Alex. Ștefănescu - Secvențe cu Marin Preda
Constantin Mateescu - ORDONANŢE
Dan Culcer - Vatra. Surprize colegiale. Informatorii (III)
Nicholas Catanoy - Shiva, Mahabharata și vacile sacre (IV)
Ștefan Ion Ghilimescu - Arghezi şi criza de zigzag a lui… Eliazar


Secvențe cu Marin Preda

        Pe vremea când Marin Preda era în culmea gloriei, şi anume după apariţia, în 1980, a trilogiei „Cel mai iubit dintre pământeni”, m-am numărat într-o bună zi printre invitaţii săi la restaurantul „Capşa”. La un moment dat, scriitorul povestea ceva, cu mare vervă, iar eu l-am întrerupt, făcând cu candoare următoarea remarcă:
        – Să ştiţi că aveţi talent de povestitor! Aţi putea să scrieţi proză!
        Marin Preda s-a uitat la mine nedumerit, pe deasupra ochelarilor cu multe dioptrii, apoi a înţeles că e o glumă şi a izbucnit în râs:
        – He! He! He!
                                                                              ***
        Istorisirea pe care am întrerupt-o cu gluma mea se referea la Alexandru Piru, un critic şi istoric literar foarte pitoresc, cândva discipol al lui G. Călinescu:
        – Mulţi mă întreabă – spunea Marin Preda – de ce stau de vorbă atât de mult cu Piru. Mă închid cu el în biroul de la Cartea Românească şi persoanele care aşteaptă în anticameră se enervează. A venit momentul să explic ce îmi place la el: e nemaipomenit de urât. N-am mai văzut un om atât de urât. Mă uit la faţa lui şi nu-mi vine să cred că există în realitate.
        Am adăugat şi eu ceva care l-a amuzat pe Marin Preda:
        – Nu ştiu dacă aţi auzit de un scriitor din provincie: Teodor Parapiru. Mă întreb cum va fi când Piru va face cunoştinţă cu el. Piru se va prezenta, bineînţeles, „Piru”. Iar celălalt îi va răspunde „Parapiru”.
                                                                              ***
        Când urma să-mi apară prima carte de critică literară (în 1977) la Editura Cartea Românească, Marin Preda, directorul editurii, m-a chemat la el în birou şi m-a întrebat:
        – De ce ai vrut să publici la Cartea Românească şi nu la altă editură?
        Am fost tentat să-i răspund: fiindcă e editura cu cel mai mare prestigiu. Dar am mers cu sinceritatea şi mai departe şi i-am mărturisit:
        – E singura editură unde pot să-l laud oricât pe directorul ei, în paginile cărţii, fără să mă compromit.
        – Bine gândit, a spus Marin Preda.
        După o pauză, a adăugat, deschizând teancul de şpalturi ale cărţii mele, pe care îl avea în faţă:
        – Ai scris şi despre alţii, nu numai despre mine. Dar... e în regulă.
                                                                              ***
        Un autor lipsit de talent literar care îl agasa pe Marin Preda cu insistenţele lui era Norman Manea. Am fost de faţă, într-o zi, când Norman Manea, obraznic-umil, a deschis pentru a şaptea oară uşa biroului lui Marin Preda, ca să se intereseze de soarta unui manuscris al lui. Directorul i-a spus în stil ţărănesc, cu o ironie subtilă:
        – Dacă deschizi mereu uşa cuptorului ca să vezi dacă s-a copt cozonacul, nu se mai coace.
                                                                              ***
        La câteva luni după apariţia amplului său roman „Cel mai iubit dintre pământeni”, Marin Preda a fost găsit mort în camera sa de la Palatul Mogoşoaia (care avea camere rezervate pentru scriitori). Vestea a produs stupoare. Împreună cu Valeriu Cristea şi Gabriel Dimisianu m-am dus să văd trupul neînsufleţit al marelui scriitor, la morgă. În încăperea prozaic-lugubră (cu lopeţi, găleţi cu ciment şi roabe împrăştiate peste tot, probabil pentru o renovare), sicriul cu cadavrul lui Marin Preda stătea nu pe catafalc, ci jos, lângă un perete. Mi s-a părut zguduitoare această scenă. Cel care mă încântase decenii la rând cu cărţile lui nu mai reprezenta nimic.


