Alex. Ștefănescu - Un discurs de neuitat
Dan Culcer - Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan – 14
Ștefan Ion Ghilimescu - Cum a virat Sadoveanu spre comunism
Adrian Dinu Rachieru - Am fost la Exipora II


                                      Un discurs de neuitat

        În 1981 s-a declanșat o campanie de presă împotriva mea, după ce, răspunzând unei anchete inițiate de revista „Convorbiri literare”, am afirmat că deceniul recent încheiat, 1971−1980, n-a fost fast pentru literatura română. Entuziasmul exploziv din deceniul anterior a fost urmat – explicam eu – de o stare de inhibiție a scriitorilor, neproductivă în activitatea de creație. În revista „Săptămâna” D. Z. s-a grăbit să descifreze pentru activiștii PCR sensul afirmațiilor mele. „Alex. Ștefănescu consideră că Tezele din iulie 1971 ale tovarășului Nicolae Ceaușescu au înfipt un cuțit în inima literaturii române.” Iar alte publicații au preluat acuzația, atacul cel mai sever venind din partea oficiosului PCR, „Scânteia”, sub semnătura lui C.S.
        Conform unei reguli nescrise, un om criticat în „Scânteia” era sancționat automat și în plan administrativ. Așa se explică de ce la ziarul „Scânteia tineretului”, la care lucram (ca redactor la „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”, numit pe scurt „SLAST”), s-a organizat în regim de urgență o ședință de redacție, condusă de E.F., redactorul-șef al ziarului. Ordinea de zi a ședinței avea un singur punct: discutarea „cazului Alex. Ștefănescu”.
        E.F. era un bărbat bine făcut, brunet, cu buze groase și roșii. Se zvonea că Elena Ceaușescu îl plăcea ca bărbat și că de aceea îl numise redactor-șef la „Scânteia tineretului”. Ca ziarist, E.F., se remarca printr-o folosire simplistă a limbii române și printr-un patetism naiv. La ședință a vorbit numai el, timp de aproape o oră. Nu mi s-a dat și mie cuvântul, n-au vorbit nici colegii mei și, la sfârșit, nu s-a luat nicio măsură împotriva mea.
        Dar discursul lui E.F. a fost uimitor, de neuitat. Îl reconstitui din memorie:
        − S-a întâmplat un fapt grav, revoltător, incompatibil cu statutul nostru de ziariști comuniști. Colegul nostru (care în realitate numai coleg nu ne este), Alex. Ștefănescu, a atacat de pe poziții dușmănoase politica partidului, afirmând că „tezele din iulie” ale genialului nostru conducător au avut o influență negativă asupra dezvoltării literaturii.
        Cine este de vină pentru această abatere de la linia PCR, care cere scriitorilor să devină propagandiști activi în măreața operă de construire a omului nou, cu o conștiință comunistă?
        După aceste cuvinte, E. F, nu ni s-a mai adresat nouă, ci tabloului lui Nicolae Ceaușescu, de pe peretele opus. Iar vocea lui a devenit grotesc-tânguitoare, ca a unui om înjunghiat:
        − Adevăratul vinovat sunt eu, tovarășe Nicolae Ceaușescu. Am făcut o mare greșeală, nu m-am ridicat la înălțimea încrederii pe care mi-ați arătat-o. L-am angajat la acest ziar pe Alex. Ștefănescu fără să-l verific atent înainte, fără să am garanția că este devotat cauzei noastre. M-am lăsat indus în eroare de aparența lui de om cinstit.
        E.F. căzuse parcă în transă.
        − N-am nicio scuză pentru această crasă lipsă de vigilență. Fapta lui Alex. Ștefănescu va rămâne ca o pată rușinoasă în biografia mea.
        La aceste cuvinte, E.F. a început, pur și simplu, să-și dea pumni în cap! M-am uitat la colegii mei. Probabil erau și ei uimiți, dar nu-și arătau în niciun fel stupefacția. Stăteau nemișcați ca niște statui.
        − Vă rog, tovarășe Nicolae Ceaușescu, să-mi dați o pedeapsă grea, să nu fiți îngăduitor cu mine! Cum am putut, oh, cum am putut să mă abat de la angajamentul pe care mi l-am luat în fața dv.?
        Pumnii pe care E. F. și-i căra în ceafă au devenit și mai năpraznici, se și auzeau ca niște bubuituri înfundate. Noroc că soldatul credincios al partidului avea părul bogat, astfel încât loviturile erau atenuate. Cu o figură răvășită, cu buzele lui cărnoase strâmbate de un început de plâns, E.F. părea un nebun într-un moment de furie autodistructivă. Mi-a părut rău, din toată inima, că scrisesem acel nenorocit de răspuns la anchetă (în care, culmea, nu menționam, în niciun fel, „tezele din iulie”, deși, e adevărat, le avusesem în minte). Dacă știam că voi provoca atâta suferință, nu l-aș fi scris pentru nimic în lume.

                                                                                        Alex. ȘTEFĂNESCU



  Seismograme. Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan 14

        Inserăm câteva texte cenzurate din producția publicistică a lui Ion Lăncrănjan, care completează polemic și direct perspectiva ideologică din care se nășteau romanele mereu interzise sau amânate ale prozatorului.
       
        „INERŢII ŞI PREJUDECĂŢI” DE ION LĂNCRĂNJAN
       
        Editarea literaturii a fost şi continuă să fie socotită un act de cultură, cu implicaţii mari şi multiple. E foarte important şi foarte semnificativ, mai ales în contextul social şi po¬litic de la noi, ce se editează, ce cărţi sunt puse în circulaţie, în jurul căror lucrări se stâr¬neşte vâlvă, ce scrieri sunt trecute sub tăcere sau boicotate de-a dreptul, prin întregul sis¬tem de editare şi de difuzare a literaturii, ştiut fiind faptul că greşelile care se produc în¬tr-un asemenea domeniu, complex prin excelenţă, se îndreaptă greu. O eroare comisă aici, mai mult decât oriunde în altă parte naşte altă eroare, dacă nu chiar alte şi alte erori, creea¬ză tendinţe false sau minore, şubrezeşte în ultimă analiză angajarea întregii literaturi. Nu voim bineînţeles să inventăm pericole sau să dăm alarme false, să culcăm totul la pă¬mânt, cum se zice uneori că am dori s-o facem, de parcă scopul vieţii noastre ar fi dărâma¬rea a tot ceea ce „construiesc”, cu trudă, unii tovarăşi, indiferent cum se numesc ei, cum se autonumesc – editori sau instructori literari, animatori sau sprijinitori artistici. Scopul nos¬tru, dacă ni se îngăduie o mărturisire, e de a construi o operă întreagă şi de a ne construi şi noi înşine totodată. Dacă e prea mult ceea ce ne propunem, dacă vom reuşi, încă nu se poate spune, e prea devreme. Îi rugăm, tocmai de aceea pe scepticii de meserie şi pe preti¬nşii specialişti ideologici să nu se grăbească, să fie niţel mai răbdurii şi să se mai ocupe, da¬că se poate, şi de propriul lor destin, să-şi limpezească privirea, să citească cu aceeaşi obi¬ectivitate cărţile care le vin în faţă, să nu mai facă nimănui procese de intenţie, să nu mai denigreze pe nimeni, în scris sau verbal, să nu se mai considere singurii apărători ai puri¬tăţii ideologice şi artistice, să fie, într-un cuvânt, la înălţimea sarcinilor pe care şi le-au asu¬mat.
