Ştefan Melancu - Poezii
Marian Drumur - Proză. Norii erau rotunzi


                                                Poezii



O ALTĂ GRAMATICĂ

UN POEM DE ATUNCI DESCHEIAT LA GÂT
lăsând ploaia de aprilie să-i ude pielea. Îl duc cu mine
pe bd eroilor în piatra albă lângă uniune şi sfinţii
capelei

să-l fac de râs – nu mai are amintiri şi nici auz ochii-i sunt mov
şi fără clipiri nu are ortografia la zi
nu a auzit de computer
de facebook şi nici de cartea de iarnă

nu ştie limbi akademice şi nici să umble
în afară. Ştie numai să vorbească şoptit
doar cu luna şi iarba din talpa casei amestecând majusculele
subiectul şi rândurile

într-o altă gramatică cu úmbrele zilei încheindu-se
la gât în ploaia ce cade. Îmbrăţişându-mă apoi
alipindu-se cu mine
de sine

ALTEORI ÎŞI SCHIMBĂ FORMA ŞI FIINŢA CU TOTUL
devine îşi ia numele cel mai vechi. Morfem em fem a am amintind
şi visând – într-o seară (cea mai devreme)
a limbii minuscule pe străzile oblice ca şi timpul

închipuie-se limba o lună neagră albind
cu veacul şi cerul deșirate
pe stră-
zi

oprindu-se brusc în bd eroilor tăind
luna în degetele subţiri puse streaşină
peste ochii mov
(din alt timp)

timpul se lasă privit ca-ntr-o gară. Trupul
îşi schimbă vârsta orele
şuierând

ci închipuindu-se doar
înafara lui însuşi
visând

FACĂ-SE VOIA CUVINTELOR UITATE
pe o terasă a timpului. Aprilie se înfigea
în pielea lor crudă
ca ploaia în pielea pământului

cuvinte-reavăn-de-zi-şi-noapte egale cu sine
cuvinte-aripi-de-păsări-şoapte în stol de primăvară
peste fiinţe
şi lucruri

cuvinte-mânji-mov-de-lună-şi-soare
prinzând în limba lor aspră luna şi soarele. Limba lor
trecea apoi vremea nemişcată împreună cu fiinţe şi lucruri
dincoace în frigul veacului

pe o terasă a vremii lichide curgând zigzag în ploaie
de martie înapoi. Memoria lăţindu-se
rupându-şi singură venele


DINCOACE E FRIG DE SIBERIE
şi se înnoptează curând. Deşi ziua e-n muguri de martie
şi-n amiază devreme
deşi iubita încă îmi sărută genunchii
iar trupul ei geme

au intrat frigul şi noaptea în lume. Iubita ca o subterană
a sufletului suflă-n cuvinte şi se înfăşoară în ele
să-mi scrii frigul tău în mine şi să mi-l îngropi – îmi tot spune –
cuvintele-trupuri cuvintele-rune

jos în marginea primăverii urcă străzile în picuri
de noapte. Piatra lor albă ca o troiţă
merge cu noi încă o părere de pas
cu încă netimpul rămas


SCRIU ŞI ÎMI CRESC MÂINILE LUNGINDU-SE
în jos de-a lungul trupului. Cerul e tot sus de-a lungul
veacului – tata în zare curăţind încă lemnul arinilor
moale ca şi burta lăsată a zilei
(cum si-ar curăţa sufletul)

scriu curgându-mă
viu încă mergând la vale. Lungindu-mi trupul
în ploaia fără veşminte

prividu-mă cu mâinile ce intră înfrigurate
în propriu-mi trup stând aproape
spălându-mi viața

în vreme ce afară ploaia spală îmi spală umeriil
şi intră în primăvară. Încep muncile se poate
tăia rogozul (uitat de tata în tainiţe)
cu mâinile fără veşminte

coborârea apoi înspre lucruri şi fiinţe
și înspre tine urmându-te – precum picurii
însoţind vremea lichidă

să poţi rămâne în tine fără a curge
să poţi?


în zare tata curăţă încă
lemnul alb al arinilor
singur


VOI SCRIE O ŢARĂ A POEZIEI
aşezându-mă pe două muchii în zi şi noapte. Aprilie
va cădea în colţuri de floare târzie (numele mamei)
peste noaptea din verbele-nguste
în care nu mai e loc

sunt curg ard – şi ziua dă seamă în colţul ei
fiind curgând arzând. În zare Dumnezeu cel uitat
stă singur în muchia nopţii frângându-şi
mâinile

o ţară a poeziei albindu-mi trupul. În timp ce mugurii
de aprilie vor pleca

zice-se mugurii miopi sărutând
propria-şi zare!

o ţară minusculă pe câţiva metri dusă apoi în bd eroilor
lângă Schimbarea la faţă – ochii celui ce-şi
va schimba trupul
în muchia ei fi-va steagu-i înfipt


O, ŢARĂ MINUSCULĂ!
verbele tale năpârlesc unul câte unul
şi se micesc precum nebunul

lui Nietzsche uitat în piaţa pustie
de acum un veac de care nimeni
nici Dumnezeu nu mai ştie

adjectivele mor în tine interjecţiile în care mai stai
se înroşesc împungându-se. Doar în urma de cuc
înverzeşte o coajă de nuc

(boarea de nuc spre care steaguri uitate
se duc)

poezia se piteşte sub cer. Cerul ecranează irealul
şi sfinţii de noapte –
se mai poate încă muri. Se mai poate?