Alex. ȘTEFĂNESCU








ORDONANŢE

        Venise vremea când începeam să am păreri şi preferinţe, să înţeleg ce este bine şi ce e rău, să mă tenteze lucrurile interzise sau greu de obţinut şi să-mi vâr nasul prin şifoniere, debarale şi sertarele în care mama ţinea parfumurile şi dichisurile de toaletă. Învăţasem cu timpul să buchisesc cuvintele cu ajutorul lui Geo, frate-meu mai mare, şi ore în şir silabiseam articolele de pe prima pagină a Universului pe care ni-l arunca poştaşul zilnic peste gardul casei noastre de pe Strada Mare.
        Cum tata era mai tot timpul plecat la regiment iar mama trebăluia prin casă sau se ducea în vizită la rubedeniile risipite prin tot oraşul, mătuşi, cumnate, verişoare, dode, urmaşe ale unei puzderii de imigranţi macedoneni sosiţi în târgul nostru din Grecia în a doua jumătate a secolului 19, mă aflam tot timpul în căutarea de distracţii cu predilecţie din cele cu un oarecare grad de risc, ca demontarea aparatului de radio Philetta cumpărat de tata după câştigarea concursului pe ţară la puşcă mitralieră desfăşurat în spaţiul situat pe amplasamentul de azi al Palatului lui Ceauşescu, sau ca încercarea, nereuşită de altminteri, de a zbura de pe acoperişul unei magazii cu nişte aripi confecţionate din două cearşafuri ajurate ale mamei. Ispravă care m-a costat o săptămână de spitalizare la sanatoriul Dr. Niculescu, personalitate emblematică a urbei, care lucrase în primii ani după război cu doctorul Monfort la reputatul spital Salpetrière din capitala Franţei.
        Am stat vreo două săptămâni zidit în ghips. Exact atâta cât i-a trebuit lui Geo să-mi citească Robinson Crusoe şi trei volume din seria Tarzan (nouă volume). Din cauza celor întâmplate a avut de tras ponoasele şi Uică, ordonanţa noastră, care a fost trimis la trupă pentru că n-a avut grijă să ne supravegheze. L-am regretat. Era un om blajin, sentimental. Şi vesel. Îmi spunea boierule şi domn’ Ştefi, mă prăpădeam de râs. Păstrez o groază de amintiri drăguţe despre el. Avea o muzicuţă mică-mică şi seara, când ai mei erau plecaţi în Parc, unde duminicile concerta fanfara regimentului, sau la vreun eveniment monden, se aşeza pe un butuc de fag în fundul curţii şi cânta romanţe triste sau refrene de muzică lăutărească. Era tâmplar de fel. În timpul liber cioplea tulpini de fag şi confecţiona din ele ghivece, ploşti, ceaune, oale, păpuşi şi crucifixuri.
        Ordonanţele care au trecut de-a lungul anilor prin casa noastră erau alese de tata cu dichis dintre cătanele mai răsărite, cu oarecare şcoală, cinstite, harnice, curate şi cu mai mult de jumătate din stagiul militar satisfăcut. O bună parte a copilăriei mi-am petrecut-o în compania acestor oameni de la ţară simpli, săritori şi credincioşi, abia ieşiţi din visele copilăriei şi nimeriţi în uniforma militară, majoritatea dintre ei urmând să piară în stepele ruseşti sau în Câmpiile Panonice.
        Prima ordonanţă de care-mi amintesc – să fi avut vreo patru sau cinci ani – se chema Gyula şi venea dintr-un sătuc cu nume dificil de pronunţat de lângă Târgu Mureş. Mă înţelegeam destul de greu cu el fiindcă ciudata limbă românească pe care o vorbea fusese deprinsă de puţină vreme, în grabă, la cazarmă, dar asta nu ne împiedica să fim buni prieteni şi să-i duc lipsa când i-a sosit sorocul să se libereze din armată. Pe vremea aceea mergeam la grădiniţă şi Gyula fusese însărcinat să mă însoţească. Nu era prea simplu fiindcă eram năbădăios şi bietul om, de teamă să n-o iau razna, bodogănea pe limba lui şi mă strângea de mână cât îl ţineau puterile. Băiatul m-a învăţat o sumedenie de cuvinte ungureşti care mi-au folosit în anii când au trecut prin casa noastră şi alte ordonanţe originare din Ardeal.
        Ce se mai ştie astăzi despre ordonanţe, după atâta vreme de la suprimarea de către revoluţia populară a acestei desuete forme de sclavaj mascat? Cât mă priveşte, ordonanţele preţăluiau în scara mea valorică mai mult decât mătuşile şi dodele coclite înveşmântate în rochii negre de velur ce miroseau a naftalină, la care mama mă târa cu anasâna în fiecare săptămână. Cu unele cătane devenisem prieten. Îmi amintesc de pildă, nu fără emoţie, de Vasile (Sile al lui Neţu), flăcău din părţile Olteniţei, care învăţase patru clase şi căzuse în patima cititului. Citea orice-i cădea în mână, reviste ilustrate, ziare, almanahuri vechi şi cărţi de Daniel Defoe, Jules Verne sau Fraţii Grimm din raftul meu tixit cu exemplare în ediţii ieftine. Era de neoprit. Presupunând că stagiul militar s-ar mai fi prelungit cu câţiva ani, Vasile ar fi dat gata, fără îndoială, şi biblioteca tatei, mult mai bogată şi mai pretenţioasă. În serile în care noi, copiii, rămâneam acasă singuri, obişnuiam să-l vizitez într-o anexă a bucătăriei, un fel de debara aglomerată cu covoare vechi şi mobilă uzată, şi cu o pianină la care îşi risipea plictisul bunică-mea Helena, cea sosită acum un secol cu poştalionul din mitica Heladă. Îl găseam călare pe un trepied de lemn, abstras, citind de zor. Se congestiona la faţă de parcă ar fi comis o faptă infamantă. „Citeam şi io colea”, zicea, lăsând să-i cadă cartea în poală.
