Alex. Ștefănescu - Amintiri. Ofițeri de Securitate
Constantin Mateescu - Sabena
Dan Culcer - Seismograme. Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan 11
Ștefan Ion Ghilimescu - Haremul lui Maiorescu


                          Amintiri. Ofițeri de Securitate

        În 1972 aveam 24 de ani și eram redactor la revista Tomis din Constanţa. Mă mutasem de puţină vreme, împreună cu soţia mea, într-un apartament de două camere dintr-un bloc din cartierul Tomis Nord V, foarte aproape de plaja de la Mamaia. În fiecare zi mă întorceam cu plăcere de la redacţie acasă, mulţumit că am un loc de muncă aşa cum îmi dorisem, că locuiesc într-un bloc de curând dat în folosinţă, în care totul mirosea a proaspăt, că sunt căsătorit cu o femeie frumoasă şi inteligentă, dintr-o familie de bună condiţie. Într-una din zile (era primăvară şi îi cumpărasem Domniţei un buchet de flori), la intrarea în bloc am fost oprit de un necunoscut, un bărbat între două vârste, cu o haină de piele, care m-a prins prietenos-posesiv de braţ şi mi-a spus pe un ton onctuos:
        – Sunteţi Alex. Ştefănescu, nu-i aşa? Vă cunosc bine, citesc tot ce scrieţi...
        – Mă bucur, i-am răspuns eu surprins, dar şi flatat.
        – Aş vrea să stăm de vorbă.
        – Cu plăcere. Hai, urcaţi cu mine!
        – Soţia dumneavoastră e acasă?
        – Încă n-a venit. Lucrează la bibliotecă şi are program de opt ore, nu ca mine...
        Necunoscutul a urcat cu mine în tăcere, pe scări, până la etajul doi, a intrat înaintea mea în casă şi s-a dus direct în camera de zi (ca şi cum ar fi cunoscut planul apartamentului!).
        – Ceea ce o să discutăm trebuie să rămână între noi. Să nu povestiţi nimănui despre această întâlnire, absolut nimănui, nici măcar soţiei dv.
        Mi s-a suit sângele la cap.
        – În cazul ăsta – i-am spus – mai bine nu discutăm.
        – De ce?! Nu vă puteţi ţine gura?!
        – Vă rog să vorbiţi respectuos! Sunteţi în casă la mine!
        Şi... i-am arătat uşa.
        – În casă la tine, mă?! Noi putem să te chemăm şi în altă parte...
        Acel „noi” m-a făcut să înţeleg că era vorba de Securitate. Mai auzisem cuvântul, rostit cu aceeaşi aroganţă grobiană, şi în cursul anchetei căreia îi fusesem supus în studenţie.
        Am bravat, deşi mi se făcuse teamă:
        – Chemaţi-mă unde vreţi!
        Atunci, ca prin miracol, necunoscutul a devenit dintr-odată linguşitor:
        – Vai, vai! Ce duşmănos vă purtaţi! Şi noi vă preţuim atât de mult! Tocmai fiindcă vă preţuim vrem să vă încredințăm o sarcină de mare răspundere...
        Aşa a debutat o lungă serie de întâlniri cu acel ofiţer de Securitate, la mine acasă. Dacă se întâmpla ca și Domnița să fie acasă, el amâna întrevederea. Timp de câteva săptămâni ofiţerul a încercat cu o insistenţă ieşită din comun, alternând complimentele cu ameninţările, să mă convingă să devin informator. Nu aveam experiență socială şi locuiam într-un oraş care mi-era cu totul străin. În fiecare zi mă întorceam încordat de la redacţie acasă şi tresăream dezgustat, ca la vederea unui păianjen păros, când îl vedeam pe ofiţer aşteptându-mă în faţa blocului. Ce eliberat mă simţeam când el nu-şi făcea apariţia!
        Lui nu-i venea să creadă că nu cedez. Pînă la urmă, într-o bună zi, a renunţat, dar nu înainte de a mă avertiza că o să regret amarnic refuzul de a colabora.
        Alt ofiţer a încercat să mă recruteze la începutul anilor ’80, la Bucureşti, când conduceam cenaclul literar „Nichita Stănescu” găzduit de Biblioteca Municipiului Bucureşti. Acest cenaclu a însemnat mult pentru mine, dându-mi prilejul să explic unor tineri cum „funcţionează” literatura. O bibliotecară de acolo, o femeie deşteaptă, cu personalitate, Doina Guică, mă simpatiza sincer. Ea se ocupa cu zel de organizarea şedinţelor. Tinerii nu erau deloc apatici, aveau o pasiune fremătătoare pentru literatură (dintre ei, unii au devenit ulterior nume cunoscute: Mihail Gălăţanu, Varujan Vosganian, Cristian Tudor Popescu şi alţii).
        Într-o zi, Doina Guică m-a căutat speriată şi m-a anunţat că vrea să stea de vorbă cu mine un ofiţer de Securitate. Am fost de acord şi m-am închis cu acel ofiţer într-unul din birourile bibliotecii. El a luat-o metodic şi m-a întrebat dacă citesc textele tinerilor înainte de a-i programa să le prezinte în cenaclu. I-am spus că le citesc, ca să fac o selecţie. Ce fel de selecţie?! Le aleg, i-am explicat, pe cele mai valoroase. Sau, măcar, pe cele care pot provoca o discuţie. Pe ofiţer îl interesa însă altceva: ce fac dacă descopăr că unele din scrierile unui tânăr sunt subversive. Cu diplomaţie, i-am spus că nu le programez pentru a fi discutate în cenaclu, pentru că în cenaclu nu facem politică, ci literatură. Ei bine, tocmai aici voia să ajungă ofiţerul: acele scrieri respinse de mine să i le dau lui!
        Nu am avut nevoie de timp de gândire ca să-i spun: nu, în niciun caz. I-am explicat că un tânăr vine la un critic literar ca un credincios la un preot şi că mi-ar fi imposibil să-l trădez pe acel tânăr. Pe ofiţer nu l-a impresionat comparaţia. Mi-a atras atenţia că eu nu sunt preot, ci ostaş credincios al „partidului” şi că am obligaţia să-i denunţ pe duşmanii regimului. Constatând că retorica lui nu are efect, a adus în discuţie alt argument:
        – Am nevoie de ajutorul dv. Mi-aţi face un mare serviciu dacă aţi accepta, fiindcă n-ar mai trebui să vin la toate şedinţele cenaclului, să mă împrietenesc cu cei care citesc etc.
        – Adică – am ripostat eu – îmi cereţi să fac eu munca dv. Nu sunt de acord. Cum ar fi să vă cer să-mi scrieţi dv. cărţile?
        După ce a înţeles că sunt intratabil, lucrătorul Securităţii a renunţat şi mi-a spus la despărţire:
        – Să nu vă miraţi dacă şi NOI o să fim lipsiţi de colegialitate când o să o să ne rugaţi să vă dăm o viză pentru străinătate!

