Alex. Ștefănescu - Ion Caramitru și graurii
Constantin Mateescu - Casa Poporului (1)
Dan Culcer - Seismograme. Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan 13
Ștefan Ion Ghilimescu - La Belle Époque în România
Adrian Dinu Rachieru - Radar. Am fost la Exipora


                                  Ion Caramitru și graurii

        Ion Caramitru mi-a făcut, nu demult, un cadou original: un tirbușon electric, cu baterie. Îl aplici pe dopul unei sticle, apeși pe un buton și dopul începe să iasă imediat, lent și implacabil. Ce jucărie! Ar mai fi nevoie și de un bărbat care să bea conținutul sticlelor deschise cu acest instrument sofisticat.
        Îmi vin în minte tot felul de întâmplări cu Ion Caramitru. Nu e locul aici să vorbesc de marile lui roluri, pentru care l-am aplaudat frenetic, de zeci de ori, alături de sute de alți spectatori entuziaști. Și nici de recitalurile de poezie în cursul cărora mă simțeam transportat de vocea lui melodioasă, cultivată și infinit nuanțată. Mai bine evoc un moment pe care nu-l cunoaște nimeni.
        Locuința mea de vară (de fapt și de iarnă) e la țară. Peste drum de mine locuiește un profesor ieșit la pensie care are în curte un cireș. Profesorul se bucură, primăvara, la înflorirea pomului, salută albinele bâzâitoare care fac polenizarea și așteaptă cu emoție coacerea cireșelor. Dar, spre exasperarea lui, în fiecare an, când fructele devin roșii, dulci și ademenitoare, năvălesc graurii și le mănâncă pe toate, grăbiți, cu o lăcomie indecentă.
        Vecinul meu a încercat să se apere de invazie prin mijloace tradiționale. A făcut de pază lângă cireș. Păsările au așteptat până l-au văzut ațipind și, în mai puțin de o oră, i-au înfulecat toată recolta. A legat, apoi, în alt an, de pom un câine, însă câinele, sociabil, îi saluta pe grauri cu un lătrat voios și îi lăsa să fure nestingheriți cireșele. A confecționat până la urmă și o sperietoare, una terifiantă, desprinsă parcă din Strigoii lui Eminescu. Eu însumi m-am speriat când am văzut-o prima oară. Dar graurii s-au obișnuit repede cu arătarea și, după ce s-au înfruptat copios din cireșe, și-au făcut siesta așezați chiar pe brațele ei.
        În sfârșit, a recurs la o soluție originală, care s-a dovedit eficientă. A instalat în pom un aparat de radio portabil cu baterie (învelit într-o folie de plastic, ca să-l protejeze la nevoie de ploaie) și l-a lăsat să funcționeze zi și noapte.
        Mi s-a părut ingenioasă această sperietoare sonoră, care, într-adevăr, îi ținea la distanță pe grauri. Dar am uitat repede de ea.
        Într-o bună zi, întorcându-mă eu acasă, de la București, obosit și adâncit în gânduri, am tresărit auzindu-l pe Ion Caramitru recitând din Eminescu, undeva, în văzduh. Am crezut că mi-am pierdut mințile. Sau că Ion Caramitru a învățat să zboare...
        Când am înțeles de unde vine glasul, i-am telefonat marelui artist, cu care am norocul să fiu prieten:
        − Pino, știi la ce servește vocea ta?
        − ...
        − La alungarea graurilor!
        Ion Caramitru a rămas consternat, apoi, după ce i-am explicat despre ce e vorba, a izbucnit în râs. A făcut și o remarcă:
        − Mai potrivită pentru alungarea graurilor era vocea lui...
        Și a pronunțat un nume. Pe care însă n-am să-l divulg niciodată.
      Moare la 10 iulie 2017.