        Bun prieten am fost şi cu Silvestru Avădanei, cu care mama mă trimitea la cinematograful Adreani să văd pelicule cu Mickey Mouse, Charlot sau fraţii Ritz. Mă încântau sinceritatea şi pasiunea cu care trăia întâmplările de pe ecran şi râsul său onest, curat, care stârnea atenţia sau indignarea vecinilor din sală. Cu Avădanei am asistat întâia oară la un meci de hochei, iarna, pe lacul din Zăvoi şi tot cu el am fost de faţă, în centrul urbei, unde se ridica Palatul de Justiţie, la sosirea cicliştilor în Turul României. Ce preţuiam cu osebire la Silvestru era că atâta vreme cât m-am aflat în îngrijirea şi sub supravegherea lui îmi permiteam o sumedenie de libertăţi şi ştrengării, între care plăcerea de a trage când şi când câte un fum din ţigaretele Regale cu carton furate pentru Silvestru de la tata. În epoca aceea am contractat şi eu şi frati-meu o scarlatină păcătoasă cu complicaţii pulmonare. Când m-am întors acasă din spital, aveam să aflu că Silvestru fusese înlocuit cu altă ordonanţă. Prin curţile vecine se vorbea în şoaptă că băiatul abuzase de naivitatea cameristei doamnei Relly, soţia colonelului Suceavă, temutul comandant al regimentului de infanterie.
        Se poate spune că povestea copilăriei şi adolescenţei mele se asamblează cu aceea a soldaţilor de ordonanţă ce ne-au trecut prin casă. Pe unii dintre ei i-am dat uitării, pe alţii, însă, mi-i amintesc şi astăzi cu o incredibilă luciditate şi bogăţie de detalii. Cum aş putea să-l uit, de pildă, pe Ioşca, un ungur din părţile Oradiei, blonziu, firav, ce nu ştia o boabă româneşte, dar avea farmec, umor şi o imensă disponibilitate de asimilare, de adaptare la împrejurările în care îl aruncase soarta. În anul cât a stat la noi a învăţat cu ajutorul mamei să gătească o sumă de mâncăruri de inspiraţie suddunăreană – ghiveciuri, musacale, tuslamale – şi a iniţiat-o în schimb în tainele bucătăriei ungureşti. Cu Ioşca am deprins să joc ping-pong, să merg pe bicicletă, să dresez curcani şi porumbei, să fac echilibristică pe sârmă şi să pronunţ corect vreo câteva înjurături maghiare foarte pitoreşti.
        Ordonanţele aduceau în casa noastră oglinda frustă a ţăranilor din toate provinciile istorice ale ţării cu obiceiurile, superstiţiile, mentalitatea şi credinţele acestora. Ceea ce-i apropia pe toţi, în afara apartenenţei la aceeaşi condiţie socială, era vădita lor preferinţă de a sluji în casele ofiţereşti decât de a face instrucţie cu majurii din cauza semnificativei diferenţe de regim de viaţă şi confort de care se bucurau aici faţă de existenţa dură, extenuantă şi sărăcăcioasă din cazarmă. De altmineri, pedeapsa cea mai aspră pentru ordonanţe era să fie expediate la unitatea militară de care aparţineau.
        Când mi-a sosit sorocul să merg la facultate, serviciul militar al studioşilor se rezuma la numai patru luni, repartizate în două „tranşe” botezate eufemistic convocări. Mă aflam în lunile de după dispariţia generalisimului Stalin, în plină epocă a fricii instituţionalizate. Programul de instrucţie, exterminator, îl începeam cu noaptea în cap pe un platou înalt, la şase kilometri de cazarmă, unde ajungeam în marş, pe o şosea prăfoasă şi o căldură de peste 35 de grade, cărând în spate arma, casca, masca de gaze şi gamela şi ducând cu noi o mitralieră foarte grea, rămasă din prima conflagraţie mondială. Programul era condimentat cu savuroasele prelegeri de tactică şi artă militară ţinute de un căpitan dezabuzat, îmbătrânit în grad, el odihnindu-şi oasele pe un trepied rudimentar, noi luând notiţe ca vai de lume, în picioare, balansându-ne de pe un picior pe celălalt. Întoarcerea în cazarmă, la ora prânzului, se făcea de asemenea în marş. „Bogdane, dă tonul”, striga ştergându-şi sudoarea de pe ceafă căpitanul iar noi, abia târându-ne picioarele, urlam din toţi bojocii Katiuşa şi alte hituri sovietice. Programul de instrucţie se încheia cu defilarea triumfală în faţa colonelului, care ne aştepta vioi în poarta regimentului pentru a primi onorul. Aceasta ne-a fost viaţa pe toată perioada convocării. Să adaug la regimul vieţii de cazarmă nelipsita bromură de potasiu strecurată în cafeluţa cu năut de dimineaţă şi delicioasele meniuri servite la cantină bazate pe arpacaş, fasole boabe şi gris însiropat, şedinţele de învăţământ politic orchestrate de un locotenent literalmente idiot, salonul de dormit unde îşi odihneau speranţele vreo şaptezeci de viitori profesori, ingineri sau doctori şi mai ales insultătoarea aroganţă cu care eram trataţi de comandanţii noştri, ameţiţi de uimitoarea lor ascensiune socială evaluată în stelele ce le sticleau pe umeri.
        În nopţile când n-aveam somn şi stam întins pe patul de campanie al dormitorului şi ascultam cum bate pulsul obosit al zecilor de camarazi în suferinţă, se întâmpla ca gândurile să-mi alunece aiurea spre anii zănatici ai copilăriei şi-mi reveneau în minte ordonanţele cu care am împărţit atâtea clipe de comuniune, de naive mirări şi dumiriri, cu osebire în îndelungata perioadă în care tata a lipsit de-acasă, fiind trimis de ţară să lupte mai întâi în Rusia apoi în Vest, până în inima Ungariei. La urma urmei nu trecuseră nici zece ani de-atunci şi câte miraculoase lucruri se tot brăzdaseră între timp pe implacabilul răboj năstruşnic al istoriei!