                                                                                        Alex. ȘTEFĂNESCU



                                                  Sabena

        Câţi dintre trăitorii de azi ai Bucureştilor, care au apucat îndepărtaţii ani ai epocii lui Dej, îşi mai aduc aminte de Sabena? Aşa se intitula prestigioasa societate de transporturi aeriene belgiene, una dintre puţinele companii de gen (dacă nu singura, în afară, bineînţeles de T.A.R.S. - Transporturi Aeriene Româno-Sovietice) a cărei agenţie avusese năstruşnica idee de a planta un mic dar foarte vizibil panou de afişaj pe Bulevardul N. Bălcescu, în curtea Bisericii italiene. Panoul buclucaş, deşi părea inofensiv, arunca o nadă otrăvită bravilor locuitori ai Capitalei care se perindau pe această arhipopulată arteră a oraşului, mai ales la ora promenadei, când obosiţi în urma unei zile de trudă, de şicane şi şedinţe, alergau după o clipă de destindere.
        Spre deosedire de celelalte panouri şi afişe ce împânzeau oraşul, mult mai făţoase, care purtau mesaje de pace şi înfrăţire între popoare sau exprimau devotamentul şi iubirea poporului pentru partidul clasei muncitoare şi marea noastră vecină de la Răsărit, panoul din curtea Bisericii italiene, modest, discret şi neostentativ, avea miraculosul dar de a atrage o puzderie de trecători din fluxul celor ce se perindau pe stradă.
        Ieşind odată de la cursuri şi fâţâindu-mă prin centru cu gândul să intru la un film, m-am pomenit în dreptul Bisericii italiene, nu departe de cinematograful Scala (pe atunci Republicii), cu un noian de oameni ce se înghesuiau în faţa gardului din fier forjat al sfântului lăcaş. Normal că m-am oprit, cum se obişnuieşte când vezi o mulţime bulucindu-se în faţa unui eventual mister. Biserica fusese închisă cu câţiva ani în urmă, după intrarea trupelor ruseşti în ţară. Părea pustie, părăsită, purtând cu semeţie un aer de demnitate şi nobleţe în singurătatea ei lăcătuită. Când am ajuns în urma unei coregrafii dibace la gardul asaltat de curioşi m-am dumirit ce anume le atrăgea atenţia trecătorilor: panoul expunea un număr de fotografii alb-negru înfăţişând actriţe de cinematograf, de teatru sau rockeri de succes, oameni politici, vedete din industria modei, laureaţi ai premiului Nobel sau scriitori celebri prinşi în momentul când coborau pe treptele aeronavei aparţinând concernului Sabena, zâmbind cu graţie şi trimiţând bezele persoanelor care-i întâmpinau pe pistă. Era o lume exotică, de care luasem cunoştinţă până atunci doar prin emisiunile pe unde scurte, clandestine. Iată-l pe prim-ministrul Portugaliei coborând pe aeroportul din Geneva împreună cu soţia ca să participe la un colocviu internaţional pe tema crizei resurselor de apă, pe Gérard Philipe sosit la Roma cu prilejul lansării filmului Les Grandes Hanoeuvres sau pe Baudouin regele Belgiei, sosind la Stockholm la invitaţia regelui Suediei. Imaginile, inocente în felul lor, erau totuşi şocante, iradiau climatul unei alte vieţi decât aceea a restricţiilor la carne, zahăr, pâine şi hârtie igienică, a presei cenzurate, a arestărilor în miez de noapte şi interdicţiilor de a călători peste hotare.
        Priveam cu delectare aceste câteva imagini dintr-un basm frumos, semnale rătăcite venite dintr-o realitate interzisă, provocatoare, la care de multă vreme nu mai aveam acces, pierdusem pulsul revelator al timpului, mă întorsesem în lumea ingenuă, uitată a copilăriei. Tovarăşii din jurul meu sau cel puţin o parte dintre ei împărtăşeau, se vede, aceleaşi sentimente şi emoţii. Priveau tăcuţi superba siluetă a Carolei Lombard sau a lui Viviane Romance în timp ce coborau pe fastuosul aeroport din Cannes pentru a participa la tradiţionalul festival al filmului sau îi sorbeau din ochi pe jucătorii teamului Juventus urcând în avion pe aeroportul din Bruxelles după un meci cu Anderlecht, priveau cuminţi, fără să comenteze, într-o complicitate vinovată, după care se despărţeau discret de micul grup de gură-cască din faţa Bisericii italiene lăsând loc liber altor trecători să se înghesuie în faţa panoului-minune.
