Alex. Ștefănescu - Falsul portar
Constantin Mateescu - Casa cu nebuni (4)
Dan Culcer - Vatra. Surprize colegiale. Informatorii (II)
Nicholas Catanoy - Shiva, Mahabharata și vacile sacre (III)
Ștefan Ion Ghilimescu - Nichifor Crainic şi lupta cu monstrul


Falsul portar

        Pe Nicolae Velea l-am cunoscut în 1981, când (dintr-un fel de amuzament secret) mi s-a prezentat drept portar, la una dintre intrările în Casa Presei Libere (pe atunci se numea Casa Scânteii). Era îmbrăcat neglijent (de altfel, ca și mine) și l-am crezut. M-a condus până la redacția României literare, pe care o căutam, și acolo Valeriu Cristea, care mă aștepta, s-a bucurat văzându-l.
        − Vă cunoașteți? ne-a întrebat Valeriu Cristea.
        − Nu! a spus Nicolae Velea.
        − Știu că dumnealui este... am bâiguit eu... și n-a lipsit mult să spun „portar”.
        − Deci nu vă cunoașteți, a intervenit Valeriu Cristea, salvator. Am să vă prezint eu. Dumnealui este unul dintre cei mai talentați prozatori români, Nicolae Velea....
        Citisem tot ce publicase Nicolae Velea și mă număram printre admiratorii lui. Am tresărit.
        − ...Iar dumnealui este un tânăr critic literar despre care vom mai auzi...
        − Încântat, a spus Nicolae Velea. Dar să știi, Valeriu, că acum câteva minute eu m-am prezentat ca portar și tânărul critic literar m-a crezut...
        − Păi chiar sunteți portar, am încercat eu să salvez situația. La Înalta Poartă a literaturii române...
                                                                              ***
        În 1983 Nicolae Velea lucra la revista Luceafărul şi îi încânta pe toţi cu scrisul său, popular-năstruşnic, dar şi plin de tandreţe faţă de fiinţa umană. Bea mult şi era nonconformist, ducând o viaţă boemă, deşi copilărise la ţară, unde se învaţă moderaţia.
        Eu eram pe atunci redactor la România liberă, condusă (încă) de Octavian Paler. Conform unei hotărâri luate de PCR, la Academia „Ştefan Gheorghiu” s-a constituit o comisie de verificare ideologică şi profesională (de „atestare”, acesta era termenul), prin faţa căreia aveau obligaţia să treacă, în cel mai scurt timp, toţi lucrătorii din presă. Drept urmare, la sediul Academiei „Ştefan Gheorghiu” (unde este astăzi Facultatea de Jurnalistică), ne-am întâlnit într-o zi câteva sute de scriitori, ziarişti şi fotoreporteri. Încercam să ne păstrăm umorul, dar ştiam că nu e chiar o joacă şi că există riscul să ne pierdem posturile.
        Era prezentă şi o colegă a mea căreia îi murise de curând tatăl. Purta o panglică neagră la reverul lat al unui sacou şi el închis la culoare şi era foarte tristă. Când a ajuns în faţa comisiei, a fost tratată cu înţelegere şi i s-a acordat, după un simulacru de examinare, un calificativ bun. Ieşind de acolo, ne-a povestit că a avut parte de multă îngăduinţă şi, inaderentă la veselia noastră, şi-a îmbrăcat paltonul şi s-a pregătit de plecare.
        Atunci a apărut Nicolae Velea, stângaci-ceremonios, şi i-a adresat o rugăminte cu totul neaşteptată:
        – Doamnă, vă rog frumos, împrumutaţi-mi şi mie doliul!
        Luată prin surprindere, femeia a amuţit. Apoi, a înţeles despre ce este vorba, şi-a desprins panglica neagră de la rever şi i-a dat-o lui Nicolae Velea.
        – Luaţi-o, o să-mi confecţionez alta acasă.
        După ce a spus aceste cuvinte, a plecat în grabă.
        Noi l-am ajutat pe Nicolae Velea să-şi prindă „doliul” la rever şi, astfel înarmat, el s-a prezentat în faţa comisiei, unde mecanismul înduioşării a funcţionat din nou.
        Cei care însă, ulterior, au încercat să-l imite pe scriitor n-au mai avut succes.
                                                                              ***
        P.S. Nicolae Velea murit la 31 ianuarie 1987, căzut în zăpadă, undeva, în apropiere de Casa Scânteii.


Alex. ȘTEFĂNESCU








Casa cu nebuni (4)

