Alex. Ștefănescu - Scurtă poveste a vieții mele
Constantin Mateescu - Casa cu nebuni - 1
Dan Culcer - De cine se temea Ion Lăncrănjan?
Nicholas Catanoy - Orașe tentaculare. Tokio (III)
Ștefan Ion Ghilimescu - IRRCS-ul şi democratura comunistă


                                Scurtă poveste a vieții mele

        Sunt un învingător încă dinainte de a mă fi născut și anume din momentul în care, aflat într-o competiție cu două sute de milioane de spermatozoizi, am ajuns primul la destinație. M-am născut la 6 noiembrie 1947, ceea ce poate crea impresia falsă că am avut timp, până în prezent, să mă acresc, iar locul nașterii a fost orașul Lugoj, ceea ce poate crea impresia falsă că sunt bănățean (în realitate, părinții mei, amândoi din nordul Moldovei, s-au aflat temporar la Lugoj, iar în 1951 s-au întors în ținutul lor natal și s-au stabilit definitiv la Suceava, astfel încât eu sunt și mă consider bucovinean).
        Spre deosebire de George Bacovia, autorul versului „Liceu, cimitir al tinereții mele...”, eu aș avea motive să declam: „Liceu, paradis al tinereții mele...” Pe atunci eram supranumit „poetul orașului” și eram răsfățat de fete care, la fiecare 1 martie, când le prindeam câte un mărțișor în piept, mă lăsau să fac numeroase încercări de înfigere a acului cu gămălie în stofa bleumarin a uniformei lor școlare, ușor bombată în zona sânilor.
        În 1965 am devenit student al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București, iar în 1967 am fost anchetat de Securitate și dat afară din UTC pentru „afirmații dușmănoase” la adresa regimului comunist (de fapt, pentru unele observații critice de bun-simț referitoare la modul de viață de atunci și pentru scrierea unei inocente satire politice licențioase, Țăran și secretar, parodie după Împărat și proletar). Drept urmare am ratat șansa de a rămâne asistent la catedra de literatură universală, de a mă înscrie vreodată la doctorat, de a călători în Occident și de a lucra la revista România literară (unde am ajuns să lucrez abia după căderea comunismului, în 1990 și de unde m-am retras în 2010).
        În timpul studenției am continuat să scriu versuri și le-am trimis, sub pseudonimul Ioana Matei, lui Geo Dumitrescu, care încântat de frumusețea lor, dar și de ipotetica frumusețe a autoarei, mi le-a publicat în Contemporanul și în România literară. În ultimul an de facultate, tocmai când mă pregăteam să predau unei edituri un volum de versuri intitulat Ospitalitate regală, Nicolae Manolescu (pe atunci asistent al lui Dumitru Micu) m-a îndemnat energic să renunț la poezie și să scriu critică literară ca el. (Acum, având sentimentul că îl concurez, Nicolae Manolescu își dă cu pumnii în cap când își aduce aminte că datorită îndemnului lui am devenit critic literar.)
        Tot în timpul studenției (iată cât de multe lucruri făceam în același timp!) m-am îndrăgostit de Domnița-Maria-Eugenia Andreiovici și m-am căsătorit cu ea la 29 august 1970, în Catedrala din Ploiești (cu două zile înainte, la Starea Civilă, la întrebarea primarului „de bună voie și nesilit de nimeni o luați în căsătorie pe Domnița-Maria-Eugenia...”, răspunsesem: „da, pe toate trei”).
        Eu și Domnița am plecat în toamna anului 1970 ca profesori la o școală generală din Cașvana din județul Suceava (comună din care provine Luca Pițu și în noroaiele căreia mi-am pierdut definiv un pantof). După șase luni am fugit îngroziți de acolo. Eu am ajuns, nu printr-un concurs pentru ocuparea unui post, ci printr-un concurs de împrejurări, la revista Tomis din Constanța. Iar Domnița – la Biblioteca Județeană, tot din Constanța. Acolo ne-am simțit bine, foarte bine, extraordinar de bine, trăind peste 50 de luni de miere. Totuși, în 1975 ne-am stabilit în București, eu lucrând la ziarul Scânteia tineretului (unde mi s-a găsit un loc potrivit la Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului – pe scurt, SLAST), iar Domnița – la Editura Albatros.
        Apoi... Am citit, am citit, am citit. Am scris, am scris, am scris. Eu băteam noaptea la mașina de scris, iar vecinii (locuiam la bloc) băteau în calorifere, ca să fac liniște. Am publicat, în total, peste cinci mii de articole de critică literară și treizeci de cărți:
       
        Preludiu, Ed. Cartea Românească, 1977 (critică literară)
        Jurnal de critic, Ed. Cartea Românească, 1980
        Tudor Arghezi interpretat de..., Ed. Eminescu, 1981 (antologie)
        Între da şi nu, Ed. Cartea Românească, 1982 (critică literară)
        Dialog în bibliotecă, Ed. Eminescu, 1984 (teorie literară)
        Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Ed.Minerva, 1986
        Prim-plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani), Ed. Eminescu, 1987
        Gheaţa din calorifere şi gheaţa din whisky (jurnal politic, 1990-1995), Institutul European Iaşi, 1996 (Premiul Uniunii Scriitorilor)
        Întâmplări, Institutul European Iaşi, 2000 (proză).
        Ceva care seamănă cu literatura, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 2003 (critică literară; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti).
        Melania şi ceilalţi, comedie romantică în şapte părţi, Bucureşti, Ed. Publicaţiilor pentru străinătate, 2004.
        Jurnal secret, ilustraţii de Ion Barbu, Bucureşti, Ed. Corint, 2005.
        Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), concepţia grafică: Mihaela Şchiopu, fotografii de Ion Cucu, Bucureşti, Ed. Maşina de scris, 2005. Premiul Uniunii Scriitorilor; Premiul Academiei Române.
        Jurnal secret. Noi dezvăluiri, ilustraţii de Florin Ştefănescu (Linu), Bucureşti, Ed. Corint, 2007.
        Cum te poţi rata ca scriitor. Câteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2009.
        Jurnal secret. Dezvăluiri complete. 2003–2009 (ediţie de autor, ne varietur). Desene de Florin Ştefănescu. Bucureşti, Ed. Corint, 2009 (ediţia a II-a – 2010).
        Bărbat adormit în fotoliu. Întâmplări. Viniete de Florin Ştefănescu. Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2010 (ediţia a II-a – 2011).
        Cum se fabrică o emoţie, Bucureşti, Ed. Ideea Europeană, 2010 (teorie literară).
        Cum este să fii femeie?, dialog cu Lia Faur, Bucureşti, Ed. Maşina de scris, 2012.
        Ioana Revnic, Convorbiri cu Alex. Ștefănescu, București, Ed. All. 2013.
        Texte care n-au folosit la nimic, București, Ed. All, 2014 (selecție din publicistica de după 1989).
        Un scriitor, doi scriitori, București Ed. All, 2014 (întâmplări cu scriitori, ilustrate de Bogdan Petry).
        Mesaj către tineri. Redescoperiți literatura!, București, Ed. Curtea Veche, 2014 (ediția a II-a, 2015).
        Eminescu, poem cu poem. Luceafărul, București, Ed. All, 2015.
        Eminescu, poem cu poem. Călin (file din poveste), București, Ed. All, 2015.
        Eminescu, poem cu poem. Venere și madonă. Rugăciunea unui dac. Cugetările sărmanului Dionis. Melancolie. Floare albastră, București, Ed. All, 2015.
        Eminescu. Poem cu poem. Scrisoarea III, București, Ed. All, 2015.
        Eminescu, poem cu poem. Doină. Împărat și proletar. Glossă. Epigonii. O, mamă..., București, Ed. All, 2015.
        Jurnal secret. Serie nouă. Desene de Costel Pătrășcan. București, Ed. Corint, 2016.
        Eminescu, poem cu poem. La nouă lectură (toate poemele antume), București, Ed. All, 2017 (Premiul „Cartea Lunii Noiembrie 2017).
       