                                                                                        Alex. ȘTEFĂNESCU



                                        Casa Poporului (1)

        Am privilegiul să mă prenumăr printre locuitorii Capitalei ce pot mărturisi, fiind trăitor prin partea locului, despre învolburaţii ani în care a luat naştere monumentalul edificiu ce se numeşte astăzi Palatul Parlamentului.
        La început a fost un zvon. Că stăpânirea intenţionează să ridice în spaţiul cuprins între Uranus şi Coşbuc şi între Dâmboviţa şi dealul Filaretului o imensă Casă a Poporului. Suna frumos. Aveam nevoie de un monument magnific, reprezentativ, pe măsura marilor realizări ale republicii socialiste. Un zvon e doar un zvon şi viaţa lui e scurtă, până în clipa când se stinge sau dă semne convingătoare că va deveni realitate. Locuitorii zonei, neştiutori de ce urmează să se întâmple, de consecinţele întreprinderii ce avea să schimbe radical configuraţia cartierului, făceau diverse presupuneri, emiteau păreri în manieră moromeţiană, construiau scenarii, o parte dintre ei se bucurau că mahalaua se va moderniza, va îmbrăca veşmântul fastuos al secolului ce bătea la uşă, în timp ce alţii, mai rezervaţi, ba chiar ostili proiectului, nemulţumiţii regimului, neîmpăcaţii, reacţionarii, scepticii priveau cu mefienţă desfăşurarea ameninţătoare a vremurilor, făceau prognoze sumbre, ba chiar apocaliptice.
        După o vreme în care lumea aştepta să vadă ce se întâmplă, nerăbdătoare, emoţionată sau temătoare ca în faţa oricărui viitor incert însă, probabil, deschis atâtor variabile necunoscute, au început să bântuie prin cartier funcţionari ai primăriei cu cotiere, mape jerpelite şi ochelari căzuţi pe vârful nasului, aşa cum le stă bine unor impiegaţi cu state vechi în meserie, experţi în mânuirea dosarelor, zapisurilor şi hârţoagelor îngălbenite, care înregistrau situaţia locuinţelor – poziţie, starea în care se găsesc, uzură, numărul de camere şi suprafaţa locativă –, persoanele care le populează şi alte date referitoare la gospodărie. Era învederat că se dăduse startul în marea aventură a demolărilor.
        Exact în perioada aceea au început şi vizitele în zona calea Rahovei-Antim a Ocârmuitorului suprem al ţării, după tiparul binecunoscut al epocii: blocarea circulaţiei rutiere cu o oră înainte de sosirea înaltului convoi, plantarea pe traseu de militari şi de băieţi cu ochi albaştri, gulere albe şi cravată, comenzi răstite, fluierături, ţignale, agitaţie. Erau frumoase vremuri, când cartierul nostru, nebăgat în seamă până atunci, a devenit pe nesimţite un punct de interes pe harta cenuşie a Capitalei. Locuitorii se grăbeau să iasă pe trotuare şi să aştepte răbdători sosirea marelui Mogul şi să aplaude şi să fluture batiste şi steguleţe roşii în timp ce fluviul de maşini oficiale trecea în fugă şi abia dacă se putea distinge în vălmăşeala clipelor automobilul prezidenţial din sarabanda de limuzine negre, identice una cu alta.
        Epopeea edificării aşa-numitei Case a Poporului primise, prin urmare, O.K.-ul şi locuitorii cartierului se întreceau acum în comentarii pertinente sau abracadabrante referitoare la locul unde urma să fie amplasată Casa, la înfăţişarea, poziţionarea şi funcţionalitatea ei, dar mai ales la consecinţele pentru familiile celor demolaţi în urma săvârşirii gigantescului proiect, deoarece ca să ridici o ditamai construcţie într-una din zonele aglomerate ale oraşului e de la sine înţeles că o mare parte a locuinţelor urma să fie demolată. În astfel de împrejurări, hazardul e cel care decide: niciunul din miile de locatari din zonă nu-şi cunoştea sorocul, rânduiala. Erau egali în faţa sorţii.
        Obişnuiam în anii aceia să fac la orele amurgului târziu incursiuni odihnitoare cu câte un prieten pe străzile ce se vălătuceau în jurul bisericii Antim, străzi liniştite, parfumate, cu case adormite şi grădini somptuoase şi bătrâni care stropeau răzoarele de flori din curte sau melancolizau în cadrul ferestrelor acoperite cu perdele grele, treceam prin faţa schitului de maici, discret, mignon, învăluit în tihnă şi duhovnicie, sau pe aleile umbroase pe unde vor fi locuit boieri de viţă veche, scăpătaţi, foşti diplomaţi şi generali la pensie şi unde bântuiau pesemne fantasma lui Costache Giurgiuveanu şi a enigmaticei Otilii. În alte seri hălăduiam pe străzile înguste, prost pietruite, cu nume vechi rămase azi doar în memoria obosită a bătrânilor – Arionoaiei, Meteorului, Ecoului sau Minotaurului – care urcau domol pornind din calea Rahovei şi se pierdeau în stufărişul de străduţe de pe Dealul Spirei, spre Niţă Stere, Puişor, Uranus, Arsenal.