        Cât priveşte activitatea editorială trebuie spus de la început că au intervenit aici, ca şi în alte sectoare destul de multe îmbunătăţiri, s-au produs multe schimbări organizatori¬ce, s-a pus un accent mai mare pe răspunderea pe care o au editurile faţă de ceea ce publi¬că, există o preocupare mai susţinută din partea direcţiilor de specialitate din Consiliul Cul¬turii faţă de soarta unor lucrări, s-au căutat în acest sens modalităţi noi de conlucrare cu scriitorii, cât mai eficiente. Au stăruit şi mai stăruie, cu toate acestea, destule inerţii, mult mai multe decât în alte sectoare, plusul acesta fiind strâns legat de caracterul specific al acestei activităţi, în cadrul căreia interpretarea exactă şi înţelegerea justă a unor probleme pot convieţui cu răstălmăcirea şi cu opacitatea, ceea ce e mai puţin posibil în alte locuri, în sectoarele producţiei materiale, să spunem, unde latura concretă a activităţii nu mai lasă nici un pic de loc interpretărilor sau, dacă îl tolerează, totuşi, o face într-o mai mică măsură. La aceste lucruri am vrea să ne referim acum, la inerţii şi la opacităţi, la inconsecvenţe şi la incompetenţe, la ceea ce face ca un anumit cadru organizatoric, complet deosebite de cele din trecut, să nu dea rezultatele aşteptate, din motive subiective, ţinând mai toate, dacă nu chiar toate, de cei ce activează în interiorul acestui cadru, de oameni care îl compun şi de concepţiile care îi animă în activitatea lor, de ceea ce s-a preluat practic, din vechile forme organizatorice, fiindcă inerţiile au şi această calitate, aproape nebănuită, de a se mula după noile forme organizatorice, de a se nuanţa şi de a se moderniza, de unde se poate deduce că simplele schimbări de ordin organizatoric, luarea unor hotărâri importante şi juste, nu rezolvă dintr-un condei toate problemele, creează doar un impuls nou, arată o direcţie nouă, urmând ca abia după aceea lucrurile să se modifice cu adevărat, în profunzime.
        * * *
        În domeniul acesta, al activităţii editoriale, de pildă, funcţiona într-un timp o anumi¬tă cerinţă, a totalităţii absolute, a suprasolicitărilor şi a explicitărilor, a creării de perspecti¬ve, cerinţă care a fost preluată tacit şi dezvoltată în chip aproape creator de către actualul sistem editorial. Naşterea acestei cerinţe îşi avea motivaţiile ei în perioada respectivă, când lucrurile erau la începuturi în toate domeniile, când i se cerea literaturii mai multe decât putea să dea, când se confunda reportajul cu articolul de ziar, iar nuvela era asimilată hotă¬rârilor de partid şi de stat, spre ilustrare, nu spre reflectare. Nu ne propunem să dezbatem în cuprinsul acestor însemnări în ce măsură era sau nu era evitabilă o asemenea confuzie în anii aceia de început prin 1950, prin 1955 şi mai încoace. Fapt e că lucrurile erau atunci, pe plan social, în formare şi în creştere, se năştea şi căpăta substanţă, cu frământări şi cu zba¬teri mari şi adânci, cu înaintări şi cu reveniri – o nouă realitate, altfel de viaţă. Şi poate că de aceea se simţea obligat „redactorul de carte” sau funcţionarul cultural, care era şi scrii¬tor uneori, şi nu era rău intenţionat întotdeauna, să ceară de fiecare dată scriitorului să spună totul, în fiecare roman, în fiecare nuvelă, în fiecare schiţă, să stăruie pentru epuiza¬rea cu orice preţ a unei teme – pentru că avea şi el o sarcină acolo unde se afla, pentru că îşi cunoştea şi nu prea răspunderea pe care şi-o asumase. Nu ne propunem însă, cum spu¬neam, să analizăm aceste împrejurări, care ar trebui abordate direct şi frontal, odată şi pentru totdeauna, fără îndulciri şi fără aspriri de prisos, analitic adică. Dorim numai să scoatem în evidenţă punctul de plecare al unei racile, a cărei stăruinţă e supărătoare de multe ori, e stânjenitoare, cu toate modificările pe care le-a suferit, cu toate nuanţările pe care le-a cunoscut, fiindcă s-a schimbat şi ea, dogmatismul însuşi s-a schimbat, şi-a dat doc¬toratul, a fost şi peste hotare de câteva ori, s-a mai spilcuit puţin, nu mai e atât de bont, dar tot dăunător a rămas.
        Ori de câte ori scoate capul dintre hârtii şi dintre referate, dintre diplome şi dintre titluri, cerinţa inerţială a totalităţii absolute se sprijină pe realitate, pe viaţa de azi a popo¬rului, este sprijinită în chip forţat pe realitate de către cel care o manevrează, de către cel ce vrea, de fiecare dată, să spui totul, să cuprinzi în fiecare lucrare toată istoria, să explici şi să pui concluzii, de parcă nu s-ar fi scris nimic înaintea ta şi alături de tine, parcă n-ai fi scris nici tu nimic, parcă nici n-ar exista realitatea invocată, parcă ar trebui inventată şi sprijinită cu orice preţ şi nu fără concursul celui ce te judecă. De fapt, realitatea invocată nici n-ar avea nevoie de sprijinul atât de stăruitor, ea există, are un trecut, are o istorie a ei, tumul¬toasă şi bogată, cunoscută din documente importante de partid şi din alte cărţi de literatu¬ră, câte sunt, cunoscută şi trăită de către cei pentru care scrii, care au aproape întotdeauna o cunoaştere mai exactă a lucrurilor, decât ai tu ca scriitor. Şi înţelegere au aceşti oameni, capacitatea de a discerne adevărul de neadevăr, contrafacerea de ceea ce este autentic. Benevolul şi deloc fictivul sprijinitor, indiferent de locul unde se află pe filiera destul de complicată a tipăririi şi promovării literaturii, nu ţine seama de aceste lucruri, dimpotrivă le dă la o parte şi ar vrea – uneori cu cele mai îngereşti intenţii, alteori împins de interes, să-ţi spună şi să te convingă că oamenii ceilalţi nu ştiu nimic şi trebuie trataţi cu atenţie şi grijă. Iar tu, ca scriitor, eşti tratat de către un asemenea interpus de parcă ai vrea să dărâmi lumea şi poate chiar ai face lucrul ăsta, dacă n-ar fi dumnealui s-o apere. N-a hotărnicit nimeni o asemenea împărţire de roluri, nimeni nu o teoretizează, dar de practicat o practică destui şi nu fără foloase şi fără beneficii, pentru ei, bineînţeles.
