Alex. Ștefănescu - „Au înnebunit salcâmii...”
Constantin Mateescu - Portocale
Dan Culcer - Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan 10
Ștefan Ion Ghilimescu - Haremul lui Maiorescu


                              „Au înnebunit salcâmii...”

        Era în 1972. Pe scena Teatrului Național Constanța (mă aflam printre spectatori) și-au făcut apariția cântărețul Tudor Gheorghe, cu chitara, și poetul Romulus Vulpescu. Sutele de oameni din sală îi sorbeau din priviri.
        Tudor Gheorghe, actor la Craiova, se remarcase în ultimii ani punând pe muzică și cântând poezii românești alese de el însuși, cu bun-gust, din cărți uitate sau ignorate. Romulus Vulpescu, cunoscut ca poet, dar mai ales ca traducător, era un erudit boem, combinație de însușiri mai rar întâlnită. Recitalul a început cu o poezie a lui Romulus Vulpescu pusă pe muzică de Tudor Gheorghe: „În fiecare zi ne batem joc/ De păsări, de iubire și de mare...” După ce Tudor Gheorghe cânta un vers, acompaniat de chitară, Romulus Vulpescu îl spunea, amplificându-i ecoul în sufletele celor celor din sală. (Acest gen de întărire a cântecului prin recitare îl va practica și Adrian Păunescu, cu mare succes, la cenaclul „Flacăra”.)
        Activiștii PCR instalați în primul rând, chiar lângă scenă, nu erau ei prea sensibili, dar se simțeau flatați constatând că încă din al doilea vers a venit vorba despre mare, principalul atu geografic al județului. Așa se explică de ce la enumerarea „De păsări, de iubire și de mare” au dat din cap aprobator și rudimentarul Vasile Vâlcu, prim-secretar al Comitetului Județean al PCR, și ușuraticul George Crișovan, secretarul cu propaganda.
        A urmat însă un nou cântec, care începea așa:
        „În fiecare prost eu văd un șef”. Cântat de Tudor Gheorghe și declamat de Romulus Vulpescu, versul a produs stupefacție. Demnitarii comuniștii au încercat să râdă, creând impresia falsă că aprobă asemenea aluzii, și, drept urmare, publicul a izbucnit la rândul lui într-un râs devastator. Dar imediat după aceea tovarășii în costume negre din primul rând au părăsit sala, negri și la față de supărare.
        (Ca să fiu sincer, versul mi-a venit în minte atunci când Tudor Gheorghe, uimindu-i pe admiratorii săi, și-a exprimat preferința pentru Victor Ponta!)
        Au trecut de atunci mulți ani. Romulus Vulpescu, din păcate nu mai e în viață, dar Tudor Gheorghe continuă să facă săli pline, cu cântecele lui care umplu spațiul cu sonoritatea lor solemnă, iar apoi urcă spre cer, ca un dar făcut zeilor. L-am văzut în 2016 la Sala Palatului, însoțit nu de femei goale (și dansatoare stângace), ca atâția alți artiști în vogă azi, ci de Orchestra Națională Radio și de Corul „Madrigal”. Ce mobilizare de forțe ale lumii muzicii! Ce colaborare între artiști de elită ai țării!
        Concertul a început cu interpretarea emoționantă până la beatitudine a poeziei lui George Bacovia, „Note de primăvară”, o odă a bucuriei creată de un poet trist:
        „Verde crud, verde crud.../ Mugur alb și roz și pur,/ Te mai văd, te mai aud,/ Vis de-albastru și azur.” ...
        Cu acest cântec, Tudor Gheorghe a adus în Sala Palatului o adiere de primăvară. Puteai să crezi că Marius Hristescu dirijează nu un ansamblu de instrumentiști și soliști, ci o livadă care se pregătește de înflorire.
        Au urmat multe alte momente greu de uitat, printre care rostirea clară și esoterică în același timp a celebrelor versuri onomatopeice scrise de Ion Barbu:
        „Cir-li-lai, cir-li-lai,/ Precum stropi de apă rece/ În copaie când te lai;/ Vir-o-con-go-eo-lig,/ Oase-nchise-afară-n frig/ Lir-liu-gean, lir-liu-gean,/ Ca trei pietre date dura/ Pe dulci lespezi de mărgean.”
        Iar în final am ascultat cu toții, fericiți, ultracunoscutul poem Au înnebunit salcâmii scris de un poet aproape necunoscut, Arhip Cibotaru. Tudor Gheorghe l-a cântat cu un patetism elegant, care îi este propriu numai lui. Peste patru mii de oameni au trăit atunci un moment de comuniune sufletească și, poate, și un sentiment de vinovăție, gândindu-se că n-au mai deschis demult o carte de poezie românească.