        Nu înţeleg nici astăzi de ce proiectul ridicării unei construcţii atât de îndrăzneţe, care urma să fie după Pentagon a doua în lume ca mărime între edificiile cu destinaţie administrativă, a inclus şi desfiinţarea (suprimarea, exterminarea, eliminarea, lichidarea) colinei Mihai Vodă, ce se ridica spectaculos din vadul Dâmboviţei şi adăpostea pe coama ei biserica şi incinta mânăstirii cu acelaşi nume zidite cu patru veacuri înainte de ilustrul domnitor, una din bijuteriile inestimabile ale oraşului. Istoria operaţiei fantasmagorice de nivelare a terenului prin extirparea din decor a picturalei coline ce domina de secole împrejurimile şi înscrisese pagini de legendă în povestea orăşelului ce era sortit să ajungă capitala Ţării Româneşti a oferit locuitorilor din preajmă, ani de-a rândul, un uluitor, absurd şi fascinant exemplu de ceea ce se chema în terminologia de atunci victoria omulu în luptă cu natura.
        Faimoasa epopee a demarat prin apariţia într-o bună zi la poalele colinei a unui detaşament de militari în termen dotat nu cu rachete, tancuri, tunuri şi arme automate, ci cu buldozere, excavatoare, macarale şi alte mijloace de demolare a meterezelor, care s-au instalat temeinic la poalele colinei, ridicând barăci de lemn pentru cazare şi amenajând toate dichisurile de confort – lumină, canalizare, apă – indispensabile unei improvizate tabere de luptă.
        Trupeţii noştri (deveniseră cu vremea ai noştri), convertiţi ad-hoc în experimentaţi şantierişti, s-au apucat de treabă. Aveau în faţă un soi de munte pe care primiseră instrucţiuni să-l radă, să-l aducă la condiţia de câmpie. Au început campania, bineînţeles, cu mânăstirea Mihai Vodă pe care au coborât-o de pe deal târâş-grăpiş şi au translat-o pe rotile după o îndrăzneaţă metodă „românească”, cu câteva sute de metri, până în apropierea Căii Rahovei unde îşi trăieşte şi azi veacul, într-o întristătoare anonimitate, pierdută printre blocuri, cazane cu gunoi şi rufe întinse la uscat. Incinta mânăstirii, unde sălăşluiau bătrânele arhive ale statului şi unde era adăpostită memoria fiinţei noastre, a fost pulverizată. Terenul devenise disponibil pentru campania de lichidare a colinei.
        O vreme, multă vreme, locuitorii cartierului respectiv au urmărit, la început şocaţi, apoi, treptat, familiarizaţi cu ce vedeau, apoi blazaţi, uluitoarea desfăşurare de forţe a militarilor în lupta cu un inamic ce se predase încă înainte de începerea ostilităţilor. De dimineaţa până la căderea întunericului se zbenguiau la poalele colinei sute de maşini zăngănitoare, excavatoare şi buldozere într-un neîndurăror asalt frontal, agrementat cu strigăte, comenzi, înjurături cazone şi bubuituri asurzitoare. De la Uranus până departe, la Mitropolie, plutea spre seară un nor de praf înecăcios amestecat cu damfuri de funingine şi motorină.
        Odată cu operaţia de ştergere a colinei Mihai Vodă de pe hartă, a început, gospodăreşte, sistematic, şi demolarea locuinţelor din zonă, desfăşurată după un program extrem de bine chibzuit. Lucrările au demarat cu zona Puişor-Uranus-Niţă Stere de pe Dealul Spirii şi s-au extins metodic spre Antim şi Calea Rahovei. Mă aflam prin mulţimea de localnici ce urmăreau cu interes dar şi cu strângere de inimă desfăşurarea intempestivă a ostilităţilor şi nu puteam rămâne nepăsător la avansarea pas cu pas a graniţei dintre terenul proaspăt devastat şi minunatele construcţii interbelice ce urmau să cadă în scurtă vreme victimă buldozerelor. Problema care ne preocupa pe noi, locuitorii, era că nu aveam nicio idee despre proiectele de demolare ale Puterii. Trăiam într-o totală ignoranţă. Aşteptam. Cât despre destinaţia şi proporţiile construcţiilor ce aveau să se ridice în spaţiul ce se lărgea de la o zi la alta în preajma viitoarei Case a Poporului se vânturau o sumedenie de ipoteze, păreri şi presupuneri care mai de care mai ingenioase, îndrăzneţe sau absurde şi totuşi, deduse din ingeniozitatea Cârmaciului Suprem, plauzibile.
        Cea mai curtată şi credibilă predicţie care circula la bursa pronosticurilor, întreţinută şi de o uşoară adiere cu iz oficial, era că spaţiul ce rămăsese liber în urma demolărilor va fi acoperit de un magnific sat olimpic, dar şi alte propuneri au avut succes în rândul populaţiei, avidă după excentricităţi funambuleşti. Am auzit, de pildă, că în pustietatea rezultată din campania de demolări va apărea un stadion modern sau o grădină cu vegetaţie exotică, un lac imens pentru plimbări cu yahtul, o sală de conferinţe şi congrese pe măsura noilor cerinţe ale partidului, un Disneyland după tiparul californian, un hipodrom, un cartier cu vile pentru protipendadă, un lanţ de zgârie-nori, o plajă.