        Dacă tu ca scriitor, încerci, să zicem, să dezbaţi într-o lucrare tema nerealizării, dra¬ma ratării, care nu poate fi abordată astăzi, aici, la noi, în afara raportării la o realitate vie şi dinamică, dumnealui, măsurătorul cu metru al literaturii, vine şi-ţi spune că orânduirea noastră s-a aflat în perioada în care se petrece acţiunea cărţii, într-o continuă ascensiune şi că „socialismul nu generează, nu favorizează ratarea, socialismul este o orânduire a împli¬nirilor şi a echităţii etc. etc.” Îl asculţi şi nu poţi să nu-i dai dreptate: aşa e, aşa a fost, dar ce are una cu alta, fiindcă tu nu pui în discuţie o orânduire – orânduirea pe care o apără dum¬nealui – pui o întrebare, încerci să arăţi unde duc falsele aderări şi fuga de răspundere. Ex¬plici, vrei să-ţi aperi lucrarea în care crezi, spui că orânduirea aceasta a fost în progres şi-n ascensiune şi în 1950 şi-n 1954, când s-au întâmplat totuşi nişte încălcări grave ale unor principii de bază ale socialismului, încălcări pe care acum, având o istorie în urma noastră, putem să le judecăm altfel, cu un ochi critic şi limpede. Fără a grămădi în fiecare lucrare şi în fiecare pagină această analiză pe care vrei să o întregeşti şi care nu poate fi judecată de¬cât în raport cu ceea ce s-a mai scris, cu ceea ce ai dat chiar tu la iveală. Spui ce crezi că tre¬buie să spui, dar e degeaba, fiindcă o asemenea acuzaţie – sau altele de acelaşi fel şi de aceeaşi natură, preponderent inerţială – cu cât e mai generală şi mai departe de obiectul discuţiei şi al vinovăţiei tale, cartea – cu atât e mai apăsătoare şi mai nimicitoare. Atârnă de lucrare ca o piatră de moară, ţi-o ţine în loc, spre limpezire, ori ţi-o dă la fund pentru tode-auna, mai ales dacă vorbeşti, dacă încerci să lămureşti situaţia în care te afli, în care ai fost plasat deodată, drept pedeapsă pentru că ai scris, fiindcă altfel, dacă pluteai liniştit pe ape, dacă schiţai programe vaste de lucru, dacă trăiai din declaraţii, ar fi fost bine şi linişte în ju¬rul tău.
        În asemenea împrejurări când încerci să te scuturi de acuzaţiile care ţi se îngrămă¬desc în cap imbatabilul teoretician şi mult prea vigilentul apărător al orânduirii noastre, de¬cupează fraze din carte, scoate replici, le adună şi arată prietenilor şi şefilor – şefii sunt pre¬feraţi, nu se ştie de ce, le expune ca pe nişte cartuşe, ca pe nişte bombe, pe care el, genist de frunte a reuşit să le descopere şi să le dezamorseze, să evite răul pe care îl pregătiseşi tu ţării şi lumii. Se ştie însă, mai demult, o ştie şi dumnealui, o ştiu toţi cei ce se mai dedau la asemenea practici, că o lucrare nu poate fi apreciată şi judecată decât în urma unei analize globale, fără a mai vorbi de raportările amintite mai înainte. Cu toate acestea, sistemul persistă, în detrimentul literaturii, în detrimentul adevărului şi al cinstei, favorizând, dimpotrivă, conformismul şi oportunismul, fiindcă e mai bine, orice s-ar zice, e mai comod şi mai rentabil, e ideal pentru cel ce n-a făcut şi nu va face nimic, să acuzi decât să fii acu¬zat, e mai bine să decupezi şi să trunchiezi fraze şi gânduri, chiar dacă îndeletnicirea aceas¬ta a ta nu are nimic în comun cu angajarea, chiar dacă tulbură nişte raporturi grave şi în¬semnate, în stabilirea cărora vinovatul principal, cel ce a scris şi scrie, ar trebui să aibă un cuvânt mai greu de spus.
        În virtutea aceloraşi confuzii, voite sau nu, însuşite sau organice şi anacronice, uimi¬tor de anacronice, în raport cu ceea ce s-a petrecut şi se petrece în jurul nostru, tragismul e confundat cel mai adesea cu negativismul, cu lipsa de perspectivă, cu ignorarea sau dena¬turarea legilor dialectice ale istoriei, cu „denigrarea vieţii noastre noi...”. Explici din nou, tu ca vinovat ce eşti, arăţi sau încerci să arăţi, că e vorba de două probleme diferite, că sfârşi¬tul unei lucrări literare nu poate şi nu trebuie confundat cu sfârşitul lumii şi că lucrurile tre¬buiesc cercetate şi analizate în profunzime, nu în partea lor exterioară. Perspectiva, mai spui, nu ţine de final, ci de felul cum e văzut omul, de patosul care însoţeşte sau nu în¬soţeşte o lucrare, de atitudinea autorului. Spui de asemenea, că nu e obligatoriu să rezolvi conflictul abordat şi că o lucrare literară se poate termina şi cu un semn de întrebare, că¬reia îi va răspunde cititorul, care e cam dispreţuit în asemenea împrejurări, fiind socotit cam nepregătit, incapabil de un gând sau de o atitudine. Culmea culmilor e că uneori ţi se dă dreptate, – „Da, aşa e, dumneavoastră, tu, mă...” – dar lucrurile tot nu se schimbă, soar¬ta scrierii rămânând, ca într-o predestinare, aceeaşi.
