SPAȚIUL GOL DINTRE LUCRURI
         
        o dâră de sânge taie realitatea în două:
         
        jumătate supunere,
        jumătate revoltă a neputinței
         
        (eul e spațiul gol dintre lucruri, cel cvasiinexistent)
         
        în depărtare, corul antic îngânând:
        „te vei naște a doua oară
        și cerul fi-va din nou aproape,
        iar cei fără de sine la sine se vor întoarce…”
         
        din bucla timpului iese un șobolan,
        adulmecă sângele,
        apoi pleacă dezamăgit:
         
        gestul lui
        e aproape uman
         
         
        PLECĂM  ACASĂ  ORI  ALTUNDEVA
         
        palpitația implacabilului - pleoapă
         
        acoperind/descoperind ritmic-febril
        vederea,
        eul,
        punctul fix
         
        (zâmbești în crescendo pe măsură ce
        putrezești)
         
        ora nouăsprezece: e încă
        azi. apoi plecăm acasă
        ori
        altundeva
         
        (esența vieții se reduce
        la un cod de bare)
         
         
        PEISAJ  HAOTIC  11. 
        ABSENȚA  DIN  INTERIORUL  ABSENȚEI
         
        un scaun gol
        la fereastră
        privind în gol 
         
         
        STOP-CADRU
         
        un cer, o apă…
         
        la jumătatea distanței
        dintre ele –
        un om fără de nume
         
        trecând… 
         
         
        EXPIERE  (3)
         
        liniște
         
        (se-aud glasurile înecaților
        cântând sub ape)…
         
        …și ninge…
         
        (moartea
        e catifelată și caldă
        ca obrazul de mamă)
         
         
        ARS  POETICA
         
        poezia e sforțarea disperată
        de a umple cu viață
        golul interminabil dintre două respirații
         
         
        VARĂ  ROMANĂ
         
                                  Ascultând Neil Sedaka
         
        oh carol
        vara mai sufocantă decât o-ncăpere
        fără uşi şi ferestre
         
        şi luna spânzurând goală deasupra câmpiei
         
        o floare-n fereastră şi-un cântec
        şi viața mea-mbrățişându-te
        ca pe o nouă venire pe lume
         
        tu scriind poeme despre
        ceea ce eu
        nicicând
         
        oh carol
        şi eu mergând pe o stradă
        invocând iernile când te visam
        ştiind că mereu ai să pleci
         
        un bolnav de sindromul copilului pierdut
        te urmăreşte străbătând roma
        de la un capăt la altul al lumii
         
        oh carol
        e noapte (ce trist!)
        şi păsările zboară în jos
         
         
        DAR  ÎȚI  SIMT  FORMELE
         
        ci nu eşti aici, dar îți simt formele
        unduind înşelător ca şi apa
        sub palmele mele ca nişte excrescențe
        ale spaimei de unu absolut
        sub buzele mele ca nişte amprente-ale setei
         
        gustul de pământ şi de apă vie al trupului tău îl simt (doar atât)
        iar limba mea ca un melc fără casă
        îți măsoară conturul
         
        şi totul e atât de real încât
        la rigoare
        te-aş putea chiar visa
         
         
        ȘI  NU  ERAU  NICI  MĂCAR  DUMNEZEI
         
                                                                        Aceleiași
         
        culoarea ochilor tăi semăna paradisului pierdut
         
        (erai frumoasă aidoma acelui cuvânt neştiut din care se ivise lumea,
        iar ei, cei fără de chip, te izgoniseră şi din paradis,
        şi din lume)
         
        şi nu erau nici măcar dumnezei,
        nici măcar nişte umili îngeri de pază
        nu erau
        numai tu te arătai uneori crudă
        ca o cafea amară şi rece
        băută în zori pe inima goală
         
        dar eu mă-ndrăgostisem de tine
        şi te iubeam
        tocmai pentru aceasta
         
         
        VIAȚA  AIDOMA  CHIPULUI  SONOR  AL  CĂLĂTOAREI
         
        era însăşi iubirea. abia acum o
        vedeam. abia acum
        este. ea, cea adevărată
         
        şi plângea. dar spunea
        că aşa se-aude glasul ei atunci când
        mestecă gumă:
        de parcă ar fi sugrumat de o mare, extremă
        emoție
        şi să nu-mi fac griji, că ea nu,
        ea nu
        şi că plânsul e-ntotdeauna al celorlalți
         
        (dar îi auzeam lacrimile umezindu-mi suflarea)
         
        ea, care ştia, care ştie,
        singura,
        că nicio oglindă nu va semăna chipului meu,
        ci doar mi-l va-ngropa
        într-un cimitir al imaginilor
         
        aici,
        unde sângele se stinge şi se aprinde
        odată cu clipa
         
        aici, unde viața
        seamănă chipului ei
         
         
                                George  Nina  ELIAN