Traian Ştef - Poezii
Aura Christi - Poeme abandonate în cuvinte


                                                Poezii



Cină de taină

Vai tristă cină într-un tablou
În care n-a mai trimis Rembrandt
O umbră o epifanie doar câţiva bărbaţi care au
Insomnii şi citesc dintr-o carte în manuscris
Pe care dacă o citeşti până la capăt urmărind
Cu degetul înmuiat în salivă fiecare cuvânt
Ajungi nemuritor
Pentru că niciodată nu vei da peste ultimul cuvânt

Aşa că mă gândesc să plec mă aşteaptă
Prietenul meu din copilărie la cârciuma din colţ
Să-mi povestească despre aventurile lui cu femei
Uşoare în gări în ateliere de tâmplărie în depozite
De mucava
În timp ce la televizorul de serviciu se vorbeşte
Numai despre oameni nenorociţi

La mesele din jur sunt pescari martori plătiţi
Meseriaşi care nu se grăbesc
Şi de ce s-ar grăbi dacă tot nu-i iubeşte nimeni
Mai mult
Numai eu mă grăbesc poate dau peste o zi frumoasă
Cu perdelele trase să-mi intre prin pori
Parfumuri nechibzuite rugătoare ca iedera
Peste palatele Imperiului


Lumea cea dragă

Când să-ţi fie mai dragă lumea
Poate după ce ai murit vei afla
Când sufletul devine înger
Şi fericirea îngerilor nu are pleoape
Nici clătinare şi dihania inimii
Nu mai e o păpuşă de cârpe
Şi nu mai răzuieşti clipele
De pe ciolanul timpului
Şi nu mai vin funcţionarii
Să vadă cât îţi lungeşti oboseala

Poate dacă ai putea sta singur
Pe un deal sub care să fie porţile

Poate sunt mai simple toate lucrurile
În largul lor şi de fapt ţi-e dragă lumea
Şi-ţi place cafeaua tare scurtă fără lapte
Şi vorbele
Care nu vin să ceară socoteală


Glorie

Intestinele mele sunt labirintul
În care nu îndrăznesc să intru
Laudă lor
Mistuitoarele

Inima mea e orhideea
Care se deschide
Care se închide
Printre coastele unul deal
Cu pământul bun pentru oale şi ulcele

Prin oasele mele nu se poate
Fluiera

Prin vinele mele se roteşte sângele
Unui corp din care doar câteva măsele
Lipsesc
Şi nu-l poate opri decât Dumnezeu
Sper
Laudă lui


Mi se pare că nu pot începe

Mi se pare că nu pot începe
Anul cu letargia aceasta a sălbăticiunii
Închisă între oasele pieptului
Lăsaţi-mă să privesc
Cum creşte prin mirişti firul zvelt
De secară grăbită să nască din nou
Lujerul de gutui înflorit
De teama de a nu se încheia anotimpurile
Măceşele neculese printre arbuştii
Cu spinii aurii
Vârful de munte golaş
Cerul cu prea multe stele
Cum tac

Ferăstrăul cu care a fost despicată fiinţa rotundă
A devenit instrumentul muzical
Preferat al lui Eros

Lăsaţi-mă să privesc puţin în gol
Lăsaţi-mă
Să ascult arcuşul îndemnat cu sacâz
Să pipăi corpul viorii cu gâtul lung
Nu ştiu să cânt nu ştiu să cânt
Nu pot să strig nu pot să strig
Înfricoşătorul se apropie
În alt chip
Cu ferăstrăul tăindu-mi răsuflarea
Mugetul lui regesc scoală din morţi
Tot neamul
Pomenit de preotul satului
Cu numele rare mai ales de femei
Nume ca un genunchi dezvelit
Duminica

Lăsaţi-mă să strivesc între dinţi
O sămânţă de cânepă
În amintirea poetului născut în ianuarie
După ce sfinţii se odihnesc
Lăsaţi-mă să privesc
Şi să nu vă spun
Ce visez ce simt în creştet
Viaţa asta e o combinaţie trăznet


Cântec

Oamenii din ţara mea
Între două alegeri îşi fac timp
Mergând pe ruta deal-vale
Pentru o doină de jale

Oamenii din ţara mea
Stimaţii concetăţeni ai preşedintelui
Îşi aduc cu mândrie aminte
Şi spun povestea cu Sfântul Petru
Şi darurile
Şi s-a gândit atunci bunul Dunezeu
La viitorul nostru bineînţeles
De popor ales

Aşa oamenii din ţara mea
Sunt nemulţumiţi de conducătorii lor
Aleşi
Dar sunt foarte mulţumiţi de ei înşişi
Conducătorii sunt la fel
Mulţumiţi
De ei înşişi
Iar lucrurile merg mai departe
Ca la carte