        Marţi, 20 martie
        Starea de moleşeală, tembelism şi inconştientă fericire de după criză. Visarion trecut de trei ori să mă vadă. Se interesează de istoricul relaţiilor mele cu rinichii. Citiţi Borges? mă întreabă, ochind „Istoria universală a infamiei” de pe noptieră.
        Zilele de luni sunt destinate internării noilor sosiţi dar abia marţi aceştia încep să se foiască pe culoar, se informează despre cutumele stabilimentului, fac cunoştinţă cu veteranii locului, adulmecă situaţia şi oportunităţile, întreabă, tatonează.
        Sunt abordat pe culoar de un tânăr, susţine că ne-am cunoscut acum doi ani în sediul editurii craiovene Scrisul Românesc. A predat acolo un manuscris, se află în lectura lui Dan-Ion Vlad, îşi pune mari speranţe în el, e cartea de debut, mă înţelegeţi, va fi precis o bombă editorială. Îmi povesteşte pe fugă subiectul, se animă, e emoţionat, mi se adresează cu „maestre”. E bine ancorat în viaţă, îl văd de pe acum câştigător al vreunui premiu al Uniunii Scriitorilor.
        Miercuri, 21.
        Viaţa anostă, domoală, lipsită de suspans a fiecărei zile a fost în dimineaţa asta tulburată de o neaşteptată farsă tragică: tânărul inginer care ocupa salonul 9 (cea mai râvnită cameră din sanatoriu) a fost găsit de asistenta venită să-i aducă medicamentele de dimineaţă spânzurat de cuiul ce susţinea o copie după „1907” de Băncilă. Bărbatul, inginer de fel, lucrase până de curând la o firmă de comerţ exterior.
        Organele au apărut imediat la faţa locului. Măsurători, amprente, interogatorii, tot tacâmul. Criminalişti, miliţie. Autorităţi locale, în frunte cu primarul şi preşedintele consiliului municipal. Oficialii şi-au terminat investigaţiile abia spre prânz. Salonul 9 a fost închis şi sigilat. Pe uşă s-a afişat anunţul „intrarea interzisă”.
        După încheierea întregii tevaturi o linişte cuminte a cuprins pavilionul nostru, asezonată cu comentarii, dezvăluiri, interpretări, sentinţe. Se sugerează că în salonul 9 se instalase un soi de bar de noapte unde se adunau câţiva din vechii pensionari ai sanatoriului, se bea puternic şi se încingeau turniruri crâncene de poker care se prelungeau până spre ziuă.
        Masa de seară se serveşte cu o oră întârziere. Se recomandă pacienţilor să stea în cameră şi să renunţe la folosirea televizoarelor şi aparatelor de radio.
        Joi, 22
        Apăsătoare atmosferă de priveghi în mica noastră comunitate de suflete trudite. Pensionarii, agitaţi, vorbesc în şoaptă, trec repede prin faţa camerei lăcătuite fără să se uite. Câţiva fac cerere să fie externaţi cu o săptămână-două înainte de termenul prestabilit. Mâine la şase dimineaţa pleacă.
        Mă vizitează Baciu. Se aşează pe un scaun, e tulburat. Mi-a povestit că a avut un frate cu patru ani mai vârstnic care s-a aruncat cu câţiva ani în urmă de la etajul opt al unui bloc din piaţa Lahovary. Era o somitate în matematică. „Ce ziceţi, e decent să-mi mai expun lucrările în atmosfera asta funerară?”
        Fac o incursiune la biblioteca din pavilionul cuconetului. Bibliotecara citeşte „Cireşarii”. E singură. Se plânge că nu vine nimeni să împrumute cărţi. Pe paciente le interesează numai revistele de modă, de gastronomie (absente din bibliotecă), romanele de dragoste şi cărţile de vise.
        Dat telefon acasă. Copiii bine. Am fost căutat de o doamnă de la Editura Eminescu.
        Vineri, 23
        Lucrat la „Filimon”. La zece noaptea încheiat „Ferestre cu cafaz”. Greu de înţeles un Filimon romantic. Nu există nicio referinţă, niciun suspin, în plină epocă a romantismului târziu, pe tema relaţiilor lui sentimentale. Vecinul meu îmi însoţeşte gândurile cu bărbăteşti sforăituri energice.
        De luni a început să plouă. Plouat aproape toată ziua, sunt semne că primăvara a urcat la munte.
        Mica nostră comunitate zurbagie îşi revine încet-încet din şocul întâmplării din salonul 9. Culoarul a început să se anime. La club se joacă şah, table, rummy şi pinacle. Tablele sunt jocul cel mai atractiv, mai zgomotos. Partida - 15 lei, o linie 5 şi marţul 10. Un aparat de radio îngână ştirile de seară. În actualitate, vizita Conducătorului în Costa Rica.
        Sâmbătă, 24
        Profit de timpul însorit şi dau o fugă până la Pârâul Rece. Pe vârful munţilor e ceaţă. Se schiază. Restaurantul e plin de tineri. Muzică, o voce răguşită de femeie. Mă abordează un tip cu o scurtă de piele cu revere largi şi şapcă tot din piele. „Ce faci, bătrâne?”, zice, şi-mi dă un ghiont, prietenos, fireşte. Încerc zadarnic să-l conving că mă confundă, că n-am idee cine e, o ţine una că sunt Petruş, că am fost colegi la „Sfântu Sava”, că locuiesc la intersecţia dintre Pache şi strada Armenească. Mă detaşez cu greu. Să fie vorba doar de o confuzie?