Constantin MATEESCU







Vatra. Surprize colegiale. Informatorii (III)

        Ca să facem față presiunii cenzurii, și desigur presiunii sociale, s-ar fi impus poate construirea de consensuri. Ele existau sau păreau să existe, într-un mod implicit, dar în momentul când diverse sensibilități sau interese personale s-au aflat în conflict, consensurile, credeam, ar fi trebuit formulate explicit, cu atât mai mult cu cât presiunea exterioară socială era și ea în creștere și putea perturba percepția valorilor și mai ales coerența rezistenței.
        Deci nu trebuie să se creadă că atmosfera din redacție, mai ales după moartea lui Romulus Guga, era mereu expresia unui consens idilic. Prima înfruntare a avut loc atunci când, pe fondul unor zvonuri privitoare la eventuala numire pe locul rămas vacant a lui Ion Lăncrânjan , a lui Ion Horea sau veșnicului redactor șef, Ioanichie Olteanu, am intervenit tot prin surpriză, imediat după dispariția lui Guga, dar în mod deschis, zicând că e nevoie să găsim de urgență un candidat pentru postul de redactor șef, și eu îl propun pe Cornel Moraru. Nu doar că am spus-o, dar am și trimis o scrisoare primului-secretar al Comitetutului județean al P.C.R., Nicolae Vereș, în același sens, firește cu argumente de natură morală și profesională. Cei care așteptau alte soluții au fost contrariați de intervenția și inițativa mea. Aplicam din instinct un principiu din Arta războiului, tehnica Sun-Tzâ.
        În așteptarea deciziei, la conducere era un soi de interimat. Eu nu doream, nu voiam să candidez, știind ce constrângeri impune o astfel de funcție politică. M-am simțit onorat și confirmat în rezervele mele atunci când un fotograf al revistei Uj Elet, evreu maghiarofon cu care eram în realații de simpatie, fără nicio altă substanță, m-a oprit în fața coloanelor Județenei de partid, vrând să știe dacă aș dori să fiu eu redactor-șef. L-am asigurat că nici nu-mi trece prin cap, că o astfel de carieră e contrară proiectului meu de viață. Mi-a spus atunci, suprem elogiu, că era convins că sunt un om inteligent. Nu amintesc scena pentru a mă pune în valoare, nici pentru a blama sau disprețui sacrificiul lui Cornel Moraru, care a fost propus și care a acceptat postul de redactor șef. Nu știu dacă se putea refuza, dealtfel.
        Prima persoană care s-a simțit lezată de această numire a fost prietenul meu Mihai Sin. Culmea, era cel care se considera îndreptățit pentru un post de șef, în condițiile în care, pe de altă parte, cârtea mereu contra sistemului. Atunci, dar și cu alte ocazii, i-am atras atenția că poziția lui mi se pare bizară. Sau se crede merituos din unghiul aștepărilor partinice, și deci vrea, pretinde chiar o „sancțiune premială” (Traian Herseni, Sociologia succesului) care să consfințească o carieră politico-literară în comunismul real, sau nu cere și nu are nimic de așteptat de la un regim pe care declară că îl consideră nelegitim. Din această dilemă nu putem ieși, vorba lui Cațavencu.
        Dacă ar fi fost vorba doar de cârteli de cafenea, nu atât contra persoanei numite, cât mai ales contra instituției care l-a numit, situația ar fi fost tolerabilă pentru mine. Cu rezerva de mai sus. Dar surpriza cea mare am trăit-o atunci când, într-un miez de noapte neagră marcată pentru mine de ridicol și absurd, am fost „convocat” imperativ prin telefon de Mihai Sin, la o întâlnire de taină în doi, în incinta restaurantului din spatele redacției presei locale. Locuiam pe strada Ciucaș, la zece minute per pedes de local, unde am ajuns, după ce am încercat, cu lăsatul pe mâine, să mă sustrag imperativului categoric sinian. Am crezut de bine până la urmă să mă duc, în amintirea nopților când îl scoteam pe Romi Guga de sub controlul alcoolului. Credeam că situația e similară și că joc rolul salvatorului. Sin mă asigurase că e singur, în realitate era în compania colegului Dumitru Mureșan, poet și critic literar. Iar urgența misterioasă, pentru care se organizase „capcana” în doi, era pur și simplu nou-numitul redactor șef, Cornel Moraru, pe care Sin voia să-l dăm jos. De ce? Fiindcă era un „țigan căruia urma să-i tragem de sub fund pernele pe care se cocoțase.”
        Mureșan mă amenința gesticulând cu pumnișorii săi ascuțiți că îmi sfarmă dinții dacă nu mă declar de acord cu ei. Sin, mai stăpân pe sine, probabil trezit din excitația alcoolică în care se aflase anterior, poate și de rezistența și calmul meu, îmi propunea să mai bem ceva, iar eu refuzasem de la început orice băutură, în primul rând pentru că nu aveam chef, în al doilea rând fiindcă nu voiam să încurajez propria lor excitație alcolică, pretext de vociferare violentă. Până au căzut amândoi în amorțeală și am putut pleca, lăsându-i în plata Domnului. Un amar sentiment de penibil. Mihai Sin mi se părea scufundat într-o contradicție fără ieșire. El fusese acela care îl recomandase călduros pe Cornel Moraru ca redactor. Istoria angajării lui Moraru la Vatra a fost o istorie cu peripeții. Am reconstituit-o cu ajutorul documentelor din arhiva CNSAS, din dosarul de urmărire informativă „PROFESORUL”, publicat în Vatra.
        I-am povestit atunci lui Cornel Moraru cele întâmplate, nu i le-am povestit atunci, decât doar peste ani? Nu mai știu. Îl voi întreba cu ocazia trimiterii spre lectură, înainte de publicare, a acestor amintiri și documente.
        Cert este că angajamentul său de a prelua funcția de redactor-șef, pe care o putea îndeplini corect fiindă avea calitățile de tact, rezervă și înțelepciune practică necesare, nu era comodă, în condițiile de după 1985, dincolo de anumite avantaje sociale și salariale. Se trecuse la autofinanțarea revistei, ceea ce era o șmecherie politică, o dezangajare a Partidului față de cultură, într-un regim economic în care, de fapt, tot statul-partid controla sursele de „mecenat”.
        De aceea consideram atunci că punerea în discuție internă dar publică, nu în cadrul unor conciliabule de birou, ci într-o ședință de redacție, a unor propuneri, sugestii, opinii critice și tensiuni latente, ar fi fost metoda cea mai bună, corectă, de a le depăși, în interesul coeziunii și, deci, speram, al eficienței redacționale.
        Reacțiile au fost diverse și desigur contradictorii, mergînd până la implicarea Securității în cercetarea situației din redacție. Cu această ocazie colonelul Grama de la județeana de Securitate, cel care se ocupa de redacția Vatra, a cerut participanților la ședința în cadrul căreia am citit și distribuit textul meu, tot felul de declarații și note informative. Ele au fost date și unele (sau toate?) se află în dosarul din care extrag documentele care urmează.
        Deși, evident, tensiunile la care mă refer în textul de mai jos sunt demult aplanate și parțial lămurite, pentru istoria revistei s-ar putea ca evocarea lor documentară să permită niscaiva ipoteze despre modul în care se construia o revistă în România comunismului real. Mai mult, să incite părțile implicate să-și desfacă baierele săculețului cu amintiri pentru a permite confruntarea versiunilor de trecut.
        Am cerut amintiri de la Atanasie Popa, de la Ion Brad în legătură cu istoria nevăzută și necunoscută a înființării revistei Vatra; rezultatul, neîndestulător.
        Dan Culcer publică procesul verbal al unei ședințe de partid în cadrul redacției revistei Vatra,1986, precum și alte documente conexe. Ele descriu destul de bine atmosfera din redacție înainte și după moartea lui Romulus Guga. Dar nu numai. Sunt evocate momente din tensiunile create de numirea (putem spune alegerea forțată) a lui Dumitru Radu Popescu ca președinte al Uniunii Scriitorilor din R.S. România, menținut în funcție prin decizie de partid, în ciuda blocajelor pe care activitatea sa, ghidată grijuliu și autoritar de Partid și Securitate, le provocase în activitatea uneia din rarele, dacă nu singura asociație profesională din România, care se manifesta, prin o parte din conducerea ei, Consiliul Uniunii, ca un soi de forum al opiniilor disidente, de rezistență legalistă, melioristă. Nu mai mult, dar nici mai puțin.
        Secretarul organizației de bază PCR de la Vatra, al treilea în ordine cronologică de la înființarea revistei în mai 1971, după Atanasie Popa și Cornel Pogăceanu, era prozatorul Mihai Sin, cu care, după o relație care ne păruse amândurora că ar fi prietenie trainică, o prietenie lungă, mă aflam în conflict. Au ieșit la iveală de-a-lungul timpului nepotriviri și tensiuni, păstrate la rece o vreme, aparent brusc devenite fierbinți, sursa unora fiind diferențele de clasă socială resimțite ca fiind surse de handicap de către Mihai Sin, respectiv ca un complex de superioritate care l-ar fi caracterizat pe Culcer, în raporturile sale cu Sin (concluzii trase de Culcer în baza unor conversații pe timpul prieteniei, dar clasate greșit de acesta ca fiind nesemnificative), cu implicațiile lor, de la nivelul cultural diferit, a cărui bază era reprezentată în cazul meu de o casă unde exista o bibliotecă mare înainte de nașterea mea, până la istoria familială unde genealogia strămoșilor mei maramureșeni, deși nobili de opincă, mi-era cunoscută până la mijlocul secolului al XVII-lea, 1650.
        Dacă, în raporturile cu Romulus Guga, aceste diferențe nu se făcuseră niciodata simțite ca negative, noi amândoi fiind fii de medici ardeleni, bilingvi, originea făgărășeană periurbană a familiei lui Mihai Sin, povara pierderii timpurii a tatălui său, legăturile acestuia cu una din organizațiile paralegionare de tineret, mi-am dat seama ulterior, îi provocau colegului meu tot felul de complexe și fobii.
        Dar sursele conflictului nostru din această perioadă erau două : una vizibilă – legată de preferința mea, exprimată public, pentru un alt candidat la postul de redactor șef al revistei Vatra, după moartea neașteptată a lui Romulus Guga; a doua – invizibilă, privată – căsătoria mea în 1981 cu Maria Mailat, o legătură de tinerețe a lui Mihai Sin, pe când aceasta, elevă de liceu, fusese iubita colegului meu, profesorul său.


