Alex. Ștefănescu - Amintiri. Momente frumoase cu Augustin Buzura
Constantin Mateescu - Ada Kaleh
Dan Culcer - Seismograme. Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan 12
Ștefan Ion Ghilimescu - Răul ca predestinare în romanele lui Tudor Teodorescu BRANIŞTE


              Amintiri. Momente frumoase cu Augustin Buzura

        Ani la rând, l-am iubit și admirat pe Augustin Buzura, iar după 1989, când l-a susținut pe Ion Iliescu, l-am dezaprobat explicit, inclusiv în scris. Dar mai mult decât orice l-am iubit. Moartea lui este infinit regretabilă, pentru mine și pentru mii de alți oameni interesați de literatură.
        Ultimii ani din viață i-a trăit chinuit de suferințe fizice și de o indignare – justificată – față de tot ceea ce se întâmplă în România. Mai exact, față de tot ceea ce nu se întâmplă.
        Împreună cu soția mea, Domnița, cu Augustin Buzura (cei apropiați îi spuneau „Gusti”) și cu soția lui, Maria, am petrecut înainte de 1989 multe zile frumoase, verile, la mare, la Casa Scriitorilor de la Neptun. Ne simțeam pentru moment fără griji, râdeam, făceam adevărate beții de râs. Jucam pe plajă șeptic, iar eu și enigmatica Maria (constituiți într-o echipă indestructibilă), îi băteam de-i snopeam pe Gusti și Domnița. Apoi, seara, ne plimbam pe faleză până la gardul – bine păzit – al vilei lui Ceaușescu și în acel loc ne trecea veselia, revenind la realitate.
        Am fost și la nunta fiicei lui Augustin Buzura, fermecătoarea Ana Maria, cu George Maior (care avea să devină șef al SRI și despre care cred sincer că este un om de stat și un patriot demn de încredere). Îl cunosc și pe fiul lui, Mihai Adrian Buzura, un foarte bun fotograf și operator TV, căsătorit cu supertalentata prozatoare Daniela Zeca-Buzura.
       
                                                                                *
        Nu numai opera, ci și viața lui Augustin Buzura merită cunoscută. S-a născut la 22 septembrie 1938 în comuna Berinţa din județul Maramureş, ca fiu al lui Ilie Buzura, muncitor, şi al Anei Buzura, ţărancă. În 1945 devine elev al şcolii generale din comuna natală, iar între anii 1951-1955 urmează cursurile Liceului „Gheorghe Şincai” din Baia Mare. După absolvirea liceului este, succesiv, inspector statistician, educator, agricultor, iar din 1957 şi până în 1964 funcţionar la filiala din Cluj a Uniunii Scriitorilor. În perioada 1958-1964 studiază la Facultatea de Medicină Generală din Cluj, specializându-se în psihiatrie (lucrarea de diplomă are titlul Shakespeare în psihiatrie).
        Nu profesează însă medicina. După ce debutează în paginile revistei Tribuna din Cluj, în 1960 şi începe să colaboreze şi la alte reviste, după ce îi apare şi prima carte (un volum de proză scurtă, Capul Bunei Speranţe), în 1963, se angajează ca redactor, în 1964, la revista Tribuna, unde va deveni în scurtă vreme secretar general de redacţie, iar din 23 decembrie 1989 – redactor-şef.
        În 1970 publică primul său roman, Absenţii, în care prezintă un caz de mortificare psihică (cazul unui ziarist obligat ani la rând de autorităţi să mintă). Având un răsunător succes de critică şi de public, romanul îl consacră, plasându-l în prim-planul vieţii literare, dar îl şi divulgă ca pe un critic al stilului de viaţă comunist.
        Cu tenacitatea unui alergător de cursă lungă, Augustin Buzura scrie în continuare, timp de aproape două decenii, încă cinci romane masive, însumând peste două mii de pagini, într-o cameră neîncăpătoare, dintr-un apartament la bloc din Cluj. Împreună cu soţia sa, Maria Buzura, creşte şi cei doi copii pe care i-am menționat. Fiecare nouă carte pe care o termină îi aduce: războaie istovitoare cu cenzura, premii literare, cronici elogioase în România literară şi la Europa Liberă, atacuri în Scânteia, Luceafărul şi Săptămâna, represalii şi, uneori, gesturi de falsă curtoazie din partea oficialităţii, dovezi de admiraţie din partea publicului.
        Autorităţile îi interzic să se stabilească în Bucureşti, deşi scriitorul face numeroase demersuri în acest sens.
        După căderea regimului comunist, poate, în sfârşit, să vină în Capitală. În 1990 i se încredinţează funcţia de preşedinte al nou înfiinţatei Fundaţii Culturale Române. Din faima de scriitor curajos, de altădată, nu mai rămâne aproape nimic, din cauza relaţiilor cordiale pe care le are cu Ion Iliescu.
        Augustin Buzura face faţă însă, cu îndârjire, şi acestei împrejurări, convins că prin tot ceea ce întreprinde serveşte cultura română. Aparent surd la opiniile nefavorabile în legătură cu sine, el le înregistrează totuşi şi se simte foarte afectat (după cum va reieşi din mărturisirile incluse în volumul Tentaţia risipirii din 2003). Treptat, reuşeşte să-şi restaureze, cel puţin în parte, prestigiul. În acelaşi timp suportă, cu o voinţă de fier, mai multe intervenţii chirurgicale (inclusiv una pe cord deschis), fără să se plângă.
        Aproape toate romanele i se retipăresc. În 1999 îi apare şi un roman nou, Recviem pentru nebuni şi bestii, îndelung aşteptat de cititorii săi fideli.
        Moare la 10 iulie 2017.

