Diana Trandafir - Poeme
Dumitru Ion Dinca - Poezii


                                                Poeme




Numărătoarea de perle

Liniște,
cămilele tale pasc iarba deșertului
până ce trec toate panterele nopții.
Femeie și lacrimă, ai văzut
câte semne
sunt în sărutul moale al lunii?
Din scâncetul pământului amorțit
iese lacom trupul meu de copac.
Prevăzătoare,
moartea își așterne culcuș
între sânii mai reci.
După o scurtă îmbrățișare, știu,
îmi va da voie să dorm.

***
Mă întorc
să recuperez rostul poveștii,
cea care mă ținea de demult neclintită,
cu mâinile legate la spate în colțul memoriei.
Îmi înclin urechea
către șoaptele săpate-n perete
ca într-o hârtie poroasă.
Doar ea mai păstrează în colțul de sus
amprenta tiparului vechi.
Despăturit în zadar,
scheletul cu nervuri sfioase de fluture
nu mai reușește să zboare.

***
Eram ultimului greier din seara aceea
era toamnă şi jos și în Cer,
iar florile de magnoliu rămăseseră
într-un somn fără vise.
Umbrele celor ce strigaseră cândva
se năruiseră
înainte ca ultima bătaie de clopot
să ne asurzească în ropot.
Cu amintirea a ceea ce aș fi fost
începusem un dans nebun
dar liniștitor,
căci nimeni nu plângea ghemuit sub smochin.
Și cum stăteam uitată în iarbă
sub unica bucată de cer,
veni toamna cumplită
să mă umple de sânge.

***
Aș fi putut cere un miracol,
de exemplu
să pot fi zărită de înger,
sau să nu mai aud niciun foșnet alb în zăpadă.
Aș fi dorit să mă scufund și mai mult
în ploaia care amesteca obrajii
cu lacrimile,
dar mâna mi se topea uitată la soare.
În arșiță,
veghea ta ca pelinul
nu era decât o altă piatră părăsită,
pe un alt țărm de mare.
Odihnește-te măcar la apus,
mi s-a părut c-ai șoptit.

***
Oasele mi se deşiră,
iar iubirea calcă direct peste ele.
Îmi las gândurile să curgă:
şuvoi de puncte albe, tot albe,
ca margaretele desenate pe draperia prea roz.
Toate îmi fac semne dintr-o dată
că timpul se poate opri,
așa că te voi închide într-o colivie,
păzită de chiar oasele mele
întinse direct peste gresie.

***
Suntem egoişti în esenţă,
când ne regăsim pe întuneric
sub tortura pereţilor goi.
Viaţa privită sub lupă se face ţăndări...
Poate de vină e criza,
verdele, şoaptele ce nu mai înseamnă nimic,
vidul
pe care îl ascund în artere.
Sub tălpi se rostogoleşte un râs spălăcit.
Degetul inelar alunecă pe linia vieţii,
cu intenția
de a inventa o nouă victorie.
Nu mai e nimic de privit.

***
Aş putea fi chiar eu
cee care trebăluiește cu privirea absentă.
Mereu îmi scapă câte un scâncet pe jos.
Îl adun cu grijă pe făraş,
iar privirea mi se încurcă
în zâmbetul deschis pe etaje,
laolaltă cu toate culorile străvezii
stârnite pe marginea pleoapelor.
Privesc sus, spre raft,
până unde oasele mele pot face podul.
Drumurile care urcă-n tavan
se opresc tot la tine,
căci prima amintire
e despre tine şi străzi.

***
Nu mai ţin minte când m-ai condamnat
să fac parte
din tabloul acesta de toamnă.
Fiecare sărut e o frunză,
iar îmbrăţişările, păsări de noapte
care îşi acoperă goliciunea cu incertitudini
fluturând genele lor cu iz
de poezie romantică.
Lângă baloţii de carton
sprijiniţi într-un colţ pe casa scărilor,
mica noastră ceartă capătă un aer desuet.
Trunchiul alunecă în aşternut
ca un fier de călcat prea încins.
Îmi admiri rochia de pe umeraş,
pata albastră,
umbrele ce-mi împăienjenesc ochii.
Ai cuvinte puţine,
doar după ce reveria e stârnită
începi cu adevărat să vorbeşti.