                                                                                        Constantin MATEESCU




  Seismograme. Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan 13

Cazul Ion Lăncrănjan. Note de cenzură. Documente DUI
       
ION LĂNCRĂNJAN ÎN OGLINZI DERFORMANTE. AUTOBIOGRAFII, RAPOARTE ALE SECURITĂȚII ȘI NOTE ALE INFORMATORILOR
       
        NOTELE INFORMATIVE ALE LUI DAN ZAMFIRESCU
       
UN ROMANCIER «POPORANIST»
       
        REFERAT
        la romanul „Caloianul” de ION LĂNCRĂNJAN
        Trebuie spus de la început, „Caloianul” e, fără nici un fel de dubiu, cea mai bine scri¬să carte a lui Ion. Dar şi cea mai discutabilă sub multiple raporturi.
        Eroul „Caloianului” e un scriitor – Alexandru Gheţea, care în ultima sa vară, vară când ar fi voit să înceapă elaborarea operei sale capitale, trăieşte un adânc proces de cris¬talizare spirituală şi autoanaliză vis-a-vis de principiile sale şi raportul dintre sine şi colecti¬vitate.
        Cartea e în fapt, istoria unui „om sfârşit” care examinîndu-se cu luciditate, se dezvă¬luie în toată complexitatea lui caracteriologică.
        Supus vremurilor, fără personalitate, a cântat toate regimurile, trecând de la dreap¬ta spre stânga. La bătrâneţe, (suntem în 1968) ar vrea să fie sincer şi cinstit.
        Cândva înălţa ode lui Stalin privind idealizat realităţile rurale şi în plină transforma¬re. Acum face procesul epocii. Colectând însă aproape exclusiv aspectele negative. Încer¬când să le interpreteze ca probleme ale umanităţii şi în speţă ale socialismului.
        Modalităţile lui Gheţea îmbrăţişează astfel ca idei-nucleu, chestiunea puterii, drama ţărănimii, relaţia dintre scriitor şi puterea politică, problema libertăţii şi a opţiunii etc.
        Întrebarea e în ce măsură unghiul lui Gheţea nu acreditează cumva o imagine falsă a istoriei. După predilecţiile pentru negativ nu impune concluzii fundamental discutabile. E clar că prin datele recoltate, prin interesul acordat umbrelor, prin frecvenţa ideii de rău, imaginea nu e critică ci criticistă, degajând impresia că universul românesc (şi nu numai cel românesc) e concentraţional, că vicisitudinile istoriei (în speţă ale actualităţii socialiste) nu îngăduie afirmarea valorilor, ci oportunismul politic, social, etic, literar.
        Nenorocirea e că punând în cârca eroului toate acestea, Ion Lăncrănjan nu se deli¬mitează de ele, nu caută deci să privească dialectic fenomenele evocate.
        În sine, faptele relatate sunt adevărate. Sunt ele însă specifice? Pentru că totuşi, în ciuda insucceselor (locale, concepţionale, individuale) socialismul a realizat în România câştiguri extraordinare. E de mirare că eroul la vârsta socotelilor, a deciziilor sincere nu ob¬servă dinamica reală a situaţiei şi nu dezbate trecutul imediat la nivelul real al perspectivei.
        Nu pledez, doamne fereşte, pentru simetrii coloristice, pentru „dozări” etc., ci pen¬tru respectarea unui adevăr de ansamblu cu atât mai necesară cu cât la (indescifrabil) nu se ia în dezbatere o anume problemă sau un anume aspect, ci totalitatea problemelor şi ipote¬zelor care definesc epoca. Şi nu numai la nivelul faptelor social politice, unde sunt exploa¬tate greşelile, ci şi la acela al literaturii.
        O fi viaţa literară imposibilă, ca lume a bârfii (sic), a luptei pentru fotolii şi pentru pu¬tere, dar (şi pe vremea cultului personalităţii şi a dogmatismului şi în ultimul dece¬niu) a dăruit culturii nişte opere şi nişte personalităţi iradiante care nu pot fi ignorate.
        „Caloianul” e o carte evident cu „probleme”. Pe lângă cele comentate, există şi nu¬meroase altele care în condiţiile istorice actuale ar trebui dacă nu eliminate, oricum plivite.
        27 septembrie 1971
        Aurel Martin
       
        Proces verbal de recepţie – încadrare
        S-a hotărât remunerarea autorului Ion Lăncrănjan pentru romanul „Caloianul” cu suma de 3800 lei / coală, deoarece „Caloianul” marchează o treaptă importantă în creaţia autorului, prezentul manuscris detaşându-se în peisajul literaturii contemporane ca o carte realistă, ca o interesantă dezbatere pe teme etice, politice şi estetice.
        Aprobat de dir. Mircea Sântimbreanu la şedinţa din 22 aprilie 1975
        Total de primit 177384 lei»
       