                                                                                        Alex. ȘTEFĂNESCU



                                                Ada Kaleh

        Câţi dintre trăitorii de azi ai Bucureştilor, care au apucat îndepărtaţii ani ai epocii lui Dej, îşi mai aduc aminte de Sabena? Aşa se intitula prestigioasa societate de transporturi aeriene belgiene, una dintre puţinele companii de gen (dacă nu singura, în afară, bineînţeles de T.A.R.S. - Transporturi Aeriene Româno-Sovietice) a cărei agenţie avusese năstruşnica idee de a planta un mic dar foarte vizibil panou de afişaj pe Bulevardul N. Bălcescu, în curtea Bisericii italiene. Panoul buclucaş, deşi părea inofensiv, arunca o nadă otrăvită bravilor locuitori ai Capitalei care se perindau pe această arhipopulată arteră a oraşului, mai ales la ora promenadei, când obosiţi în urma unei zile de trudă, de şicane şi şedinţe, alergau după o clipă de destindere.
        Spre deosedire de celelalte panouri şi afişe ce împânzeau oraşul, mult mai făţoase, care purtau mesaje de pace şi înfrăţire între popoare sau exprimau devotamentul şi iubirea poporului pentru partidul clasei muncitoare şi marea noastră vecină de la Răsărit, panoul din curtea Bisericii italiene, modest, discret şi neostentativ, avea miraculosul dar de a atrage o puzderie de trecători din fluxul celor ce se perindau pe stradă.
        Ieşind odată de la cursuri şi fâţâindu-mă prin centru cu gândul să intru la un film, m-am pomenit în dreptul Bisericii italiene, nu departe de cinematograful Scala (pe atunci Republicii), cu un noian de oameni ce se înghesuiau în faţa gardului din fier forjat al sfântului lăcaş. Normal că m-am oprit, cum se obişnuieşte când vezi o mulţime bulucindu-se în faţa unui eventual mister. Biserica fusese închisă cu câţiva ani în urmă, după intrarea trupelor ruseşti în ţară. Părea pustie, părăsită, purtând cu semeţie un aer de demnitate şi nobleţe în singurătatea ei lăcătuită. Când am ajuns în urma unei coregrafii dibace la gardul asaltat de curioşi m-am dumirit ce anume le atrăgea atenţia trecătorilor: panoul expunea un număr de fotografii alb-negru înfăţişând actriţe de cinematograf, de teatru sau rockeri de succes, oameni politici, vedete din industria modei, laureaţi ai premiului Nobel sau scriitori celebri prinşi în momentul când coborau pe treptele aeronavei aparţinând concernului Sabena, zâmbind cu graţie şi trimiţând bezele persoanelor care-i întâmpinau pe pistă. Era o lume exotică, de care luasem cunoştinţă până atunci doar prin emisiunile pe unde scurte, clandestine. Iată-l pe prim-ministrul Portugaliei coborând pe aeroportul din Geneva împreună cu soţia ca să participe la un colocviu internaţional pe tema crizei resurselor de apă, pe Gérard Philipe sosit la Roma cu prilejul lansării filmului Les Grandes Hanoeuvres sau pe Baudouin regele Belgiei, sosind la Stockholm la invitaţia regelui Suediei. Imaginile, inocente în felul lor, erau totuşi şocante, iradiau climatul unei alte vieţi decât aceea a restricţiilor la carne, zahăr, pâine şi hârtie igienică, a presei cenzurate, a arestărilor în miez de noapte şi interdicţiilor de a călători peste hotare.
        Priveam cu delectare aceste câteva imagini dintr-un basm frumos, semnale rătăcite venite dintr-o realitate interzisă, provocatoare, la care de multă vreme nu mai aveam acces, pierdusem pulsul revelator al timpului, mă întorsesem în lumea ingenuă, uitată a copilăriei. Tovarăşii din jurul meu sau cel puţin o parte dintre ei împărtăşeau, se vede, aceleaşi sentimente şi emoţii. Priveau tăcuţi superba siluetă a Carolei Lombard sau a lui Viviane Romance în timp ce coborau pe fastuosul aeroport din Cannes pentru a participa la tradiţionalul festival al filmului sau îi sorbeau din ochi pe jucătorii teamului Juventus urcând în avion pe aeroportul din Bruxelles după un meci cu Anderlecht, priveau cuminţi, fără să comenteze, într-o complicitate vinovată, după care se despărţeau discret de micul grup de gură-cască din faţa Bisericii italiene lăsând loc liber altor trecători să se înghesuie în faţa panoului-minune.