        Mulţi ani la rând panoul concernului Sabena, înţelenit temeinic în inima oraşului, a continuat să atragă lumea curioasă. Erau persoane bine înţolite sau haimanale de pripas, bătrâni şi tineri, miliţieni şi cerşetori, cucoane fandosite sau muncitoare ieşite de curând din tură, cinefili şi hoţi de buzunare, toţi ispitiţi de tainica atracţie a fotografiilor sau, poate, doar împinşi de demonul de a afla „ce se întâmplă”. De câte ori aveam drum pe acolo nu rezistam tentaţiei de a mă opri o clipă. În fiecare joi panoul se primenea cu noi fotografii, încât aveam întotdeauna imagini proaspete din viaţa culturală şi mondenă a marilor metropole europene. Panoul acoperea în mod original penuria de informaţii despre realitatea de dincolo de graniţele ţării, o acoperea modest, rudimentar, e drept, şi totuşi suficient ca să realizăm că dincolo există o viaţă altfel, cu totul diferită de cotidianul tern al planurilor cincinale.
        Îmi amintesc, printre atâtea surprize agreabile prilejuite de Sabena, că acolo i-am văzut pentru întâia oară pe Saint-John Perse şi Aldous Huxley, pe Giorgio de Chirico şi Salvador Dali, pe Pablo Casals şi Alfred Cortot, pe Albert Camus surprins în clipa când cobora din avion pe pista aeroportului din Stockholm unde urma să-şi ţină speechul de recepţie a premiului Nobel (în timp ce presa noastră a uitat sau n-a considerat că merită să consemneze evenimentul) şi tot acolo am avut ocazia să văd imagini (adevărate piese de album) de la căsătoria actriţei americane Grace Kelly cu prinţul Rainier III de Monaco. Destinul a potrivit ca atât prinţesa cât şi scriitorul să moară în urma unui accident de automobil.
        După o vreme prinsesem obiceiul ca în peregrinările prin centru să trec pe bulevardul N. Bălcescu chiar dacă drumurile mele nu coincideau exact cu locul unde se lăfăia panoul buclucaş. Eram la vârsta când pui preţ pe cele mai aiuritoare fleacuri iar fotografiile Sabenei nu erau chiar nişte fleacuri în deşertul monoton şi trist al informaţiilor despre Occident care treceau mai toate prin filtrul supravegheat atent de agenţii Moscovei. Atracţia exercitată de panou era substanţial sporită de prezenţa Bisericii italiene, cufundată într-o retrasă şi melancolică singurătate. Am încercat de multe ori să intru, era închisă. Micuţă şi cochetă şi misterioasă, inexpugnabilă în felul ei, îmi inculca de fiecare dată când mă aflam în preajmă sentimentul fructului oprit, al întâlnirii cu hotarul dincolo de care accesul îmi e neîngăduit.
        Tot ce se mai poate spune e că odată cu anii ce s-au scurs de-a valma, strânsoarea ideologică a început să lase fisuri modeste în sistem şi astfel prin câteva obscure chioşcuri de difuzare a presei s-au iţit ici-colo reviste şi cotidiene sosite din otrăvitul Occident ca Paris Matsch, L'Humanité, Le Monde, editate de partidele de stânga franţuzeşti, ce se vindeau cu înfrigurare, dimineaţa, cât ai clipi din ochi. Odată cu graduala ameliorare a relaţiilor politice şi economice cu Occidentul, aceste publicaţii au adus o adiere blândă climatului informativ din ţară. Din toate aceste pricini dar şi din cauza uzurii în timp a şocului produs de apariţia spectaculoasă a panoului, trecătorii ce se înghesuiau în faţa Bisericii italiene jinduind după imaginea luxuriantă a lumii libere au început să se împuţineze, până la a abandona cu totul fotografiile Sabenei, preferând să dea năvală la cinematograful Scala de alături, unde puteau să se întânească acum cu Clark Gable, Marcello Mastroiani, Jean Gabin sau Sophia Loren.
        După evenimentele din ’89, Biserica italiană în curtea căreia a fost adăpostit atâţia ani panoul concernului Sabena a intrat în circuitul public. E o biserică modestă dar primitoare şi bine îngrijită. Când trec pe bulevardul N. Bălcescu mă bucur să zăbovesc o clipă în intimitatea acestui lăcaş de rugăciune mai mult pustiu, care respiră tihnă, devoţiune şi o învăluitoare împăcare cu zădărnicia lucrurilor. Panoul, bineînţeles, a dispărut de mult, pe locul unde se afla au fost sădite straturi de trandafiri şi anemone. A dispărut de asemenea şi compania liniilor aeriene belgiene care plantase panoul din poveste. Dar cine îşi mai aduce azi aminte de Sabena?