Dan CULCER







Shiva, Mahabharata și vacile sacre (IV)

        După spectacol dăm o raită prin Moor Market (Bazarul maurilor) care este în același timp piața de legume, de flori, de pește, de țesături, de piese detașate (de la piese de frigider până la motoare de automobil), de mobile vechi, de statui de lemn, de fildeș și de bronz (printre care și bustul lui Napoleon). Într-un alt sector al bazarului sunt buchiniștii și filateliștii. Și apoi un parc mic, ca o insulă liniștită. Alei largi, umbrite de palmieri pleșuvi. La o încrucișașe dăm de-un tânăr șarmeur de șerpi, învârtind în jurul gâtului un piton cleios, ca o femeie lipicioasă. După câteva acrobații, tânărul detașează pitonul de trup și, drept recompensă, îi servește un pui de porumbel, pe care pitonul îl înfulecă dintr-o singură înghițitură.
        O ploaie rapidă, măruntă, ne alungă într-un tea-house. Îmbulzeală. Găsim într-un colț o masă liberă. Comandăm un ceai de iasomie. Ceaiul rece. Syed protestează. Chelnerul revine cu două ceaiuri de trandafir, nu de iasomie. Syed scrâșnește din dinți. Îl calmez. Ceaiul cald îi risipește furia. Discutăm din nou despre chestionarul pentru academie, care nu îmi dădea pace. În timp ce Syed încerca să mă convingă de inutilitatea grijilor care mă preocupau, o pisică neagră, chioară se strecură între picioarele noastre. Chelnerul îi dă un picior în fund. Pisica sare pe masă, pe tava cu ceaiuri, răsturnând ceștile care se varsă pe pantalonii noștri. Chelnerul trage o înjurătură în tamil, apucă pisica de coadă și o azvârle în stradă. Nu pare să fie un prieten al animalelor, nici un discipol al lui Gandhi. Este singurul indian pe care l-am întâlnit pe acest subcontinent, care înjura ca un birjar și care își descărcase nervii pe-o pisică infirmă, fără milă și fără menajamente.
       
        
       
        – Ai ales subiectul prelegerii pentru studenți?
        – Da, răspund, nițel ezitant.
        – Și cum sună subiectul ales?
        – „Elogiul insomniei în literatură”.
        – De ce nu? îmi spune Syed aprobator. Studenții vor să audă și altceva, în afara subiectelor clasice ale literaturii. Despre viață, despre dragoste, despre moarte s-a scris prea mult și prea des. OK, deci, cu „Elogiul...”
        Cunoscător al insomniilor pe propria piele, subiectul nu îmi era străin. Timp de trei decade, lipsa somnului m-a antrenat spre o prăpastie pe care am încercat s-o evit, scriind. Schimbarea patului, a locuinței, a continentelor, somniferelor au fost ineficace. În nopțile senine luna își arăta măștile la fereastra mea, surâzând sau rânjind. Mii de gânduri îmi traversau memoria, ca un vânt rece, polar. Gânduri întunecate, amintiri halucinante mă invadau ca o maree neagră. Ațipeam câteva clipe. Coșmarul continua în somn. Șobolani, șerpi, caracatițe, gorile ieșeau din spatele dulapului venind spre mine amenințător, sugrumându-mă treptat, laborios, paralizant. Simțeam cum creierul își umfla circumvoluțiile, ca o vegetație tropicală luxuriantă, sfârșind într-o explozie nucleară, pulverizantă...
        A povesti itinerarul unei insomnii e dificil, odiseea nopții nedormite nerespectând descrierea rațională, lineară, a gândurilor. Cel ce a cunoscut insomniile devine alt om, mai nervos, agresând indivizii normali care nu îl înțeleg sau, mai conciliant, uitând insultele, ura, amicii infideli sau dezastrele lumii. „A nu dormi înseamnă a pune întrebări”, scrie Kafka, formulând inclusiv o soluție terapeutică. „Dacă am putea răspunde, am dormi cu siguranță.” Scriitorii loviți de insomnii gem, se plâng, se lamentează sau celebrează nopțile albe, inventând un limbaj colorat, îmblânzind teroarea nesomnului abisal. „Poezia înseamnă a plasa noaptea pe masa de lucru”, scrie Jean Cocteau. Pentru Marguerite Duras, insomnia deschide porțile cunoașterii. „Ajungi la un grad superior al inteligenței”, la o lărgire a percepției. Pentru poetul Michel Deguy insomnia e un salt ingenios într-o sferă neexplorată. „Ea mi-a deschis drumul limbilor moarte – limba greacă și limba latină fiind ușor asimilabile în aceste momente de veghe.” Dialectica dintre somn și nesomn e o dimensiune reconfortantă a solitudinii, la Hölderlin și Novalis.


Nicholas CATANOY







Arghezi şi criza de zigzag a lui… Eliazar

        Da. (Eli Lotar) are acum 53 de ani. E fructul unui păcat al tinereţii, pe când eram la Paris. Mama sa era atunci studentă. Mai târziu m-am căsătorit cu ea numai pentru 24 de ore, de bun acord de ambele părţi, ca să pot face legitimarea copilului născut. Băiatul ăsta n-a prea avut astâmpăr. L-am adus la Bucureşti, dar mereu pleca de acasă şi-l prindeam când la Constanţa, când la Brăila, gata să fugă cu vreun vapor. Îl aduceam înapoi şi-i spuneam că am să-l ţin cu forţa la mine până va termina măcar liceul. L-am învăţat trei meserii: să fie mecanic de automobil, să tragă cu briciul şi să fotografieze. Automobil n-am putut să-i cumpăr, dar i-am luat o trusă de bărbierit. Ca unul care am umblat prin lume, ştiu ce înseamnă să voiajezi şi să ai cu tine o trusă de bărbierit: iei cel puţin un franc pe un ras, şi asta însemnă un prânz. I-am cumpărat şi un aparat fotografic. După câtva timp, a şters-o iar şi am aflat că ajunsese la Paris. (...) Acum e proprietarul unei case de filme”.
        (Pericle Martinescu, fragment dintr-o convorbire avută cu Tudor Arghezi, la „Mărţişor”, în 1956)
       