RĂZBOIUL LUMII CU SINE ÎNVINSUL EI FIIND
umerii şi umbra sub glacis

Iubita îmi aduce ploaia mov
de aprilie – să o luăm acasă să-i albim picurii
şi umbra îmi spune. Sub timpul lichid – mai adaugă

Car în spate apoi
învinsul războiului lumii
curgând –

iubita curgând în mine
înmulţindu-mă
cu trupu-i subţire


POEZIA E ÎNSUŞI ÎNVINSUL RĂZBOIULUI LUMII
îmbrăcat în cămaşă albă. Punându-i pajură-n stemă

îl duc pe străzile de acum
să devină să calce să înveţe învăţatul morţii
îmbrăcat în cămaşă
albă

îi arăt locul în care poate vedea înmulţitorul de puncte
al pietrei al frunzei din margini
al morții. Piaţa fratelui Mâşkin îi spun trecând-o (în
burta ei ne aflăm)
în ochii amiezii ce cade –

purtându-o ca pe un copil mare în spate. Limba ei
lichidă apoi în melancholia gerunziilor


ÎN URMĂ CREȘTE UMBRA PERETELUI
şi cuibul scobit. Cu păsări mari rămase în el
iernând şi urmând primăverii căzute

zidul îşi ninge zgrumţurii în limba lui
veacul îmi poartă trupul în zgrumţuri de viaţă uitată. Fiinţe uitate
se fac nod în frunzele cărnii
în tremur

substantive cu cioc de păsări sorb aerul sintaxa lor
urmând laolaltă viaţa şi moartea. Prefixe alungite
ca nişte braţe de ființe şi lucruri
departe –

trecute prin cuiburi şi pene arse
în cuiburi-și-sunete-arse

vorbesc în muchii de sunete
în ele curgând. Aproape – cade timpul sub timp
subțiindu-mă


POEZIA PATRIE SUBVERSIVĂ ȘI LICHIDĂ DE-ACUM
mușcând din ce-a mai rămas. Îi sărut norii
cu gura de-atunci îi mestec apoi. Cum aş mesteca
propria-mi viață

târziul cuvintelor și literele lor ploioase
cu burta în jos lunecând

patria mea de acum doarme sub nori. Îi aud norii
cu auzul de-atunci (se auzeau cum treceau
în zarea plouând)

norii mestecă-apoi zarea în stradă
înmulțitorul de puncte albind
punctele-coadă-de-timp-de-picuri-de-noapte-
de-lună-norând

văd alb cu un ochi alb cum aș vedea propria-mi
viață orbind. În stradă
interjecţii de apă
mă strig

nu mai e timp nu mai e
timp!