                                                                                        Constantin MATEESCU




  Seismograme. Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan 11

Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan – 11 şi continuare


Cazul Ion Lăncrănjan. Note de cenzură. Documente DUI


ION LĂNCRĂNJAN ÎN OGLINZI DERFORMANTE. AUTOBIOGRAFII, RAPOARTE ALE SECURITĂȚII ȘI NOTE ALE INFORMATORILOR

NOTELE INFORMATIVE ALE LUI DAN ZAMFIRESCU



UN ROMANCIER «POPORANIST»

        Ion Lăncrănjan a fost un autor prolific, suferind de urieşenie epică, să-i zicem ma-croepie, prin analogie cu macranthropia unui personaj al lui Mircea Eliade. Lui Ion Lăncră¬jan i s-au editat şi reeditat câteva romane [Cordovanii, Bucureşti, 1963 (ed. revăzută 1967; ed. ne varietur 1972; Caloianul, Bucureşti, 1975; Suferinţa urmaşilor, Bucureşti, 1978 (ed. II, 1985); Fiul secetei, Bucureşti, 1979 (ed. II, 1984); Toamna fierbinte, Bucureşti, 1986; Los¬triţa, Bucureşti, 1990; Omul de sub munte, Alba Iulia, 1990; Cum mor ţăranii, Bucureşti, 1991; Coridorul puterii, I, Suburbiile vieţii, Deva, 1994], iar nuvelele şi le-a adunat în volu¬mele: Eclipsa de soare, Bucureşti, 1969; Fragmentarium, Bucureşti, 1969; Vuietul, Bucu¬reşti, 1969; Ploaia de la miezul nopţii, Cluj, 1973; Drumul câinelui, Cluj-Napoca, 1974; Dru¬mul câinelui, Bucureşti, 1982]. În fine, a practicat o publicistică naţionalistă militantă gre¬oaie, din această pricină ineficientă, a scris articole de pledoarie pro domo în Nevoia de adevăr, Bucureşti, 1978; Cuvânt despre Transilvania, Bucureşti, 1982 (ed. II, 1995); Vocaţia constructivă, Bucureşti, 1983.
        Cordovanii este o trilogie de 1528 pagini editată în 1963 (dezvoltarea unei nuvele din 1954, revăzută în 1966 şi reeditată ne varietur în 1972), Caloianul (1975, două tomuri totalizând 794 pagini), Suferinţa urmaşilor (1978, 630 pagini). Amplitudinea prozei sale nu ar fi gravă, dacă nu ar fi vorba de pritocirea verbală excesivă a unor situaţii dramatice sau tragice care se află înecate de verbiajul incontinent şi inexpresiv. Cu toate acestea, proza şi destinul acestui autor merită toată atenţia din perspectiva cercetării noastre, opera lui fi¬ind victima cenzurii. Efortul stilistic care s-ar fi putut aplica materiei epice a fost deturnat spre rescrierea a nenumărate variante, pentru a răspunde observaţiilor, sugestiilor şi criti¬cilor unor editori, critici şi cenzori a căror imixtiune violentă şi imperativă i-a transformat în coautori iresponsabili. Dar ar fi prea simplu să motivăm calitatea, adică defectele epicii lui Ion Lăncrănjan, prin supunerea autorului la imixtiunile invazive ale diferitelor instanțe cen¬zoriale. Livius Ciocârlie, aflat din întâmplare la Mogoșoaia pe la finele anilor '70, va reține în¬tr-o însemnare de jurnal, publicată în România literară Secvenţe cu scriitori 1978-1981 , această frază care explică tensiu¬nea dintre Marin Preda și Ion Lăcrănjan, din perspectiva conformismului ideologic mimat de ultimul, respins, cel puțin teoretic, de primul: «Întrebat ce crede despre Ion Lăncrănjan, Marin Preda răspunsese, de faţă cu primul secretar judeţean: „ăsta a scris 1.500 de pagini despre un ţăran care ezită să intre în colectivă. E o falsă problemă, ţăranii români n-au ezitat.” Zâmbete părinteşti de la prezidiu. „Țăranii români au fost împotrivă, toţi.” – adaugă morometele cu vocea lui de străchini sparte» .
        Preda avea dreptate. Tocmai în asta consta slăbiciunea lui Ion Lăncrănjan și tăria lui Preda, cu evidentele consecințe asupra prozei lor. Ecourile cărţilor lui Ion Lăncrănjan, la apariție, dovedesc existenţa unei saturaţii şi a unei lipse de încredere a critici¬lor în capacitatea prozatorului de a accepta umilele sau orgolioasele lor sugestii, iar cele fa¬vorabile, zgomotoase şi declarative, consemnează existenţa unei tendinţe literare «popo¬raniste» la noi, precum şi supravieţuirea unor prejudecăţi tematice obligate să devină jude¬căţi de valoare pozitive şi globale. Ion Lăncrănjan a atins încă o dată o temă mare, impor¬tantă, tragică, dar nu a reuşit să o valorifice la înălţimea estetică cuvenită ei. De aceea Su¬ferinţa urmaşilor poate fi o carte importantă pentru istoriografia, ca şi pentru sociologia noastră – (care ne sunt datoare cu un studiu asupra cooperativizării agriculturii şi a conse¬cinţelor acestui proces asupra societăţii româneşti), dar nu rămâne o carte importan¬tă pentru literatura română. Ea poate fi considerată un act de onestitate civică şi o expresie a solidarităţii autorului-cetăţean cu lumea din care s-a desprins prozatorul. [SERII. 1976 :161]