        Am îmbătrânit pe neobservate, m-am îngrășat, mi-am ruinat sănătatea. Dar, în mod paradoxal, succesul meu la femei a crescut. (Este, recunosc, un fals succes, datorat unor doamne și domnișoare care, având nevoie de mine, simulează dragostea, dar seamănă foarte mult cu succesul.)
        Mi-au murit amândoi părinții, pe care i-am iubit mai mult decât pe mine însumi. De tata mi-e atât de dor, încât aș fi de acord să dispară în neant tot ce am scris până acum, numai să îl mai văd o dată și să-l strâng în brațe. Și de mama mi-e dor, dar mă ajută să nu sufăr prea mult o plapumă făcută de mâna ei, de care mă simt noaptea îmbrățișat. Îi mai am pe frații mei, Alexandrina și Florin, amândoi superiori mie ca intelectuali, cu mari realizări în munca științifică, dar mai puțin vizibili decât mine.
        Am făcut emisiuni TV, am scris piese de teatru care s-au jucat, am ținut conferințe (care au fost aplaudate) etc. Când fac o emisiune TV, cel mai mult îmi place momentul în care o fată de la machiaj se uită atentă, de aproape la fața mea și mi-o mângâie cu un pămătuf diafan, încărcat de pudră.
        Am primit premii numeroase (mai puține decât mi-aș fi dorit).
        Am înființat și o editură, Mașina de scris, de care se ocupă soția mea, ca directoare a ei. De soția mea nu m-am plictisit niciodată. O privesc uneori când doarme și o învelesc. În studenție era cea mai frumoasă fată din facultate. Acum e cea mai frumoasă dintre noi doi. M-a înduioșat până la lacrimi nu demult, când mi-a spus: „Alex, Alex, tu care ai grijă de toate, de ce n-ai avut grijă să nu îmbătrânim?” I-am răspuns: „Îmi pare tare rău, am fost neatent, m-am luat cu cititul și cu scrisul și am uitat.”
        Cu banii câștigați pe Istoria literaturii române contemporane mi-am făcut o casă la țară (în mijlocul unei livezi de peste o sută de pomi, plantați toți de mine, încă înainte de a-mi construi casa). Acolo îmi primesc cu drag prietenii, când înfloresc pomii, când rodesc și când îi acoperă zăpada.
        Și tot acolo, sub un cireș, aș vrea să fiu (nu înainte de a muri) îngropat.