***
Cine ar putea să moară duminica,
mă întrebi şi tragi
deodată cu fumul ţigării abisul din mine.
În general sunt lucruri grave acelea
care îţi dau fiori, parcurgând lent
drumul fumului între nas şi ureche,
pliat cu atâta indiferenţă
peste orice biografie.
Te eliberez,
eşti gata pentru orice spectacol,
pe când la subsol
melancolia ocupă noi teritorii.


                                                                                        Diana Trandafir





                                                Poezii




Pata de lumină din cheie

Să descifrezi sensul unei chei
pata de lumină pe care o ține închisă
e ca atunci când ai senzația
că știi totul despre peșteri
spațiile din care țâșnesc numai lacăte
nu fire de ierburi
și nici spini de garoafe
poate doar roșul ca râul tainic
în care cheia respiră
prin zimții umbrelor
atunci auzi clocotul metalelor grele
zalele lanțului pe care-l sprijină lacătul
ca un stâlp liber,
om suspendat
la capătul lumilor
de unde au dispărut toate închisorile.

În imperiul fricii

Captiv într-o cupă de Mâna Maicii Domnului
caut insulele de clorofilă ale luminii
jos picură boabe de sânge
e foarte frig
aici în imperiul fricii
parfumul florii îmbrățișează
cu glasul de pasăre rănită
a sângelui născând furtuni de verde
prin care trist
un greier sărută numai regina albinelor.

Șoimi devorând miracole

Puzderie de bijuterii la picioarele iubitei
Cloșca cu puii de aur coborând atent dealul
lasă pietre prețioase pretutindeni
ca niște clopote multicolore
ambră și umbră, ouă răvășite
deasupra șoimul în așteptarea prăzii
precum mierla cântul cloșca îşi acoperă puii
numai că șoimul țâșnește nemilos
spintecând văzduhul
pâna la puii miracol pe care-i devoră.

Ca un fulger, îngerul

N-am concurenți, nenorocirile mă urmăresc pretutindeni
uneori plămănul se sparge de forța aerului
ca un fulger îngerul apare
mă ajută să trec una dintre punți
numai una îmi zice, urmează prăpastia
aerul e ca o vată de sticlă
plutești pe un zar din sânge
amfore amintind sămânța scrisului
adun cioburile pentru alte punți
titluri cu corp 48,să se vadă din galaxie
ce mai anunță oracolul, unde vor mai fi cataclisme
norocul relelor unde-i va prinde din nou pe poeți
în care catedrală, sub ce sarcofag,
numai că toți caută masa tăcerii
șansa de libertate, limbă stăpînitoare
când te vei minuna că înțelepciunea domnește peste tot.

Păduri de cărbune

Balul acoperit de hlamida prinţesei
la ţârm iubitul sărută condurii
fulg, pasărea aşează oul
şi deodată harpe se dezlănţuie cântând
rob al inimilor sărută scoicile
tot ceea ce zboară spre orizonturi
în culcuş se-aşează apărată
de zâna munţilor înalţi
păduri de cărbune
ce sângeră spre lumină.

Miresme aurii
Părul prinţesei miresme de pulberi aurii aruncă
spre oceanul de robi aşteptând valul
pamântul îngenunchează în faţa ei
chiar şi atunci când vulturii dansau
la ferestrele sângelui
oglinzi, în spatele lor reptile respiră
tot aerul, insule pe care le-am învins
apar din nou grote, liane lugubre,
pe moment îngerul iluminează
vieţuitoare înspăimântate şi peştii-sirenă
alungaţi, acum îşi aruncă toţi colţii.


                                                                                        Dumitru Ion DINCA