       
        * * *
        Surplusul de exigenţă, îndârjirea incompetenţei, care se conjugă perfect cu oportu¬nismul, cu lipsa de răspundere şi chiar cu duplicitatea, teama de a nu greşi şi comoditatea intelectuală şi ideologică nasc cazuri şi probleme, acolo unde ele n-ar avea ce căuta, dacă lucrurile s-ar fi desfăşurat normal cât de cât. Iar cazurile şi problemele odată create, se rezol¬vă foarte greu, dacă se rezolvă. Asta pentru că, de obicei, tot cei care le-au creat ar trebui să le dea rezolvarea necesară şi justă. Ar trebui adică să fie drepţi şi principiali, măcar în cea¬sul al unsprezecelea, când se hotărăşte soarta unei lucrări – soarta unui om, câteodată. Dacă e să fim obiectivi, trebuie să recunoaştem că e greu să se realizeze chiar şi un mini¬mum necesar de principialitate, după ce au intrat în joc excrescenţele subiectivismului, du¬pă ce au fost date şi transmise în sus anumite calificative, un anumit fel de informări, de dezinformări mai bine zis, fiindcă trunchierile şi răstălmăcirile, oricât de nuanţate ar fi, ori¬cât ar fi ele de eşalonate, în timp, n-au nimic de-a face cu adevărul.
        Pare ciudat, dar originea acestei atitudini, platforma de pe care se înalţă asemenea surplusuri de exigenţă, pseudo-estetice şi silit ideologice, este teama de răspundere, frica de a nu greşi. Şi teama, după cum se ştie nu naşte principialitate, nu naşte dreptate. Dim¬potrivă, ia din toate câte ceva, le macină şi le amestecă, le schimbă culoarea adevărată a lucrurilor. Asta încă n-ar fi nimic, dar atunci când nu mai are alte argumente, când e ameni¬nţată sau când i se pare că e ameninţată, în permanenţă, deci teama dă lucrurilor un carac¬ter politic, pune etichete definitive peste pagini şi peste gânduri. Acuză, devine agresivă, contrazicând în aparenţă baza de pornire – lipsa de răspundere. Numai în aparenţă însă, fi-indcă în realitatea ei cea mai intimă apără această bază, o acoperă, îi face faţadă nouă, îi măreşte curtea câteodată şi-i mai aduce şi câte o primă ori câte o felicitare.
                                                                                        Dan CULCER




                        Cum a virat Sadoveanu spre comunism

nbsp       Că Mihail Sadoveanu s-a ilustrat cu prisosinţă – cel puţin până în 1944 – ca un mare prozator (excepţional povestitor) şi neîntrecut cunoscător al sufletului neamului românesc este o realitate dincolo de orice discuţie. Au recunoscut-¬o şi afirmat-o strălucit la vremea lor un Iorga, un Mircea Eliade, un Dan Botta, un G. Călinescu sau Dimitrie Caracostea… Ultimul scria: „Sadoveanu e cel dintâi cântăreţ al pământului ţării sale, vreau să zic că nimeni nu e legat ca dânsul prin atâtea fibre tainice cu sufletul acestui pământ, cu câmpiile lui, cu apele lui, cu oamenii lui – cu tragedia lui”. Comparat cu Tagore, Marquez sau Faulkner, fiindcă a povesti înseamnă a transforma viaţa în parabolă, „Sadoveanu, scria Nicolae Florescu în cea mai importantă exegeză care s-a scris despre marele scriitor după revoluţia din ’89, n-a vrut atât să cerceteze o lume, cât, mai ales, să-i dea celei prezente un sens, să-i ofere o soluţie, un model ideal de vieţuire. El mânuieşte pilde şi motive livreşti, invocă experienţa milenară a omenirii, încercând să scrie – cum s-a spus – o carte a cărţilor, o poveste a poveştilor (s.a), o istorisire a istorisirilor”.
        Am parcurs de curând aproape toate articolele publicate de Mihail Sadoveanu în timpul Primului Război Mondial, mai precis perioada 2 februarie 1917 – 23 martie 1918, cât a condus, acompaniat de o echipă redacţională formată din Octavian Goga, G. Gongopol, P. Locusteanu, G. Ranetti şi C. Moldoveanu, binecunoscutul ziar de front România – organ al apărării naţionale. Scrise cu o teribilă forţă evocativă, dar şi din perspectiva unei viziuni alegorice şi generalizatoare puţin obişnuită, din toate foiletoanele, povestirile, reportajele sau impresiile de pe front semnate de locotenentul Sadoveanu (uneori sub pseudonim) răzbat un cald şi înfiorat patriotism, o trainică legătură spirituală şi morală între oşteanul din tranşee (ţăranul luat de la coarnele plugului şi instruit în grabă) şi glia strămoşească. În glorificarea eroismului oştirii, în izolarea şi combaterea duşmanului intern (adept al Puterilor Centrale), în acţiunea de cimentare a solidarităţii naţionale, „în legătură cu participarea întregului popor, prin toate mijloacele, la acest război”, ca deziderate primordiale ale programului politic al ziarului, eroul şi personajul principal în absolut orice situaţie rămâne, pentru Sadoveanu, neînfricatul ţăran român. „Timp de două săptămâni, cât a ţinut bătălia, scrie el în notele de pe frontul de la Mărăşeşti (vezi ziarul România, nr. 188 din 13 august 1917, pag. 1), soldaţii noştri au fost neadormiţi şi neobosiţi. Au respins atacuri, au contraatacat, s-au bătut cu o energie înfricoşată. Această energie fără seamăn, poate fără precedent în analele războiului de faţă, este cel mai mare titlu de glorie al oştirii noastre. În unele locuri împinşi îndărăt, covârşiţi în alte părţi, soldaţii şi ofiţerii nu şi-au pierdut niciodată cumpătul, pas cu pas retrăgându-se, au luptat. S-au oprit, au contraatacat iar. Sufletul lor credincios pământului străbun (s.n.) şi violenţa amărăciunii lor au izbutit într-o putere aşa de năprasnică, încât inamicul la urmă, cu tot numărul, a trebuit să se oprească sleit. (…) Nici gazurile, nici exploziile infricoşatului bombardament n-au zguduit moralul necăjitului ţăran (s.n.). Cădeau mulţi; cei rămaşi cu buzele strânse şi cu ochii crunţi, îşi înzeceau parcă puterile. Granata şi baioneta lor loveau fără cruţare”. Sub pana celui mai bun cunoscător al etnicului românesc, Oamenii Măriei Sale, pentru a parafraza titlul unuia dintre romanele trilogiei Fraţii Jderi, şi-au făcut datoria de credinţă faţă de Regele lor şi faţă de ţara fragmentată de o istorie nedreaptă, adunând-o cu un efort exemplar într-un stat de drept al tuturor provinciilor româneşti.
