stropite de-un vînăt melancolic și scîncitor cum gușa de
gușter. Sau maronii povîrnișuri (uniforme împărătești tocite și
strînse la gît) în care se-nveșmîntă braconierii albastrului. Pestrițele
veste ale ponoarelor suple, ale bondoacelor vîlcele de la sfîrșitul
veacului XIX. Sîni vienezi de nisip dezgoliți fără vreme. Cîte visuri
nu ies din străfundul pămîntului, aidoma șerpilor,
să se privească-n tăcere, abia luînd în seamă Creația!


S-ar zice că e

S-ar zice că e o lume de rezervă
un univers peltic care-așteaptă și tremură
învelit în flanel
de teamă că nu-i va veni niciodată rîndul
cum un cățel care scîncește
solidar cu măruntaiele Domnului.


II


Cluj (1)


Ce să mai cauți după treizeci de ani
enorme porții de-nghețată îmbiindu-te cum coame de munți

ce să mai cauți după treizeci de ani
focul sacru din al teilor piept bombat

ce să mai cauți după treizeci de ani
licărul paharelor de cristal pline cu apa lacului

ce să mai cauți după treizeci de ani
o pereche de-ndrăgostiți imobili prin care se plimbă dealurile

ce să mai cauți după treizeci de ani
un tînăr muncitor purtînd pe grumaz o stradă

ce să mai cauți după treizeci de ani
un buchet de flori purpurii în care se zbate cum o viespe Soarele

ce să mai cauți după treizeci de ani
o catedrală-n care cîntă lividul cer din anul o mie opt sute și

ce să mai cauți după treizeci de ani
o vrabie care ciugulește inima de zahăr a unui angelus de piatră

ce să mai cauți după treizeci de ani
o femeie intrînd într-un restaurant cu coc verde cum iarba
cu pelerina foșnind cum o carte.


Cluj (2)


„Mai divin e cel ce iubește decît cel ce e iubit” scris-a Platon
și-ajunge ca unul din noi să-ntoarcă puțin capul
pentru ca priveliștea alta să fie pentru toată lumea
și atitudinea contemplativă să-și schimbe unghiul
palpitul creioanele
cu alt fel de cerneluri să lucreze
să ne umple de străduințe precoce-tîrzii
cum stampe transilvan-japoneze.
Cluj (3)

Înverșunate dispute virulente
deosebitoare
scamatorești madrigaluri
un papagal oferit cum o floare

împietrite sub ceruri de-acum
amintiri studențești
cum perspective de străzi crem
cu mereu oblonite ferești.


Cluj (4)


În acest local se rostesc doar lucruri simple
despre țigări și băutură despre autobuze și ploaie

cum o iubire adevărată trupească
legendă fără cheie

oamenii își strîng mîna își lasă privirile-n jos și pleacă
ori rămîn cu o clipă mai mult

cu hotărîrea pielii lor cu ridurile bluzei
cu retorica petei mici neobservate de nimeni care-n perete
resemnată va rămîne s-aștepte
sfîrșitul Lumii.


Cluj (5)


Sărbători tihnite aur pulverizat
în părul studentelor

în servietele lor îndesate negre
zile de lucru.


Cluj (6)

Pe-aici exemplara prăbușire
pe-acest gang pe-aceste scări pe-această ușă vă rog

rugina scîrțîie ca o teamă ce nu sîngerează
o teamă voioasă transparentă

și casa anul lustra aprinsă
îți iau ochii cu gentilețe te duc în basm

înconjurați suntem de comentarii
docte constrîngătoare înscrise
într-un gros volum de carne lascivă

musculoase pagini ce fără îndoială îi iubesc pe Zei
le-oglindesc sapiențiala suflare pașii rodnici

cuvinte care-au coborît din copacii Bibliotecii
asemenea maimuțelor imitîndu-i

pe-aici pe-această ușă pe-acest tărîm vă rog
misterios limbut
criptic și răspîndit de-acum
în toate bibliografiile.


Cluj (7)

Înaltul cer de ianuarie

cuminte insinuant
plin de-o îmbulzeală de miei

cuminte alintat
un parter de crini involți

cuminte nesuferit
un teatru de păpuși

mofluze gata a se certa
a se bate-n bețe în culori

guignol îngeresc

mai are bunăvoința de-a continua?
Cluj (8)

Parcul o uriașă
caracatiță
cu verzi tentacule
devenind
și mai verzi
la infinit.


Cluj (9)

Cap sur neverosimil de huhurez
dedesubt un zîmbet suav

lumînările ochilor
drepte acide arzînd prin ochelari

și ceva pierdut ceva neexprimat
ca o scrisoare trimisă cu trei decenii în urmă
și care încă n-a sosit la destinație

în întreaga-i făptură cincancenară
și mai ales în adolescentina rigiditate
a mîinilor prea lungi

intimidate încă de parc-ar ține minte
(doar ele) o existență veche

precum un strop de sevă pulsînd
prin țesutul lor lemnos neajutorat
conducîndu-le la o foarte nesigură țintă

prin ceața fină aproape inobservabilă
a acestei zile mustind de sănătate.


Cluj (10)

Arunci pe fereastră florile veștede
arunci și apa ce le-a hrănit în vază
apa ofilită la rîndu-i cum o floare.


Cluj (11)

Ay prieteni de-atunci prieteni de dincolo
din transcendența umilă a vîrstei

ay sub noaptea profundă sub Ursa Mare
mătăsoasă cum lenjeria de fată.


Cluj (12)

Cum vîntul curgea într-o ramă cum i se-adăuga
un nor grena și-un cer verde
și-un soare cenușiu

cum prin fața Universității treceau perechi încrustînd
inițiale în lună ca-n bănci de parc

cum Poșta stropea sute de metri de stradă chezaro-crăiască
doar cu reflexul ferestrelor sale-n amurg – o arteziană –

cum în localuri se vindeau băuturi colorate atît
încît pictorii își înmuiau în ele pensulele.