        Mulţi ani la rând panoul concernului Sabena, înţelenit temeinic în inima oraşului, a continuat să atragă lumea curioasă. Erau persoane bine înţolite sau haimanale de pripas, bătrâni şi tineri, miliţieni şi cerşetori, cucoane fandosite sau muncitoare ieşite de curând din tură, cinefili şi hoţi de buzunare, toţi ispitiţi de tainica atracţie a fotografiilor sau, poate, doar împinşi de demonul de a afla „ce se întâmplă”. De câte ori aveam drum pe acolo nu rezistam tentaţiei de a mă opri o clipă. În fiecare joi panoul se primenea cu noi fotografii, încât aveam întotdeauna imagini proaspete din viaţa culturală şi mondenă a marilor metropole europene. Panoul acoperea în mod original penuria de informaţii despre realitatea de dincolo de graniţele ţării, o acoperea modest, rudimentar, e drept, şi totuşi suficient ca să realizăm că dincolo există o viaţă altfel, cu totul diferită de cotidianul tern al planurilor cincinale.
        Îmi amintesc, printre atâtea surprize agreabile prilejuite de Sabena, că acolo i-am văzut pentru întâia oară pe Saint-John Perse şi Aldous Huxley, pe Giorgio de Chirico şi Salvador Dali, pe Pablo Casals şi Alfred Cortot, pe Albert Camus surprins în clipa când cobora din avion pe pista aeroportului din Stockholm unde urma să-şi ţină speechul de recepţie a premiului Nobel (în timp ce presa noastră a uitat sau n-a considerat că merită să consemneze evenimentul) şi tot acolo am avut ocazia să văd imagini (adevărate piese de album) de la căsătoria actriţei americane Grace Kelly cu prinţul Rainier III de Monaco. Destinul a potrivit ca atât prinţesa cât şi scriitorul să moară în urma unui accident de automobil.
        După o vreme prinsesem obiceiul ca în peregrinările prin centru să trec pe bulevardul N. Bălcescu chiar dacă drumurile mele nu coincideau exact cu locul unde se lăfăia panoul buclucaş. Eram la vârsta când pui preţ pe cele mai aiuritoare fleacuri iar fotografiile Sabenei nu erau chiar nişte fleacuri în deşertul monoton şi trist al informaţiilor despre Occident care treceau mai toate prin filtrul supravegheat atent de agenţii Moscovei. Atracţia exercitată de panou era substanţial sporită de prezenţa Bisericii italiene, cufundată într-o retrasă şi melancolică singurătate. Am încercat de multe ori să intru, era închisă. Micuţă şi cochetă şi misterioasă, inexpugnabilă în felul ei, îmi inculca de fiecare dată când mă aflam în preajmă sentimentul fructului oprit, al întâlnirii cu hotarul dincolo de care accesul îmi e neîngăduit.
        Tot ce se mai poate spune e că odată cu anii ce s-au scurs de-a valma, strânsoarea ideologică a început să lase fisuri modeste în sistem şi astfel prin câteva obscure chioşcuri de difuzare a presei s-au iţit ici-colo reviste şi cotidiene sosite din otrăvitul Occident ca Paris Matsch, L'Humanité, Le Monde, editate de partidele de stânga franţuzeşti, ce se vindeau cu înfrigurare, dimineaţa, cât ai clipi din ochi. Odată cu graduala ameliorare a relaţiilor politice şi economice cu Occidentul, aceste publicaţii au adus o adiere blândă climatului informativ din ţară. Din toate aceste pricini dar şi din cauza uzurii în timp a şocului produs de apariţia spectaculoasă a panoului, trecătorii ce se înghesuiau în faţa Bisericii italiene jinduind după imaginea luxuriantă a lumii libere au început să se împuţineze, până la a abandona cu totul fotografiile Sabenei, preferând să dea năvală la cinematograful Scala de alături, unde puteau să se întânească acum cu Clark Gable, Marcello Mastroiani, Jean Gabin sau Sophia Loren.
        După evenimentele din ’89, Biserica italiană în curtea căreia a fost adăpostit atâţia ani panoul concernului Sabena a intrat în circuitul public. E o biserică modestă dar primitoare şi bine îngrijită. Când trec pe bulevardul N. Bălcescu mă bucur să zăbovesc o clipă în intimitatea acestui lăcaş de rugăciune mai mult pustiu, care respiră tihnă, devoţiune şi o învăluitoare împăcare cu zădărnicia lucrurilor. Panoul, bineînţeles, a dispărut de mult, pe locul unde se afla au fost sădite straturi de trandafiri şi anemone. A dispărut de asemenea şi compania liniilor aeriene belgiene care plantase panoul din poveste. Dar cine îşi mai aduce azi aminte de Sabena?