        Mă vizitează Baciu. E ostenit, lucrează disperat la înrămarea şi panotarea exponatelor. S-a înţeles cu doctorul Brumaru să facă vernisajul luni, după cină, în sala clubului. Se interesează dacă i-am scris textul de prezentare a expoziţiei. Se agită, stă să explodeze.
        De-aseară - singur în salon. Tovarăşul plecat acasă, probleme de familie, revine luni. Călătoreşte cu camionul firmei.
        Lucrez până la unu noaptea, pe urmă fără somn până la patru. Mă bate gândul să mă întorc acasă.
        Duminică, 25
        Doi pacienţi din grupul vesel de cheflii de la salonul 9 au dispărut din sanatoriu. Se vorbeşte ba că i-a externat direcţia stabilimentului pentru încălcarea repetată a disciplinei sanatoriale, pentru consum de băuturi alcoolice şi droguri, ba că au fost săltaţi de forţele de ordine. Salonul a rămas închis şi sigilat. Autorităţile au găsit sub pat trei lăzi cu whisky, una cu mastică şi câteva sute de grame de marijuana.
        Plimbare la cabana Belvedere. Timp frumos dar frig. Vedere panoramică superbă spre Bucegi. Băut suc de fructe la o masă în compania unui cuplu tânăr şi a unei fetiţe, Ramona, de 2-3 ani, frumoasă foc. Fetiţa vrea să ştie de ce e leul leu, tăticu e în dificultate, răspunsul lui, că aşa a fost voinţa Cerului, nu o satisface. Ramona vrea apoi o îngheţată cu fistic, se smiorcăie, foloseşte o variată gamă de trucuri infantile, urmează o târguială însoţită de alinturi şi ameninţări, că dacă nu e cuminte o cheamă pe baba Verlioca şi în punctul ăsta al ostilităţilor îi fac bezele ştrengăriţei, mă ridic şi plec.
        Sunt singur. Citesc până la unu noaptea, când apare Jeni, în halatul ei scrobit, cu monogramă, mă ceartă (blând) că încalc cutumele stabilimentului. Pe urmă mă ia în primire insomnia, însoţitoarea mea fidelă în atâtea otrăvite nopţi fără sfârşit.
        Luni, 26
        Eveniment: se internează, în pavilionul pentru doamne, nora şefului Securităţii statului. Rumoare. Se spune că e tânără, drăguţă. Personalul din ambele pavilioane - în alertă. Se face curăţenie generală, se schimbă aşternuturile din saloane, se spală geamurile, se aduce hârtie igienică în veceuri. Înfrigurarea ce bântuie prin sanatoriu confirmă că ştirea e adevărată.
        Sunt hotărât: poimâine plec. Intru în cabinetul lui Visarion, vorbea la telefon. Aştept. Tabloul dictatorului de pe peretele din spatele biroului, cel vechi, pătat de muşte, cu o singură ureche, a fost înlocuit cu unul legiuit, curat, cu ambele urechi. Doctorul mă ascultă cu răbdare, zâmbeşte, a uitat cu generozitate că doar cu zece zile înainte îl rugasem să-mi prelungească şederea în sanatoriu. Mă asigură că-mi va sprijini cererea. Pe urmă aduce vorba despre Marin Preda şi despre dispariţia lui dramatică, e adeptul scenariului că scriitorul a fost victima unor urzeli monstruoase.
        Seara, vernisajul expoziţiei lui Baciu. Salonul clubului, în mod surprinzător, e plin. Prezente şi câteva cucoane din pavilionul doamnelor. Originalitatea expoziţiei stă în vestimentaţia participanţilor la vernisaj: papuci de casă, halate, pijamale, chimonouri, bogată varietate de croială, desene şi culoare. Expoziţia e deschisă de doctorul Brumaru care rosteşte câteva amabile consideraţii circumstanţiale. Baciu, teribil de emoţionat. Exultă. Nu-i este dat oricărui pictor să debuteze într-un stabiliment de sănătate mintală.
        Marţi, 27
        Plouă. Timp urât. Renunţ la planul de a da o raită prin oraş pentru a cumpăra „câte ceva” copiilor.
        Se anunţă sosirea unei comisii a C.C. pentru investigarea climatului din sanatoriu. Încă o persoană din lotul chefliilor de la salonul 9 externată disciplinar în urma investigaţiilor făcute de autorităţile locale.
        Tovarăşul de cameră îmi istoriseşte mici întâmplări din ţările pe unde a hălăduit cu camionul. O face cu pasiune şi un anume har al povestirii. Prevalează uimirile în faţa unui Occident năucitor, belşugul din magazinele alimentare, vitrinele, autoturismele de lux, toaletele cucoanelor şi numeroasele isprăvi erotice de o noapte prin camere sordide de hotel. Ehe, îmi spune, ce roman aş scrie dacă aş avea condeiul dumneavoastră!
        Miercuri, 28
        Vizită de bun rămas la cabinetul doctorului Brumaru. Tipologia medicului jovial, prevenitor, afabil. Găseşte de cuviinţă să-mi dea câteva sfaturi convenţionale de genul să evit eforturile intelectuale excesive, situaţiile conflictuale, stresul, să fac gimnastică, mişcare cât mai multă, ascensiuni montane şi alte ingrediente din repertoriul Esculap. Se interesează, între altele, la ce carte lucrez. Ne strângem mâna. Până să ajung la uşă sună telefonul. „Da, tovarăşe prim-secretar, îl aud pe doctor, la ora unu sunt la dumneavoastră”.
        Telefonat acasă că mâine mă întorc. Îngrijoraţi, cer explicaţii. De ce plecaţi, tovarăşu? mă întreabă şi colegul de salon. Taman acu’ când vine primăvara?
        La radio vorbeşte Marele Strateg. Sunt obosit. Îmi rog tovarăşul de cameră care-şi pilea o bătătură la picior să închidă aparatul.