        NOTĂ
        Cuprinzând punctul de vedere al Ed. „Albatros” cu privire la publicarea romanului „Caloianul” de Ion Lăncrănjan.
        În urma observaţiilor făcute în faza de corectură (pagini culese) de către Direcţia li¬terar-editorială a CCES şi sectorul de sinteză a Centralei editoriale, editura a continuat munca redacţională cu autorul, obţinând noi şi numeroase eliminări şi montări în textul vi¬zat de DGPT. La cererea editurii autorul a consimţit să introducă un „cuvânt înainte” în care expli¬că:
        -Faptul că Gheţea este un personaj deznădăjduit şi contradictoriu, răzvrătit şi amar ca înseşi remuşcările sale tardive, o întruchipare a trecutului, cerând aşadar o anumită des¬părţire, delimitare.
        -Faptul că romanul se referă la „împrejurări care au fost preschimbate în trecut de către o evoluţie mereu ascendentă a întregii societăţi româneşti, sub conducerea lucidă şi cutezătoare a PCR care a redat naţiunii noastre demnitate şi mândria de a fi”.
        Coperţile a IV-a de la vol. I şi II vor cuprinde succinte extrase din textul romanului lă¬muritoare şi ele pentru sensurile acestuia.
        În casetă tehnică vor semna ca redactori de carte Petre Ghelmez şi M. Sântimbrea¬nu. Editura consideră că în această formă – după peste trei ani de discuţii şi intervenţii pe text – romanul „Caloianul” poate fi tipărit şi difuzat, înţelegând să-şi asume răspunderea pentru acurateţea politică şi ideologică.
        15.II.1975
        Mircea Sântimbreanu
        Ss/indescifrabil
                                                                                        Dan CULCER