Cluj (13)

Pe străzile fin forfotitoare
în mugurii cum ochi de oțel
în miresmele trecînd din cer în apa Someșului
în vitrinele vital roșietice cum măruntaie de pește

Blaga cel ce nicicînd nu apune
cum Soarele-n Imperiul spaniol.


Cluj (14)

Cascade se-ncrețesc cad
de ploaie peste pereții străzii Gutenberg

o apă de sus una de jos
se-mpreună-n complice sclipiri de mică

pentru a-nchega portalul clădirii orientale
palid nesigur cum mîini bătrîne.


Cluj (15)

Ți se resoarbe amintirea-n epidermă
cum o vînătaie.


Cluj (16)

Și din nou scrisorile spre nicăieri

un lănțișor de-argint atîrnînd din inima ta

ronțăi alune și scrii de zor cum timpul e imobil

în timp ce luna acestei dimineți s-a prefăcut în cenușă
iar cenușa s-a prefăcut înapoi în lună

deasupra unei antedeluviene păduri
(din cofetărie i se vede-un colț)

scrii și-nghiți virgule cum lacrimi
scrii și-ți lași iluziile
să-ți încîlcească sintaxa cum vîntul iarba

scrii și triumfi nimic despre nimic.


Cluj (17)

Albicioasă amiază în parc

copii jucîndu-se cu cercul increatului

cuviincioase tăceri îndrăgostite două cîte două

un corb sătul cum un lăutar în frac
înălțîndu-se de pe stîrvul Textului.


Cluj (18)

Noapte de noapte
văzduhul de mai
umple oglinzile
cum plămîni
prin telescop urmăresc
ascensiunea astrului nou
A.E.B.


Cluj (19)

Seri care-și strîng ochii și-această beție livrescă
o greutate-a minții ce nu te mai vrea
ieși pe străzile cum vene pulsînd

aci e semnificația nedecisă viața

teama că pe măsura grijilor a norilor de peste cupole
sărim în talazuri de-azur înserat
unde sirenele bîntuie.


Cluj (20)

O și vîntul acesta-n amurgul secession
spasm cenușiu și roșu

vîntul acesta cum o naștere fără dureri.


Cluj (21)


Precum o pasăre cînta Soarele multicolor
al toamnei clujene

precum o pasăre se pierdea după dealuri
și se-ntorcea

precum o pasăre azvîrlindu-ne nonșalant
cîte-o pană pe umăr

precum o pasăre în răstimpuri

făcînd cîte-un ou-clopotniță.


Cluj (22)

Nimic nu se mai vede nimic
nu se mai ascultă pe sine
bucuria se bucură și se pierde
mîhnirea se mîhnește și rămîne.


Cluj (23)

Am părăsit Edenul fără a ști ce se-ntîmplă

deposedat treptat pînă și de-acele subțiri piei ale aderenței
cum aburi ce ies dimineața din lac
ori din copaci driade la amiază

de-acea nespus de blîndă jupuire-a zilei
pe care doar încercînd a o numi
cădem în impostură

am plecat ca un somnambul zicîndu-mi că mai am
timp destul spre-a mă jertfi cum se cuvine.


Gheorghe Grigurcu









femeia cu mantia violet

femeia cu mantia violet sfâșiată
cu părul mâncat de molii
nu își recunoștea chipul

pumnalul înfipt de un bărbat
în oglinda anilor
îi arăta bucăți de fețe deformate
niciuna nu era a ei

în mantia ascunsă ochilor străini
se mai recunoștea pe alocuri
din amintiri fragmentate

copilul și-l îmbăiase până la secarea fântânilor
și mantie strălucitoare i-a țesut cu firul de in din zestrea-i de floare albastră
niciodată mireasă
tânără femeie ursită văduvă
ce-și cârpea mantaua sfâșiată
pentru o zi
încă o zi, doar o zi să mai poată trece copilul prin scăldătoare
să-l așeze dincolo de orice cumpănă viitoare
pe o potecă curată
să-i vadă pașii cum calcă
siguri și drepți

iar în ziua când niciun petec nu se va mai potrivi
să se privească-n oglinda cerului să nu se recunoască și să nu găsească motiv să-i mai pese

în doi

aici se consumă o dramă:
între plânsetul ei și somnul lui
pe fotoliul uzat, trece aburul respirațiilor slabe
gâtuite de toamne

se întind pânze între două morminte
pietre încă vii, măcinate,
ce se visează ascultând discurile vechi ale tinereții lor
unul cu pleoape închise
celălalt chemând cu lacrimi neostoite

între cei doi - o masă și eu:
rolando, hai să mănânci,
alfonsina te-așteaptă!

îi scârțâie pleoapa ca ușa unui cuvânt
și mă privește din nouăzeci și două de primăveri: în tine văd viața!

la masă s-au așternut două umbre
mănâncă și plâng în farfurie
acul s-a oprit pe vinil repetând vocea Ivei Zanicchi: “grazie, amore mio”

Regina Coeli
„Tu eşti Steaua Mării,
călăuzitoare,
eşti şi aurora
veşnicului Soare!”

stăteam pe un colț de lună
luna se-nchina tălpilor ei
şi-alunecam cu genunchii pe seceră până la mantia-i împărătească

i-am atins tivul cu graiul unei lacrime rotunde, albastre
în limpezimea căreia se oglindeau alte douăsprezece stele prinse-n coroana ei

luna creştea

strângeam nisipul în pumni
marea se prăbuşea în reflux:

aproape rotundă
aproape albastră


Norica ISAC