DOCUMENTE. NOTE INFORMATIVE, REFERATE EDITORIALE, SINTEZE
RAPORT
        Sursa „Neagoe”[Dan Zamfirescu] a intrat în posesia unei copii a romanului „Caloianul” de Ion Lăncrănjan, în aprilie 1973, când la iniţiativa editurii „Albatros” conducerea CCES a organizat o consultare cu mai mulţi scriitori asupra conţinutului lucrării.
        Romanul era depus la editură de doi ani dar, întrucât autorul a refuzat să facă modi-ficările cerute, editura a cerut sprijin CCES, care după ce a dat spre studiu manuscrisul unor critici de prestigiu, i-a chemat pentru ca în prezenţa autorului să-şi spună părerea.
        Aceştia, inclusiv sursa au fost unanimi în a constata că în forma actuală nu poate fi publicat întrucât abordează aspecte grave, cu exagerări vizibile privind perioada proletcul¬tistă mai ales în domeniul artei şi culturii.
        După această consfătuire de lucru sursei nu i-a mai cerut nimeni copia manuscrisu¬lui prezent astfel că propun folosirea sa pentru documentare în DUI „Laurian”, urmând a fi înapoiat numai în cazul în care ar fi cerut.

Ss/indescifrabil

                                                                                        Dan CULCER




                      I.C. Vissarion şi Dona Bianca Porporata


        Având în bibliotecă ediţia a doua („în întregime refăcută”, faţă de ediţia princeps, datând din 1956, şi cu prefaţa lui Dumitru Micu) a Amintirilor de la „Viaţa Românească” ale lui M. Sevastos, E.P.L. 1966 (496 de pagini), am ezitat o vreme să-mi procur şi ultima variantă tipărită a cărţii, apărută, sub egida Editurii Polirom, în 2015. Cum însă, nu o dată, am avut a mă confrunta cu grave probleme ridicate de „paternitatea”, ca să nu mai vorbesc de acurateţea unor versiuni literare puse în circulaţie de editorii comunişti (de la modificări rudimentare, la adăugiri, interpolaţii sau întrelăsări de toată minunea), recent, profitând de noua ediţie, făcută până la urmă cadou de cineva, m-am gândit să verific, sub aspectul semnalat, şi memorialistica lui M. Sevastos… Surpriză! Deşi, într-o scurtissimă Prezentare (!), Mircea Anghelescu vorbeşte şi el despre furcile caudine ale cenzurii din epoca de „stângism agresiv” (1956-1966), fără absolut niciun aparat critic, noua ediţie de la Polirom a Amintirilor… lui Sevastos nu face, lipsită de orice precizare, decât să reproducă ad litteram ediţia „refăcută” de Liviu Călin, probabil, din 1966! Or, în 1966, poetul prozatorul, jurnalistul, memorialistul şi traducătorul Mihail Sevastos (1892-1967), în ultimul său an de viaţă, nu numai că nu s-a putut bate – cum îmi scria, într-o epistolă din Lausanne, Baruţu Arghezi – cu cerberii regimului pentru editarea lecţiunii originare a memorialisticii sale, dar nici măcar nu a fost în stare să convingă pe cineva pentru a include în vreun plan editorial noua sa carte de evocări şi mărturii, intitulată Documente omeneşti, lucrare apărută, post mortem (Dumnezeu ştie cât de schilodită şi ea şi desfigurată!) abia în 1970. Dată fiind importanţa grupării scriitoriceşti din jurul revistei Viaţa Românească între anii 1906-1940, precum şi a faptului că respectiva şcoală literară nu a beneficiat, din câte ştiu, nici măcar de o cât de onestă monografie, nici înainte de 1989 şi nici după, personal consider că recuperarea variantei originale a Amintirilor de la „Viaţa Românesacă” a lui M. Sevastos (secretarul literar perpetuu al revistei) constituie, înaintea oricărei reeditări, un deziderat major. Pentru o asemenea întreprindere ar trebui să ştim însă mai întâi (şi nu ştim încă) cine deţine acest document, ca şi întreaga arhivă Sevastos, de altminteri, în care e de presupus că se mai găsesc şi alte documente de epocă privind gruparea de la Viaţa Românească