                                La Belle Époque în România

        Această minunată perioadă, în care s-a realizat şi consolidat statul naţional român, iar Franţa a devenit pentru România, graţie poate mai ales lui Napoleon al III-lea, sora mai mare dar şi protectorul şi modelul de cultură şi civilizaţie pe care românii l-au adoptat, coincide într-o măsură cu sfârşitul epocii victoriene în Anglia şi apogeul Art Nouveau-ului arhitectonic, în genere, în Europa occidentală; cu epoca de maturitate a domniei Regelui Carol I de Hohenzollern şi a Reginei Elisabeta (Carmen Sylva)… Românii au descoperit atunci binefacerile instrucţiei metodice şi educaţiei alese, deprinse în şcolile elitiste din străinătate; preţuiau bunul gust şi avantajele progresului tehnologic; aveau plăcerea înmulţirii averii şi cheltuirii superioare a banului; bucuria ridicării la ei acasă, funcţie de aceste progrese finaciare, unor edificii sociale sau private nu numai trainice şi impozante, dar care să desfete şi ochiul privitorului, prin armonia şi supleţea liniilor. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi până la Primul Război Mondial, românii călătoreau de plăcere la Paris sau Viena, în Italia, Elveţia sau la Berlin, fiii lor care se instruiseră acolo se întorceau în România cu gândul de a pune umărul la emanciparea de urgenţă a ţării. Omul acestei perioade era un om de acţiune, ambiţios şi practic, căruia îi plăcea deopotrivă disciplina şi eficienţa muncii, însă nu mai puţin spectacolul edificării propriei personaliţăţi şi recunoaşterea meritelor, dedulcit în cuibul său, nu arareori, totuşi, traiului bun şi chiar unui soi de oţiu oriental. Societatea românească, încă bazată pe o economie preponderent agrară, trăia fără doar şi poate, dacă ar fi să luăm aici doar exemplul carierei lui Titu Maiorescu, o fructuoasă perioadă a formării elitelor şi edificării primelor instituţii cu adevărat democratice ale administraţiei de stat. Lumea începea să creadă în lumina ştiinţei, în forma superioară, fie ea chiar şi fără fond, într-o fază incipientă; înfiinţa şcoli, academii, spitale, bănci, credea în progres; burghezia începea să prospere, se forma o întreprinzătoare şi activă social clasă de mijloc. Pe această canava înnoitoare, pe de altă parte, societatea timpului continua să păstreze sau să aibă încă nostalgia unei lumi patriarhale, în care boierul şi ţăranul sau servitorul străin şi, de ce nu?, ţiganul liber sau rob trăiau încă într-o „nepăsătoare convivialitate”. Fizionomiei acestei frumoase, idilice şi cuminţi epoci, cartea Olgăi Gigurtu, Amintiri şi icoane din trecut, Editura Corint, 2015, îi este în cele mai bune pagini ale ei o nepreţuită oglindă. Ea reproduce ad litteram textul ediţiei I a opului, apărut în timpul vieţii autoarei, la Editura Scrisul Românesc din Craiova, în 1935. Noii editori adaugă acum o prefaţă semnată de Georgeta Filitti, binecunoscut istoric şi editor, printre altele, al operei lui Mihail Kogălniceanu, precum şi o serie de fotografii din arhiva familiei.