        Am scris pentru prima dată despre Eli Lotar, celebrul cineast francez de origine română, întâiul copil al lui Tudor Arghezi, în 2000 (vezi Din condici şi carnete…, Ed. Logos, 2007, pp. 105-108), după un susţinut schimb epistolar cu Baruţu Arghezi, stabilit, după cum se ştie, în Elveţia, la Lausanne, încă din anii şaizeci ai secolului trecut. De altminteri, acesta, deşi a ajuns să-şi cunoască, face à face, fratele autoexilat de-abia în 1960, în amintirile sale (vezi Baruţu T. Arghezi, Înaintea uitării, Ed. Eminescu, 1996) n-a ezitat să-l evoce în rânduri pline de calde efuziuni. În legătură cu data de naştere a fratelui vitreg, destul de vag, în corespondenţa noastră, domnia sa presupunea că acest „rătăcit de cuibul părintesc” trebuia să fi fost mai mare cu circa 20 de ani…
        Preluând o informaţie din atelierul istoricului literar Teodor Vârgolici, îngrijitorul ediţiei de Opere ale lui Gala Galaction – naşul copilului – personal, am creditat presupunerea traducătorului Noului Testament că finul său (botezat cu numele de Eliazar) s-ar fi născut în Elveţia, la Freiburg. Astăzi, sunt nevoit să dau dreptate lui Lionnel Marie Annick şi lui Alain Sayag, autorii albumului Expoziţiei Eli Lotar din 1993 de la Centrul Pompidou care, pe baza documentelor rămase de la reputatul cineast, mort la Paris în 10 mai 1969, stabilesc nu numai data exactă a naşterii viitorului mare fotograf şi cineast francez (30 ianuarie 1905), dar şi locul în care ea s-a produs indubitabil, consideră ei, şi anume Parisul. Dacă ne gândim că în 1925, după moartea mamei sale, Eliazar şi-a părăsit familia şi Bucureştiul (se spune că ascuns, o vreme, deşi greu de crezut, în şasiul boghiurilor unui tren!) şi, la Paris, numai după câteva luni, a obţinut cetăţenia franceză, trebuie să admitem că acest lucru a fost perfect posibil tocmai datorită opţiunii pe care tânărul o avea de a-şi alege cetăţenia în conformitate cu înscrisul care consfinţea ca loc al naşterii cosmopolitul oraş al luminilor. În îngrijirea tatălui şi a mamei vitrege (Paraschiva Arghezi), care se ocupă atent de instrucţia sa, Eliazar rămâne până după terminarea liceului, când, se pare, are mai multe tentative de a-i părăsi. Graţie corespondenţei, în parte inedită la data publicării, dintre Tudor Arghezi şi Gh. D. Mugur (vezi Tudor Arghezi. Autoportret prin corespondenţă prezentat de Barbu Cioculescu, Ed. Eminescu, 1982), se poate stabili cu oarecare precizie şi data „reuşitei” temerarei evadări: probabil, sfârşitul anului 1924, începutul lui 1925. În orice caz, uitând propria tinereţe, în care el însuşi fugise de acasă, Tudor Arghezi îi trimitea în 20 februarie 1925 lui Gh. D. Mugur (inspector general în Ministerul Instrucţiunii şi unul dintre fruntaşii Asociaţiei „Cercetaşii României”), aflat în acel moment la Paris, o scrisoare cu primele instrucţiuni privind repatrierea fiului neascultător.
        Scumpe domnule Mugur,
        Dă-mi voie să-ţi prezint pe dl Salamanovici, artist pictor, care pleacă la Paris ca să se perfecţioneze. Mă folosesc de amabilitatea lui ca să-ţi trimit cîteva rânduri. Ai aflat ceva despre băiatul meu Theodorescu Eliazar, despre care aud din nou că trăieşte într-o neagră mizerie? Dl Mugur (probabil, fiul scriitorului Gh.D. Mugur, autorul, între altele, volumului „Florile. Note şi impresii”, n.n.) în vizita d-sale la Paris te-a rugat, lăsându¬-ţi şi o fotografie, să te interesezi de el.
        Poate că n-ar fi rău să te gândeşti la concursul poliţiei pariziene, pentru prinderea şi repatrierea lui. Mă mai tem că dată fiind uşurinţa de caracter a băiatului meu, să nu se angajeze în Legiunea streină.
        La Paris nici nu am posibilitatea să-l ţin şi, chiar de aş avea-o, aş refuza să-l ajut: locul lui e în Bucureşti, la treabă.
        Nu ştiu dacă ţi-a telefonat Romanitza, căreia i-am scris detaliat să se puie în contact, cu bunăvoinţa dumitale, pentru repatrierea fiului meu. Romanitza (posibil, actriţa Romaniţa Manolescu, poreclită la un moment dat de francezi „Privighetoarea Carpaţilor”, n.n.; vezi şi Baruţu R. Arghezi, „Înaintea uitării”), poate că ai auzit de ea, e o cântăreaţă cu merite, căsătorită cu advocatul parizian d. Aaron.
        Nu te superi de această cartă ?
        Al d-tale devotat, cu drag,
        T. Arghezi
        42 Bd. Elisabeta. Bucureşti
       