Constantin MATEESCU







Vatra. Surprize colegiale. Informatorii (II)

        Un exemplar a fost predat personal lui Nicolae Vereş, pe care l-am abordat pe stradă pe când se ducea acasă la prânz. Textul se află în arhiva Comitetului județean Mureș al P.C R.
        Recomandarea scrisă a lui Cornel Moraru ca redactor șef, după moartea lui Romulus Guga, a fost făcută fără știrea beneficiarului, conform textului ce urmează. Dan Culcer
       
        Stimate tovarășe prim secretar Nicolae Vereș,
        Mă adresez dumneavoastră în calitate de scriitor și redactor al revistei Vatra. Vă rog să considerați aceste rânduri drept o dedicație ceva mai lungă pe-o carte de data asta cât seria celor 151 de numere ale revistei mureșene.
        Consider că este de datoria mea să-mi exprim punctul de vedere în privința viitorului redactor-șef al revistei acum când, iată, s-au scurs deja multe zile de la dispariția lui Romulus Guga.
        Decizia în această privință vă aparține desigur, dar înainte de a lucra împreună socotesc, dacă nu m-am hotărât prea târziu, să vă expun o opinie personală. Nu este în tradiția obișnuită, dar nici revista Vatra nu s-a născut în urma unei decizii de rutină și ca urmare a unei decizii politice de maximă importanță care v-a aparținut.
        Ca participant la realizarea celor 151 de numere ale Vetrei cred că pot vedea cu destulă obiectivitate situația. Revista a avut momente de calități diferite, dar în ultima vreme părea că se așază pe o linie durabilă, într-o formulă publicistică și redacțională optimă, chiar dacă nu perfectă.
        Unitatea de ton a publicației în timp se datorează rodajului echipei redacționale, relațiilor de cordialitate, de colaborare eficientă care s-au statornicit între colegi. Dintre ei s-a evidențiat prin echilibrul său, prin calmul și remarcabilele sale calități de critic literar, de om politic, de publicist și conferențiar, Cornel Moraru, care, de altfel, în calitatea de secretar al organizației de partid, a preluat conducerea interimară. Această formulă de conducere mi se pare stabilă, colectivul redacțional și-a exprimat unitatea pe această temă în discuțiile organizate în cadrul redacției și al colindului redacțional.
        În ce mă privește, cred că promovarea lui Cornel Moraru ar fi o dovadă că politica de cadre a fost înțeleaptă, județul și-a asigurat o redacție stabilă, încadrată cu oameni de valoare. Căci este de precizat : Cornel Moraru se bucură de unanimă apreciere a confraților scriitori tocmai prin modestia și temperanța opiniilor care îl caracterizează.
        Promovarea lui Cornel Moraru, ca și în general orice promovare din interior, dacă se bucură de asentimentul colectivului, asigură coeziunea acestuia, dinamism și eficiență.
        Sper că veți aprecia sinceritatea acestor rânduri când veți cântări argumentele mele care exprimă și o anumită îngrijorare provocată de posibila amânare a deciziei care, în anumite contexte, îngăduie inutile speculații.
        Într-un fel sau la altul, sunt convins că doriți împreună cu tot colectivul nostru să facem din Vatra o publicație de anvergură în care ținuturile mureșene să-și vadă oglindită mișcarea culturală și socială.
        În ce mă privește, îmi voi pune în continuare competența tehnică redacțională ca și condeiul de critic literar în serviciul Vetrei, de al cărei destin mă simt legat. În dorința de a fi fost înțeles exact, de a vă fi fost de folos, în speranța că am reușit să sintetizez opinia colegilor chiar, vă rog să primiți, stimate tovarășe Secretar Nicolae Vereș, expresia deosebitei mele considerații pentru înțelepciunea strategică și tactică a omului politic și patriotului care sunteți.
       
                                                                            Dan Culcer
       
        O ședință de partid în redacția revistei „Vatra” (1986)
       
        Ca grup informal, totuși având unele trăsături de grup social omogen, redacția Vatra a funcționat relativ coerent, câțiva ani după fondarea revistei. O coerență a existat, firește, aproape tot restul vremii, doar natura coerenței de grup și de program s-a modificat.
        Mă voi ocupa de aceste aspecte din perspectiva documentelor de Securitate, a notelor mele de jurnal. Această perspectivă nu este, nu poate fi singura. Mi-o asum, atâta vreme cât nici unii dintre colegii mei de redacție nu au ținut să exprime public propria lor perspectivă. De asemenea, nici una dintre persoanele implicate în procesul de fondare, de adminstrare și de control ideologic, adică de producere a revistei, în condițiile anterioare anului 1989, nu a dat semn că dorește să o facă, în ciuda repetatelor mele invitații. Ar fi fost vorba de publicarea corespondenței redacționale, din care o parte se află în arhivele personale ale redactorilor, dacă nu a fost ditrusă dintr-un motiv sau altul.
        O singură excepție, pentru un moment anume din istoria redacției, este textul citit de Atanasie Popa, scris la invitația noastră, cu ocazia conferinței despre cenzură pe care am prezentat-o în holul Institutului de Teatru din Târgu Mureș la 15 iunie 2010. Era vorba în intervenția lui Atanasie Popa despre modul în care s-a desfășurat distrugerea unei părți a arhivei redacționale de șpalturi, manuscrise, dactilograme și perii. Chestiunea evocată era acută, fiindcă ordonarea distrugerii, pe care Culcer o punea pe seama lui Atanasie Popa, iar Atanasie Popa pe seama lui Romulus Guga, implica de fapt pierderea probelor documentare privitoare la acțiunea cenzurii în presă, în speță posiblitatea documentară de a se compara modul în care se gândea redacțional revista și modul în care ea se tipărea după intervenția cenzurii și a controlului de partid. Din păcate, intervenția lui Atanasie Popa nu a fost înregistrată sonor și textul solicitat de mine nu mi-a fost încredințat de autor.
       
        Revenim la chestiunea coerenței, mai exact a similitudinilor perceptibile între membrii fondatori ai redacției. În primul rând, și la nivel superficial, eram absolvenți ai Facultății de Filologie din Cluj. Romulus Guga terminase în 1962, Dan Culcer în 1963, Mihai Sin în 1964. Prin originea socială, primii doi erau fii de medici, între care se construise o oarecare solidaritate, în raport cu dificultățile privitoare la intrarea în învățământul superior, legate tocmai de această origine socială. În cazul lui Mihai Sin, acesta era fiu de muncitor de calificare medie, aparent ceva mai bine plasat în ierarhia privilegiilor sau blocajelor din societatea socialistă. Dar, după câte îmi spunea, Mihai Sin era, cel puțin teoretic, handicapat de o angajare, anterioară anului 1944, în politică, a tatălui său, Dănilă Sin, în Frățiile de cruce.
        Atanasie Popa, absolvent de ziaristică din București, dar ardelean din zona Alba, secretarul de redacție, venea din presa cotidiană de partid. Fusese șeful secției culturale când l-am cunoscut și ne-a deschis cu generozitate, dar și nițel interesat paginile culturale ale cotidianului, pe care o vreme le scriam în parte, facilitându-i acoperirea obligațiilor sale de serviciu. Atanasie nu era un conformist integral, dar părea un om pățit și, prin contactul îndelungat cu modul de gestiune a revistei, practicat de Romulus Guga și grupul de colaboratori externi, devenise mai liberal, chiar mai atent la valorile culturale pe care le propuneau redactorii.
        Avea însă dificultăți de redactare și uneori chiar de ortografie, ceea ce impunea ca textele sale, uneori neclare, să fie revizuite. Scria mai ales cronica sportivă. Uneori această relectură îmi revenea, la cererea lui Atanasie, în mod colegial. Alteori revizuirea era încredințată de Atanasie corectorilor succesivi, oameni de condei, Tudor Balteș și Ioan Radin.
        Odată cu angajarea necesară a altor redactori, precum Cornel Pogăceanu, fost corespondent județean al Scânteii Tineretului, despre care atunci nu știam că are un frate ofițer de Securitate (ceea ce nu mi-a schimbat opinia despre ziarist, nici în rău, dar nici în bine) unitatea implicită, nu mai era «monolitică».
        Întărită inițial de lungile și frecventele noastre discuții literar-politice, dar și cu ocazia unor agape care nu se mărgineau să fie strict intelectuale, ci aveau adesea sfârșituri bahice. Toate acestea se desfășurau pe fondul unor vălurite relații cu soațele noastre respective. Romulus Guga divorțase la un moment dat, din inițativa soției, care nu mai suporta crizele sale ciclice de alcoolism. Acestea, cum am mai scris, aveau probabil un fond nevrotic. Guga fantasma, vorbea despre o boală rară a soției sale, „porfiria”, care ar fi fost cauza neliniștitelor sale alcoolizări, din pricina tensiunii grave la care ar fi fost supus de iminența unui final tragic. Care nu venea, slavă Domnului! Alteori mă suna spre miezul nopții sau chiar după, dintr-un restaurant sau crâșmă de cartier, de pildă cea care se numea Vânătorul, unde era și o terasă, o grădină de vară, cum se zicea pe atunci, localuri care, ca semn al liberalismului comunist, țineau deschis și după miezul nopții. Până spre ora două.
       