                                                                                        Alex. ȘTEFĂNESCU



                                          Casa cu nebuni - 1


        Făcând ordine prin manuscrisele vechi, de mult uitate, am avut surpriza să descopăr paginile, pe care le consideram pierdute, din „Jurnalul” meu pe luna martie 1984, lună petrecută în sanatoriul de boli nervoase de la Predeal. La publicarea, după revoluţie, a celor cinci volume de jurnal (1966-1989), la Editura Almarom, Râmnicu Vâlcea, aceste pagini au fost de negăsit, rătăcite fiind din pricina năstruşnicelor strategii la care am recurs de-a lungul anilor pentru a le proteja de ochiul exersat şi ager al „organelor”. Mă simt dator faţă de mine însumi dar şi faţă de cei care au avut bunăvoinţa şi răbdarea să mă însoţească în saga ultimelor decenii ale „experienţei” comuniste, să public aceste pagini regăsite, cu grija orologierului care montează la locul cuvenit o piesă în angrenajul gingaş al unei pendule.
                                                                              ***
        Joi, 1 martie
        Mâine plecarea la Predeal. Emoţii. Angoasa intrării într-un stabiliment de boli nervoase. Problema este dacă voi avea condiţii să lucrez. La Radio se anunţă vreme rea, în special la munte: zăpadă, vânt puternic, ceaţă.
        Bagaje, tot tacâmul. Cornelia, atentă la detalii, supraveghează ca nu cumva să uit ceva.
        După-amiază vizită în apartamentul de pe Frumoasă al familiei Cae Boicescu. Cei doi, distinşi, afabili, două jucării frumoase, par scoşi dintr-un album cu amintiri din alte vremuri. Taclale în camera de lucru a amfitrioanei, pe masa căreia veghează parcă de totdeauna maşina ei de scris cu aceeaşi foaie de hârtie dezolant de albă. Ada Orleanu îmi oferă ultimul ei volum de proză, „Evadare în timp”. O face cu pudoarea celui care a comis o indelicateţe, o necuviinţă.
        Vineri, 2
        La 9 dimineaţa sunt la Predeal. Schimbare bruscă de decor, zăpadă mare. Tineri în hanorace albe, schiuri, săniuţe şi cerul îngheţat care se prăvăleşte peste dealuri.
        Iau un taxi care mă duce, urcând domol de-a lungul unui fir de apă, până la poarta sanatoriului. Sunt îndrumat spre cabinetul doctorului Brumaru. Dăm mâna. Afabil, ceremonios. Îi înmânez trimiterea din partea Spitalului nr. 9. Să ştiţi, îmi spune cu un soi de agresivitate, că nu e nici un soi de rubedenie între mine şi poetul ieşean Emil Brumaru. E excedat, pesemne, de întrebarea pe care i-o pun toţi condeierii ce frecventează sanatoriul. Doctorul îşi începe show-ul cu câteva întrebări rutiniere despre necazurile care m-au determinat să vin la ei. Îi spun vechea poveste cu astenia şi insomniile dar mai ales cu muzicile ce-mi însoţesc subconştientul încă din adolescenţă, în vremea când studiam temeinic pianul, un fond melodic permanent şi variabil ca o melopee, când mai în surdină, când mai sâcâitor, mai greu de suportat. Brumaru mă ascultă răbduriu, pe buze îi flutură un zâmbet abia desenat, e vechi în meserie, pare să fie înţelegător, din când în când repetă „da, da, e-n regulă”, mi-a devenit pe loc simpatic. Îl rog să mi se dea o cameră cu un singur pat, insist, numai că sanatoriul are saloane numai cu două sau trei paturi şi doar o cameră cu un pat, mizeră, mansardată, cu ciment pe jos, care e ocupată de tenorul Cornel Rusu de la Operetă. Mâine o să vă vadă doctorul Visarion, îmi spune. De altminteri e singurul medic de salon din tot pavilionul.
        Colegul meu de cameră e un bărbat în vârstă, ursuz şi taciturn. Ia masa în cameră (în pat), mănâncă repede, dizgraţios, cu zgomot. La ora nouă stinge lumina fără să mă consulte. Din fericire pleacă mâine.
        Sâmbătă, 3
        La nouă dimineaţa sunt chemat la cabinetul doctorului Visarion. E un bărbat de 40 de ani, brunet, mustaţa scurtă, privire prietenoasă. Ne cercetăm rapid. Sunt familiarizat cu masca sapienţială a medicilor. Îmi cere să-i produc o expunere detaliată a neajunsurilor şi suferinţelor care mă deranjează, apoi îmi întocmeşte fişa medicală. Pare interesat de „cazul meu”, posibil să nu mai fi avut de-a face cu pacienţi care acuză astenii induse de obsesii muzicale. După un şir de întrebări capcană din repertoriul hipocraticesc, îmi prescrie un tratament sever cu sedative şi-mi recomandă un program de exerciţii fizice (gimnastică, haltere) pe care îl refuz politicos.
        Spre prânz, tovarăşul de cameră se externează. Sunt singur până luni. O clipă am sperat că aş putea să scriu, dar zarva de pe coridor şi desele incursiuni ale surorilor ce-şi fac de lucru prin saloane fără noimă, un fel de spionaj mascat, ingenuu, mă descurajează.
        La vremea înserării culoarul pe care sunt înşirate saloanele şi clubul şi sala asistentelor se populează cu pacienţii dornici de taclale care se fâţâie de colo-colo în fugă după prietenii conjuncturale, îşi împărtăşesc necazuri şi impresii, fac glume, debitează bârfe, cancanuri şi istorii deocheate, se distrează. Mă întâlnesc acolo cu un domn Postelnicu, regizor şi actor, pe care l-am cunoscut cu câţiva ani în urmă în biroul de la Editura Tineretului al dramaturgului Tudor Popescu. Băiatul ţine să mă asigure că n-are probleme speciale „cu mansarda”, „o mică oboseală, zice, atâta tot, ştiţi cum se întâmplă”. Mă informează că Tudor a avut recent probleme cardiace, mai multe amănunte nu cunoaşte, decât că boala evoluează bine. Dar dumneavoastră, ce supărări aveţi de v-aţi refugiat aici, în groapa asta cu zărghiţi?
        La ora nouă stingerea. Citesc până la miezul nopţii, în pofidă. O soră îşi bagă nasul prin crăpătura uşii, mă dojeneşte blând, fără convingere.
        Duminică, 4
        Sanatoriul, văzut din curtea ce coboară în pantă spre şosea: un mic castel solemn şi singuratic, rătăcit într-o imensitate de brădet. A nins azi-noapte. Zăpada proaspătă respiră sănătate. Ce nebunie să-ţi petreci aici o lună de vacanţă, singur, doar tu şi freamătul tăcut al munţilor!
        Viaţa în sanatoriu îmi aminteşte vag de lunile în care mi-am ispăşit serviciul militar: program obligatoriu şi restrictiv, supunere necondiţionată, disciplină şi teama, o teamă permanentă, subsumată, indefinisabilă. Masa de prânz se ia într-o sală în care aroma sosurilor se îmbină amiabil cu damful de medicamente. Îl întâlnesc aici pe Ion Murgeanu. Pare jenat (sau numai retractil), stabilimentul în care ne aflăm nu e un loc în care să exulţi când te descoperă o cunoştinţă. Nu-mi pare a fi într-o formă excelentă, poate o depresie sau numai astenie. Lucrează la revista „Tribuna României” de tristă reputaţie, e en froid cu şeful său, Petre Ghelmez, fapt ce-ar putea justifica refugiul la sanatoriul din Predeal. Mă întreabă dacă am citit „Biblioteca din Alexandria”, i-am spus că nu. Poate că ar merita... îmi spune sibilinic.
        Luni, 5
        În fiecare dimineaţă se face curăţenie în saloane, se mătură, se aeriseşte, se spală chiuveta şi linoleumul de pe podea, poveste cunoscută. La nouă apare doctorul Visarion cu o suită de două asistente medicale. Se interesează cum mă simt, dacă mi-am luat medicamentele, dacă am nevoie de ceva. E tonic, ataşant. Mărturiseşte că lucrează de patru ani în sanatoriu şi că domiciliază în Bucureşti, de unde vine de două ori pe săptămână cu maşina.
        Spre prânz apare noul coleg de cameră. Ne observăm atent. Aflu că e din Câmpulung Muscel, că e şofer pe Tir, căsătorit, cu doi copii la şcoală. Îşi scoate hainele de zi, le pătureşte. Îmbracă o pijama care miroase a naftalină. Joci table? mă întreabă. Îi spun că nu. Rămâne interzis, nu înţelege. Primul lucru pe care-l întreprinde e să aprindă televizorul. Îi trebuie o vreme ca să constate că e mort. E realmente consternat. Ce naiba are? mă întreabă.
        Încep să mă acomodez cu viaţa de spital. Să-mi pun de acord speranţele cu o realitate care nu intrase în calculele mele. Să-mi ajustez programul cu care venisem la Predeal.
        Scurtă vizită a lui Pantelimon. Exultă. A fost duminică la Bucureşti, concertul de la Ateneu apoi o seară nebunatică la „Cina” cu nevasta şi cu câţiva amici. Cornelia îmi trimite prin el un borcănel cu Nes (din Israel), o ciocolată şi patru portocale. În Capitală soare, o vreme dezmăţată, frăţioare! Îi trage o înjurătură neaoşă.
        Marţi, 6
        La câţiva paşi de edificiul sanatoriului, pe un dâmb, se află pavilionul pentru doamne, anexă a acestuia, dotat în plus cu un cabinet de stomatologie, de ginecologie şi obstetrică, cu o sală de gimnastică, bazin de înot şi o bibliotecă nepretenţioasă. Propunerea amicului Murgeanu de a întreprinde o investigaţie „la fete” mă scoate din monotonia ticăloasă a zilelor. După o scurtă trecere pe coridorul de la etajul unu, la fel de mohorât ca şi al nostru, agrementat cu rochii şi capoate înflorate, kimonouri, coafuri savante, bigudiuri şi pantofi cu tocuri, eşuăm în mica sală a bibliotecii. Bibliotecara, o doamnă ofilită, plină de iniţiative şi intenţii generoase, ne propune să participăm la o întânire literară cu pensionarele stabilimentului. Murgeanu se codeşte, dă semne că nu ar fi cu totul împotrivă, schimbăm priviri complice, pe cine să-l interseze literatura în acest deprimant refugiu locuit cu suflete bolnave, obosite?
        După amiază, pe la patru, criză de rinichi. Dureri îngrozitoare. Ca vechi producător de calculi povestea îmi e familiară, dar asta nu mă ajută cu nimic. Apar la patul meu Visarion şi încă un medic, mă ciocănesc, sunt calmi. Îmi fac o înţepătură cu papaverină şi-mi dau să înghit un pumn de droguri. Abia spre seară linişte. Mă copleşeşte un soi de fericire tâmpă. Tot timpul ăsta vecinul a ronţăit seminţe şi a ascultat programul radio – ştiri, reportaje pline de elan şi muzică cu Gabi Luncă şi Maria Radu.
                                                                                        Constantin MATEESCU




                            De cine se temea Ion Lăncrănjan?