                                                                                        Alex. ȘTEFĂNESCU


                                                Portocale

        „Mergeam pe o alee flancată de-o parte şi de alta de portocali, scria Ieronim, e o toamnă înnebunitoare aici, la câţiva paşi de digurile ce ne despart de întinderea nemărginită a Pacificului, pe ambele trotuare se risipeau patetic fructe coapte căzute din pomi cu generozitate şi nimeni, mă înţelegi, absolut nimeni nu se apleca să ia vreo portocală de pe jos. Trebuie să-ţi spun că pentru un român abia sosit aici, în Lumea liberă, spectacolul mi s-a părut stupefiant, dacă nu de-a dreptul sfidător”.
        Scrisorile primite de la Ieronim, exotice în felul lor, debordând de optimismul şi exuberanţa proaspătului imigrant care executase cincisprezece ani de temniţă în ţara lui pentru credinţele politice, abundau în exclamaţii de genul celor referitoare la portocalele din California. La urma urmei erau încântătoare prin ingenuitatea manifestă, păreau sosite dintr-o altă lume, a basmelor, a fanteziei, a fabuloaselor proiecţii holliwoodiene.
        Ieronim, cu mult mai vârstnic decât mine, era cumnatul unui frate al mamei şi după eliberarea din detenţie mă vizita din când în când în strada Albă, îi aducea soţiei mele flori, vorbea de una şi de alta (nu era prea vorbăreţ din fire) şi-i evoca pe amicii săi de odinioară, Petre Ţuţea, Noica, Cioran sau Arşavir Acterian dar niciodată nu aducea în discuţie grozăviile pe care le trăise în închisoare. Primise paşaportul de „ieşire” pentru Statele Unite în urma unor demersuri ce duraseră mai mult de patru ani şi numai după intervenţia salutară pe lângă oculte foruri internaţionale a poetului Ştefan Baciu, profesor la Universitatea din Hawaii, cu care fusese odinioară coleg de facultate.
        Istoria pe care intenţionez să o povestesc este legată într-o măsură oarecare de portocale care, se vede treaba, mi-au însoţit monocromia zilelor în anumite momente ale vieţii. Trecuse binişor o vreme de la plecarea lui Ieronim în State, când m-am pomenit cu un telefon din partea unui locotenent Bădică de la Interne, după cum a avut bunăvoinţa să se recomande, care m-a invitat cu o blândeţe suspectă să mă prezint „pentru o serie de informaţii” în faţa intrării principale a Ministerului, pe strada Eforiei, în ziua şi la ora stabilite. Să nu întârziaţi, m-a avertizat locotenentul.
        M-am prezentat, fireşte. Trec peste dispoziţia inconfortabilă, la urma urmei omenească, în care mă aflam când am urcat cu liftul cele cinci etaje ale imobilului însoţit de tânărul locotenent Bădică. N-aveam habar ce rost aveam acolo, fapt ce-mi sporea senzaţia că sunt victima unui malentendu, unei nenorocite de confuzii sau delaţiuni insidioase. Am fost condus pe un coridor prost iluminat într-o încăpere îngustă, mobilată sumar – o masă, un scaun cu spătar şi două fără –, niciun tablou, nicio scrumieră sau telefon sau altceva de felul ăsta, şi mi s-a spus să aştept sosirea tovarăşului colonel, apoi locotenentul a dispărut şi m-a lăsat într-o singurătate jalnică.
        Abia după o oră sau poate şi mai mult, pierdusem pulsul vremii, a apărut pe uşă colonelul. Îmbrăcat civil. Tuns scurt. Înnegurat la faţă. S-a aşezat pe scaunul cu spătar fără să zică bună ziua, şi-a aranjat cravata, gulerul de la cămaşă, şi m-a privit atent, mă cântărea. Avea un tic urât, clipea tot timpul, ceea ce nici pe departe nu mă ajuta să întâmpin cu umor povestea păcătoasă în care intrasem fără vrerea mea. Am înţeles de îndată ce a aruncat în luptă primele întrebări cu schepsis că îl interesau persoanele din Occident cu care port corespondenţă. Vorbea în propoziţii scurte, sacada cuvintele, avea un stil direct, cazon. O vreme l-am purtat abil prin fauna selectă a scriitorilor francezi la modă în vremea aceea ca Robbe-Grillet, Michel Butor sau Marguerite Duras cu care pretindeam că am corespondat, mă asculta cu un interes modest în timp ce aghiotantul său nota fidel într-un carnet, pe urmă a început să se agite, America, spunea, rezumă-te la cine-ţi scrie din America.
        Nu trebuia să pun în joc prea multă imaginaţie ca să-mi dau seama că băieţii, în general extrem de bine informaţi, se refereau la epistolele primite de mine de la Ieronim şi după ce am aruncat la întâmplare vreo două nume de prozatori americani în vogă, străduindu-mă să nu întrec măsura, am pomenit şi numele lui Ieronim. Atât i-a trebuit inchizitorului, care s-a luminat deodată. A tuşit. Clipea îngrozitor, poate că ticul nu era decât o stratagemă, un şiretlic, constituia o parte din stilul lui de lucru la interogatorii. Ei bine, poţi să te opreşti, a zis, ia spune ce-ţi scrie aşa-numitul Ieronim?
        Din clipa aceea, datele problemei se schimbau. Ştiam exact ce vor. Ce-aş fi putut să-i deapăn bărbatului din faţa mea de care mă despărţeau numai o masă acoperită cu pânză roşie şi o imensitate de idealuri şi idei, ce-aş fi putut să îndrug despre nişte scrisori banale ce traversaseră oceanul şi două continente şi care exprimau timid şi inabil uimirea autorului, trezit deodată într-un ţinut de vis şi încă nefamiliarizat cu şarmul vieţii trăite în libertate? Printre detaliile decorative pe care i le-am înşirat reprezentantului puterii am pomenit şi despre episodul aleilor cu portocali. Notezi? a răsunat ca o poruncă vocea colonelului. Da, s-a marcat, a bâiguit locotenentul, copleşit de responsabilitatea rolului ce i se încredinţase.
        Trebuie să fi trecut o oră de când mă străduiam să născocesc imagini fanteziste despre o Californie pe care o cunoşteam mai mult din filmele americane decât din relatările sărace ale lui Ieronim, realizasem între timp, fără să-mi pun prea mult la contribuţie imaginaţia, că interlocutorul meu era interesat cu precădere de cercurile duşmănoase de români în care se învârtea amicul, cercuri cărora chiar dacă aş fi fost constrâns, în interes naţional, după cum se exprima colonelul, să le dezvălui uneltirile infame, n-aş fi putut s-o fac fiindcă despre ele realmente nu ştiam nimic.