        Cu Pogăceanu nu eram prieteni, doar amici de cafenea, dar nu mai mult. Cel puțin în ce mă privește. Nu am fost niciodată invitat în casa lui, nici el la mine, nu am serbat nimic împreună și nu știu dacă mi-a citit cărțile. Era un om corect, rezervat, închis, fără opinii politice exprimate ortodox, dar nici heterodox. Om de presă comunistă, corespondent al Scânteii Tineretului pentru regiunea Mureș. S-a angajat totuși într-o mișcare de reorientare a reportajului la Vatra, dar nu-mi dau seama dacă această anagajare erau o simplă acțiune de răspuns la comanda revistei și de adecvare la orientările colegilor cu care beau cafea, sau o cât de vagă convingere socială și estetică privind necesitatea de a scrie sincer, realist, despre realitate.
        Au venit ulterior, în diverse momente, în funcție de nevoile redacției, Gheorghe Gavril Pop, alias Gavril Ședran, Ion Caloi, alias Ion Calion, Anton Cosma, fost coleg de facultate cu Dan Culcer, fost profesor de limba română în Dumbrăveni. A. Cosma fusese recomandat de Dan Culcer pentru sectorul de istorie literară, pe baza câtorva articole de critică și istorie literară încredințate lui Dan Culcer spre publicare, la cererea acestuia, înaintea de fondarea Vetrei, pentru un supliment cultural al ziarului local, Cadran literar. Culcer fusese uimit de faptul că profesorul Cosma scria studii ample și de calitate despre opera lui Marin Sorescu, fără o altă finalitate decât eventuala publicare în revista trimestrială a profesorilor de liceu, Limbă și literatură.
        Dar nici Anton Cosma nu era un vorbăreț. Își trăia existența de familie, citea enorm, atent, avea opinii originale despre subiecte clasicizate și aparent betonate prin repetiția didactică. Participa rar la agapele redacționale și se retrăgea rapid. Producea articole temeinice, dar orientarea sa nu se înfrunta cu opiniile colegilor critici. Ci evolua paralel. De aici, la un moment dat, când dialogul intern părea complet întrerupt, Dan Culcer a crezut că Anton Cosma evoluase spre un soi de „protocronism” larvar, atunci la modă în reviste din periferia instituțiilor politice centrale, gen CC al UTC, Luceafărul, SLAST. Opinia lui Dan Culcer atunci, inexactă din perspectiva ulterioară, a dus la scrierea unei cronici literare despre cartea colegului său, Romanul românesc contemporan, care reflecta un soi de proces de intenție, chiar dacă avea argumente să îi facă obiecții critice legate de o prea insistentă și greoaie demonstrație privitoare la originile autohtone ale romanului românesc, demonstrație în care Cosma polemiza cu teza excesivă lovinesciană despre originile externe ale aceluiași roman. Reechilibrarea tezistă, propusă de Anton Cosma, era îndreptățită (cronica lui Dan Culcer din Vatra).
        Dar pentru înțelegerea reacției lui Dan Culcer, o minimă recontextualizare trebuie realizată. În aceeași perioadă, activul de propagandă sprijinea vizibil, nu doar prin presă, ci și prin îndoctrinarea directă a activului județean de partid, linia antisincronistă, antilovinesciană. Activistul Eugen Florescu de la CC al PCR venise la Târgu Mureș unde se organizase o conferință la Școala de partid. Aici Eugen Florescu îl beștelea pe E. Lovinescu, printre altele, că nu a reacționat corect la nu mai știu ce pericole ideologice legionaroide care se manifestaseră în vremea războiului și după finele acestuia. (Culcer, Jurnal)
        Reacția lui Culcer, prea spontană, din sală, fără să ceară cuvântul, la finele conferinței, la dezbateri adică, a fost desigur necontrolată și stupidă. Ne aflam în bârlogul lupului.
        Culcer a strigat aproape: „ Ce vreți, săracul Lovinescu nu putea sări din mormânt. Era mort deja în 1940.”
        Bizară a fost reacția lui Florescu, cu care Culcer s-a încrucișat în hol, la ieșire. Aveți dreptate, domnule Culcer, a grăit, împăciuitor, pervers și prevăzător, Eugen Florescu.