        Dar cine este Olga Gigurtu (1856-1940)? Într-o notă la un articol despre Titu Maiorescu, în care aduceam în discuţie conţinutul unui pachet de scrisori în limba franceză, păstrat în arhivele Bibliotecii Academiei Române, între Zoe Mandrea şi Olga Gigurtu, scrisori privind, între altele, şi pe criticul de la „Junimea”, am avut prilejul să precizez că misterioasele epistoliere erau, nimic mai mult decât nepoatele de frate (după Barbu Bălcescu) ale marelui revoluţionar paşoptist Nicolae Bălcescu. Să vedem cum şi de ce… Amintirile şi icoanele din trecut ale Olgăi Gigurtu trimit nu o dată în paginile lor nu numai la sora sa Zoe (1858-1924) – măritată cu magistratul Nicolae Mandrea –, dar şi la sora lor mai mică Ana, mai cunoscută cu numele de alint Netty (1859-1944), măritătă cu doctorul Dumitru Culcer. Ele erau fetele primarului Craiovei, Barbu Bălcescu (1821-1884), fratele mai mic al lui Nicolae Bălcescu şi ale Elenei Aman (1837-1860), singura fiică a lui Costache Aman, fratele mai mare al pictorului Theodor Aman. Toate trei scriau, după cum reiese din cartea lui Dumitru-Valentin Pătraşcu: Familia Culcer – pagini de istorie, Editura Sitech, 2013, dar având şi alte înclinaţii artistice: Zoe canto-ul şi pictura, de pildă, Olga, deasemenea, pictura, Netty pianul. De la Netty Culcer au rămas de altminteri trei caiete de Amintiri (vezi mai sus, op. cit.); de la Zoe Mandrea un volum de Amintiri din trecut, apărut după moartea sa la Editura Geniului (Cotroceni), f.a., iar de la Olga, măritată cu viitorul general Petre Giugurtu, acest atât de frumos şi original volum de Amintiri şi icoane din trecut, aflat, aşa cum am mai precizat, la a doua ediţie, dar şi un Jurnal (1871-1885 şi 1913-1935). Olga s-a măritat cu tânărul căpitan Petre Gigurtu la 19 ani, pe când acesta abia se întorsese de la „şcoala de cavalerie din Saumur” – Pays de la Loire (apud Netty Culcer, op. cit.), unde astăzi se află Muzeul Şcolii de Cavalerie franceze; după Georgeta Filitti, el ar fi fost şcolit la Saint Cyr. Era fiul lui Ioniţă Gigârtu (!), pandur care luptase alături de Tudor Vladimirescu, „cãruia îi servise ca secretar, şi fusese deputat în divanul Ad-Hoc…”, idem.
        Preţios document de epocă, Jurnalul Olgăi Gigurtu descrie, totodată, frământările dar şi preocupările tinerei mame, rămasă la Craiova, în timp ce Petre Gigurtu lupta, sub conducerea generalului Cerchez, comandantul armatei române, pe amplul front de la sud de Dunăre în Războiului de Independenţă de la 1877. Păstrându-şi cumpătul şi crezând nestrămutat în victoria armatei române, tânăra femeie se alătură zecilor de compatrioate, care, peste tot în ţară, strâng fonduri pentru amenajarea unor spitale de răniţi. După întoarcerea încununată de lauri din război a lui Giugurtu, cei doi tineri depun un efort plin de entuziasm pentru amenajarea conacului şi a parcului de la Coţofeni, călătoresc în străinătate sau se îngrijesc de educaţia celor 7 copii în viaţă. La izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, Olga Gigurtu, „cu soţul, fiul, doi gineri şi numeroşi nepoţi mobilizabili”, era preşedinta Crucii Roşii, filiala Mehedinţi, activând pentru organizarea unui spital cu 65 de paturi, care în anul următor ajunge la 300. În primele luni de după declararea războiului de către România, cu formidabilele victorii ale armatei noastre pe frontul din Ardeal, la 60 de ani, Olga Gigurtu încearcă un tonic sentiment de mândrie, repede însă transformat în teama amestecată cu hotărârea fermă