        După o vreme colonelul, obosit sau iritat că nu obţine informaţiile scontate sau pur şi simplu determinat de faptul că se epuizase timpul destinat discuţiei cu mine, mi-a întins o coală de hârtie şi un pix şi m-a îndemnat (mai bine zis mi-a poruncit) să dau o declaraţie despre cele ce vorbisem. Am refuzat. Ce a urmat a fost o tristă târguială de uzură în care bineînţeles că avantajul era de partea lui (şi profita din plin de faptul ăsta), se agita pe scaun, gesticula frenetic, clipitul, răcnetele, tropăiala, în timp ce eu mă încăpăţânasem s-o ţin pe-a mea, că n-am de gând să scriu nimic, iar secondantul său, locotenentul, îşi ascunsese capul în hârtiile pe care le foşnea cu spor, şi colonelul „ia să vedem ce-ai face în caz c-ai fi băgat într-un proces de defăimare şi trădare a patriei?”
        Mergeam pe coridorul sumbru ce ducea la lift în starea de buimăceală şi epuizare de după un examen dificil pe care nu-ţi dai seama dacă l-ai promovat sau nu, eram la capătul puterilor, un ghem de nervi, şi totuşi fericit că mai sunt teafăr şi liber, mai ales liber, un soi de libertate palpabilă, materială, tonică. Locotenentul mă ţinea afectuos de braţ cu o neaşteptată tandreţe recuperatoare, probabil dornic să atenueze pe cât posibil impactul meu inconfortabil cu instituţia unde profesa, mă înduioşa iniţiativa lui munificentă, îndatoritoare, şi în timp ce aşteptam să vină liftul, îl aud spunându-mi blajin-dojenitor „cum e posibil don’ profesor să faceţi gafa cu aleea aia, unde cad portocalele cu ghiotura şi nimeni nu se înghesuie să le ridice?”
                                                                                *
        Dacă ar fi să închid printr-o formulă cuprinzătoare şi generoasă întreaga mea copilărie îndepărtată, poate că portocalele, cu rezonanţa incantatorie şi parfumul lor subtil şi rotunjimile provocatoare mi-ar veni imediat în minte. Şi asta nu neapărat din cauză că m-aş fi dat în vânt după aroma, gustul sau misterul lor „colonial” ci pentru că pe vremea aceea se găseau, le întâlneai oriunde, în orice casă sau prăvălie de pe Radu Vodă, numită în vremea aceea şi Lipscani. Portocalele, împreună cu mandarinele, rudele lor mai mici şi în acelaşi timp competitoare, mă însoţeau când mă duceam cu mama în parc, la cinema sau la dentist sau la coafor şi le găseam în dimineaţa de Sf. Nicolae în ghetele bine lustruite pe care, grijuliu, le aşezam în gura sobei încă din seara de ajun. Când stam să plec la şcoală, mama nu uita mai niciodată să-mi înghesuie în ghiozdanul bine burduşit cu manuale şi caiete şi romane de Karl May sau Doxuri o portocală-două, „ca să ai”.
        Îmi amintesc şi azi de prăvălia arătoasă de pe Lipscani a lui Dikran Sarkisian unde mergeam trimis de mama să cumpăr scorţişoară, batoane de vanilie, cafea, cacao, măsline de Seriphos, smochine, calupuri de halva şi alte delicatese din îndepărtatul Orient. Patronul, o bogăţie de armean trecut de prima tinereţe, brunet, simpatic, jovial, cu ochii de cărbune şi mustăcioară tunsă scurt, ce aducea cu el fantasma unor aiuritoare tărâmuri mediteraneene, mă întâmpina cu „bine-aţi venit în magazinul nostru dragă domnule, ce face mama dumneavoastră, dar domnul căpitan?”, ţinea să mă servească personal, deşi avea doi angajaţi prin preajmă, şi la plecare îmi punea în braţe o portocală dolofană, „din partea Elefteriei, soţia mea”. A fost prima persoană care m-a onorat spunându-mi domn.
                                                                                *
        Copilăria mea s-a consumat sub semnul portocalei. N-am înţeles nici azi prea bine cum s-a întâmplat minunea să nu mai fiu copil şi să devin om mare. Fapt e că vremurile s-au schimbat deodată şi portocalele au dispărut pe nesimţite din lumea mea, din lumea noastră. Au dispărut de-a lungul unor lungi decenii triste, făr noimă, şi le-am uitat cu totul, aşa cum se întâmplă mai totdeauna, conform unor neînţelese sentinţe ale firii. Mult mai târziu au început timid să apară în preajma sărbătorilor de iarnă nesemnificative importuri de portocale, mandarine şi banane şi magazinele alimentare au devenit adevărate câmpuri de luptă între sărmanii oameni cu copii, pentru obţinerea unei râvnite raţii din fructele oprite. Aşa se face că portocalele au reintrat timid în actualitate, mai degrabă sub forma unor dorinţe neîmplinite, unor speranţe greu realizabile dar cu atât mai jinduite, jucând adesea rolul de valută forte utilă pentru mici cadouri, atenţii la serviciu sau sărbători familiale.
        În starea aceasta de ambiguitate în care portocalele (purtând pe ele exotica ştampilă Jaffa) şi alte produse de import ce existau pe piaţă numai oficial, fără să fie însă accesibile, am avut dezagreabila discuţie cu redactorul-şef al Editurii Eminescu, el tolănit într-un fotoliu boieresc, eu în picioare, în faţa lui, ca un elev cretin, delicvescent, discuţie în care mi s-a explicat convingător de ce romanul meu Bătrân cu Bască, deşi e „foarte bine scris”, nu poate să apară. Obiecţia de bază, unica de altfel, dar suficientă pentru a califica o scriere ca fiind nocivă, ostilă orânduirii noastre democrate, era că scrierea în cauză prezintă în deriziune realităţile de azi faţă de cele din perioada interbelică. Să luăm de pildă, spunea bossul, povestea cu cozile interminabile la portocale pe care le prezinţi cu voluptate, de parcă portocalele ar fi emblema, chintesenţa eroicei strădanii a clasei muncitoare de edificare a noii societăţi. Cu astfel de sugestii, şi cu altele, nu facem o bună educaţie maselor de cititori interesate de o literatură valabilă, mobilizatoare.
        Mi-a întins volumul. L-am publicat după doi ani la Cartea Românească. Fără dificultăţi şi obiecţii. Cu aceleaşi portocale buclucaşe. După intrarea ţării noastre în circuitul democraţiilor europene, când portocalele au ajuns să fie la fel de accesibile precum în legendarii ani de dinainte de război, a apărut pe piaţă o veritabilă invazie spectaculoasă de fructe, coloniale cum se numeau pe vremuri, ca mango, papaya, kivi, pomelo, avocado, fructe amare, acre, dulci, cărnoase, moi, zemoase, sângerii, crestate, ruginii, ţepoase. Toate atrăgătoare. Toate evocatoare de îndepărtate tărâmuri calde, misterioase, inaccesibile, vrăjite. Şi totuşi, portocalele... Aceleaşi portocale!...