        În numărul 19/1979 al revistei Flacăra, sub redacția lui Adrian Păunescu, scriitorul Ion Lăncrănjan publica câteva precizări pe marginea cronicii literare semnate de Dan Culcer, la romanul Suferința urmașilor, în revista Vatra, (nr. 3/1979).
        „În numărul 19/1979 al revistei Flacăra, afectat și temător de consecințele unor presupuse «etichetări» sau «demascări cu caracter politic», pe care mi le atribuie, prozatorul Ion Lăncrănjan emite opinia că aș răstălmăci «sensul politic real» al romanului său Suferința urmașilor, despre care am avut prilejul să scriu în Vatra” (nr. 4/1979).
        Aici citarea nefiind limitată de spațiu, textul care l-a neliniștit pe Ion Lăncrănjan trebuie reprodus: „Tezele de la care se pornește [prozatorul] au grade diferite de generalitate. Principala teză afirmă că procesul colectivizării sau cooperativizarea agriculturii a fost realizată într-un ritm extrem de rapid, cu mijloace abuzive uneori, în ținutul din sudul Transilvaniei, unde este plasată acțiunea tuturor cărților cu problematică țărănească ale lui Ion Lăncrănjan, ținutul Bălgradului. Că, în aceste condiții, s-a aruncat și copilul din copaie odată cu apa – cum s-ar zice –, au fost adică uitate sau distruse o sumă de tradiții ale existenței rurale a căror dispariție nu era nici necesară, nici oportună. Mai precis: au fost periclitate, fără grijă pentru consecințe, înseși bazele unui popor care era constituit, în majoritate, dintr-o clasă țărănească, păstrătoare a specificității naționale prin veacuri de vitregii.” (vezi și Serii și grupuri, p. 156-157)
       
        Cu reproducerea răspunsului nostru cenzurat încheiem seria documentelor privitoare la opera și persoana prozatorului Ion Lăncrănjan. Din păcate nu avem acces la o colecție a revistei Flacăra pentru a pune în oglindă lepădarea de sine a prozatorului.
        „Vreau doar să facem, împreună cu afectatul prozator, apel la Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), București, 1975.
        Iată fragmentul esențial din pasajul incriminat: «Mai precis au fost periclitate, fără grijă pentru consecințe, înseși bazele unui popor care era constituit, în majoritate, dintr-o clasă țărănească, păstrătoare a specificității naționale prin veacuri de vitregii.»
        Nu văd de ce prozatorul se simte obligat să vină cu precizări, simțindu-și primejduită liniștea sufletească, pe marginea unui text care concentrează una din tezele implicite ale cărții sale ce relatează, în fundal și în prim-plan, o mulțime de fapte care au semnificația mai sus arătată (primejduirea sau chiar pieirea unor tradiții, abuzul de putere, conflicte sociale, rezistență pasivă etc.)
        Nu cred că felul în care am condensat sensul unor fapte epice și al unor declarații publicistice ar putea îngădui o interpretare negativă a atitudinii naratorului față de colectivizare, cum pare că se teme prozatorul. A vorbi despre «procesul colectivizării» și de consecințele sale negative, într-o anumită epocă, nu înseamnă, vreau să-l liniștesc pe Ion Lăncrăjan, a te îndoi de rostul colectivizării ca finalitate a acestui proces. Și dacă ar vrea să depun mărturie în favoarea lui, pot să îi asigur pe cei ce m-ar întreba, că prozatorul nu se îndoiește niciodată.
        [Nota 2017. De fapt îi era frică să afirme clar că se îndoiește! Nu e singurul prozator din România care le scălda atunci!]
        De altfel, în publicistica sa această teză se află explicit expusă: «Nu-mi iau vorba înapoi – scrie Ion Lăncrănjan –, nu voi nega ceea ce am afirmat altădată în legătură cu această problemă [necesitatea intrării în colectivă, n.n.] și cu soluțiile pe care le-a cunoscut, prin socialism, dar m-am întrebat și mă întreb, în completarea cărților pe care le-am scris, dacă nu s-ar fi putut păstra mult mai mult din ceea ce a fost pe sate mai înainte, din ceea ce era bun și trainic, din ceea ce a fost efectiv de veacuri durabilitate și permanență (s.a.). (Melancolia țărânii, în Nevoia de adevăr, p. 275)» Sau: «… țăranul a fost secole la rând, nu un an sau un deceniu, însuși poporul.» (Filonul popular, op.cit. p. 195)
        Iar în privința identificării naratorului cu autorul și publicistul, iată ce ni se spune: «Soarta țărănimii devenise astfel propria mea soartă.» (Cordovanii — cartea de început, op.cit. p.309).
        Revin la comentariul cu care Ion Lăncrănjan însoțește textul meu: «În finalul aceluiași articol se spune (fără a se vorbi de afectarea s.n. bazelor existențiale ale poporului român, cum pretinde Dan Culcer: (urmează un citat din Melancolia țărânii)».
        Ce spune DEX :
        A periclita = a pune în pericol, a primejdui. A afecta = 1. a mâhni, a întrista. 2. A simula o anumită stare sufletească. A se comporta altfel decât este în realitate, a-și da aere; a se sclifosi. 3. A prejudicia, a leza.
        În contextul mai sus citat «afectarea bazelor» ar însemna prejudiciere, lezare: o acțiune încheiată cu efecte negative. În textul nostru scriam despre periclitare, primejduire adică: acțiune în curs cu posibile efecte negative. Răstălmăcirea nu ne aparține.
        Iar dacă Ion Lăncrănjan neagă realitatea primejdiei ce plana asupra bazelor existențiale ale poporului român în deceniul care începea la 1948, eludând fondul istoric al problemei, o face pe cont propriu, lepădându-se – temător de reacțiile unei presupuse instanțe care ar putea lua în considerare această «demascare», cum numește dânsul comentariul meu critic, –tocmai în sensul social pozitiv al cărții sale care (că vrea sau nu să o recunoască, în aceste context, autorul, că a fost sau nu în intenția sa) este dat tocmai de înfățișarea unui destin tragic individual, pe fundalul unor tragice «învâltorări» sociale, cum ar spune prozatorul, destin cu valoare de exponență. Și fundalul (vezi articolul său, Fundalul social, p. 121) este chiar «procesul colectivizării».
        [Rămâne deschisă problema realizării acestei intenționaliăți tragice, în condițiile înzestrării stilistice de care dispune autorul, așa cum am încercat să demonstrez în cronica mea.
        Restul citatelor din propria sa publicistică, pe care ni le oferă Ion Lăncrănjan, ar vrea să dovedească, în același stil pretențios, afectat și în aceeași manieră de echilibristică adialectică (una neagră, una albă) caracterul meliorist al prozei și atitudinii sale, ceea ce îl privește personal.]
        Obsedat, se pare, de existența unor comentatori grupați într-o asociație a neprietenilor lui Ion Lăncrănjan, – altfel nu ne explicăm continua sa iritare – prozatorul atât de temător de «etichetări» și «demascări» uită că au trecut – așa cum singur o mărturisește – douăzeci de ani din momentul când i se serveau «îndrumări».
        N-am dorit să-i servim vreo îndrumare iar dacă consideră astfel opinia noastră, lipsită de niște trebuie strecurați ici-colo, o face de-asemenea pe răspunderea sa personală, cum personală este și răspunderea mea.
        În aceste context nu văd ce-are a face președintele Uniunii și faptul că revista Vatra este coeditată de Uniunea Scriitorilor, fapt despre care prozatorul aduce vorba, în cadrul cine știe cărei campanii, în pasajul final al intervenției sale [pasaj grosolan insinuant].
        Rămân, pe răspunderea mea, întristat de supraviețuirea atâtor complexe și de ratările succesive pe care mi le oferă prozatorul Ion Lăncrănjan, care mai crede că scrie o literatură inconfortabilă, pentru a cărei interpretare cineva ar putea să-l tragă la răspundere. Dulce iluzie și confortabilă!”