                                                                                        Constantin MATEESCU




  Seismograme. Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan 12

Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan – 12 şi continuare
       
       
Cazul Ion Lăncrănjan. Note de cenzură. Documente DUI
       

ION LĂNCRĂNJAN ÎN OGLINZI DERFORMANTE. AUTOBIOGRAFII, RAPOARTE ALE SECURITĂȚII ȘI NOTE ALE INFORMATORILOR
       
        NOTELE INFORMATIVE ALE LUI DAN ZAMFIRESCU
       
       

UN ROMANCIER «POPORANIST»

REFERAT SINTEZĂ
       
        În mod cert romanul „Caloianul” este cea mai bună carte a prozatorului Ion Lăncrăn¬jan, şi una dintre cele mai puternice opere realiste din literatura română actuală. Într-un fel sau altul idee exprimată, încă de la prima formă a romanului, aproape de fiecare dintre cei care au referit asupra manuscrisului şi care au fost numiţi mai sus. Şi într-adevăr, forţa de cuprindere, cu totul aparte, a unor complexe probleme şi medii sociale, puterea de a crea şi a mânui o galerie impresionantă de caractere, patosul care îl dezvoltă de dincolo de structura textului propriu-zis, infuzia unui lirism aspru, bărbătesc, cu ton poematic, aproa¬pe... (vezi portretul mamei vol. I pag. 273 şi urm.), toate acestea fac din prozatorul Ion [Lăncrăjan] un scriitor demn de cea mai mare atenţie în contextul nostru literar contempo¬ran. Descinzând din proza realistă ardeleană, care a dat romanului românesc impresionan¬te valori literare, preocupat în toate cărţile sale de marile probleme ale epocii, având o adevărată vocaţie a tragicului, Ion [Lăncrăjan] încearcă, şi reuşeşte în cea mai mare parte prin „Caloianul” un roman politic, de grave dezbateri etice, morale, filosofice şi estetice.
        Tema centrală, dacă am vrea s-o numim aşa, cu orice preţ, este aceea a adevărului şi a minciunii, a câştigării sau recâştigării unei condiţii umane demne, prin punerea în lumină a adevărului, prin asumarea supremei răspunderi de a-l servi şi de a nu-l trăda. Nesuporta¬rea adevărului echivalează, din punctul de vedere al lui Ion Lăncrănjan cu moartea şi, în acest sens scriitorul Alexandru Gheţea, eroul principal al romanului „Caloianul” moare de două ori în carte: o dată de moarte bună, prin încheierea unui ciclu biologic în jurul respec¬tabilei vârste de 70 de ani, şi altă dată, de fapt de-a lungul întregii sale vieţi, ca artist, de o moarte mult mai cumplită, mult mai tragică, aceea de a nu fi văzut, de a nu fi înţeles ade¬vărul vieţii despre care istorisesc atâtea cărţi sortite astfel pieirii încă înainte de a se naşte. Acesta este de fapt şi mobilul care pune în mişcare întregul sistem de lumi suprapuse din „Caloianul”. Minţindu-se pe sine şi implicit minţindu-i pe cei din jurul său, Alexandru Gheţea, scriitor recunoscut şi respectat, îşi dă seama, în ultima vară a vieţii sale că, din pro¬pria-i neputinţă trăise într-o eroare şi, într-o supremă confruntare cu propria conştiinţă, cu lumea din jurul său, cu realitatea de fiecare zi a ţării sale, vrea să afle adevărul şi acum, măcar acum, să scrie marea carte, cea mai adevărată carte a vieţii sale „Caloianul”. În acest sens, asemeni unui adevărat erou, Alexandru Gheţea, cu o dorinţă aproape disperată de a-şi recâştiga viaţa, de a face ireversibilul – reversibil, străbate iarăşi, la modul fizic, mediile sociale pe care le mai străbătuse o dată: ţărani, muncitori, activişti, scriitori etc., încercând să vadă ceea ce nu văzuse sau nu dorise să vadă altădată. În acelaşi timp Alexandru Gheţea face o altă călătorie, în propriile sale adâncimi, căutându-se pe sine cel adevărat, pe cel de care de atîtea ori fugise, fie din laşitate, fie din oportunism, fie din dorinţa de parvenire, fie împins de alţii pe alte drumuri, fie împingându-i el pe alţii, lăsându-se la rândul lui împins, înverşunându-se eroic şi ridicol de copilăros împotriva lui însuşi, împotriva împrejurărilor, uneori favorabile alte ori nu, trăind la modul omenesc clipe sublime şi clipe jalnice în încercarea sa mare şi sinceră de a cuprinde viaţa în toată măreţia ei. De fapt chiar în această ultimă şi supremă încercare, Alexandru Gheţea nu va afla adevărul pentru