                                                                                        Constantin MATEESCU




              Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan 10

        Cazul Ion Lăncrănjan. Note de cenzură. Documente DUI
       
&NBSP &NBSP &NBSP &NBSP
&NBSP &NBSP &NBSP &NBSP ION LĂNCRĂNJAN ÎN OGLINZI DERFORMANTE. AUTOBIOGRAFII, RAPOARTE ALE SECURITĂȚII ȘI NOTE ALE INFORMATORILOR
       
        NOTELE INFORMATIVE ALE LUI DAN ZAMFIRESCU
       
       
        122/ON/7.05.1977
       
        R A P O R T
       
       
        Cu propuneri de închidere a DUI „LAURIAN”
       
        Dos. de urmărire informativă privind pe ION LĂNCRĂNJAN a fost deschis cu aproba¬rea organelor de partid la 26.II.1974 deoarece erau date din care rezulta că are scrieri cu conţinut interpretabil din punct de vedere ideologic.
        Pe parcursul urmăririi informative s-a stabilit că unele reacţii negative ale acestuia au pornit de la faptul că ultimele sale scrieri, romanele „Drumul câinelui” şi „Caloianul” au apărut în 1975 după mai mulţi ani de discuţii cu forurile de aviz.
        Tergiversarea apariţiei acestor cărţi s-a datorat pe de o parte lipsei sale de solicitudi¬ne la observaţiile redacţiilor, iar pe de altă parte subiectivismul unor persoane în redacta¬rea referatelor de carte.
        Discuţiile interminabile şi numeroase ale comisiilor de aviz, la care se adaugă carac¬terul său dificil, l-au determinat să aibă motiv uneori pentru ieşiri necontrolate, criticând modul cum se face propaganda culturală la noi sau felul de apreciere a intelectualului în prezent.
        Cu toate acestea, atitudinea lui nu s-a referit la probleme de conţinut ale orânduirii sau la aspecte care să aducă atingere securităţii statului.
        După apariţia romanelor sale atitudinea acestuia s-a schimbat în mod radical.
        La această schimbare în bine o mare contribuţie a avut-o modul cum au acţionat asupra sa informatorii sau persoanele oficiale dirijate în acest scop, precum şi contactul cu organele noastre, ocazie cu care am exercitat o acţiune directă asupra sa.
        Ca urmare, s-a antrenat într-o activitate publicistică cu materiale de actualitate apă¬rute în ziarele centrale.
        Edificatoare este şi poziţia sa de condamnare în cazul activităţilor desfăşurate de Paul Goma.
        Un moment mai încordat a fost sesizat în urma criticilor la care a fost supus de către unii cititori (în special de naţionalitate evrei) în urma apariţiei articolului său „Capital şi do¬bândă” din „Flacăra”. L-a nemulţumit subiectivismul interpretării date, dar în urma inter¬venţiilor noastre şi a audienţei primite la nivelul secretariatului CC al PCR a renunţat la po¬lemica ce intenţiona să o susţină.
        Din verificările întreprinse în această situaţie nu au rezultat intenţii ascunse ci dori¬nţa sa de a sesiza existenţa unei categorii de oameni care doresc să câştige în continuare doar de pe urma gloriei trecutului. A înţeles că raţiuni superioare necesită adoptarea unei atitudini înţelegătoare.
        În prezent are noi manuscrise depuse la editurile „Mihai Eminescu” şi „Albatros” care prin caracterul problemelor ridicate vor necesita o muncă de redactare atentă. A soli¬citat sprijin la nivelul secretariatului CC al PCR de unde s-a primit indicaţia ca manuscrisele să fie luate în lucru şi trecute în plan.
        Acest fapt îl satisface şi consideră că într-adevăr la nivele superioare există o viziune realistă asupra problematicii abordate de el, dar la nivelul editurilor, incompetenţa profesio¬nală face ca lucrările sale să fie din nou tergiversate. În prezent aduce modificările necesare cerute de redactorul de carte în vederea apariţiei.
        Faţă de cele de mai sus apreciem că prin activitatea sa ION LĂNCRĂNJAN nu între¬prinde acţiuni care să prejudicieze interesele statului nostru şi propunem închiderea DUI „Laurian” cu clasarea materialelor la C.I.D. cu menţinerea în evidenţă generală.
        Cpt. Oprişor Oniţiu ss/indescifrabil
        7.V.1977
        De acord col. ss/indescifrabil»
       