        Cum a fost posibilă „turcirea” unui asemenea creator care, în 25 iunie 1940, redactase singur celebrul Manifest împotriva răpirii din nou a Basarabiei şi Bucovinei (vezi Buletinul Societăţii Scriitorilor Români /1940), şi care aflăm că îi vorbise explicit, cu acel prilej, directorului ziarului Curentul despre temerile sale privind expansionismul rusesc (sovietic); cum a putut el, mă întreb, să-şi trădeze întrega credinţă şi filosofie tradiţionalistă privitoare la sacralitatea mitică a Patriei, dacă vrem, devenind după 23 august 1944 un apologet declarat al bolşevismului tătucului Stalin, inclusiv al politicii acestuia de intimidare şi ocupare cu forţa a teritoriului unui stat liber şi victorios în Cel de al doilea Război Mondial? Ce demisie interioară s-a produs şi ce ascunde oare o asemenea alunecare doctrinară şi propagandistică? Cert este că, după Anii de ucenicie (1943), Mihail Sadoveanu a încetat să mai producă propriu-zis literatură (excluzând, poate romanul Nicoară Potcoavă, 1952, refăcut de autor după Şoimii, din perspectiva aşa-zisului rol al maselor în istorie, cădelniţat maniacal de propaganda marxistă), scriind exclusiv la comandă politică. În 1945, în timpul conferiniţei Stalin care s-a ţinut la Bucureşti, Sadoveanu susţine insidios în public, deşi expresia trimite mai curând la o binecunoscută reflecţie din arsenalul masonic, faptul că, după victoria Armatei Roşii, Lumina vine de la Răsărit. Se făcea, scrie el ca într-un vis urât în textul materialului politic respectiv, pe care A.R.L.U.S. (ul) i-l va publica în acelaşi an dimpreună cu alte intervenţii, că într-o noapte cu lună, Dumnezeu a fost înlocuit cu Stalin, Biblia cu Manifestul Partidului Comunist, iar lumina vine în consecinţă exclusiv de la Răsărit. Vai! Expresie directă a călătoriei pe care o face în 1945 la Moscova şi apoi la Leningrad (experienţă trăită şi de G. Călinescu, vezi Kiev, Moscova Leningrad, Editura pentru literatură şi artă, 1949), prima carte (cu coperţi roşii) de adeziune explicită a lui Mihail Sadoveanu la bolşevism, cuprinzând articole şi reportaje de la faţa locului, se intitulează simptomatic, deşi la fel de confuz, Fantezii răsăritene (1946). I-a urmat un Caleidoscop în 1946, o culegere de articole în care scriitorul, după călătoria cu pricina, nu mai conteneşte să laude aşa-zisa lume nouă creată prin grija Sovietului Suprem, instalat cu arme şi bagaje în palatul Kremlinului, sub conducerea discreţionară a lui Iosif Vissarionovici Stalin... Tabloul convertirii ideologice şi abordării propagandistice a literaturii de către Sadoveanu se întregeşte în următorii 15 ani cu romanele Păuna mică (1948), Mitrea Cocor (1949), Nada Florilor (1951) şi Aventuri în lunca Dunării (1954), dar şi cu o carte de Mărturisiri (1960), privind crezul convingerilor sale comuniste. Pentru autorul Bordeienilor, modestul roman Păuna mică (de un schematism infantil!) se doreşte povestea demonstrativă a soluţiei „întovărăşirii” ţăranilor şi a avantajelor muncii colectiviste, pe care le-ar cunoaşte acum noua lume românească în absolut orice colţ de ţară. Dezlânat şi cusut cu aţă albă, Mitrea Cocor propune la rându-i „destinul” unui personaj pentru care prizonieratul la sovietici, sub influenţa cărora dobândeşte învăţătura marxist-leninistă, reprezintă o experienţă pe care, odată întors acasă, se hotărăşte să o pună neîntârziat în slujba luptei împotriva „exploatatorilor”, pentru înfăptuirea reformei agrare propăvăduită de tovarăşii comunişti. Studiat în şcoli şi considerat de către critica propagandistică a Şcolii de literatură un model, surogatul politico-romanesc numit a fost încununat imediat cu primul Premiu de Stat pentru Proză, foarte important pentru scriitorul care trona deja în vila de la Ciorogârla a lui Pamfil Şeicaru, mai ales, pentru fabuloasa lui, la acea vreme, valoare pecuniară… Se cunoaştea, de altminteri, în cercurile apropiate scriitorului, şi nu numai, proverbiala arghirofilie a Conului Mihai! Foarte jos ca scriitură şi problematică, ultimul roman sadovenian încheiat, Aventuri în lunca Dunării, înfăţişează de acum o gospodărie agricolă condusă evident de un fost ilegalist, confruntat la un moment dat, din câte îmi mai amintesc, cu furtul pe bandă rulantă din avutul obştesc al purceilor… Era, să nu uităm totuşi, modul specific de supravieţuire a majorităţii populaţiei de la sate, desproprietărită cu forţa de „puterea populară” şi condamnată efectiv la inaniţie. Pentru supunerea faţă de vistavoii noii orânduiri şi activitatea negociată, se spune, dur în slujba instituţiilor statului comunist (preşedinte al Marii Adunări Naţionale, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, preşedinte A.R.L.U.S., Preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Academiei alături de Mihai Roller etc., etc.) Sadoveanu este răsplătit în 1955 cu titlul de Erou al Muncii Socialiste, după ce, în 1951, fusese decorat, nu-i aşa? cu un aşa-numit Premiu Internaţional pentru Pace! Cu puţin înainte de moarte, în 1961, Kemlinul îl încununează cu premiul de maximă fidelitate doctrinară, Lenin!!!
        Cine caută în presa din ţară a timpului o cât de mică reacţie faţă de convertirea politică scandaloasă a scriitorului la comunism se va confrunta mai curând cu neantul. Nici o notă critică, nicio observaţie, nicio aluzie, fie ea cât de firavă sau disimulat ironică. Soclul statuii Ceahlăului Literaturii Române, cum l-a preamărit undeva Geo Bogza, rămâne în ograda începuturilor literaturii realist-socialiste fără măcar o urmă de graffiti care să încerce să spună adevărul. Şi cu toate acestea el este cunoscut şi a fost adus la cunoştinţa cercurilor literare informate ale vremii cu vârf şi îndesat încă din timpul vieţii maestrului vândut duşmanului istoric al poporului său. N-aş vrea să aduc în discuţie aici şi nici să comentez, de pildă, observaţiile lui Virgil Ierunca pe marginea versiunii franceze a romanului Mitrea Cocor, nici pe cele de la Radio Vatican pe aceeaşi temă ale lui Mircea Popescu. E destul să semnalez cititorului articolele lui Vintilă Horia şi Eugen Lozovan, primul apărut în revista Românul, decembrie 1951, şi intitulat mai mult decât sugestiv Răposatul Sadoveanu; al doilea, la fel de contondent, botezat Nelegiuirea Sadoveanului, în „Stindardul”, numerele din iunie-iulie 1954. Pentru autorul fascinantului roman Dumnezeu s-a născut în exil (Premiul Goncourt, 1960), „autorul lui Mitrea Cocor nu e decât un mort scos din putreziciunea sicriului, îndesat cu de-a sila într-un jilţ şi silit să scrie, cu mâna dusă de altcineva, pe albul atotprimitor al hârtiei (aluzie poate şi la Dumitru Ciurezu, presupusul coautor , n.n.). Cartea ieşită dintr-o asemenea colaborare nu putea fi decât catastrofală, (…) … o carte dezlânată, searbădă, vizibil alcătuită spre a place cuiva de dincolo de frontirele României, lipsită deci de ceea ce oferă unei opere literare şansa de a fi o capodoperă – libertatea creatoare”.