                                                                                        Dan CULCER



                                Orașe tentaculare. Tokio(III)

        Dimineață radioasă și tristă, exaltată și descurajată, plină de elanuri ce nu pot fi realizate. Lectură până la amiază. Între altele, Japanische Literatur der Gegenwart.
        Apoi, cu Horvath, vizităm muzeele. Zile pline, aparent monotone, de real randament.
        Muzeul Național. În 25 de săli sunt expuse capodopere ale artei japoneze, chineze și indiene. Sala 1 conține articole preistorice. Sala 2, articole religioase (budism). Sala 3, costume „Teatrul Nō”. Sala 9 și 11, sculpturi budiste (perioada Asuka). Sala 13, pictura japoneză (perioada Monoyama). Sala 15, 16, 17: sculpturi (lemn, metal, fildeș). Sala 19 și 20: Caligrafia japoneză (perioada Nara și Tokugawa).
        În spatele muzeului se află un muzeu al ceaiului; tablouri ale pictorului Maruyama Okyo.
        În apropiere se află Templul Toshogu, înconjurat de 256 de lanterne din bronz. Alături se întinde centrul Asakusa, cu multiple magazine, atracții și temple.
        Impozantă este arena Kuramae Kokugikan, în care japonezii practică sporturile virile (Sumo).
        Refuzând categoric simpla contemplare gratuită, mă întreb, încă o dată, cum se „învață” o țară. Doar vizitând-o? Scoțând informații și concluzii din lucrările altora? Numai din literatură ca infailibil instrument de cunoaștere? Formula care-mi convine este sintetică, o interpretare culturală proiectată în experiența directă, corectată și integrată unui sistem de referințe culturale.
        Grădinile japoneze. Doar trei merită o vizită aprofundată.
        Shinjuku-gyoen, parc imens (58 de hectare), unește două grădini. Aici este sediul festivităților dedicate primăverii, simbolizată de „cireșii în floare”. Reverie florală de neuitat.
        Parcul Korakuen este cel mai vechi și cel mai fantomatic. Conține un lac, o insulă și un templu închinat zeiței Benten. Tabloul are o ținută decorativă și tutelară.
        Al treilea parc, Rikugien, este sediul multiplelor manifestări poetice.
        Seară de poezie. Se desfășoară într-o mare libertate de spirit și comportare. Nimic formal, nimic crispat, nimic constrâns sau riguros. Totul se desfășoară spontan, prin intervenții directe, fără nicio regie de culise.
        Vizită rapidă la cel mai mare templu japonez: Gyokuji. În apropiere este cimitirul municipal. Aici zace scriitorul englez Lafcadio Hearn (1850-1904), naturalizat sub numele de Koizumi Yakumo. Traducător și profesor de literatură engleză. Cu excepția acestei escapade memorabile, toate celelalte ale zilei ratează lamentabil.
        Escală la templul Tenryko-Kaikan. Deține obiecte ale artei populare. Alături se află Templul Confucian Yushima Seido.
        Mult, foarte mult tineret, sportiv, muzical, patriotic. Se depun coroane de flori. Estetul din mine este exaltat de această estetizare a frumosului.
        Alături de gara centrală, Palatul Akasaka și Templul Meiji. Este centrul religiei Shinto. Credincioșii își spală gura și picioarele înainte de-a pătrunde în templu. Montare de mare spectacol religios, de o rară bogăție de costume, steaguri, fanioane.
        Despre sistemul de transporturi – automobilul, autobuzul, trenul, avionul – BAEDEKERUL este cartea cea mai precisă și instructivă de-a explora istoria și cultura metropolei.
        O vizită în orașul Hiroshima este o datorie morală. Un cenotaf memorial (Peace Memorial Park) se ridică pe o movilă, amintind de infernul declanșat de bomba atomică (75.000 de morți) lansată de americani în 1945, pentru a scurta ostilitățile militare.
        A doua vizită obligatorie este rătăcirea printr-un întreg sistem de curți interioare, parcuri, peluze care fak din Kyoto un spectacol unic. Orașul include cele mai frumoase temple și grădini (1.500). Superbă e și arhitectura budistă (Higashi-Honganii). Cea mai vestită din Kyoto. Totul învăluit într-o stilizare superioară.
        „La revedere” – Sayonara!