        Documentele publicate de noi mai sus prezintă un interes deosebit. Dan Zamfirescu, om in¬teligent, chiar dacă labil moral, a notat pentru Securitate, dar și pentru posteritate obser¬vații esențiale privitoare la natura relațiilor între putere și scriitori, între scriitori și critici. Interesează criteriile de valorizare pe care le expune, crud și cinic, criticul clujean Virgil Ar¬deleanu. De-asemenea, se vede rețeaua de interese și relații în care se încadra Ion Lăn¬crănjan, victimizarea lui imaginară adesea, dorința autorului de a convinge «sus» și de a fi bine văzut. În ansamblu, dosarul de urmărire informativă din care am extras este un docu¬ment sociografic excelent și ca de obicei ar trebui «să mulțumim Securității» că l-a constru¬it și arhivat.
        Introducem în acest context opiniile noastre despre proza lui Ion Lăncrănjan, ur¬mând să revenim cu reproducerea diverselor referate ale cenzorilor și experților convo¬cați de edituri și de Securitate, cu argumentele lor pro și contra publicării operei acestuia care zdruncina obișnuințele, dar le și întărea, paradoxal amestec de conformism și criticism meliorist.

                                                                                        Dan CULCER




                                      Haremul lui Maiorescu

        La 100 de ani de la moartea lui Titu Maiorescu – PRIMUL CRITIC ROMÂN, cum l-a considerat E. Lovinescu în celebra monografie pe care i-a dedicat-o în 1940 –, a alege un titlu atât de nonconformist şi debutonat precum cel de mai sus, pentru a vorbi despre raporturile marelui om de cultură cu anturajul feminin în care s-a mişcat cu largheţe toată viaţa, poate părea un necugetat act de lezmaiestate… Conştient de consecinţele gestului inavuabil, nu am de gând să mă disculp în niciun fel, ci doar să semnalez contemporanilor noştri, posibil nemulţumiţi de opţiunea pentru genericul cu pricina, faptul că, în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea, sintagma adoptată era oarecum de notorietate publică, circulând, cu ştiinţa lui Maiorescu sau nu, în mediile boeme. Spre exemplu, iată ce le scria Veronica Micle, în 8 decembrie 1880, soţilor Hasdeu, despre amestecul corifeului de la Junimea în destrămarea proiectatei căsătorii dintre ea şi Eminescu. Citez: „Domnule şi Doamnă Hasdeu, De mult, voiam să vă scriu, dar atât am fost de dezlănţuită încât mai nu am curajul. D-l Maiorescu a trebuit până şi în privinţa căsătoriei mele cu Eminescu să-şi ilustreze fiinţa, căci după numeroase expediente a decis pe D-l Eminescu a renunţa la alianţa proiectată. Nu e locul nici timpul aici pentru a face comentarii şi asupra Liricului Poet, destul că s-a purtat faţă cu mine aşa cum numai persoane din cercul literar al D-lui Maiorescu puteau să se poarte. Cerc care altminterilea însuşi Eminescu îi dă graţiosul nume de: «Haremul lui Maiorescu», în care ilustrisima M-me Mite Kremnitz e sultana favorită”. Fac precizarea că din 1876, odată cu mutarea lui Maiorescu La Bucureşti, Cenaclul Junimea se ţinea, în paralel, la Iaşi şi în capitala ţării, în casa din strada Mercur a lui Maiorescu. Spre deosebire de şedinţele din Dealul Copoului, la Bucureşti luau parte la cenaclu şi o seamă de femei agreate de Maiorescu, lucru pe care Iacob Negruzzi nu s-a sfiit să îl deplângă, considerând în Amintiri din Junimea că „încercările de adunări literare la care asistau doamne tinere, frumoase şi inteligente” „nu erau de niciun folos pentru literatură”. La adăpostul faptului că Aminitirile din Junimea nu vor fi publicate decât în 1921, onestul conducător al Convorbirilor literare, notând câte ceva despre această manie a Pontifului junimist, foloseşte el însuşi expresia în cauză. Aşadar nu unul, ci doi dintre iluştrii contemporani ai lui Maiorescu vorbesc fără rezerve despre aşa-zisul „harem al lui Maiorescu”…
        „Graţiosul nume” dat anturajului feminin care constituia mediul în care îi plăcea să trăiască lui Titu Maiorescu, dincolo de caracterul de cabală pe care îl exhibă, dacă vrem, trădează şi o netăgăduită dominantă de caracter a personalităţii maioresciene. După cum stau mărturie Însemnările zilnice, începute de pe la cinsprezece ani, lui Titu Maiorescu i-a plăcut dintotdeauna compania femeilor şi domnişoarelor în floare. Cu toate acestea, nu atât farmecele lor l-au magnetizat în principal pe Maiorescu (niciuna dintre cele pe care le-a cunoscut, în bineştiutul sens vechi al cuvântului, nu a fost vreo zână din poveşti), spre deosebire de mult mai senzitivul Eminescu, ci mediul lor calin şi limbut, atitudinea măgulitoare şi căldura umană cu care îl tratau şi pe care el ştia să le aprecieze ca nimeni altul, dovezi pentru critic, mai înainte de orice, ale unei intrinseci preţuiri a bărbatului, dincolo de excelenţa şi morga intelectuală. De altminteri, toate cele trei soţii (dacă o punem la socoteală şi pe Olga Neuman, în braţele căreia a murit) nu au fost în cadrul mariajului cu el decât nişte prelungiri de simplă manualitate pentru intelectualul care şi-a forjat cu cea mai migăloasă atenţie personalitatea şi notorietatea culturală. Şi Clarei Kremnitz, şi Anei Rosetti şi Olgăi Neuman le-a dictat şi au lucrat împreună discursurile parlamentare şi toate documentele de birou, lor le-a încredinţat fără rezerve secrete strict personale şi le-a făcut complice la toate rectificările importante din Însemnări…; le-a transformat în misionari, în informatori despre viaţa publică, ba chiar şi în audiente ale şedinţelor Parlamentului la care dintr-un motiv sau altul Magistrul nu putea participa…