                                                                                        Ştefan MELANCU





                                        Norii erau rotunzi



        Odaia de la stradă se potrivea siestei – retrasă, patriarhală, puteam juca în liniște, înconjurați de mirosul velințelor așternute pretutindeni. Vărul Damian a amestecat piesele dominoului, le-am grupat cu fața în jos, fiecare a luat două fișicuri, șiragul pieselor potrivite a început să se înfiripe în lungul mesei.
        Celularul m-a apelat, ca întotdeauna, pe neașteptate – comunicarea nu putea aștepta.
        – Vine la ora optsprezece, i-am zis vărului. Ar trebui să iau ceva, să-l distreze, un divertisment…
        – Meciul începe tocmai atunci, mi-a răspuns. Îl duci direct la stadion, nu există ceva mai fain. Dar ține minte – fără arginți în fața lui.
        – Și bilet?!
        – Se mai vând în centru, că de acolo pleacă chibiții. Ia bani potriviți!
        – Chiar plec!
        – Strâng piesele? Dacă te ridici, ai cedat!
        – Asta-i bună!
        Înainte de a ieși, am verificat în buzunarul de la piept bancnotele îndoite – prea destule. Afară, vreme senină peste tot, numai bună pentru o plimbare, în pas gimnastic… totuși, dacă se închide taraba?
        În centru, lume la promenadă, agitație… iar masa agenției de bilete încă funcțională. Două cutii cu bani la vedere, afișe, boniere, de toate. Și amploiatul, amabil ca expresie.
        – Un dublu bilet bun, pretind.
        – Acela face cincizeci, răspunde.
        – Îl iau. Și dau să extrag o foaie.
        – La care se adaugă impozitul de mediu, scoate el un timbru dintr-o casetă și-l aplică. Plus taxa de salubrizare…
        – Hai, lasă, fac, nu vezi cât îți dau?! Scoate restul!
        – Păi, n-am!
        – Asta-i bună! mă revolt. Altă șmecherie n-ai găsit?! Că doar nu-i vorba de o firfirică, totuși!
        – Pe ochii mei, se jură. Mă duc să schimb!
        Și o ia din loc către chioșcurile de pe bulevard. Mă uit după el – m-a lăsat cu purcoaiele de bani la vedere – n-o fi o momeală? Mă reazem de masă și observ împrejurimile: lume multă dar simt priviri… care o fi?! Privesc în sus – rotocoale tăcute. Așa că scot bancnotele din buzunar și încep să le număr, alene – o dată, de două ori… iar amploiatul se ivește la moment.
        – Nu schimbă nimeni, glăsuiește, că nu e dever.
        – Și cum facem? mă interesez. Doar biletul l-am luat… iar timpul trece.
        – Mergem către piață, după pod, că sunt plini de mărunt, precupeții, afirmă.
        Pornește întocmai, fără să se uite în urmă, sigur că-l urmez.
        – Dar taraba?! strig după el. Ai lăsat-o singură!
        Face uite-așa un semn din mână, se îndepărtează… trebuie să-l ațin, sunt banii mei. Gonesc și mă aliniez.
        Trecem podul, o luăm pe sensul unic, gheretele se înmulțesc, atârnă de ele felurite mărfuri, alternează tonete cu mărunțișuri alimentare, trecătorii se îndeasă, ce mai, suntem pe tentaculul pieței de odinioară! Adie fum de grătar.
        Bag de seamă că amploiatul respectiv s-a fofilat pe undeva, nici nu-i greu… mai rămâne să am încredere, doar știu de unde să-l iau, la o adică. L-am suspectat degeaba, se ivește de neunde și îmi întinde o bancnotă.
        – Păi, e bumașca mea, mă uimesc.
        – Văd bine, zice omul sistemului. Ia-o și dispari! Mai adaugă, în timp ce se îndepărtează: Poți lua tramvaiul, e mai operativ!
        Așadar, m-am făcut cu un bilet pe daiboj… iar umbrele se lungesc, nu e bine… cică să iau tramvaiul… ăla din proiect, poate. Mă socotesc că pot traversa pe lângă scuar, de-a dreptul și întind pasul pe traseul necunoscut; la răscruce, se face o stradă în pantă accentuată către un cartier rural… m-am rătăcit, asta-i chiar bună!
        Fac privirea roată – zăresc în depărtare coșul mozaicat al fostei fabrici „Miresme albe”, Malius locuiește pe acolo; scot celularul... îl apelez.
        – La țanc, zice, nu mai pierde timpul, că-i bai! Direct pe ulița cu stâlpi de telegraf, e un teren viran la capăt, traversezi iar eu te aștept. Lasă, îmi explici la destinație! Și închide.
        Grăbesc cât pot; terenul viran, hârtoape șovăielnice, este totuși îngrădit, dar are pârleazuri; lângă ieșire o cușcă suspectă, n-am timp de ea… salt în stradă și atunci văd tăblița „Câine rău”… frumos mi-ar fi stat la Urgențe!
        Silueta lui Malius tot crește, până ce-i pot vorbi:
        – Așa-i că aveai de gând să scapi de mine?! Scurtătură, ai?!
        – Nu-nu, mă ia de cot, e vegetarian, câinele, numai să nu treci cu vreo salată… mi-era deja dor de tine… te pun vornicel, că Pepelea s-a îmbătat prea devreme călătorindu-se răzleț!
        Glăsuiește, dă din mâini, nu-mi dă răgaz de obiecții și ajungem la gura unei porți mari, cu arcadă elipsoidală – încap două căruțe încărcate alături; dincolo de gangul ei se înalță ditamai cortul umplând curtea; aripile ridicate vădesc două șiruri de mese albe încadrate cu bănci. Trec oameni încolo și încoace, se simte vânzoleala cuprinzătoare. Zvonuri îngăimate penetrează ecourile clădirilor adiacente.
        Chiar în prag SIMT: culoarul este câmpul formator al petrecerilor deșarte – încă un pas și mă marchează definitiv.
        – Vaai, se ivește, înaintează o gazdă binevoitoare, cu chip prefăcut, dar intrați odată!
        Arăt atunci amuleta de la gât, ridicând-o astfel ca să oglindească cerul către obrazurile lor amuțite… nici nu mai trebuie să rostesc închinarea și pornesc în lungul străzii. Scot celularul, apăs numărul scurt de taxi și comand o caleașcă uite-așa, de la adresa casei lângă care mă aflu.
        Nici n-apuc să mă plictisesc și vine în goană o limuzină neagră, cu interiorul iluminat; oprește, șoferul stilat zorește să-mi deschidă portiera.
        – Ai nimerit-o, zic. Mergem să-l luăm pe Cosma, da, întocmai acela… după care te ținem la dispoziție. Nu cumva să pomenești de arginți!


                                                                                        Marian DRUMUR