        Libertatea politică deplină, libertatea de algere şi de mişcare a cetăţeanului ca şi libertatea creatoare, într-adevăr, constituie dintotdeauna climatul unei vieţi sociale şi politice armonioase, capabilă să stimuleze energiile şi aptitudinile creatoare ale unei naţii. În Revista Scriiitorilor Români nr.2/1963 care apărea la München, cel mai mare cronicar literar al exilului, l-am numit pe Mircea Popescu, scria că adevărata literatură română de după capitularea ţării şi până la momentul respectiv era literatura exilului; „şi nu din cauza unor merite particulare, ci numai întrucât am ales libertatea. Climatul culturii româneşti dintre cele două războaie mondiale, cu efervescenţa sa creatoare, cu varietatea tendinţelor, stilurilor, tonalităţilor, cu disputa rodnică de idei şi credinţe, chiar dacă atunci, la vremea sa, contradictoriul şi adversarii ne iritau, îl regăsim astăzi numai peste fruntariile ţării. Literatura reperistă e, cum bine spunea Alexandru Busuioceanu, el însuşi un exponent de frunte atât al culturii din ţara de ieri, cât şi al surghiunului de astăzi, doar un «imens cimitir» . Mircea Popescu analiza şi compara acolo contrafăcutele opere de după „eliberare” ale unor Sadoveanu, G. Călinescu, Marin Preda, Camil Petrescu sau Zaharia Stancu, scrise la ordinele şi sub indicaţia sufocantului analfabetism cultural al unui Leonte Rătu, cu romanele de prima mână ale unor scriitori români exilaţi, precum Constantin Virgil-Gheorghiu (Les Sacrifiés du Danube), Theodor Cazaban (Parages), Constantin Amaru (Le paresseux), Mircea Eliade (La forêt interdite) sau Vintilă Horia (Dieu est né en exil). Adevărata prelungire a ţării adevărate, scria Mircea Popescu, suntem noi, criticii literari şi scriitorii din exilul românesc.
        Unul dintre cele mai la obiect şi mai bine scrise articole cu privire la deriva ideologică şi meschina activitate scriitoricească din perioada respectivă a lui Sadoveanu a apărut la Madrid, în revista „Carpaţii”, anul I, nr. 2, 10 iulie 1954. Intitulat Scrisoare deschisă către Mihail Sadoveanu, o adevărată capodoperă a pamfletului românesc din toate timpurile, el este semnat de către unul din marii artişti ai condeiului, celebrul scriitor şi ziarist dintre cele două Războaie Mondiale, Pamfil Şeicaru. Prieten apropiat al prozatorului care prin toată opera sa anterioară crease o „sensibilitate tradiţionalistă” şi o amprentă inconfundabilă specificului naţional, fostul director al ziarului Curentul încearcă să explice cum a fost posibil ca marele scriitor, renegându-şi întreaga viaţă, să ajungă după 23 august să joace cel mai sinistru rol în crucificarea Neamului Românesc. După lungi reflecţii, întoarceri în timp şi analize, raţionalul Şeicaru crede că întrevede adevărul… „În timpul neutralităţii din anii 1914-1916, scrie el, adresându-i-se în respectiva scrisoare deschisă, făceai parte din grupul de la Viaţa Românească, gândind sub influenţa covârşitoarei personalităţi a lui C. Stere. Viaţa Românească era ostilă unei alianţe cu Rusia şi preconiza intrarea în război cu Puterile Centrale (Germania şi Austro-Ungaria)”. După despărţirea de Iorga, deşi germanofil, în campania militară din Moldova, Sadoveanu va merge alături de Antanta. Nimic totuşi în scrierile încredinţate ziarului de front „România” (altfel lăudabile!) despre atitudinea pervers-refractară a trupelor ruseşti din Moldova sau despre anarhismul care domnea în rândul lor odată cu izbucnirea Revoluţiei din Octombrie, situaţie foarte exact relatată de un congener nu mai puţin celebru, precum George Valentin Bibescu în scrisorile inedite adresate de pe front Marthei Bibescu la Geneva, Lausanne sau Paris (vezi Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Bucureşti/ Biroul Arhive Medievale/ Fondul Bibescu (familial), inventar 128). „La 25 iunie 1940 ai scris manifestul de protest împotriva răpirii Basarabiei, manifest pe care l-au semnat toţi scriitorii români. Manifestul era frumos scris, sincer, emoţionant, în fiecare rând simţeai bătăile de inimă ale unei mari dureri. Îţi apăruse primul volum din publicarea operii dumitale în ediţie definitivă. Ai venit acasă, să mi-l aduci. Îmi fãcuseşi o dedicaţie simplă, dar cuprinzătoare, de prietenie. Am stat mult de vorbă. Mi-ai vorbit îndelung de ruşi, de renaşterea imperialismului rusesc, temerile dumitale de viitor. Reîmprospătai argumente pe care le folosise C. Stere în articolele publicate în „Viaţa Românească” din epoca neutralităţii. Ne simţeam aşa de aproape în presimţirea unui viitor mohorât pentru necăjitul popor român. De atunci nu ne-am mai văzut; te-ai estompat încet, ca şi când voiai să fii uitat. În timpul războiului am aflat că te-ai căsătorit cu fiica unui negustor cuprins de la Mogoşoaia. (…) Prin 1943 mi s-a spus că ai început să ai legături cu comuniştii. Mi s-a părut o odioasă născocire a eternei clevetiri omeneşti. Şi, pe urmă, când ţara s-a prăbuşit, am citit într-un ziar din ţară ce-mi ajunsese cu o întârziere de un an, că fãceai conferinţe antifasciste pe la licee, pregătindu-ţi ascensiunile viitoare – credeai dumneata –, scoborârile viitoare, apreciau toţi cei care ţi-au preţuit scrisul. (…) După ziua trădării din 23 august, între orătăniile democrate care îşi gârâiau lepădările de „fascistul“ Antonescu, lepădări alternative de jurăminte de fidelitate faţă de „Aliaţi”, dumneata, tovarăşe Sadoveanu, ai dovedit că ai o superioritate şi mergi la ţintă fãră ocoluri; nimeni nu te-a putut supralicita în ceea ce priveşte entuziasmul pentru „tătucu Stalin“. Cu câtă scârboasă precipitare te-ai târât la picioarele învingătorului, cu ce ruşinos elan aspirai să cobori, să te prostituezi, să te tăvăleşti în noroiul comunist. O frenezie a dezonoarei. Din băltoaca pactizării cu ocupantul, în care fãceai mişcări de bivol fericit, trâmbe de noroi stropeau sufletul îndurerat al ţării”.