        Departe de a fi un scriitor prolific, M. Sevastos s-a ilustrat atât ca poet (a debutat în 1920 cu Rime sprintene, după care a mai publicat, în 1963, nişte Cronici rimate şi apoi o antologie de Versuri) cât şi ca romancier (Aventuri din strada Grădinilor, 1934; Camioneta verde, 1938). A condus revista săptămânală Lumea-Bazar (la care au colaborat mai ales Topîrceanu, Sadoveanu şi Otilia Cazimir) şi, între 1925-1939, Adevărul literar şi artistic. A colaborat, cu mai bună sau mai slabă frecvenţă, la multe dintre publicaţiile vremii: Convorbiri Critice, Facla, Cuvântul liber, Flacăra, Rampa, Lumea literară şi artistică, Dimineaţa, Cronica, Adevărul, Lumea, Dreptatea, Însemnări literare, Seara, Opinia ş.a. M. Sevastos, fiu ne-recunoscut al poetului Artur Stavri, a tradus relativ mult, în anii aşa-zisului regim „democrat-popular” (Mihail Şolohov, A. Serafimovici ş.a.!), pentru a putea supravieţui… Alături de celebrele Amintiri…, cele mai căutate cărţi ale secretarului literar al Vieţii Româneşti rămân astăzi însă Monografia oraşului Ploieşti (o excepţională cercetare social-istorică şi cultural-literară a fizionomiei unuia dintre cele mai interesante megalopolisuri româneşti; circa 1.000 de pagini, anul primei ediţii, 1937, şi tot atât de faimosul opuscul de Istorisiri adevărate, un briliant de povestiri cu animale şi întâmplări vânătoreşti, rod, depotrivă, al pasiunii pentru vânătoare şi al dragostei pentru litera tipărită a unui neîntrecut atlet al memoriei.

        Amintirile de la „Viaţa Românească” atestă în M. Sevastos un rafinat observator şi un original portretist. Un scriitor, până la urmă, prea puţin interesat, orice s-ar spune, de scara socială şi de politicale; de situări, în consecinţă, la dreapta şi la stânga; un spirit onest şi curat, ironic şi polemic fără patimă, care nu s-a osândit nici să acorde mai mare importanţă convorbirii lui George Talaz cu fierul de plug (!) (publicată, în final, în altă revistă), dar nici să nu observe apropierile, aparent doar paradoxale, dintre manuscrisele Hortensiei Papadat Bengescu şi manuscrisele celuilalt „nenea Iancu” (id est I.C. Vissarion)! Ele, scrie M. Sevastos, „aveau un punct comun: erau tot atât de imperfecte ca stil. Fraza era dezlânată. N-avea contur, lapidaritate…”. Amândoi scriitorii, îşi aminteşte M. Sevastos, au publicat în Viaţa Românească proze, începând din 1913, 1914. Cei doi, facem precizarea şi noi, erau cam de aceeaşi vârstă şi, la vremea aceea, în căutarea confirmării înzestrării scriitoriceşti, Hortensia fiind născută în 1876, Vissarion în 1879.

        „Hortensia Papadat Bengescu – îi desenează cu fineţe conturul statuar M. Sevastos – era pe atunci o doamnă tânără, elegantă, cu o siluetă zveltă, de statuie elină, cu o ţinută majestuoasă, cu mers solemn şi firesc în acelaşi timp”. „Vissarion, în schimb, notează el în spiritul realismului frust de sorginte rebreniană (de semnalat faptul că Sevastos nu şi-a făcut niciun fel de însemnări sincrone cu momentele evocate), era un ţăran scurt şi îndesat, cu mustaţa zburlită, cu părul vâlvoi, cu hainele boţite şi pline de praf – venind de la Titu în Bucureşti pesemne într-un autocamion încărcat cu saci de făină. Gulerul îi era sucit într-o parte; cravata, ca un fitil, îi stătea strâmbă, spre umăr. Un pantalon îi rămânea ridicat, mai totdeauna deasupra ghetei”. Înfăţişarea fizică a protagoniştilor lui M. Sevastos (şi trebuie subliniată apăsat aici subtilitatea ideii lui artistice) este perfect consonantă cu natura subiectelor literare abordate de către cei doi; deopotrivă de bine primite şi apreciate, fără nicio prejudecată, de G. Ibrăileanu, sub rezerva stilului însă, după cum vom vedea.