        Pe Clara, tipul nemţoaicei trupeşe şi fade şi, pe deasupra, extrem de geloase, după căsătorie, se pare că nu a iubit¬-o niciodată, preferând-o de la început, cum scrie în jurnal, pe sora ei mai mică, Helen. Dar s-a insurat cu Clara, fiindcă ea l-a îngrijit, la un moment dat, în casa Kremnitzilor de la Berlin, cu devotamentul unei adevărate infirmiere şi dorinţa de a-l cuceri a unei fete care nu mai era o adolescentă… Cu această femeie care l-a urmat în ţară, Maiorescu nu a fost fericit în adevăratul înţeles al cuvântului. Pentru că ea n-a fost capabilă să-şi înţeleagă pe de-a-ntregul îndatoririle sale de femeie, vizavi de exigenţele mondene severe ale unui bărbat care voia totul şi în fond a obţinut totul din partea societăţii româneşti a timpului său. În pofida acestei rupturi, în limitele bunului-simţ şi omeniei, el i s-a devotat cu toată fiinţa când ea s-a îmbolnăvit şi a trebuit să fie tratată de un cancer mizerabil în ţară şi străinătate. Au divorţat după ce criticul i-a asigurat ei şi Liviei (fiica lor) un venit îndestulător pentru a trăi fără griji. Din 1874,1875, menajul maiorescian devine, fără ca bărbatul să ascundă această realitate, unul în trei. În viaţa cuplului pătrunde, învolburând-o şi scoţând-o din matcă, Mite Kremnitz, o altă nemţoaică, soţia fratelui Clarei şi deci cumnata lui Titu. Femeie voluntară, lipsită de complexe şi extrem de instruită, ba chiar şi frumoasă, ca exemplar extrem de reuşit al genului de cadră prusacă, după cum o trădează fotografiile, Mite, cu 12 ani mai tânără decât Maiorescu, era fiica profesorului Bardeleben, o somitate medicală a vremii sale. Dar iată cum o descrie N. Petraşcu (fratele pictorului Gheorghe Petraşcu) în cartea sa de însemnări memorialistice intitulată Icoane de lumină. „Întâmplarea a făcut să cunosc şi pe Mite Kremnitz, într-o serată, la Maiorescu. Ea îmi apăru, întradevăr, o creatură ideală, frumoasă, uşoară ca un vis. De talie cam mică, cu părul blond, cu ochii albaştri, de un albastru clar azuriu, cu o pieliţă dulce, cu vinişoare ca de alabastru, ce amintea, prin alcătuirea ei gingaşă şi delicată, porţelanurile de Saxa, de o nuanţă rece totuşi, de fiinţă de nord”. Perfectul echilibru şi morga aulică a celui mai sobru, distins şi stilat intelectual al ţării au constituit pentru Mite magnetismul special care a aruncat-o în braţele lui Maiorescu (apoi, datorită unei conjuncturi, şi în ale Regelui Carol I), cu ambii având câte un copil. Pentru Maiorescu, deosebit de titrata, seducătoarea, invidiata şi atât de feminina Mite (Mica!) era femeia care îi satisfăcea în totalitate orgoliul viril de mascul dominant sau, cum spunea atât de pitoresc şi poate atât de potrivit cineva, de deus mulierum. Dincolo de acest aspect îi unea însă, fără nicio discuţie, standingul cultural comun şi poziţia socială pe care, cel puţin Maiorescu, o afişa cu trufie. Sub protecţia mediatoare majoră şi influenţa literară a lui Maiorescu, despre care se poate spune că a fost fermentul hotărâtor care a înrâurit-o şi transformat-o iremediabil într-o slujitoare plină de har a Muzelor, Mite Kremnitz s-a afirmat mai întâi ca traducătoare în limba germană a unor scrieri ale lui Caragiale, Creangă, Odobescu, Slavici ş.a. (Rumänische Skizzen, Socec, 1877), după care, cunoscându-l direct pe Eminescu, a devenit prima traducătoare în aceeaşi limbă a poeziilor sale, într-o vreme, trebuie s-o spunem, când numele marelui poet român era extrem de puţin circulat în propria lui ţară… De altfel, despre aceste întâlniri şi despre poezia eminesciană, pe care o preţuia sincer, ea a scris celebrele, de acum, Flüchtige Erinnerungen an M. Eminescu, 1893 (Amintiri fugare despre Eminescu), un document nepreţuit, din păcate puţin cunoscut chiar şi astăzi. Sub numele de Die Kammerwohl (Camera de vot), împreună cu scriitorul german Hermann Kienzl, Mite realizează şi publică în Germania prima adaptare în limba acestui popor a Scrisorii pierdute. Să nu uităm apoi că „nemţoaica” este autoarea de fapt a celor patru volume de Memorii ale Regelui Carol I, dar şi a celor două biografii ale primilor noştri suverani, respectiv Carmen Sylva, Eine Biografie şi König Karl von Rumänien. După moartea soţului său, doctorul Palatului Regal, Wilhelm Kremnitz, retrasă în ţara natală, Mite Kremnitz va face o carieră literară deosebită, afimându-se ca o prozatoare şi romancieră de valoare.