Aşa trece iarnă după iarnă
Şi zăpezile nu mai troienesc
Munţii se lasă peste sărmanele case
Apele subterane urcă
Şi inundă lumea
Fumul are mai mare putere decât focul
Şi crapă acoperişul lumii cel roşietic
Bătutu-ne-a norocul

Oamenii umblă goniţi
De un bici nevăzut biciuiţi
Mai mulţi pe străzi decât acasă
Într-o democraţie inimoasă
Gata pentru un război
Dar nu la noi
Noi la plăcinte la baclavale
Să ne batem pe căi verbale
Pentru apărarea limbii române
De hoardele păgâne

Eu sunt bine
Şi nu sunt trist
De aceea m-am făcut artist
Să văd calmul şi frumuseţea
Să mă uit la lună şi stele
Când cuţitul intră până-n plăsele
Să laud viaţa asta
S-o cânt
Şi dacă e pâinea amară
Să aştept până la primăvară
Când apa se face vin
Şi ceaţa lumină aurie
Şi Isus Cristos iar învie


Trec pragul

Tu fecioară care nu m-ai născut
Îmi lipesc buzele de fruntea ta
Tu nu eşti mama mea
Nu eşti sora mea
Nu m-ai născut
N-am supt la sânul tău
Dar sunt fiul tău

Trec pragul în camera asta
Toate erau ca o zestre neîncepută
Acum e o masă cu multe scaune
În mijlocul camerei
Şi mulţi oameni
Trec printre ei
Şi sărut fruntea ta rece
Mirat de gestul meu
O sărut mai apăsat
Decât sărut crucea
Pe care mi-o întinde preotul

Am început să uit cuvintele
Tu mi le-ai dat şi eu le uit
Unul câte unul
Nu mai au loc
Între buzele mele şi fruntea ta


Poemul-bibliotecă

Vorbeam cu Ion cum să scriu un poem
Nu despre nici cu
Pur şi simplu
Ridicând din mintea mea o bibliotecă
Din oameni şi cuvinte
Cu oameni pe rafturi în loc de cărţi
Oameni sănătoşi oameni bolnavi
Oameni tineri oameni bătrâni
Oameni vii oameni morţi
Fiecare în buzunarul stâng de la pantaloni
Cu o foicică pătrată care să-l trimită
Încolo şi-ncoace
După cum merg împrumuturile cererile oferta
După orar gong pauză şi repaos
Oricum
Să-i îndrume paşii
Să nu se piardă printre ridurile oraşului
Printre visurile de mărire ale fetei
De la plăcintărie şi braţele încleiate
De masă ale micului birocrat

Ca o pelungire diafană a gândului meu
Să umble cuvintele prin odăi la etaje
Mai tari decât gramatica să fie zidurile
În vocalele burtoase să-şi facă vrăbiile
Cuiburi să depună ouă să scoată pui
Pe horn să nu mai iasă
Fum şi miros de hârtie arsă
Numai cer albastru

Am ajuns noi repede la o concluzie
Discutând despre poemul uriaş
Concluzia e simplă zice nu poţi
Recunoaşte
Nu eşti destul de orb


                                                                                        Traian ŞTEF





                                Poeme abandonate în cuvinte



        culcat pe spate, în iarbă, aşteptînd şoaptele vîntului, jocul razelor de lumină.
        norii se alergau unul pe altul, într-o perindare fără sfîrşit. pădurea curgea
        printre genele uşor întredeschise. totul părea un joc în care regulile nu s-au
        dat încă. pămîntul era numai al meu. cu un simplu surîs puteam anexa şi cerul.
       
        întins pe pămînt, cu cerul prăbuşit peste mine, am aşteptat îndelung şoaptele
        unor frunze, ghionturile prieteneşti ale ierbii. dar totul era doar o uitare de
        sine. pămîntul e ultima tăcere în care mai scurmă visele. pînă dau iarăşi şi iarăşi
        de nimic. sfîrşesc din nou cu începutul. termină tot ceea ce nu au început. uită
        cerul în care toate se surpă.
       
        mîna s-a săturat să mai fie salahor la himere. şi-a luat cîmpii, şi-a făcut
        cruce cu propria-i umbră. mîna care aşteaptă în pustiul privirii. mîna
        somnambulă care creşte printre alte cuvinte. mîna care îmi scrie de dincolo,
        cu mîinile altor degete obosite. acolo unde două priviri se întîlnesc.
        acolo unde aşteaptă o mînă întinsă către cel care am fost...
       