că structura lui, violent subiectivă, îi refuză această posibilitate. Gheţea va pieri, iar adevărul va rămâne dincolo de el, viaţa, ea însăşi cu înălţările şi căderile ei, cu lumini fulgerătoare şi umbre, cu oameni care ca şi Gheţea, sau mult mai rău decât el, şi-au ratat marea şansă de a trăi demn, „clipa cea repede ce ni s-a dat”, dar şi cu oameni prin vinele cărora curge un sânge matur, aspru, iluminat de demnitate (vezi personajele Vasile Pozdare, Romulus..., Ionuţ, ginerele lui Gheţea, Potângă, muncitorul care-i scrie lui Gheţea povestea lui Pozdare, Tânărul poet, figura lui Blaga, evocarea lui Iancu, figura mamei lui Gheţea, Nicolae, nepotul. În planuri diferite cele două femei pe care le-a iubit Gheţea, Sofiana ca simbol al idealului, Gioconda ca simbol al certitudinii, al pământului, al statorniciei), oameni care-i dau vieţii adevăratul sens, sensul superior în spiritul marilor mutaţii care au intervenit în societatea noastră contemporană.
        Desigur, sensurile cărţii sunt multiple, aşa cum numai o adevărată operă de artă poate oferi cititorului, sau criticii literare. Discuţiile repetate cu autorul, asupra variantelor succesive ale romanului, discuţiile purtate atât la editură cât şi la Consiliul Culturii şi Edu¬caţiei Socialiste, privind probleme generale, de viziune asupra uneia sau alteia dintre teme¬le dezbătute în roman, precum şi detaliile, amănuntele, de multe ori semnificative, au ur¬mărit în primul rând evitarea unor sensuri confuze care s-ar putea degaja din paginile că¬rţii, lucru nedorit nici de editură, nici de scriitor. În acest sens s-au eliminat pasaje întregi referitoare la cultul personalităţii lui Stalin, de pildă. S-au făcut pe zeci de pagini precizări de sensuri în replică, s-a făcut ori de câte ori a fost nevoie localizările necesare în timp şi spaţiu, pentru a se evita generalizările nedorite; tot în acest sens s-au rescris unele para¬grafe care au dus la preluarea comentariilor de către înşişi personajele cărţii (sic), iar în fi¬nal, după ce imensa fierbere a unei lave umane, dusă pînă la sublima incandescenţă, se po¬toleşte, atunci, prin plecarea la şcoală la vârsta de numai şase ani a nepotului lui Gheţea, a lui Ştefănuţ, întregii cărţi i se dă un sens generos, luminos şi concordant cu viaţa, viaţa noastră de aici, pagină pe care nu ne putem abţine să nu o reproducem:
        „Pentru familia bătrânului, însă, pentru Ionuţ şi pentru ceilalţi, evenimentul cel mai de seamă din toamna aceea limpede şi frumoasă – sfidător de limpede şi de frumoasă – îl constitui începutul şcolii.
        Micul Ştefan devenise elev, la cei şase ani ai săi pe care abia îi împlinise. Nu prea era el pregătit pentru aşa ceva, nu era pregătit deloc şi abia îl convinseseră să meargă la şcoală, să nu rămînă prost şi neînvăţat, un neisprăvit oarecare, un Agamiţă Dandanache!...
        -Mă duc, le spusese el femeilor, acceptând, ştiu că trebuie să mă duc!... am vorbit şi cu tata, m-am înţeles cu el!... Dar să-mi daţi altă uniformă... cu halatul ăsta nu merg nicăi¬eri, să ştiţi!...
        Se dusese totuşi, acceptase uniforma şi se dusese la şcoală, singur, fiind că (sic) nu admisese să fie condus de nimeni.
        -Şi când o să isprăvesc cu treaba asta pe care o încep azi? o întrebase el pe maică-sa, în poarta casei.
        -Când?! răspunse ea cam nedumerită. Când o să fii mare...
        -Bine, la revedere!...
        Pornise apoi spre şcoală, grăbit şi hotărât, gândindu-se cu mintea şi cu sufletul lui de copil, că nici nu era aşa de mult până atunci – Nu-i mult defel, eu sunt mare de-acum... şi că Bunul, bătrânul, nici nu murise, plecase pe undeva, avea el o treabă. Da, se încurajase copilul, e dus pe undeva, e plecat... caloienii nu mor niciodată, mi-a spus-o chiar el!... se ri¬sipesc şi se adună iar laolaltă, după aia!... dar de murit nu pot să moară!”
        Considerăm că în forma actuală cartea este pregătită pentru tipar; romanul cu toate asprimile sale în reconsiderarea critică a unui timp, care nu se mai poate întoarce, găsindu-şi împlinirea morală şi artistică, de simbol al regenerării, al permanenţei vieţii, în sensul ei major, prin mitul românesc al „Caloianului”.
       