        Tot mai contrariat, mai neplăcut surprins şi mai indignat, însă păstrându-şi luciditatea, Pamfil Şeicaru crede a întrevedea totuşi adevărul, oricât ar fi acesta de urât şi de nesuportat pentru noi toţi… Strateg desăvârşit al confortului vieţii, şi perfect tactician al ajustărilor succesive pe poziţii antagoniste, pentru gazetarul interbelic, Mihail Sadoveanu este, în realitate, omul care n-a ars pentru nicio credinţă, deoarece n-a adorat cu adevărat nimic. „Bunătatea nu ţi-a trecut niciodată de raza călimării”, scrie el. „Nu ai suferit povara nici unei convingeri, mintea nu ţi-ai chinuit¬-o punându-ţi probleme complicate; molusc fără vlagă, mălăieţ, ai schimbat poziţiile fără nici o complicaţie sufletească (senator în Partidul Poporului, Preşedinte al Senatului în Partidul Agrar, senator regal numit de Carol al II-lea, n.n.), deorece îţi era perfect egal unde te situezi, esenţialul era să-ţi fie bine. Aceste succesive renegări erau repede uitate, zvârlind în umbră pe om…” Nu stărui asupra statutului de semizeu de care s-a bucurat Sadoveanu sub regimul comunist, au făcut-o alţii cu mai mult decât suficiente probe, dacă e să ne gândim numai la dezvăluirile dure făcute de Stelian Tănase, asiduu cercetător al Arhivelor comunismului românesc.
        Faţă de o realitate pe care o intuia de-abia acum foarte bine, dar pe care îi venea totuşi greu să o admită, departe de ţară, în 1954, lui Pamfil Şeicaru nu-i rămânea decât să se crucească, vorba românului, şi să râmână înmărmurit de virajul politic atât de incredibil al scriitorului. „Blajinul Sadoveanu agitator comunist!”, „Mihail Sadoveanu, zelos adorator al călăilor Patriei!”, „Sub chipul placid, cine ar fi bănuit ce mocirlă morală se ascunde?” Cu o teribilă sforţare intelectuală, mizând pe faptul că în conştiinţa scriitorului poate a mai rămas un ostrov curat, marele exilat încearcă să-i arate desluşit fostului prieten că pentru neamul românesc e pe cale să devină stafia blestemată a ocupaţiei ruseşti. Iar dimensiunile talentului său, oricât de mari, nu pot acoperi găleata cu lături a marxismului de ocazie, pe care o purta cu atâta zel.” „Acestui rest luminos, îşi încheia gazetarul epistola atât de dramatică, îi sunt destinate aceste rânduri pe care ţi le trimite, acelaşi, Pamfil Şeicaru”.
        Ce am mai putea adăuga acestui caz aproape clasat după atâta amar de vreme? Poate doar că încă marile lui romane – subliniez, MARI – apar pe piaţa românească fără banderola foarte justă de „colaboraţionist” aplicată pe numele autorului! Ceea ce în Franţa, vezi cazul Céline sau, de ce nu? Drieu la Rochelle (chiar dacă acesta s-a sinucis în 1945) nu s-ar întâmpla niciodată.


                                                                                        Ștefan Ion GHILIMESCU


                                    Am fost la Exipora II

        Pornit la iniţiativa lui Basarab Nicolescu, un recent Colocviu Internaţional dedicat exilului românesc, cu vădite intenţii recuperatoare, desfăşurat la Mediaş (EXIPORA 2017, prin implicarea entuziastă a profesorilor Ligia şi Attila Csiki), aducea în atenţie, alături de Vintilă Horia, şi figura lui Eugeniu Coşeriu; şi el, din păcate, deşi cu o doctrină proprie, închegată, de ecou planetar, încă neasimilat pe deplin de cultura română. E drept, şcoala coşeriană, prin focarul clujean (o echipă tânără, păstorită de profesorul Mircea Borcilă) a impus deja o tradiţie integralistă, fructificând „deceniul românesc”. Dacă explorăm „geografia diseminării”, vom constata, alături de Emma Tămâianu-Morita, că japonezii au realizat, primii, magnitudinea revoluţiei coşeriene, decretându-l – prin vocea lui Kamei – „un lingvist pentru secolul XXI”; ceea ce, implicit, înseamnă că „gigantul din Tübingen” e sortit să mai aştepte, inclusiv în spaţiul românesc, bântuit, se ştie, de atâtea mode (trecătoare, fireşte). Ca şi imensa Arhivă de la Tübingen, urmând cândva a fi cercetată...
        Dar polivalenţa marelui Profesor se cuvine examinată şi din alte unghiuri, motiv de a schiţa, în rândurile ce urmează, un profil al celui ispitit de încercări beletristice, poezia fiindu-i o mare pasiune (oarecum tăinuită). Deşi a trăit mereu acasă (cum, deseori, mărturisea), Eugeniu Coşeriu – devenit simbol pentru spaţiul basarabean – a avut norocul de a fi plecat în lume (la îndemnul tatălui), purtând cu sine un eticism „răsădit de-acasă”. Congenerii săi trăiau febril, la îndemnul lui Eliade, „depăşirea momentului universitar”, căutând limbajul „trăirist”, colorat, de prospeţimi magnetice, vânând autenticismul, fără interes pentru zonele aride, de uscăciune didacticistă. Trecut pe la şcoli înalte (Iaşi, cu Iorgu Iordan şi Petru Caraman; Roma, Padova şi Milano), luându-şi un doctorat în litere (Roma, 1944), apoi şi în filosofie (Milano, 1949), cel ivit în lume la Mihăileni-Bălţi într-o familie de învăţători (n. 27 iulie 1921) a devenit „un gigant al lingvisticii” (Hans Helmuth Christemann), părintele lingvisticii integrale. La 31 de ani publica Sistema, norma y habla, apoi, în 1958, Sincronie, diacronie şi istorie (tipărită în româneşte abia în 1997!), predând cursuri de lingvistică generală şi de romanistică la Universităţile din Montevideo (1951-1963) şi Tübingen, unde a şi sfârşit (m. 7 septembrie 2002), prezent ca profesor invitat în multe locuri de pe glob, întemeind prestigioasa şcoală coşeriană, iscând un discipolat de larg ecou.