        „Viaţa Românească, precizează Sevastos, a publicat câteva schiţe şi nuvele de Vissarion, în care autorul istoriseşte sfătos, dar cu un zâmbet amar – de pildă, necazurile ţărăneşti în legătură cu judecăţile. În bucata Un toi la bătrâneţe, Vissarion înşiră întâmplările hazlii prin care trece un moşneag vânjos, căzut în mrejele dragostei. Cum merge moşul într-o căruţă cu o femeiuşcă îndrăcită, inima îi dă brânci – şi ciup!

        – Parcă-l văd pe unchiaş – spunea Ibrăileanu – întinzând pofticios mâna şi… ciup!”

        „Ea (Hortensia Papadat Bengescu) publica în Viaţa Românească, printre altele, scrisorile Donei Bianca Porporata către Don Juan. În una dintre aceste scrisori, Bianca Porporata îi spunea lui Don Juan: «Juan, mâna mea! E întuneric şi am văzut braţul meu luminând în întuneric.» – Ibrăileanu întindea braţul, îmbrăcat cu mâneca neagră a surtucului, şi i se părea că vede în întuneric luminozitatea braţului Biancăi”.

        Apreciat pentru talentul său frust de neîntrecut povestitor (un fel de Creangă muntean!) de un Tudor Arghezi, Gala Galaction, Nicolae Iorga, Ion Ciorănescu, Octavian Goga, N.D. Cocea, dar şi de G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, I.Gh. Duca, Ion Mihalache, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, Nichifor Crainic sau George Topîrceanu, deşi s-a considerat, mai înainte de orice, om al condeiului, acest năzdrăvan autodidact care a fost I.C. Vissarion, ins ce a corespondat cu Ford sau Edison (!) şi a născocit fel de fel de unelte pentru uşurarea trudei aprige a ţăranului, şi-a câştigat totuşi existenţa din roadele muncii sale de agricultor. Viaţa Românească şi G. Ibrăileeanu i-au oferit, printre primii, sprijin literar atent şi dezinteresat şi l-au publicat în coloanele revistei, după ce Delavrancea, la uşa căruia bătuse mai întâi, îl descurajase destul de dur, trimiţându-l expres să-şi perfecţioneze gramatica. De la Viaţa Românească, sub auspiciile căreia se poate spune că îi apar volumele de povestiri Nevestele lui Moş Dorogan, Privighetoarea neagră sau Florica (unele dintre cele mai bine realizate artistic, toate publicate în 1916), va migra, ca şi Hortensia Papadat Bengescu, spre Sburătorul lui E. Lovinescu, critic ce i-a dedicat în Istoria Literaturii Române, vol. III (1927), dar şi în Critice V (1928), cu rezervele critice de rigoare (nu stărui) o deosebit de flatantă apreciere: „…d. Vissarion este cel mai expresiv povestitor de astăzi, înzestrat cu o rară putere verbală de a reproduce realitatea şi de a însufleţi printr-un joc inimitabil toate amănuntele unei memorii inepuizabile”.

        Textul citat anterior de M. Sevastos din opera Hortensiei Papadat Bengescu, şi pe care prozatoarea l-a publicat mai întâi în Viaţa Românească, sub formă de scrisori, a apărut în volum, mai întâi, cu titlul Sfinxul (1920), pentru ca, mai târziu, scriitoarea să-l intituleze definitiv Lui Don Juan în eternitate. Alături de Ape adânci (1919) – debut editorial – , de Femeia în faţa oglinzii (1921) şi de Balaurul (1923), roman al experienţei războiului mondial, trăit direct de scriitoare, ca soră de caritate, „scrisorile” din Lui Don Juan în eternitate marchează mai mult decât orice altă scriere calităţile native indiscutabile ale prozatoarei din risipitoarea perioadă de început a carierei. Renunţând aproape complet la afabulaţie, ba chiar şi la orice determinare temporal-geografică (Spania sau Italia Evului Mediu, în Sfinxul ?), Bianca Porporata, pe care M. Sevastos o identifică simbolic cu Hortensia Papadat Bengescu, risipeşte în aceste confesive misive de dragoste o subiectivitate lirică şi o distincţie intelectuală rar întâlnite, la acea vreme, nu numai în scrisul feminin… . La apariţie, George Topîrceanu a numit Sfinxul o „carte de feminităţi”, iar G. Ibrăileanu a definit, în genere, textele autoarei din această perioadă liminară, când ea îşi căuta cu timiditate, dar şi febril, identitatea literară, nişte „lucrări de miniatură executate pe dimensiuni de frescă”. Scrisorile din carmelul cotidian al Donei Bianca Porporata, până la un punct, reflex al condiţiei de femeie pironită într-un mariaj ofensator al autoarei înseşi, trădând, fără doar şi poate, senzitivitatea contrariată a unei feminităţi profunde, stau astăzi mărturie, dacă e să invocăm şi amănuntul că tânăra femeie scria pe atunci direct în franceză, poezie (în 1914 a şi primit premiul revistei Femina pentru poezia La mer !), dezorientării estetice şi disponibilităţii, în fond, pentru o formulă literară ce se cerea susţinută. Atât Ibrăileanu, cât şi Topîrceanu, D.D. Pătrăşcanu sau C. Stere , cu care ea a corespondat intens între 1914-1924, au agreat iniţial genul ei de literatură intens subiectivă de atunci, fiind efectiv contrariaţi, după apariţia Balaurului, de pasiunea pe care o face pentru detaliile de exterioritate şi analiza obiectivă. Până a fi adoptată cu totul de E. Lovinescu la Sburătorul şi desemnată port-drapelul prozei obiectiv-citadine, Dona Bianca Porporata va trece printr-o fază de tranziţie – anii 1924-1927, cu Romanul Adrianei (1924), Romanţa provincială (1925) şi Desenuri tragice (1927) –, o perioadă când mediul citadin devine, încetul cu încetul, lichidul amniotic preponderent al noilor sale scrieri. Cu ciclul Halippilor convertirea ei la proza de anvergură obiectivă, practic, se încheie, scritoarea devenind, prin modernitatea indiscutabilă a noului gen de scriitură cultivat, un romancier eminamente european.