        Petre Ghelmez
                                                                                        Dan CULCER




  Răul ca predestinare în romanele lui Tudor Teodorescu BRANIŞTE

        În ciuda faptului că, postum, i s-a publicat un volum de memorii (Scara vieţii), se ştiu revoltător de puţine lucruri astăzi despre Tudor Teodorescu-Branişte, romancier stimabil şi unul dintre gazetarii cei mai fervenţi şi mai ancoraţi în realitatea social-politică a României dintre cele două războaie mondiale. Intelectual de stânga cu dese luări de atitudine şi virulente ieşiri la rampă, după venirea la putere a comuniştilor, Branişte a virat scurt împotriva bolşevizării agresive a ţării, aşa încât din simpatizant al unei perverse utopii ideologice a fost resimţit de „tovarăşi” ca opozant, prin urmare, intimidat sistematic şi împiedicat prin orice mijloace să-şi exercite în mod liber meseria. E de notorietate faptul că el renunţase singur în 24 ianuarie 1941, odată cu venirea la putere a clicii dictatoriale a lui Antonescu, să mai facă ziaristică, rămânând, cum ţinuse a preciza în câteva reviste pe care le conducea sau unde era colaborator, să scrie exclusiv roman. Iluzionându-se, revenise asupra hotărârii prin 1944, pentru ca în 10 iulie 1947, urmare a suprimării Jurnalului de dimineaţă de către C.Al.C. (Comisia Aliată de Control) aflată sub tutela ocupantului sovietic (într-un articol din 10 iulie 1947 publicat în mensualul respectiv Branişte folosise cuvântul tabu pentru regimul de atunci: „Basarabia”!), numele ziaristului democrat să înceteze să mai apară în presa românească mai bine de 13 ani. Reabilitat cu totul formal după amnistia generală a deţinuţilor politici din 1964 – prin decorarea în acelaşi an cu Ordinul Muncii clasa I, – numele lui Tudor Teodorescu-Branişte alunecase treptat în uitare înainte chiar ca autorul lui să părăsească această lume (1969), deşi onorabilul lui purtător mai apucase să îşi vadă tipărite şi puse pe piaţă ultimele două romane scrise în acei ani, respectiv Primăvara apele vin mari şi Pavilionul de vânătoare. „De cum pătrundeai în ultima sa locuinţă care i se acordase ca unul dintre actele reparatorii prin anii 1960, scria Valeriu Râpeanu într-un articol evocator din 2010, totul părea salvat de la un naufragiu. Obiecte de om sărac, desperecheate, uzate până dincolo de fibră, mâncate şi roase de o prea îndelungată folosire, mobile ce scârţâiau din toate încheieturile, aflate într-un permanent echilibru instabil. Un decor dezolant care te îndemna să te gândeşti imediat la forţa morală a omului care făcea abstracţie de aceste împrejurări care nu te predispuneau decât la meditaţii amare. Scria până noaptea târziu, învăluit în fumul ţigărilor şi al cafelelor ca într-o ceaţă protectoare în faţa tristeţii ce se revărsa din toate ungherele”.
        Cu titlu de curiozitate, la debutul său în publicistică, pe când era încă elev, prin 1916, viitorul ziarist şi scriitor a avut fantezia de a adopta un nume de împrumut – Andrei Branişte – care făcuse deja carieră ca personaj în piesa omonimă a lui Marin Simionescu Rîmniceanu, un scriitor uitat în zilele noastre, dar foarte preţuit (membru corespondent al Academiei Române, 1919) pentru studiile de estetică şi erudiţia selectă, rară în epocă. Piteşteanul Tudor Teodorescu, născut într-o familie cu mulţi fraţi, se vede treaba că a fost foarte puternic impresionat ca elev de episodul dramatic în trei acte Andrei Branişte (1913) semnat de Simionescu Râmniceanu, ce se va fi jucat şi pe vreo scenă în oraşul său, de vreme ce, după ce îşi vede „numele cules şi tipărit sub o schiţă pe care i-o publică Tudor Arghezi în Cronica, îl va adopta ca auxiliar, să zicem, „de demnitate” la numele oarecum comun din registrele stării civile, pseudonim cu care îşi va semna invariabil de acum înainte articolele de ziar, traducerile, schiţele şi nuvelele, ori romanele.