        Revenit la matcă, regăsindu-şi „fraţii” în 1991, la Chişinău, şi mai apoi, cu prilejul unui colocviu bălţean (Filologia secolului al XXI-lea), provocat de N. Leahu, Gh. Popa şi Maria Şleahtiţchi care l-au antrenat într-un lung dialog (un interviu în două reprize: 1998, 2001) din care s-a născut o carte densă (v. Universul din scoică, Editura Ştiinţa, 2004), iscoditorul lingvist, cercetând soarta limbii române, supusă anomaliilor atât în spaţiul transprutean (cu o aberantă polarizare între moldovenism şi românism) cât şi în faţa Occidentului, atrăgea atenţia că limbajul nu e ergon („lucru împietrit”). Iubea şi profesa raţionalismul critic, ştia că ideile nu se pierd când se împart, ştiinţa fiind o binefăcătoare împărtăşanie. Încât, în acele Elegii de la Bălţi (cf. N. Leahu), rememorând anii de început cu învăţătorul Roman Mândăcanu recunoştea că a scris şi „ceva literatură”. Şi Călinescu remarcase „turbulenţa” junelui colaborator de la Jurnalul literar, o promisiune lesne orientabilă – scria divinul critic – „în toate ramurile culturii”. Iar „muza de la Bălţi” (Irina Stavschi) îi înstrunase coarda lirică.
        Cum exegeza mai nouă îl aşezase, contagios, sub semnul lui Blaga, profesorul s-a simţit dator să protesteze, respingând ferm ipoteza. El îl ştia „pe de rost” pe Barbu, coincidenţele blagiene nu pot fi considerate influenţe iar în proză se manifestase kafkian. Încât, taxat drept „precursor al absurdului” (cf. M. Cimpoi), prozatorul Coşeriu, în ale sale „povestiri şi glume” (vezi, de pildă, volumul de la Tübingen, 1988, apoi în versiune românească Anotimpul ploilor, Cluj-Napoca, 1992) se dezvăluie ca un spirit mucalit, pe linie crengistă (filtrată livresc), regizând disoluţia sensului prin manevre eliadeşti (credem), cu ciudate dispariţii (v. Cinematograful). Şi fiind de fapt, refugiat sub platoşa academismului, un elegiac râvnind „târzii mângâieri”, cu gândul „obosit de umblet”, copleşit, împresurat de „vorbe de iască”. Încât poetul va mărturisi spăşit: „E greu să ne creştem viaţa din călimări” (v. Voia Ta).
        Să reamintim că în perioada liceului bălţean (1931-1939), coleg acolo cu Sergiu Grossu, elevul Coşeriu, „uns” preşedinte al societăţii de lectură „B. P. Hasdeu” debuta în revista Crenguţa (septembrie-decembrie 1937). Acolo publica mici proze (Suflet de vultur, Sinceritate) şi o conferinţă despre cronicari, posibile nuclee epice pentru ceea ce va urma în perioada italică (Corriere Lombarde, L’Europeo, între 1946-1950, cu o scriitură periată, austeră). Dar poetul, încumetându-se şi la traduceri (din Flaccus, în Crenguţa, nr. 2/1938) respecta cu sfinţenie convenţiile estetizante, tiparele clasiciste, preocupat grijuliu de armonie şi disciplină (cf. Alina Ciobanu), tributar impulsurilor romantice ale vârstei, precum în Vers de noapte (în metru antic) unde, decupând un vers, citim: „Ape s-azvârl în prăpăstii sărind peste stânci furtunoase” etc. Ciudat, în conflict cu astfel de predispoziţii, înrolându-se tendinţelor reformatoare, cu ecouri dadaiste, tânărul Eugeniu Coşeriu va scrie penetrant despre Dadaismul poporan (Jurnalul literar, nr. 49/1939), lansând, la 18 ani, observaţii de mare fineţe analitică. Vorbeşte, astfel, despre „dadaismul” copiilor şi mai ales, producând „mostre folclorice”, despre cuvintele inventate, bufoneriile şi sonorităţile unor formule „magice”, vidându-şi sensul şi pendulând între jovialitate şi obscenitate. Încât metafora şi injuria coabitează în astfel de producţiuni, producând conexiuni şi iluminaţii în zona ludicului, vizitat de hazard şi absurd. Dar nu uită a sublinia importanţa „hainei etice”, de regulă tratată superficial-periferic de cohorta analiştilor.
        Un mare român ignorat, lingvistul „mihăilenar” a revăzut Basarabia după cinci decenii! S-a declarat, repetat, „un moldovenist în cadrul românismului” şi a apărat baricadele limbii, desfăşurând argumente infailibile, „uitate” azi de voronienii şi dodonii de serviciu. Calm, decomplexat, vervos, cu o memorie fabuloasă, gigantul de la Tübingen lasă o moştenire ştiinţifică care s-ar cuveni adusă, grabnic şi integral, acasă. Evident, poetul Coşeriu, chiar „strivit” de această zestre (care, inevitabil, eclipsează oferta lirică) ţine să ne avertizeze asupra unei Istorii vitrege, devenită – nota M. Cimpoi – metaforă existenţială (v. Rătăcesc moldovenii): „la nord de cercul polar”, înduioşându-se de cei rătăciţi pe-acolo, salvându-i de la o moarte „de frig” „lupii miloşi din Carelia” sunt gata să-i sfâşie, condamnându-i la o alta. Soarta Basarabiei, supusă tăvălugului deznaţionalizării / mancurtizării poate fi citită aici în filigran, în erupţiile elegiace ale unui spirit înalt, lingvist de talie mondială, mereu cu gândul acasă, devenit – accepta, cu modestie şi bonomie – „un fel de simbol”. Cel care a răzbit în lume înfrângând vitregiile sorţii s-a simţit dator să pledeze pentru „adevărul ştiinţific şi istoric”, condamnând moldovenismul imoral, recunoscând însă un moldovenism sănătos şi cinstind eroismul basarabean, păstrându-şi limba în pofida tuturor intemperiilor. Condamnând aberaţiile sovieto-moldoveniste, impunând Prutul drept „frontieră lingvistică”, Eugeniu Coşeriu a afirmat răspicat că fantoma „limbii moldoveneşti” este o fraudă ştiinţifică.



                                                                                        Adrian Dinu RACHIERU