                                                                                        Nicholas CATANOY




                        IRRCS-ul şi democratura comunistă

        Misteriosul acronim cules mai sus fără semnul ortografic corespunzator abrevierii unor cuvinte într-o siglă este o prescurtare convenţională a numelui unei instituţii a propagandei comuniste, înfiinţată după model sovietic, în anii imediat următori intrării României sub sfera de influenţă a stalinismului. Aşa-zisul Institut Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea, căci despre el este vorba, este urmaşul Institutului de Cultură Universală, creat la repezeală de Ana Pauker la 12 martie 1947, devansând cu vreo 10 luni proclamarea Republicii Popuulare (!) şi cu doar câteva propria înaintare la rangul de întâiul şi singurul ministru de externe din istoria statului român! Potrivit documentelor păstrate în Arhivele Naţionale ale României (vezi Fondul 1293: Institutul Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea. 1947-1969. Inventar 1774/ 01.XI.1983; refăcut 10.X. 2008), Institutul de Cultură Universală ar fi fost creat în cei mai atroce ani ai dictaturii proletariatului „cu scopul răspândirii în ţara noastră a culturii altor popoare (!?), dar şi a culturii româneşti (a proletariatului, n.n.) în străinătate”. Aşadar, pe vremea când în România operele principalilor scriitorii români erau puse la index sau chiar scoase din biblioteci şi arse, când către librării erau livrate de Cartea rusă aproape exclusiv cărţi de autori sovietici, cu un machiavelism care întrece orice îmaginaţie, secţia de propagandă a Partidului creează un instrument de mistificare a adevărului, fără precedent. Care cultură a altor popoare să fi fost răspândită în România te întrebi, când la vremea respectivă Ana Pauker propusese Secretariatului C.C. al PRM desfiinţarea Institutului Cultural Francez şi a tuturor oficiilor occidentale de informaţii, american, englez, italian şi francez? Care au şi fost, de altminteri, fără nicio tresărire, în acei ani, complet suprimate. Impresionanta Bibliotecă a Institutului Francez de la Fontenay-aux-Roses, creată de Iorga, îmi spunea Alexandru Ciorănescu, a fost scoasă efectiv pe tarabă de politrucii comunişti de la Bucureşti şi vândută unor telali aproape pe nimic, numai să scape de ea. Pentru conducătorii partidului proletariatului nu conta atunci decât cuvântul lui Stalin şi ceea ce venea din Răsăritul Fratelui mai mare. Pe urmele „programului” IRRCS, în continuare, de câtă meschinărie ar trebui să fii capabil pentru a pune problema răspândirii culturii româneşti în străinătate tocmai în vremea în care comuniştii înfundau mai abitir, cu vârfurile acestei culturi, puşcăriile? Prin adoptarea în 11 octombrie 1948 a statutului de funcţionare, inspirat de Secţia de Propagandă şi Agitaţie a CC al PRM de sub conducerea aceluiaşi malefic personaj (Ana Pauker), IRRCS-ului în sfârşit se pare că îi sunt atribuite şi unele sarcini ce-i reveneau până atunci MAE, pe linia convenţiilor culturale cu străinătatea. Potrivit Prefeţei, inserată dosarului Fondului nr. 1293, probabil, prin anii ’80, IRRCS-ul ar fi trebuit să se ocupe în primii săi ani de funcţionare statutară cu „schimbul de publicaţii, cărţi, filme, expoziţii, reprezentaţii teatrale, schimbul de oameni de ştiinţă şi cultură, artişti, cadre didactice, ziarişti şi cercetători, organizarea de congrese şi conferinţe, stabilirea de relaţii cu instituţii culturale şi asociaţii de prietenie a R.P.R. din străinătate”. Că a făcut-o sau nu, în limitele unor atribuţiuni trasate de cadre (potrivit sloganului stalinist: „Cadrele hotărăsc totul”) aproape că nici nu mai contează. Ceea ce contează pentru cercetător este faptul că Statutul din 1948 confirmă adunarea generală ca organ suprem „care stabilea planul de acţiune” şi „alegerea – subliniez enormitatea formulării echivoce, tipic comuniste – comitetului de direcţie din cadrul căruia se stabileau preşedintele institutului, cei 7 vicepreşedinţi şi secretarul general”. Supunând, cu puţină vreme în urmă, într-o convorbire particulară, aceste date atenţiei reputatului prozator şi memorialist Constantin Mateescu (din cărţile căruia – vezi Fals exerciţiu de memorie, 2004 şi Porcuşor de Guineea, 2015 – am aflat cele mai obiective dar şi cele mai picante informaţii despre IRRCS), domnia sa m-a asigurat că între 1954 şi 1958, cât a lucrat ca simplu redactor în cadrul respectivei instituţii, în niciun caz şi sub nici o formă nu se putea pune problema autodeterminării sau autoconducerii respectivei instituţii. Creată de partitidul stat, ea era cu totul la cheremul conducerii superioare a structurilor de putere ale acestuia, care impuneau prin forţa dictatului atât numele personajelor din conducere cât şi întreaga bucătărie a activităţii de zi cu zi. Statutul instituţiei, m-a convins domnul Constantin Mateescu, nu va fi fost, dacă va fi existat cumva pe atunci, nimic altceva decât o formă de crasă democratură. Singura informaţie pe care o poate confirma, mi-a mai spus venerabilul meu prieten (conviv strălucitor şi la cei 90 de ani de viaţă pe care îi va împlini în curând !), ar fi că Institutul a avut într-adevăr două compartimente de specialitate: Direcţia de documentare (unde a lucrat el însuşi în anii de maximă vizibilitate ai instituţiei, sub conducerea redactorului şef Ion Eclemea, alias scriitorul Ion Ruse!) şi Direcţia de studii.
        În spiritul veridicităţii observaţiilor de mai sus făcute de scriitorul Constantin Mateescu vine până la urmă însăşi buclucaşa Prefaţă a Fondului care recunoaşte negru pe alb că subsidiile, până a deveni instituţie bugetară (!!!), i-au fost puse la dispoziţie IRRCS-ului de către PCR. De-abia către 1957, când primeşte sarcina „sprijinirii acţiunilor pentru dezvoltarea legăturilor cu UNESCO” sau cultivarea unor acţiuni cu străinătatea şi în special cu ţările capitaliste (1958), prin HCM nr. 998/21 iunie 1957 sau HCM, nr. 1091/29 iulie 1958, cadrul organizatoric oficial al Institutului pare a se schimba într-o oarecare măsură. Situaţia receptată cu îngrijorare în unele structuri ale instituţiei se datorează atât aşa-zisului fenomen al „îngheţului românesc” produs după cel de al XX-lea Congres al P.C.U.S. din 1956, când Hruşciov demască public Cultul personalităţii (lui Stalin) şi consecinţele sale, dar şi influenţelor deviaţioniste resimţite în partid după Revoluţia din 1956 din Ungaria. Cert este că un Miron Constantinescu, cel care încercase după respectivele evenimente să declanşeze un dispozitiv antistalinist în PRM, şi care, denunţat, se aflase pe la mijlocul anului 1957, în pragul sinuciderii, ulterior repoziţionat alături de Gheorghiu-Dej, ca ministru al învăţământului şi culturii, pe linie de partid, spre sfârsitul aceluiaşi an, răspundea inclusiv de activitatea IRRCS.