Dan CULCER







Shiva, Mahabharata și vacile sacre (III)

        Zi festivă. Orașul sărbătorește în templul Parthasarathy nașterea lui Murigesan, al doilea fiu al divinității Shiva. Celălalt fiu mai în vârstă – Ganesha cu cap de elefant – a fost victima mâniei lui Shiva, care l-a decapitat pe Ganesha pentru că a privit-o pe Parvati, mama lui, goală, în timp ce se îmbăia. După decapitare, plin de remușcări, Shiva i-a implantat un cap de elefant, lăsându-l să viețuiască în această postură, recompensându-l cu titlul de divinitate a înțelepciunii, a științelor și a politicii.
        Templul Parthasarathy e ornamentat cu flori tropicale și cu panouri reprezentând diferite scene din mitologia indiană. Credincioșii își lasă sandalele la poarta termplului. În interior, în centrul templului, o cupă de bronz poartă un foc care pâlpâie molcom. Credincioșii ating văpăile cu mâinile, spălându-și apoi fața cu palmele sfințite de focul purificator, recitând în același timp texte sacre, la unison. Ritualul e însoțit de muzica asurzitoare a trompetelor, a tobelor și a clopotelor, în timp ce statuia lu Murigesan e plimbată în jurul templului, sub focurile de artificii care iluminează procesiunea și orașul ca într-o feerie galactică.
        Harul divin lucrează în toate ființele, indiferent de credințe, de clase sociale, de umbletul trupurilor, de vacarmul gol al graiurilor. Suflul divin posedă o structură dinamică ce depășește toate cuvintele, toate prejudecățile, legând oamenii sub auspiciile unei spiritualități universale, latente. Vrăjitorii și mai târziu preoții au fortificat raporturile dintre oameni și divinități. Pentru indieni, accesul spre divinități este direct. Fiecare are dreptul de-a aspira la lumea de dincolo, începând cu omul de rînd, cu cohorta de ghicitori, de șarlatani, de asceți sau de înțelepții guru așezați în preajma templelor sau pe marginea fluviului sacru Gange. Unii practică yoga, alții parcurg India dintr-un capăt în celălalt diseminând ideile oculte într-un peisaj de splendori mistice. India este plină de guru bărboși, cu tăișurile noimelor în ochi. Prezența și vorba lor nu este întotdeauna fericită, pentru că unii așa-ziși inspirați devin dictatori, fundamentaliști, hipnotizând o masă analfabetă, incapabilă de-a distinge blestemul de asasinat, proclamat în numele unei divinități ascunse. Privesc fețele blajine din jurul meu, fiind asigurat de inocența lor. Plec liniștit, în mijlocul lor, spre centrul orașului...
       
        &
       
        Vizionez cu Syed un film Hindi: Friends and Enemies, în regia lui Rao, un adorator al lui Krishna. O melodramă întreruptă la fiecare zece minute de un dans pe o muzică siropoasă și de o trupă de acrobați foarte îndemânateci. Imaginea și tonul se sting din când în când. Spectatorii fluieră. Filmul se oprește. S-a rupt pelicula. Luminile în sală se aprind. După un sfert de ceas proiecția filmului reîncepe cu ultimele scene ale melodramei. E vorba de un inspector de poliție corupt care locuiește într-o casă luxoasă. Interior pestriț încrucișând mobile stil modern suedez cu tablouri pastorale kitsch și cu lampioane policrome plutind în colțurile încăperilor și camuflând pânzele de păianjen. Inspectorul urmărește un grup de cerșetori și de hoți, de fapt fii de bogătași deghizați. Descoperind identitatea lor adevărată, inspectorul îi lasă liberi, după ce încasase în prealabil o sumă importantă de rupii de la părinții odraslelor ce se deghizaseră în hoți și cerșetori, pentru a se amuza, pur și simplu. O morală prea transparentă, pentru a reprezenta o capodoperă cinematografică.
      Sunt într-adevăr portretul acestor răspunsuri? Rezultatul unei vieți șerpuitoare? Când ești copil ai dreptul și libertatea de-a te considera un fluture, un arbore sau un serafim.Chiar Dumnezeu. Dar când se apropie toamna, cu frunzele care cad? Cum să dai lustru ruginei? Dragostea, prietenia rămân doar castele în ruină. Visul? O surpriză arbitrară. Poezia? O ispită fără substanță...