        umblă încet pe străzile norilor stacojii. învaţă să aştepţi mai ales acolo de
        unde nu vine nimeni. priveşte senin în cel care ai fost. îngînă toate absenţele
        care o să te ademenească cu încă o seducătoare prezenţă. aşteaptă ziua care
        o să te ascundă într-o altă copilărie. aşteaptă pe cineva să te întoarcă iarăşi
        în cel care nu e de găsit. încearcă aşteptarea, care te va uita încet pe de rost.
        încearcă să priveşti totul prin ochiul plictisit al lui dumnezeu…
       
        cineva păşea cu urmele noastre pe ziduri, prin adîncul acela scorojit.
        abia dacă mai puteam ţine respiraţia în frîu. abia dacă mai puteam invoca
        vreun diluviu, devoratoarele melancolii. abia mai puteam planta un suspin
        în amurg. acolo unde toate se varsă în sîngele nostru pustiu.
       
        cad toamne în priviri tot mai veştejite, frunze bat tîrziu în timpanele
        pămîntului, vîntul îşi trimite ultimii mesageri. cîţiva paşi măsoară înserarea,
        umbrele care ne trec de mînă printre mormintele proaspăt crescute.
        noaptea care ne caută în clipele părăsite. clipele care ne caută în nopţile pustii.
        toate acele mîini care flutură în alte respiraţii. cad toamne peste ochii
        închişi cu degete de brumă. peste oasele din care nu s-a scurs tot somnul.
       
        dansul mîinilor obosite, pe claviatura nopţii, cu acel foşnet care trece norii
        în alte suspine. cu acel vuiet al absenţei care scurmă în priviri goale, cu siluete
        trecute dintr-o tăcere nerostită în alta. cu tot ce adîncul ţine între degetele de
        magmă, cu golul îmbătrînit al clepsidrelor adormite. dansul mîinilor cu
        degetele despletite în raze de întuneric. jocul umbrelor în nisipul nopţilor
        ce palpită stingher într-o inimă. freamătul sîngelui în aşteptarea care
        îl ţine treaz pînă la ziuă. dansul mîinilor printre mormintele crescute
        sub pleoape, urmele unor şoapte ce ajung pînă în rana cuvîntului.
       
        cu mîini tot mai străine, cuvintele mă scriu pe pereţii unei singurătăţi scorojite.
        mă caută prin ungherele unui trecut care nu mă mai ţine minte. printre acele
        rînduri în care viaţa îşi îmbracă pe ascuns linţoliul morţii, printre tăcerile
        care mă cuprind în braţe stinghere. printre recviemurile care îşi cheamă
        nopţile în mijlocul zilei, umbrele învăluite în două rînduri de întuneric.
        cu mîini tot mai obosite, cuvintele fac semne pe nisipul uitării,
        aşteaptă în zadar alte faceri şi apocalipse.
       
        cearcăne şi riduri întinse de-a lungul şi de-a latul. cu răsărituri în care nu mai
        apune nimic. cu maluri care se nasc din valurile îmbătrînite. cu amintiri
        îngropate adînc în nisipul uitării. cu suspine în care vînturile vin şi pleacă
        fără nici o adresă. cu chemări care bat într-o cochilie de raze învechite.
        indefinitul care ne strînge la piept. vuietul în care ne naştem din aduceri aminte.
       
        viaţa exilată în cuvinte, împinsă în pustietatea primului suspin. golul care sună
        monoton în tîmplă, cu a lui forme disperate de seducţie. tăcerea polifonică
        a singurătăţii, cu care ne acoperim pe chip. existenţa ca mărturie a
        i-nexistenţei. dincoace şi dincolo tot umbrele stinghere,
        ca un citat aproximativ al descompunerii...
       
        privesc îndelung pe geam. privirea se scurge ca o lavă subţire peste lucruri.
        ochiul lacom insistă, caută noi amănunte. cenuşa privirii a întunecat geamul.
        îmi şterg ochii, sticla ferestrei se luminează brusc. aş închide ochii dar mi-e
        frică să nu distrug copacii din grădină. să nu rănesc cele cîteva păsări
        crescute pe crengi. aş închide ochii, dar nu mai pot de crengile rămase în ei.
        aş întinde mîna, dar peste tot dau de zidul impenetrant al acestei zile.
        aştept cu oarecare pasivitate invazia întunericului, mantia lui moleşitoare.
        aştept alte şi alte aşteptări…
       
        nu ne-am mai vorbit de vreo două vieţi neîncheiate. stăm retraşi în somnul
        acesta care ne tot îndepărtează. ne facem semne care nu ne mai ajung
        din urmă, ne dăm saluturi matinale care nu ne mai găsesc. scriem direct
        pe umbre purtate, care cad ca toamnele în respiraţiile obosite. nopţile ne
        întind iarăşi pe catafalc. ne aprind o lumină în priviri, ne pregătesc mîinile
        de paradă. toate sînt pregătite pentru marea întoarcere, pentru tot ce nu a
        fost povestit. şi cînd te gîndeşti că nu ne-am mai vorbit de două vieţi şi de
        două morţi neîntrerupte. şi cînd te gîndeşti că în tot acest timp am tăcut în delir…

                                                                                        Ioan F. POP