        Co-etaneu, ceva mai mic, cu Rebreanu, dar mult mai apropiat de G. Călinescu, Gib Mihăiescu, Cezar Petrescu, G.M. Zamfirescu, Corneliu Moldovanu, Anton Holban, Camil Petrescu şi atâţia alţi romancieri afirmaţi într-o adevărată eră a romanului, cum a fost cea interbelică, prin atmosferă şi tematica legată precumpănitor de viaţa şi destinul insului care se ratează în prăfuitele noastre târguri de provincie, izolându-se de lume şi capotând moral ori, pur şi simplu, reacţionând sinistru împotriva oricărui semn de progres şi emancipare, o arie însemnată din tematica de romancier a lui Tudor Teodorescu-Branişte seamănă paradoxal cu universul acelei salbe de scrieri sadoveniene de mai mare sau mai mică întindere dedicate plictisului ori spleenului care omoară pe absolut toată lumea în prăfuitele târguri de provincie de altă dată, populate cu fel de fel de necăjiţi şi intratabili extropiaţi (Locul unde nu s-a întâmplat nimic – 1933; Apa morţilor; Floare ofilită; Balta liniştii; Haia Sanis; O zi ca altele ş.a.). Romanele-reportaj ale lui Tudor Teodorescu-Branişte, dacă seamănă întrucâtva cu ale unor congeneri, atunci, probabil, pot fi apropiate cumva de Întunecare al lui Cezar Petrescu şi nicidecum de fineţurile de analiză psihologică practicate de un Holban sau Camil Petrescu, nemaivorbind de realismul cărturăresc de detaliu în cazul unui Călinescu. În urma unei lecturi relativ recente, am tot mai mult convingerea că Prinţul (1944), considerat pe bună dreptate capodopera lui Teodorescu-Branişte şi după care, în 2004, Sergiu Nicolaescu a tras filmul Orient-Express, prin complexitatea existenţială a rolurilor jucate, cel puţin de Jean Andrei Munteanu şi Silvia/ Amelia Frunzetti, fără a ridica o simplă problemă de coplanaritate faţă de liniile de forţă ale evoluţiei personajelor centrale – Daria Mazu şi Lai Cantacuzin, din Locul unde nu s-a întamplat nimic, este în multe privinţe o dezvoltare complementară a backgroundului unei problematici specifice epocii, ilustrată excelent de Sadoveanu, tratată de această dată de Tudor Teodorescu-Branişte din perspectiva şi, în plus, cu mijloacele reportericeşti ale ziaristului excedat zilnic de noianul tipologic al unui atare „fapt divers”.
        Nu-mi îngădui să fac din Tudor Teodorescu-Branişte (altminteri, un foarte bun romancier al multiplelor faţete ale actualităţii) un emul şi, cu atât mai puţin, un epigon sadovenian al unei teme pregnant ilustrată, printre atâtea alte sujeturi, de autorul Fraţilor Jderi. Încerc însă să atrag atenţia, plecând, spre exemplu, de la un alt roman al marelui ziarist interbelic, anume Scandal (1939), apetenţa acestuia pentru descrierea fenomenului ruinei existenţiale a provincialului, subiect programatic atacat şi plasat ca teatru de desfăşurare, în opoziţie cu Sadoveanu care o lipise aproape paradigmatic de „târgul moldovenesc”, în spaţiul micului oraş de provincie din zona sudică, de această dată, a vechiului Regat.
        Autoarea straniului atentat cu pistolul din romanul mai înainte pomenit al lui Branişte, în care este ucis şeful opoziţiei, Alexandru Dima, fost de trei ori prim-ministru şi „conducător sigur al guvernului ce urma să se formeze” în urma dezvăluirilor şi scandalului afacerii frauduloase a furniturilor, Ecaterina Preda nu mai e originară de prin părţile Moldovei, ci din Târgovişte, târgul ce trăia inert şi nostalgic prin anii 1928-1930, când este plasată acţiunea, amintirea împovărătoare a unor apuse vremuri de glorie. Măritată de mai bine de 30 de ani cu Iancu Preda, funcţionar la Lucrările Publice, cei doi, la început păreau a avea aceleaşi gusturi. Ea, fată de profesor de liceu, el fiu de magistrat din Focşani(!), ajunşi în capitală, de pildă, „le plăcea să se plimbe pe străzi retrase, prin mahala, departe de zgomotul, de larma marilor bulevarde”. Cuplul Iancu-Ecaterina Preda e iremediabil atins de o stare de morbideţe, preţuind şi căutând adăpostul caselor mici, cu grădiniţa în faţă, cu un chioşc în fundul grădinii, cum văzuseră atâtea în târgurile lor. De altminteri în discuţiile dintre ei, arată lămurit scriitorul, fiecare descoperise că lăcrimase pe aceleaşi pagini din Trubadurul lui Delavrancea, pe care acum îl găseau totuşi mai puţin duios decât Pană Trăsnea Sfântul al lui Brătescu-Voineşti sau La noi în Viişoara de Sadoveanu! „Cât despre poezie, de! tot Eminescu rămâne ‹‹cel mai mare››. Macedonski are ‹‹câte ceva››, unele din Nopţi, dar are şi multe de prisos…” Romanţele pentru mai târziu ale lui Minulescu care apăruseră în vremea logodnei lor erau, desigur, prea brutale pentru ei („Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine,/ Dar/Fiindcă azi mi te dai toată,/ Am să te iert:/ E vechi păcatul/ Şi nu eşti prima vinovată…”); lui Iancu plăcându-i mai mult Vlahuţă („Iubire sete de viaţă/ Tu eşti puterea creatoare,/ Sub care inimile noastre/ Renasc ca florile sub soare…/ Şi îmbătate de-al tău farmec/ Ce peste lume se aşterne,/În tremurarea lor de-o clipă/ Visează fericiri eterne…”).