Nicholas CATANOY







Nichifor Crainic şi lupta cu monstrul

        Nu-mi amintesc şi nu cred că dintre români a mai afirmat cineva vreodată cu atâta naturaleţe şi dezirabilă străşnicie credinţa că nu bietul om e sub vremi, cum observase bătrânul cronicar, ci că vremurile sunt sub om în lupta lui pieptişă cu monstrul! – formidabila putere de voinţă şi acţiune a semeneului nostru fiind singura bărbătească şi înălţătoare chiar şi în înfrângere. Iată elanul vital, convingerea robustă şi molipsitoare cu care se adresa Nichifor Crainic studenţilor săi în decembrie 1931, în plin puseu al crizei pe care o trăia ţara în toate planurile vieţii morale, politice şi economice, pledând hotârât, ca unică soluţie de salvare, pentru îmbrăţişarea unei „credinţe realiste” şi implicarea tinerei generaţii în acele acţiuni culturale ale proiectului statului etnocratric la care visa, fapte ale unui climat moral sănătos de natură a restabili ordinea spirituală a lumii. Textul conferinţei, devenit celebru sub titlul Puncte cardinale în haos, avea să fie aşezat ulterior în fruntea cărţii purtând acelaşi titlu, publicată în 1936.
        Doctrina realismului creştin sau spiritualismul propus de Nichifor Crainic (pseudonimul literar-messianic al lui Ion Dobre: în greceşte nike-phoros= purtător de biruinţă şi crainic= mesager), în care les extrêmes se touchent („Spiritul e afirmat, materia e netăgăduită. Dar spiritul e primordial şi exercită asupra materiei primatul său patern”), s-a dorit de la bun început un proiect al unei concepţii de viaţă elaborat împotriva neputinţei de a crede în ceva a multor români, boală care, potrivit analizei marelui teolog ortodox, paralizează de ani de zile la noi aproape întregul organism naţional. Năzuinţa intelectuală căreia i-a fost fidel toată viaţa Nichifor Crainic convoca natura umană şi natura spirituală a vieţii sub imperiul aceluiaşi deziderat al luptei împotriva tuturor formelor de neputinţă mascată sub zeflemea, o meteahnă a minţii unora dintre noi în care el vedea în realitate o paralizie intelectuală şi o paralizie morală. „Neputincioşii oricărei credinţe, observa Crainic, sunt victimele panicii şi ale derutei şi ale disperării. Pentru psihologia panicii şi a disperării, un singur ceas greu se identifică cu durata unei eternităţi sinistre, fără scăpare. Omul care crede în ordinea spirituală a lumii nu-şi pierde cumpătul. El ştie că dezordinea e un accident trecător şi că ordinea e dată în natura intimă a cestei lumi. Sub vreme cade strivită numai secătura zeflemistă care nu are razim nici în sine, nici afară de sine. Omul de credinţă, omul de convingere domină vremea; el creează vremea, el creează istoria”.
        Materialistului şi materialismului care nu cred în nimic (fiind un joc al hazardului…), Nichifor Crainic le opune spiritualismul care admite că lumea noastră e creată în materialitatea ei de spiritul inteligent al cărui scop e ordinea superioară şi nicidecum haosul orb. Din perspectiva acestei judecăţi cu rafinate despletiri de raţionamente şi inspirate reflecţii morale, raţionalistului în marginile misterului care a fost Crainic i se părea că haosul pe care îl traversa ţara românească la începutul deceniului patru al secolului trecut era consecinţa unui mod de viaţă anarhic şi că, drept consecinţă, sufletul chinuit al generaţiei tinere se situa în acele ceasuri într-o tragică răspântie: „ între aventura oarbă a distrugerii, a neantului, şi între libera acceptare a ordinii spirituale; între iresponsabilitatea proclamată de cinismul materialist şi între responsabilitatea morală şi demnitatea umană”. Spiritului tânăr derutat de haosul în care era târâtă lumea în care s-a născut, „cu sentimente alternate de incertitudini, de revoltă, de panică universală”, Nichifor Crainic considera că e de datoria sa să-i deschidă ochii şi să-i arate cauzele care l-au antrenat şi îl târăsc în teribila criză. „Ce trăim în interiorul ţării, se întreba retoric de această dată, în cadrul întâlnirii respective cu tinerii, omul politic şi ziaristul de atitudine? O criză cumplită care, în sentimentul exagerat al momentului, ia proporţiile imaginare ale unei apropiate catastrofe. Inteligenţa politică, versatilă şi deprinsă cu gimnastica escrocheriei, a şi găsit explicaţia: criza noastră e produsă prin repercusiune de criza mondială. Prin urmare, dacă e să căutăm un vinovat al restriştei cumplite pe care o trăim, acest vinovat nu e altul decât criza mondială. Imaculaţi, conducătorii noştri politici şi-ar fi făcut datoria, dacă nu năvălea peste noi criza mondială. Cu alte cuvinte: nimeni nu e de vină”.
        Pentru Nichifor Crainic, abila sustragere a factorului politic de la responsabilităţile ce-i revin în câmp social e specifică mentalităţii democratice şi aberantelor ei partide politice, pentru el nimic altceva decât nişte societăţi anonime pe acţiuni. Sub masca unor principii de faţadă, niciodată respectate, cum ar fi sinceritatea, fidelitatea, responsabilitatea, drepturile omului, alegeri libere etc., etc., omul de partid, în viziunea scriitorului, nu caută şi nu face decât să vâneze cu sălbatică pasiune succesul politic care îi deschide drumul spre bani. „Democraţia, afirmă tranşant Crainic, e în funcţie de bani. Ea se face numai în vederea banului. (…) Care e rezultatul practic al democraţiei? Biruri din an în an mai zdrobitoare…”