        Din 1962, printr-o nouă hotărâre de guvern (cea cu nr. 474/ 25.V. 1962), unitatea din B-dul Dacia din Bucureşti se transformă, cel puţin formal, căci aparenţa formală era principala marotă a comuniştilor, într-o organizaţie obştească, „în stare, în viziunea forurilor de partid şi de stat, de a avea relaţii cu o serie de oraganizaţii de prietenie sau cu cetăţeni străini de origine română”, fie pentru a-i determina să se repatrieze, fie pentru a-i folosi în scopul popularizării „deosebitelor realizări” ale aşa-zisului stat democrat popular peste hotare… Păstrând proporţiile, cam aceluiaşi deziderat îi slujea în aceiaşi ani ai războiului rece inclusiv revista Glasul Patriei (care a apărut mai întâi în Berlinul de Est, apoi la Bucureşti), organ al fantomaticului Comitet Român pentru Repatriere…
        Cetăţean obişnuit al României, abia recent am aflat că Institutul Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea şi-a dus existenţa sub această denumire până la revoluţia din decembrie 1989! Arhivele Naţionale ale României păstrează în acelaşi fond al IRRCS-ului, sub numărul de inventar 3320, dosarul (la fel de bibilit ca şi precedentul) al activităţii acestuia între anii 1970-1989. Nu mi-am propus să mă opresc în puţinele rânduri ale intervenţiei de faţă la el. Poate cu alt prilej. Acum nu vreau să ofer cititorului decât privilegiul de a privi din interior câteva aspecte ale activitaţii din anii de început ai instituţiei cu pricina, urmând în liniile ei esenţiale evocarea plină realism şi culoare a superbului memorialist care este scriitorul Constantin Mateescu. Mă voi folosi, în principal, dar nu numai, de cele două texte ale domniei sale, întitulate Dacia Felix, ambele inserate în volumul din 2004, apărut la Almarom, cu titlul Fals exrciţiu de memorie.
        După mai bine de cincizeci de ani de când a intrat redactor la Institutul Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea, scriitorul admite că percepţia sa despre respectivul stabiliment cultural trebuie să fi suferit nenumărate corijări, situaţie, în genere, ce ridică o mulţime de semne de întrebare oricui ar încerca să reconstituie o realitate revolută. „Trecând deunăzi pe Bulevardul Dacia, scrie Constantin Mateescu, trasând un arc peste timp şi intrând în miezul subiectului, imaginii de odinioară a Institutului i se substituie o clădire, adevărat palat zidit temeinic din piatră şi cărămidă prin anii ’20, în care locuiau acum familii de diplomaţi (o ipoteză) sau chiar urmaşii proprietarilor deposedaţi pe timpuri de statul popular, repuşi acum în drepturi, ce expuneau la stradă, în balcoane graţioase, cearşafuri ajurate, lenjerie fină şi covoare ce i-ar fi oripilat pe Roşiianu sau Ralea, foşti preşedinţi ai Institutului (pe vremea când mă străduiam să fac ortografie şi gramatică – în sensul propriu – pe manuscrise redactate neglijent de colaboratori externi titraţi, directori de muzee, profesori de literatură, istorici, critici muzicali, de artă, a căror semnătură apărea frecvent în presă) ce soseau în Zil-uri negre, spilcuite, în jurul orei zece, scorţoşi şi eleganţi, şi nu puneau piciorul pe trotuar decât în clipa când şoferul, ocolind maşina, le deschidea cu temenele portiera”. Absolvent al Facultăţii de Filozofie din Bucureşti, după doi ani de activitate ca referent la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei (1950-1952), Constantin Mateescu ajunge la «Relaţii», unde este angajat timp de patru ani (1952-1956) pe un post de redactor în cadrul „direcţiei de documentare”. Aici, împreună cu colegul de facultate Ion Eclemea, care de altfel îl şi adusese lângă el, întinzându-i o mână de ajutor într-un moment greu, „lucrau” asupra unor „materiale” primite de la o serie de colaboratori externi ai instituţiei (Silvian Iosifescu, Nicolae Moraru, Paul Georgescu, Mihai Novicov, Mihail Petroveanu, Savin Bratu, Ion Vitner, Ovid S. Crohmălniceanu, Ionel Jianu, Eugen Schileru, Petru Comarnescu, George Oprescu ş.a.). Practic, notează Constantin Mateescu, „migăleam o zi sau două sau trei, în funcţie de competenţa şi bunul simţ şi exigenţa autorilor, ca să le dăm o formă acceptabilă, apropiată cât de cât de limba literară, după care înaintam lucrările bătute la maşină (de Stela, ingenua noastră dactilografă) «tovarăşei» – adică directoarei (o anume Roşeanu, evreică, niciodată pomenită cu celălalt nume, n.n.) –, urma traseul (obligatoriu) către Direcţia Presei, de fapt cenzura, unde zăceau o vreme, cel mult o lună, ca să eşueze într-un sfârşit la una dintre secţiile de la etaj unde se traduceau în limbile germană, spaniolă, franceză sau engleză şi se expediau aşanumitelor Asociaţii de prietenie din Occidentul atât de fascinant, de ademenitor, inaccesibil pentru noi (pălmaşii, n.n.) ce trudeam la această instituţie”. Materialele de sinteză literară, pretins „solicitate” de asociaţiile de prietenie din străinătate, se refereau aproape exclusiv la subiecte precum „literatura nouă în R.P.R.”, „evoluţia poeziei/prozei în anii de după eliberarea României”, „noua faţă a folclorului în statul de democraţie populară”. Institutul apela pentru redactarea lor, bineînţeles, la corifeii zilei, însă produsul acestora, trădând propria lor condiţie de propagandişti, era atât de plin de lozinci şi locuri comune, gen Scânteia, încât cu greu ar fi fost agreate până şi de cercurile de stânga sau comuniste din Occident. „Ca să putem trimite materialele în străinătate, scrie Constantin Mateescu într-o tabletă redactată în 2008, primisem indicaţii să eliminăm lozincile, clişeele şi lesturile inutile, să tăiem pasajele polemice, să dăm enunţurilor o ţinută dichisită, un aer de credibilitate pentru cititorul din Apus, şi numai astfel, în ţinută de paradă, materialele (ce niciodată nu erau semnate) puteau să treacă liber în ţările occidentale. Efortul nostru era exact reversul muncii prestate de redactorii din presa destinată consumului intern, care epurau din texte ideile, cuvintele suspecte, aluziile subversive, nuanţele duplicitare, primejdioase noii ordini sociale (…) Dacă articolele maeştrilor, rafistolate în redacţia Institutului, ar fi fost trimise spre publicare la Scânteia sau Contemporanul, nu numai că nu ar fi apărut, dar autorii lor ar fi avut de suferit amare consecinţe. Am asistat în anii aceia la naşterea (în creuzetul Institutului pentru Relaţii) rostirii duble, a unei schizofrenii a exprimării prin care una se aude în ţară şi alta în putridul Occident – s.n.”. Pentru un astfel de text, ce nu depăsea 10 pagini scrise cu creionul, unui „chelar al uşilor literaturii române”, ca Ovid S. Crohmălniceau, Institutul îi plătea o „colaborare” mai mare decât salariul lunar al lui Constantin Mateescu.