        Strivită de grijile unei căsnicii sărace, după măritiş, idealul Ecaterinei de a fi profesoară, de a avea o leafă şi oarecare independenţă se prăbuşeşte dramatic. Nici Iancu Preda nu mai ajunge să practice, după cum îşi dorise în prima tinereţe, avocatura. Va deveni mai întâi funcţionar la Lucrări Publice, iar după război va fi redistribuit în „lotul Comunicaţiilor”. Poezia iubirii se curmă şi ea pentru Ecaterina. „Lăptarul plătit cu greutate. Zarzavagiul care striga în gura mare, în curte: ‹‹Cine n-ar parale să nu mănânce!››. Rochiile cârpite. Pălăriile vechi. Pantofii scâlciaţi… Toate acestea alungaseră versurile lui Vlahuţă şi Nopţile lui Macedonski”. Certurile dese şi violente alterează şi distrug până la urmă menajul soţilor Preda, antrenându-i pe protagonişti pe o pantă de iremediabilă descompunere fizică şi morală. „Ecaterina devenise o femeie grasă, puţin neglijentă cu ea însăşi, voluntară cu toţi ceilalţi, începând cu Iancu. Cu un instinct uimitor de sigur pentru ea, care-şi mărginise viaţa între pensionul din Târgovişte şi căsnicia din strada ‹‹Puţu cu apă rece›› – Ecaterina ghicise că Iancu, cu firea lui domoală, poate fi uşor dominat. (…) Iancu devenise o anexă a nevestei lui. Cum îşi încasa leafa, aducea toţi banii, ‹‹până la centimă››, acasă. Ecaterina aprecia, în primă şi ultimă instanţă, câte parale îi trebuie lui Iancu în fiecare zi. Nu putea să-i lase leafa pe mână. Nu din pricină că Iancu ar fi avut vreun viciu. Nu fuma. Nu bea. Nu juca nici cărţi. Dar pentru Ecaterina, Iancu devenise un ‹‹nătâng››: împrumuta pe oricine, îl fura toată lumea… Cu o rară lipsă de demnitate, Ecaterina desfăşura toate secretele casei în faţa oricui, toate mărunţişurile, toate nimicurile. Le exagera. Le multiplica. Ura ei tainică împotriva omului care o ‹‹împiedicase de a fi profesoară›› răbufnea în aceste bârfeli meschine. A-l defăima pe Iancu era pentru ea o adevărată voluptate. Nu-i bun de nimic… Toţi i-au luat-o înainte la minister. Acasă, nu e în stare să-şi ia singur din dulap nici măcar o batistă. Trebuie să-i dea totul, mură în gură…Nici ‹‹ca bărbat›› nu-i nimic de capul lui!”. Încheind citatul aici, să nu uităm că Tudor Teodorescu-Branişte este nepreţuitul autor al unui unanim apreciat Elogiu al bârfelii! Îngâmfată şi gâsculiţă, dar convinsă că e de o mie de ori mai deşteaptă şi mai frumoasă decât era, Irina, fiica lor îi calcă rapid pe urme mamei, dispreţuindu-şi tatăl şi comportându-se ca o demimondenă.
        După tragicul sfârşit al bărbatului, împins la sinucidere, în primul rând de sicitatea şi meschinăria vieţii familiale, apoi de o excesivă trăire a simţului datoriei şi onoarei într-o lume meschină, de o crapuloasă condiţie morală, obsedată până la demenţă de visul căpătuirii cu orice preţ a Irinei, convinsă asemeni tuturor psihopaţilor care fac cele mai ilogice fixaţii cu privire la obiectul iadului pe care îl trăiesc, Ecaterina Preda urzeşte în secret planul uciderii lui Alexandru Dima, insul care în mintea-i obosită de fantasme îi împinsese soţul la moarte, lăsându-i familia lipsită (căci ea n-a avut serviciu niciodată) de orice sprijin. Spirit echilibrat şi raţional, bărbat frumos şi manierat, şlefuit de trecerea prin diverse medii şi beneficiar al unei întinse experienţe de viaţă, foarte bine desenat caracterologic de Tudor Teodorescu-Branişte, Alexandru Dima este, în realitate, singura persoană care sărise dezinteresat şi în modul cel mai discret cu putinţă, la necaz, în sprijinul sărmanei femei. Uciderea lui de către descreierata Ecaterina Preda, soaţa sinucigaşului „acar Păun” la ieşirea din incinta Camerei Deputaţilor, după ce acesta dezvăluise de faţă cu toată presa toate dedesubturile scandalului provocat de „panamaua furniturilor”, ridică, în subsidiar, problema fatalităţii răului de care este subîntins în anumite momente destinul românesc. De altfel, prin această extindere subtilă a problematicii romanului – nu dezvolt aici –, Tudor Teodorescu-Branişte reuşeşte să evite elegant pedanteria abordării temei „provinciei care ucide” din romanele strict dedicate subiectului de Sadoveanu.



                                                                                        Ștefan Ion GHILIMESCU