        Trăind alături de Clara şi Mite, sub supravegherea atentă a surorii mai mari, Emilia, măritată Humpel, căreia îi scria şi îi cerea aproape în toate împrejurările acordul (plecând de la conţinutul câtorva scrisori extrem de „sentimentale” schimbate într ei, C. Popescu-Cadem merge cu presupunerile până a-i bănui pe cei doi de o relaţie incestuoasă), trinomul sentimental Maiorescu – Clara – Emilia – Mite evoluează, spun biografii, spre complicaţiile unui polinom: „Titu – Clara – Emilia – Mite – Cleopatra Poenaru – Ana Rosetti şi altele”. Despre «şi altele» am mai avut prilejul să vorbesc în urmă cu ceva vreme, amintesc aici doar trimiterile pe care le-am făcut la cele trei surori Bălcescu, respectiv, Zoe Mandrea, Olga Gigurtu şi Ana (Netty) Culcer, toate atrase deopotrivă de faima amfitrionului întâlnirilor din strada Mercur, invitate şi poate curtate stante pede de el sau nu. Interesant de observat este faptul că Olga, de exemplu, rămâne destinatara favorită în ţară a scrisorilor din Berlin ale Mitei, care, la un moment dat, îi scria: „Ceea ce am cunoscut în viaţă mai bun, în România am găsit; generaţia care trece, sau care a trecut, avea atâtea caractere şi atâtea talente (…). Eu visez întruna la întoarcerea mea în România, dar sănătatea mea este prea slabă ca să-mi permită realizarea proiectelor mele”.
        Cleopatra Lecca (Poenaru), primul copil din cei şase ai pictorului C. Lecca, femeie, la maturitate, de o frumuseţe rubensiană, căreia Eminescu i-a dedicat poezia Pe lângă plopii fără soţ, era o cunoştinţă din copilăria craioveană a lui Maiorescu, familiile lor vizitându-se în acea perioadă. Faţă de ea, Titu s-a simţit atras încă din adolescenţă, constant la maturitate şi după, când ocupa un loc favorit la întrunirile din casa sa. Căsătorită cu un bărbat care i-a turnat mai mulţi copii, dar i-a risipit şi averea la băutură şi jocul de cărţi, Cleopatra a primit adesea ajutorul prietenesc al experimentatului avocat care a fost Maiorescu, între ei existând dintotdeauna o înţelegere şi o taină pentru care nu o dată Emilia i-a făcut adevărate scene de gelozie lui Titu. În orice caz, nelipsită de la întrunirile Junimii de la Bucureşti, în momentul în care Maiorescu începe să-i facă (după un plan chibzuit, cred eu) avansuri Anei Rosetti, care avea să înlocuiască menajul cu Clara, Cleopatra Lecca, asemeni, de altminteri, Emiliei, Clarei sau Mitei, reacţionează ciudat, afişând un comportament rautăcios. „Joi seara la alde Kremnitz, unde Mite, Emilia, Cleopatra şi Wilhelm au fost ostili faţă de mine”. Însemnarea din jurnal este datată 16/28 aprilie 1880, după o excursie în natură organizată de Paşte de Maiorescu, la care, alături de familie (Clara şi Livia), nu invită din anturajul feminin decât pe Ana Rosetti. Pe această femeie care, ca şi Clara, nu era o frumuseţe, Titu Maiorescu o cunoaşte probabil prin 1878-79, când ea avea circa 24 de ani. Nelipsită în perioada următoare de la şedinţele de cenaclu organizate în casa lui Maiorescu, de la întrunirile publice unde conferenţia el, sau de la cursurile profesorului unde venea însoţită de mama sa şi de unele dintre surori, Ana profită de sensibilitatea feminolatră a marelui bărbat de stat pe care îşi propune, cum se mai spune, să pună mâna şi pune, căci aşa cum am mai spus, nici el nu dorea altceva… Vor trebui să treacă însă vreo zece ani, timp în care Maiorescu trăieşte cumplite crize de umoare, până când bărbatul reuşeşte să o convingă pe Clara să accepte desfacerea căsătoriei, pentru ca apoi să se poată uni în faţa altarului cu fiica lui Radu D. Rosetti, urmaş al unei vechi familii din aristocraţia bizantină. Ce-l va fi atras pe un bărbat copt şi deplin realizat social, în preajma vârstei de cincizeci de ani, la o femeie de peste 33, ca Ana, ce e drept, foarte bine educată şi instruită, ba chiar şi cu unele înclinaţii artistice (scria şi cânta la pian), dar fără anvergura intelectuală a unei Mite Kremnitz sau Carmen Sylva, de aprecierea şi în compania cărora el se mişca? Desigur nu sângele albastru, cum şi-au spus unii, ci ascultarea deplină şi liniştea pe care şi-o doreşte la un moment dat lângă o femeie orice curtezan risipitor, angajat total, în acelaşi timp, într-un teatru de operaţii social-politice, cu reguli şi soroace extrem de dure. În biografia pe care i-a închinat-o, E. Lovinescu consideră că Titu Maiorescu a cunoscut lângă Ana Rosetti, cât putea trăi el acest sentiment campestru, adevărata fericire. Cert este că, fără să fie scutit de unele accese jaluzice ale femeii, Maiorescu a putut lângă Ana Rosetti să depăşeacă crizele de disperare, obsesia sinuciderii şi alte gânduri negre pe care le-a încercat de nenumărate ori din cauza labilităţii caracterului Clarei, femeie depăşită evident de rolul pe care dorise să i-l încredinţeze, peste puterile ei, un bărbat de o „universală urbanitate”. Ca şi celelalte femei din viaţa lui Maiorescu, după moartea survenită cu vreo trei ani înaintea bărbatului (octombrie 1914), Ana va fi dată uitării şi ea la fel de rapid, motiv suficient de grăitor pentru a ne îndoi că rasata aristocrată ar fi fost marea iubire a lui Maiorescu. La vreo două luni de la dispariţia ei, Maiorescu voiaja deja în vagon de dormit spre Elveţia, însoţit de Olga Neuman, o evreică educată şi de o manualitate extraordinară, pe care o recomandase şi adusese în casă, prin intermediul familiei Caragiale, ca infirmieră şi secretară particulară, fiica sa, Livia Dymsza. Frapat de legătura care i-a apropiat incredibil de strâns pe bărbatul trecut de 74 de ani şi pe femeia