        Redacţia sau direcţia de documentare a „Relaţiilor” mai cuprindea la mijlocul anilor ’50, alături de redactorul-şef Ion Eclemea şi de Constantin Mateescu, încă cinci „fete” încadrate ca „documentariste”. Ele aveau obligaţia de a citi Scânteia şi presa literară, câtă apărea la vremea respectivă, decupau cu foarfeca articolele culturale, le îndosariau şi clasau pe domenii de specialitate, în vederea constituirii unui fond ce urma a fi consultat pentru redactarea unor materiale informative trimise în străinătate. Absolvente de studii superioare cu toatele, două dintre „fete” fişau şi traduceau articole din presa sovietică (Izvestia, Pravda şi altele). Un portret pe cât de plin de viaţă, tot pe atât de pitoresc, alcătuieşte Constantin Mateescu enigmaticei traducătoare Olga Cruşevan, un fel de „Pena Corcoduşa în variantă slavă”. „Lăsându-ne, colegilor, îşi aminteşte C.M., în rarele ei momente confesive, doar vagi indicii (între care numeroase capcane insidioase şi piste false) despre familia sa nobiliară română, rusă, ucraineană sau toate la un loc) şi latifundiile fabuloase ale părinţilor, confiscate după revoluţia bolşevică, dar mai ales despre un soţ (sau doar amant) la fel de enigmatic, Lazlo (căzut eroic în fruntea unei formaţii a Armatei Roşii în lupte crâncene cu albgardiştii lui Denikin) pe seama căruia primea lunar o pensie din partea ambasadei sovietice de la Şosea, pe care o vizita în zilele de plată”, Olga exercita asupra celor doi bărbaţi din redacţie o atracţie bizară, ridicând fel de fel de întrebări. Bătrânica Olguţa, cea care în clipe de destindere făcea maimuţării şi recita emfatic versuri păşuniste, „călătorise prin toată Europa, cunoştea Parisul – muzee, catedrale, saloane literare, spelunci şi cabarete – dar şi Madridul, Roma, Geneva sau Berlinul, vorbea fluent franceza, germana, engleza şi rusa, bineînţeles (traducea din rusă cu o acurateţe şi spontaneitate uluitoare), era familiarizată cu toate numele proeminente de artişti şi scriitori din perioada interbelică. […] Nu mică mi-a fost surpriza când, după ani de zile de la concedierea intempestivă a mea şi a lui Eclemea de la Institut, făcându-i o vizită în cămăruţa de la parterul unui bloc de pe Boteanu ce trebuie să fi folosit odinoară drept conciergerie (s.a.), am revăzut-o pe draga noastră «spioană sovietică» într-o mizerie inimaginabilă – covoare zdrenţăroase, mobilă modestă şi uzată, dessous-uri pestilenţiale aruncate alandala pe podea, ferestre sparte, rufărie întinsă pe frânghii, un ibricel pe plita reşoului electric, vesélă îngălată, hârtii şi resturi menajere. Era bolnavă, avea o gripă păcătoasă, zâmbea pierdut – trăia, ne-a spus, din mila ambasadei sovietice. Ne-am despărţit de ea mâhniţi, vedeam în Olga nu numai declinul şi dispariţia tagmei boiereşti de peste Prut, dar şi a unei populaţii desţărate”. Surpriza cea mare însă pe care o trăieşte prozatorul avea să survină după moartea Olgăi, în 1975, când află uluit că fosta colegă fusese una dintre poetele «fascinante» ale cenaclului din strada Câmpineanu al lui Eugen Lovinescu!
        Peste direcţia de relaţii cu ţările capitaliste, situată la etajul întâi al stabilimentului, trona atunci, ne informează C.M., „tovarăşa Răutu, soţia lui Leonte (Răutu), ideologul şef al epocii dejiste”. Figură „mai curând monahală decât de activist de linia întâi”, „tovarăşa directoare”, în schimb, îi dă posibilitatea domnului Mateescu să evoce episodul morţii lui Grigore Preoteasa în „accidentul” aviatic din preajma aeroportului Vnukovo, accident în care a fost antrenat inclusiv Leonte Răutu.
        În anii cei mai trişti ai regimului comunist, la conducerea Institutului s-a aflat un fost învăţător de ţară: Mihai Roşianu, ilegalist implicat în episodul evadării lui Gheorghiu-Dej, în august 1944, din lagărul de la Târgu-Jiu. După preluarea puterii, liderul PRM l-a promovat mai întâi ministru adjunct la Învăţământ, apoi director general al Radiodifuziunii şi, după aceea, director al IRRCS. „Mic despot peste ogoarele culturii, preşedintele exercita asupra noastră o autoritate de extracţie iobăgistă. Îmi amintesc şi astăzi fiorul de emoţie, de nelinişte care mă bântuia când se întâmpla să fiu chemat acolo, sus, în vila prezidenţială. Fostul învăţător din Mateeştii Vâlcii buchisise uimitor de repede abecedarul dictaturii şi îl folosea asupra subalternilor cu o abilitate demnă de un lider comunist.” Tot cu un ilegalist cu merite de seamă (rămase domnului Mateescu pentru totdeauna o taină) era dotat Institutul şi în cazul preşedintelui de onoare, tovarăşul Mihail Macavei. Amintirea participării celor doi redactori din secţia de documentare la funeraliile lui Macavei poate s-ar fi şters cu totul, fără „povestea” macabră de-a dreptul (nu mai puţin simptomatică!) petrecută în subsolul crematoriului şi împărtăşită lui Constantin Mateescu de colegul său, viitorul scriitor Ion Ruse. Citez: „...Să-ţi povestesc ce n-ai văzut în viaţa ta”, mi-a spus Ion a doua zi când ne-am văzut la Institut… „Nici nu începuse bine să-i tragă cu Internaţionala când mi-a venit ideea să cobor în iad. Am dibuit o uşă, nişte scări de piatră şi am nimerit într-un culoar de la subsol ce mirosea cumplit a fum şi carne arsă. Vreo trei vlăjgani bruneţi şi supraponderali ce aşteptau sub trapă au înhăţat sicriul venit de sus, l-au despuiat în câteva momente de toată măreţia, l-au scos pe preşedinte cu brutalitate, l-au dezbrăcat (lavalieră, frac, pantofi de lac, cămaşă apretată) cu o încântătoare dibăcie profesională şi l-au zvârlit ca pe o buturugă în gura lacomă a cuptorului. Cadavrul s-a chircit, s-a zvârcolit puţin, aveam senzaţia că a înviat, că cere ajutor, că suferă cumplit, pe urmă cirogladinile au închis cuptorul cu uşi de fier, ermetice, şi-au şters sudoarea de pe faţă, obosiseră, luceau ca tuciul, şi s-au chitit gospodăreşte să-şi împartă veşmintele şi decoraţiile boierului”.

                                                                                        Ștefan Ion GHILIMESCU