        Peste aproximativ o lună, în 10 martie 1925, scriitorul revenea către misionarul său de la Paris cu o nouă misivă, încă şi mai „drastică” referitor la acţiunea (de data aceasta conjugată) de înapoiere în ţară a „băiatului”, precizând, totodată, cât se poate de explicit, natura raporturilor sale cu fiul rătăcitor, precum şi dimensiunea practică a fericirii pe care i-o hărăzea în ţară. Un aranjament de „trai pe vătrai” căruia Eliazar îi va întoarce spatele, alegând, mai pe gustul său, boema avangardistă pariziană şi protecţia Luisei Krull, un fotograf celebru din protipendada artistică a vremii.
        Dragă Domnule Mugur,
        Îţi mulţumesc pentru interesul ce binevoieşti să porţi zăpăcitului meu de băiat. Înainte de a fi binevoit să-mi comunice d. Mugur veştile noi ale dumisale, datate de o lună de zile, eu m-am adresat dumitale pe două alte căi: una tînărul Salamanovici, care a plecat la Paris să lucreze la Şcoala de pictură – alta prin pictorul Theodor Pallady, sosit la Bucureşti în vederea unei expoziţii. Pallady a făcut pe datele ce i-am furnizat o scrisoare d-lui Cantacuzino, de la legaţie, citând interesul (sic) d-tale documentar.
        D. Mugur (probabil, fiul, n.n) îţi va transmite d-tale o scrisoare astă-seară (de această dată, Gh. D. Mugur, tatăl, pare că se afla cu ceva treburi la Bucureşti, n.n.) în care îmi permit să intercalez aceste rânduri:
        1. Băiatul meu nu are nimic de făcut la Paris. El trebuie să se întoarcă în ţară; i-am pregătit în Bucureşti o slujbă care să-i permită să trăiască, dat fiind că la mine acasă nu-l mai primesc cu nici un preţ. Partea materială a vieţii lui este aranjată foarte avantajos pentru băiat. Apoi el trebuie să se înscrie la facultatea de drept şi să-şi facă licenţa. Acestea sunt condiţii sine qua non în existenţa lui.
        2. Băiatului meu îi am de făcut câteva reproşuri, în ce priveşte sinceritatea, corectitudinea şi cavalerismul [:]
        I. A plecat ca şi de alte câteva ori, fără să-mi arate că ar fi voit să plece. A plecat, minţindu-mă cu actele şi atitudinea.
        II. Nu mi-a scris după ce a plecat, deşi îi creasem un criteriu moral pentru asemenea împrejurări.
        III. Nu ascund de dumneta că a plecat în panică morală, după ce m-a minţit că se înscrie la facultate, unde nu s-a înscris, şi a cheltuit o sumă, poate mică – dar actul rămîne acelaş – de 1.500 lei, fără nevoie.
        IV. Scrie rudelor sale, cu care nu sunt în raporturi, introducându-le între el şi mine, cu un calcul de laşitate şi căutând să facă presiuni indirecte nepermise asupra mea.
        V. Neîndrăznind să-şi mărturisească onest viciile şi scăderile – pe care voinţa şi educaţia pot să le canalizeze –, născoceşte romane şi falsifică situaţiile.
        Din rândurile de mai sus, cu care împovărez inima d-tale, ai aflat psicologia (sic) aproape exactă a situaţiei. Sfătuieşte te rog pe Eliazar să vie în Bucureşti, repatriindu-l prin mijloacele legaţiei şi te rog indică-i ca odată sosit în Bucureşti să tragă direct la cumnatul meu, Colonelul Stamatiade (Strada Laptelui), care i-a pregătit o odaie. Pe mine nu mă va putea reîntîlni decât după ce mi-a produs dovezi precise şi controlate de îndreptare.
        Îţi mulţumesc că mi-ai citit grifonajul şi mă bizui pe sensibilitatea mea, zidită pe o conştiinţă bravă, pentru a restitui liniei drepte pe un tânăr în criză de zigzag.
        Al d-tale devotat
        T. Arghezi
        Anul 1905, când vine pe lume Eliazar, este un an de cumpănă în viaţa lui Arghezi. Călugărit în 1899, în „decembrie 1905 – scrie Baruţu T. Arghezi în amintirile sale – tânărul diacon Iosif părăsea haina monastică şi slujba spirituală de pe lângă Mitropolitul Iosif Gheorghian, pentru a purcede pe drumurile noi ale vieţii. Hărţuit de invidii ascunse la Mănăstirea Cernica, unde confraţii Evangheliei îl acuzau că face ‹‹liturghie neagră››, văzându-l prin fereastra chiliei scriind noaptea la lumina unei lumânări, apoi refuzând urcarea pe treptele ierarhiei propuse de Mitropolit, diaconul Iosif hotărăşte ieşirea definitivă în lumea laică… În casa generalului Cocea şi a prietenului de viaţă Nicu Cocea îşi va tunde părul lung călugăresc şi în plină iarnă va lua trenul spre Paris şi Elveţia”. Hotărârea fusese chibzuită şi luată însă mai demult, iar ea se impunea mai ales datorită turnurii pe care o luase legătura datând din 1904 cu profesoara de ştiinţele naturii Constanţa Zissu, legătură de alcov ce se va solda cu venirea pe lume, la începutul anului următor a lui Eliazar, purtătorul de mai târziu al pseudonimului artistic Eli Lotar. Tot anul 1905 Tudor Arghezi se va fi zbătut ca un peşte pe uscat între datoria faţă de tatăl ceresc (e drept că, după propriile spuse, el n-a fost, într-adevăr, „devot” niciodată) şi propriile obligaţii de părinte trupesc faţă de noul venit pe lume, temporar, împreună cu mama, pus la adăpost de gura bârfitoare a lumii prin alegerea cu premeditare, de comun acord, măcar în principiu, a locului naşterii (o suburbie a Parisului). Şi pentru ca să configurăm cu exactitate intensa tensiune sufletească pe care o trăia în acele luni marele poet, în mod obligatoriu, cititorul trebuie să afle că, în timp ce împărţea patul cu Sonia (Constanţa Zissu), femeie mai mare ca el cu şase ani, diaconul Iosif era îndrăgostit şi iubea cu pasiune o altă femeie, şi anume pe tânăra studentă în litere şi filosofie Aretia Panaitescu din strada Labirint 114. O relaţie absolut platonică, e încredinţat Barbu Cioculescu, îngrijitorul ediţiei celor 6o de enciclice trimise de Arghezi, între anii 1903-1906, acestei fermecătoare şi instruite tinere, un adevărat „roman de dragoste”, pe de altă parte, absolut edificator ca stadiu strălucitor al limbii literare folosite pe atunci de Arghezi (încă necontaminat de excesele barochiste de mai târziu, aş îndrăzni să observ), însoţit de un binevenit comentariu şi preţioase note în ediţia deja semnalată.