cu patruzeci de ani mai tânără, un dăruit cercetător al vieţii lui Titu Maiorescu (vezi C. Popescu-Cadem, Titu Maiorescu în faţa instanţei documentelor, Editura Bibliotecii Bucureştilor, 2004) scrie fără ezitare: „…asistată deseori de către sora ei mai mică Raluca, Olga Neuman îi devine o veritabilă a treia consoartă (s.n.), nelegitimă ce-i drept, dar atentă, oblăduitoare, obedientă, alintătoare, deopotrivă secretară, infirmieră şi domnişoară de companie indispensabilă la tot pasul, cum nu fusese nici una dintre celelalte două titulare, expirate rând pe rând”. Îngrijit exemplar de tânăra femeie care ştia perfect limbile germană şi franceză, dactilografiind cu uşurinţă, Titu Maiorescu se întremează rapid şi îşi recapătă cheful de lucru. Reia astfel împreună cu ea îngrijirea şi definitivarea pentru tipar a volumului şase al Discursurilor parlamentare, face lungi excursii la mânăstirile din jurul Bucureştilor, însoţit totdeauna de cele două evreice şi de unele din multele sale nepoate din familia Rosetti, cu alte cuvinte, redevine, sub altă zodie, sultanul adorat al haremului de femei în mijlocul cărora s-a simţit totdeauna ca peştele în apă. Pe Olga o copleşeşte cu atenţii şi cuvinte de alint, motiv pentru care poate (aşa cum glăsuieşte voalat jurnalul) tânăra femeie, care deja se mutase în casa lui, îl cere, printr-un interpus, de bărbat. Se va eschiva elegant, invocând cei 75 de ani ai săi şi doliul, însă continuă să o trateze cu toată consideraţia pe care tânăra femeie, de altminteri, o merita din plin. Domnişoara Neuman, trebuie spus, în zilele care au precedat agonia şi moartea marelui bărbat este personajul care contină până la 19/2 iulie 1917 Însemnările zilnice, consemnând în 18 iunie/ 1 iulie 1917, ora 5, decesul acestuia. Moştenind prin generosul testament lăsat de Titu Maiorescu o sumă importantă în lei/aur şi, pe cât se pare, o casă, după sfârşitul protectorului său, numele Olgăi Neuman va dispărea (potrivit cercetărilor făcute de specialişti) din arhivele Bucureştilor, acest amănunt fiind poate încă un semn de discreţie şi respect din partea ei faţă de memoria ilustrului susţinător.
        Întrebarea care se pune, urmând itinerarul sentimental al vieţii marelui scriitor, ar fi când şi pe cine a iubit cu toată fiinţa sa acest bărbat care a dorit, cu o voinţă de fier nestrămutată, totul de la timpul său şi a obţinut totul… Însemnările zilnice, redactate în primii 20 de ani, începând din 1855, numai în germană, citite cu atenţie ar putea să ne furnizeze răspunsul. Folosind varianta editată de Bogdan Mihai Dascălu (coordonator) şi de Ana-⁠Maria Dascălu, Opere, I, Jurnal (1855-1882), Ed. Fundaţia pentru Ştiinţă şi Artă, 2013, personal cred că, în sens idealist şi romantic, Maiorescu a iubit-o numai pe tânăra contesă Olga Coronini-Cronberg. Avea 16 ani, era elev al celebrei Academii Theresiene de la Viena şi făcea un curs de desen în casa contelui Coronini Cromberg copiilor acestuia, un băiat şi o fată cam de vârsta sa. După mai multe şedinţe, Titu se îndrăgosteşte de frumoasa, mondena şi pe cât de stilata, tot pe atât de capricioasa Olga, sentiment pe care i-l mărturiseşte într-o poezie intitulată Ich und mein Geist (Eu şi spiritul meu). În pofida, sau poate tocmai datorită diferenţelor de clasă şi convenienţelor sociale care îi despărţeau, sentimentele celor doi cunosc momente sublime de înălţare şi căderi răvăşitoare, în ciocniri de energii fulgerătoare şi întâlniri tăinuite, până când, în sfârşit, fiecare va înţelege sentimentele celuilalt şi va căuta, icnind de durere, cu toată nebunia vârstei tinere, să le ia ca atare. La 2 aprilie 1857, tânărul de 17 ani nota în jurnal. „…umblu toată ziua ca un nebun; gândesc şi mă ocup cât se poate de puţin. Numai seara, când vorbesc cu soru-mea, mai văd că sunt om”. Scrisorile Olgăi din această perioadă vor fi păstrate de Maiorescu pro memoria într-o mapă intitulată Fragment din tinereţea mea, un epistolier despre care el însuşi mărturisea în primul deceniu al secolului trecut că nu mai ştie nimic. După moartea scriitorului, descoperit între hârtiile sale de către Livia Dymsza, va fi publicat de către I.E. Torouţiu într-un număr din Convorbirile literare pe 1942. Episodul Olga Coronini-Cronberg din viaţa tânărului Maiorescu a fost cu siguranţă mai mult decât o trecătoare idilă tinerească. Şi nici într-un caz un simplu foc de paie, cum se spune adesea, cu totul iresponsabil, despre astfel de momente, din viaţa tinerilor. După ultima lor întâlnire ratată de la Iaşi, în 1864 (era deja căsătorit şi o avea pe Livia), Maiorescu îi scria, pe deplin edificator, pentru ultima oară, singurei fiinţe pe care a iubit-o mai presus de orice, iubire transformată acum, fără exagerări majore, în definitiv, în motorul întregii sale deveniri spirituale: „Cu delicata impetuozitate a simpatiei feminine aţi intervenit în formaţia mea spirituală. Stimulentul vital pe care l-a constituit legătura dintre dumneavoastră şi mine m-a condus către studiul serios, iar ceea ce am dobândit prin acesta v-o datorez dumneavoastră”.

                                                                                        Ștefan Ion GHILIMESCU