        Dedicându-le un capitol distinct în Amintiri de la „Viaţa Românească” („Hortensia Papadat Bengescu şi I.C. Vissarion”), M. Sevastos se întreabă el însuşi, pe bună dreptate, „ce rost are apropierea dintre ţărănismele (…) lui I.C. Visarion şi introspecţiile sufleteşti ale Biancăi Porporata, care semănau mai degrabă cu o vivisecţie pe un trup feminin plin de temperament?...” La începutul colaborării celor doi viitori scriitori în paginile Vieţii Româneşti, scrie negru pe alb M. Sevastos, „manuscrisele acestei elegante scriitoare semănau însă, din punct de vedere stilistic, cu îmbrăcămintea lui Vissarion, după o călătorie hurducată într-un autocamion, printre saci de cereale, de la Titu la Bucureşti. Amândoi aceşti scriitori trebuiau dichisiţi.

        Vissarion, pentru stil, trebuia dus la baie şi frecat bine cu cărămida. Urma tăiatul unghiilor de la picioare cu ferăstrăul de crăci. Apoi bărbieritul ţepilor de arici de pe obrazu-i tăbăcit. Hainele se cădeau şterse bine cu benzină, uscate pe frânghie şi călcate după cuviinţă. Şi numai după aceea scriitorul Vissarion putea fi scos în lume, cu stilul pus la punct.

        Dona Bianca Porporata avea, şi ea, ca stilistică, unele imperfecţiuni ale coafurii şi ale toaletei. Îi atârna fără rost o laţă în dreptul scoicii urechii drepte. Bluza îi ieşea la spate din fustă, iar poalele rochiei (sic!) îi atârnau mai jos în faţă decât dinainte”.

        Scriitorul care a primit misiunea de la G. Ibrăileanu de a pune în ordine ţinuta stilistică (dar şi gramatica, fără nicio îndoială!) celor doi scriitori a fost George Topîrceanu… El, scrie M. Sevastos, „îşi îndeplini sarcina cu măiestrie şi cu gust. Scăpând din mâna lui, şi Vissarion şi Dona Bianca Porporata erau de nerecunoscut. Ceasuri întregi lucra Topîrceanu la redacţie deasupra manuscriselor”. În nişte însemnări de jurnal târzii, rămase, din câte ştiu, până astăzi nepublicate în volum, Hortensia Papadat Bengescu recunoaşte indirect natura deficitară a primelor sale încercări literare, considerate, efectiv, la momentul arderii (probabil tot tardive) „un mozaic cusut cu ochii închişi pe o pânză fără capăt”. Una peste alta, fără a-şi asuma vreun titlu de merit, deşi, vorba lui Caragiale, nu-i aşa? „lumea confundă pe bijutieri cu tinichigiii şi pe arhitecţi cu zidarii”, delicatul autor al Baladelor vesele şi triste este, în fapt, părintele spiritual atât al „nesemuitului scriitor muntean” care a fost I.C. Vissarion, cât şi al Hortensiei Papadat Bengescu, primul scriitor român european.

        Deschizând, la final, o paranteză şi urmând litera Amintirilor de la „Viaţa Românească” de nepreţuitul M. Sevastos, ar trebui amintit spre ştiinţă, măcar en passant, că la respectivul periodic, nu o dată, Topîrceanu, dar şi M. Sevastos, îi „corectau” manuscrisele lui G. Ibrăileanu; Ibrăileanu, la rându-i, pe ale lui Calistat Hogaş. Acelaşi Topîrceanu, Al.A. Philippide şi M. Sevastos manuscrisul romanului În preajma revoluţiei de C. Stere. Sevastos („gramatic, stilist şi corector”), încă o dată, manuscrisul romanului Demonul tinereţii lui Mihail Sadoveanu…


                                                                                        Ștefan Ion GHILIMESCU