        Începutul legăturii dintre Tudor Arghezi şi Constanţa Zissu este greu de precizat, cert este doar faptul că Arghezi „trimite” pentru prima dată la numele ei în schimbul de scrisori cu Aretia Panaitescu din cursul anului 1904 când, cerându-i tinerei studioase o colaborare pentru revista Linia dreaptă, îi dă ca exemplu un text aparţinându-i mai vechii sale favorite. Originară, după unii, din zona alogenă a Moldovei, după alţii din Constanţa, profesoara de ştiinţele naturii Constanţa Zissu avea o oarece înzestrare literară, calitate repede remarcată şi încurajată pe cât se pare de Arghezi; un le violon D’Ingres, în orice caz, care-i permite de la bun început să se apropie şi să atragă atenţia lui Tudor Arghezi. De altfel, Constanţa Zissu este autoarea unui volum de poezii intitulat Acuarele, publicat în 1914. În el descopăr poezia Necunoscut, după părerea mea un evident şi aproape explicit ecou al unui coup de foudre, dacă nu e prea mult, născut între cei doi: „Şi cum stai tăcut în strană mândru ca vlăstar de regi,/Nemilos de trupu-ţi tânăr ce în rassă l-ai închis,/ Peste umăru-ţi plăpând, vălul negru îl tot dregi./Iar în ochii tăi pribegi, trece doliul unui iris.// Rând pe rând se tot strecoară tinereţe spre altar,/Cuvioasă ţi se pleacă aducând lumina dar ;/ Nu vestmântului de doliu, ci frumosului întreg,/Întrupat în chipu-ţi fraged, resemnat ca şi un Christ/ Şi-n nobleţea ce te-mbracă, ca un giulgiu atât de trist”.
        După recuperarea din străinătate de către tată a copilului (încredinţat de către Constanţa Zissu unui terţ) şi adăpostirea lui în casa Mariei Theodorescu din strada Dreptului nr. 18 (se pare, pentru a salva aparenţele şi a menaja reputaţia profesoarei!), relaţiile dintre cei doi se răcesc brusc. Într-o scrisoare expediată din Geneva mamei sale care locuia împreună cu Alexandru, fratele mai mic, epistolă datată 6 decembrie 1909, Arghezi scrie pentru prima dată explicit ceea ce gândeşte în legătură cu Constanţa Zissu şi, mai ales, despre dorinţa ei de a se mărita cu el… „Sonia nu mai mi-a scris de când cu scrisoarea ce i-am trimis la Constanţa şi înţeleg că e greu să-mi scrie când n-are ce, căci de macaroane pe hârtie sînt sătul şi i-am declarat-o foarte clar. Poate că şi-a mai aşezat mintea la loc şi a sfîrşit prin a înţelege că o prostie făcută o dată nu se face de două ori. Avem amîndoi un copil care trebuie îngrijit – poate că a ajuns să priceapă că asta e singura noastră datorie şi că n-avem unul faţă de celalt nici una de alt soi. Dacă a înţeles – şi va sfârşi să înţeleagă – e bine, şi vom rămâne, în chiar interesul lui Eliazar, prieteni. Dacă nu, nu vom rămâne nici atât. Ce este sigur e că mie nu-mi arde de nevastă şi că dacă strechia puturoasă a căsătoriei mă va izbi – ferească Dumnezeu – vreodată, nu pe domnişoara Zissu (sic), licenţiată în Ş. Naturale, am s-o iau, dar pe o fată care să ştie să facă bucate, să coasă nasturi şi să ştie să ţie curată o casă, şi pentru asta licenţa şi bacalaureatul deobicei e-o (sic) garanţie de murdărie şi de prostie”. Cu toate acestea, în 1912, cedând într-un moment de slăbiciune presiunilor ei, dar mai ales, pentru a oferi lui Eliazar, conform tuturor uzanţelor cutumei morale, toate drepturile de copil natural, Arghezi se căsătoreşte pentru o scurtissimă perioadă de timp cu Constanţa Zissu, pentru ca, după aceea, foarte rapid, să divorţeze, şi în 1916 să se căsătorească, de această dată, pentru tot restul vieţii, cu ascultătoarea şi maleabila Paraschiva Burda, originară din Bucovina.
        Pe Aretia Panaitescu, iubita ideală din lumea visurilor sale platonice, împărţită însă gospodăreşte, deşi nu trivial, cu mai telurica Sonia chiar şi după naşterea copilului celei din urmă, scriitorul o cunoaşte în acelaşi mod în care va fi întâlnit-o şi pe Constanţa Zissu, adică la slujba pe care, împreună cu mama şi sora, aceasta o urmărea la Mitropolia Bucureştiului, unde tânărul diacon Iosif slujea... Că aşa stăteau pesemne lucrurile o dovedeşte şi scrisoarea din 28 noiembrie 1903, în care, printre altele, Iosif îi scria complet decomplexat Aretiei, absentă din cine ştie ce motive de la slujba duminicală, despre întâlnirea cu familia ei, frecventată, aşa cum o atestă alte scrisori, şi acasă: „ Ieri, au participat la agapa (s.a.) duminicală: mama şi sora voastră. Sfârşindu-se, i-am (sic) acostat un moment, în sensul care mă preocupă (spre a le cere o scrisoare de la Aretia, n.n.), însă mi s-a răspuns că voi primi-o prin poştă: asistenţa zvăpăiată şi stupidă nu permitea o înmânare de hârtie albă, vizibilă”.
        Nu îmi propun să analizez corespondenţa lui Arghezi cu Aretia Panaitescu, un superb roman epistolar dezvoltat pe un evantai de teme de mare interes pentru creionarea autoportretului lui Tudor Arghezi şi care se încheie odată cu scrisoarea din 30 iulie 1907, expediată cu poşta, din Geneva. Vreau să remarc doar că ea, cu o excepţie sau două, foloseşte, impus de Iosif, bineînţeles, pe lângă apelativul mai puţin obişnuit, „DUDUIE”, sau „AMICE” („amicul meu”) şi, mai rar, „IUBIT PRIETEN”, o retorică de adresare rece şi intranzitivă, de genul, „veţi fi primit scrisoarea ieri”; „să-mi iertaţi, rogu-vă”; „gîndesc la voi” etc. etc., deşi , nu o dată, mai ales în anii 1904-1905, Iosif nu ezită să încheie cu o pură declaraţie de dragoste în care uită tot protocolul autoinstituit. „La plecare voiam să-ţi iau mâna şi să ţi-o sărut apăsat ; ţi-aş fi lăsat în palmă multă broderie de sentiment, dar m-a împiedicat nu ştiu ce întâmplare finală./ Lasă-mă acum, înzecit şi adu-ţi aminte de câte ori îmi scrii că vorbeşti celui care te iubeşte profund”. Aş mai adăuga doar în treacăt că acelaşi smerit iubitor de oameni nu se va da în lături, când datoria îl va mâna în stăinătate pe urmele copilului, să-şi înştiinţeze iubita, cu aceeaşi convingere, că o face pentru a-şi trece examenul de intrare la Universitate (ca şi Eminescu, nu poseda un certificat de absolvire a liceului…) , expressis verbis, unul „dificil, încărcat, complet, dar unul nu 4” (pt. conf. vezi scrisoarea cu nr. LIX, op. cit). Reflectând la toate acestea, îi dau dreptate întrutotul venerabilului, diplomatului şi inspiratului Barbu Cioculescu, care în prima parte a studiului său ce ţine loc de prefaţă la ediţia de corespondenţă amintită scrie: „Autoportretizându-se, pentru uzul dulcelui prieten (s.n.), corespondentul avea de depăşit dilema între a fi dăruit unui cin, cum o certifica însăşi calitatea sa de ierodiacon, sau mirean, adică făgăduindu-se altei uniuni decât aceleia căreia i se jurase. În circumstanţă, I+T (Tudor Arghezi, n.n.) practică un cumul, justificat de modul personal în care considera situaţia, şi găseşte formula de a împărtăşi o iubire ciudată şi dificilă. Aceasta, la rândul ei, se dovedeşte un experiment psihologic şi un prilej abundent de exerciţiu stilistic, deci un document al simţirii şi reflexiunii sale spontane, partea care ar fi trebuit să cuprindă împlinirea dragostei, reducându-se la interogaţii cu privire la oportunitatea de a coresponda mai departe”.


Ștefan Ion GHILIMESCU