        La extrema democraţiei de faţadă a vremii sale, acuzată de un exces de anarhie, însă unite prin acelaşi vulgar materialism, Nichifor Crainic plasează colectivismul comunist, carecterizat prin excesul de tiranie. Plasându-se, potrivit lui Crainic, împotriva naturii înseşi, comunismul şi-a propus să distrugă fără urmă de scrupul instinctul de familie şi instinctul de proprietate, înstinctul de patrie şi instinctul religios, valori atât de fundamental fireşti ale umanităţii, încât lupta împotriva lor, după părerea sa, e o cauză pierdută de la bun început de comunişti. Cu o claritate a observaţiei şi un vizionarism uluitor al succesiunii evenimentelor în malaxorul cărora el însuşi va fi antrenat după 23 august 1944, N. C. afirma în faţa studenţilor că persistenţa comunismului în Rusia nu se datoreşte vreunei aderenţe a maselor la regim, ci teroarei sistematice care va avea un sfârşit ca orice teroare. Fiindcă în comunism nu e vorba de autoritatea pe care o accepţi de bună voie pentru înălţimea ei simbolică şi morală, ci de o autoritate impusă cu temniţa şi cu revolverul la spate (s.n.)”. Caracterizând în continuare poporul nostru ca nefiind nici materialist vulgar, nici idealist utopic – „în sufletul său trăiesc vii elementele spiritualismului, în formă înstinctivă !” –, Nichifor Crainic considera la întâlnirea cu tinerii din 1931 că misiunea Universităţii este de a sădi în mintea tinerilor studenţi conştiinţa apartenenţei la o demofilie (etnocraţie creatoare) care abia aşteaptă să se reflecte în inteligenţa cărturărească şi să capete forme strălucitoare de cultură. Concepţia lui Nichifor Crainic despre rolul culturii şi programul statului etnocratic aveau să ajungă la o armonioasă şi deplină cristalizare în următorii cinci ani, perioada în care marele ideolog al doctrinei creştine a elaborat şi publicat nu numai Puncte(le) cardinale în haos, dar şi Programul statului etnocratic, inclus în Ortodoxie şi etnocraţie (1937).
        Începând din 1944, lupta cu monstrul capătă pentru Nichifor Crainic dimensiunile unei odisee tragice. Timp de 20 de ani (1944-1964) noul stat democrat-popular (!!!) instaurat cu tancurile de sovietici în România a operat sistematic valuri, valuri de arestări. Între un milion şi două milioane de oameni, în majoritate întelectuali, au fost hăituiţi precum fiarele, întemniţaţi, torturaţi şi ucişi datorită convingerilor lor politice, altele, evident, decât cele ale hidrei comuniste. Anticipând accesele furibunde de ură cu care se vor dezlănţui împotriva sa comuniştii pe care îi înfruntase de la bun început, pentru prima oară adânc zdruncinat şi contrazis în crezul său umanitarist-ortodox, cel dintâi mare teolog român din epoca modernă, cum l-a numit Dumitru Stăniloae, se refugiază încă din toamna anului 1944 la mânăstirea „Sâmbăta de Sus”, Sibiu, unde unul dintre foştii săi studenţi la teologie (se pare că e vorba de părintele Arsenie Boca, dar în memoriile sale scriitorul nu-i pomeneşte niciodată numele!) îl adăposteşte şi îi oferă şi condiţii să lucreze (a tradus aici şi comentat „Exerciţiile” lui Ignaţiu de Loyola). După refugiul de trei luni la mânăstire, peregrinează prin diferite parohii din Apuseni, fiind ascuns de zeloasele autorităţi ale noului regim, până în 24 mai 1947 când se predă, în casele câtorva inimoşi preoţi de ţară. Satrapii comunişti îl includ în „lotul ziariştilor”, alături de Stelian Popescu şi prin sentinţa nr. 2 din 4 iunie 1945 a Tribunalului Poporului(!) din Bucureşti este condamnat în contumacie la „detenţie grea pe viaţă şi degradare civică pe timp de 10 ani, pentru crima de dezastrul ţării, prin crime de război”. În actul de acuzare întocmit în şedinţa Consiliului de Miniştri al R.P.R din 17 mai 1945 (conf. „ROST”, nr.12/12.02.2004), Nichifor Crainic este etichetat ca fiind „unul dintre propagandiştii şi agenţii de execuţie ai hitlerismului şi fascismului din România, pe prim-plan făcându-se ecoul nefastei politici a criminalului Hitler şi a acoliţilor săi”. Profesorul este acuzat de „cameleolism” prin „oscilarea pe trambulina ideii naţionale între cuzişti şi legionari, ca să devină apoi antonescian, în 1941, spre a sfârşi legionar” cu scopul de a dobândi „un loc cât mai bun în scandaloasa şi perfida politică a crimei, urii şi jafului”. Ca ziarist, sună actul de acuzare, „a contribuit prin activitate şi propaganda publicistică ce a desfăşurat-o la realizarea scopurilor lor politice, şi la aservirea economică a ţării în detrimentul poporului român”.
        Regăsindu-şi curajul, Crainic întocmeşte, în temniţă, un amplu memoriu ( „Răspuns la actul meu de acuzare”), în care demontează toate aberantele învinuiri ce i se aduseseră, afirmând (cf. Camelia Duică, Adrian Nicolae Petcu, Nichifor Crainic, file din dosarul penal, “ROST” , nr. citat) că „nu a fost niciodată legionar, iar cuzist fiind câteva luni în anul 1935; a luptat împotriva «partidelor politice»; a combătut «rasismul hitlerist»şi pe «rasiştii români», prin aceasta arătând că nu a fost antisemit, mai ales că a susţinut botezarea evreilor în credinţa creştină; dar mai ales că nu a fost «şeful ziaristilor germani spioni», deoarece aceştia, împreună cu cei italieni, au scris împotriva sa, iar Killinger a cerut înlăturarea sa de la Ministerul Propagandei”. Memoriul lui Crainic a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti care în noiembrie 1947 anulează condamnarea iniţială şi stabileşte un nou termen de judecare a procesului. Până în ianuarie 1949, graţie argumentării extrem de strânse a acuzatului, verdictul în noul proces Crainic a fost amânat de zece ori. La rândul ei, Decizia penală definitivă nr. 89/ 1949 a fost atacată de scriitor prin recurs şi, după aceeea, până în 1958, de nenumărate ori a făcut din partea sa obiectul unor cereri de revizuire sau graţiere rămase însă fără nici un rezultat. Aşa se face că va scăpa de zăbrelele comuniste abia în 1962, când va fi absolvit de restul pedepsei (!) prin Decretul 293 din luna aprilie…
        În memoriile sale (Zile albe zile negre, 1991), Nichifor Crainic descrie cu lux de amănunte (nu voi intra în detalii!) iadul închisorilor de exterminare comuniste (Văcăreşti, Jilava, Aiud), unde ani în şir a cunoscut, ca un adevărat martir, cele mai inimaginabile umilinţe şi cumplite suferinţe umane. Pe un fond genialoid, pe care niciun cunoscător adevărat al operei nu i-l refuză, ele au săpat adânc în fiinţa sa subtilă statura unui adevărat sfânt al pământului românesc, al cărui preaiubitor fiu şi slujitor sârguincios se considera mai înainte de orice. Graţie credinţei nestrămutate că prin libertatea voinţei omul se aseamănă cu Dumnezeu însuşi, concepţie ontică aflată la baza întregului său eşafodaj filozofic, Nichifor Crainic, dincolo de activitatea de porunceală ce i-ar putea fi reproşată la nenorocita oficină Glasul Patriei (1962-1968 !), şi-a impus a urma ca stea călăuzitoare şi a avut mereu în faţă în structura sa spirituală modelul înrâuritor de perfecţiune morală al lui Iisus Hristos. Sub semnul aceastei înalte cruci trebuie văzută pentru neamul său, pe cât de exemplara, tot pe atât de teribila sa luptă cu monstrul.


Ștefan Ion GHILIMESCU