de a rezista cu orice preţ, asemeni soldaţilor de pe front, asaltului armatei germane, mult mai bine înarmată şi numericeşte superioară. Cu o determinatere şi o tărie de caracter exemplare, alături de fiicele sale, Alissa şi Manda, această femeie reuşeşte, în condiţiile înfernale ale războiului, fără medici, personal ajutător, mijloace de transport, alimente şi mai ales medicamente, să făcă să funcţioneze mai toate spitalele din Craiova, apoi, să le evacueze cu cei peste 1200 de răniţi din calea invadatorilor. Vizitează şi duce în acelaşi timp alimente atât prizonierilor de război români din lagărele organizate de nemţi cât şi deportaţilor francezi din lagărul de la Urdari! Fără nicio veste de la unicul sau băiat şi de la cei trei gineri aflaţi pe front, Olga Gigurtu scrie în Jurnal: „Adeseori, când mă ocup mai de aproape de câte un nenorocit din spital, mă gândesc să dea Dumnezeu ca să găsească şi ai mei o inimă înţelegătoare şi o îngrijire milostivă pe acolo pe unde or fi…” Confruntaţi nu numai cu inamicul şi lipsa de armament performant, dar şi cu foametea şi tifosul exantematic, Olga Gigurtu rămâne uluită de vitejia ostaşilor români, care în numai câteva săptămani întorc în ’917-’918 soarta războiului şi obţin victoria finală. Imediat după război, solicitată enorm de eforturile depuse pentru încheierea bilanţurilor de la Crucea Roşie, Olga Gigurtu preia şi conducerea Societăţii pentru Ocrotirea Invalizilor, Orfanilor şi Văduvelor de război, în timp ce soţul devine senator; din păcate pentru scurt timp, pentru că neînfricatul cavalerist Petre Gigurtu moare subit în acelaşi an 1918. Lovită de soartă, brava femeie continuă să activeze pe plan social, dar constată că între ea şi propriii copii există tot mai puţine puncte comune, decât existaseră între ea şi generaţia anterioară pe care o iubise şi respectase. Femeie a vremii sale, dar şi a timpurilor de belle époque de curând apuse, mutată la Bucureşti la una dintre fiicele sale, generăleasa nu scapă cele mai imporatante concerte sau conferinţe din capitala Românei Mari, însă cea mai mare plăcere pe care o are acum este să îşi scrie în tihnă, ascultând muzică, Amintirile… dar şi o serie de povestiri în spiritul, să zicem, scrierilor Surorilor Brontë, pe care le publică sub pseudonim în diverse reviste, încurajată de un Emil Gârleanu (care o descoperise şi publicase încă din 1908 în Ramuri) sau Constanţa şi Alexandru Hodoş.
        Într-un fragment din Amintiri, subintitulat Câte au dispărut de când mi-aduc aminte (1908), constatând cu seninătate că s-a instalat toamna în viaţa sa, emancipata Olga Gigurtu (care – să nu uităm – călătorise cu soţul ei peste ţări şi mări, cu trenul sau cu vaporul, şi care aplaudase la Comedia Franceză pe Mounet-Sully sau pe Sarah Bernard!) se întreabă villonian „unde sunt toţi aceia care ne-au înconjurat copilăria, aceia care ne mângâiau, ne povăţuiau, fără reazemul cărora ne-am fi crezut pierduţi în lume?”. Întrebare la care răspunde într-o serie de, pe cât de frumoase, pe atât de realiste (şi uneori ironice) portrete de doamne şi domniţe ce se înşiruie unul după altul în carte (Tanti Sevastie; Mama Bălaşa; Mama Zinca Viişoreanu; Ţaţa Luţa sau Clubul Bobolin; Mama Anica Engel; Tanti Anica; O mare boieroaică; etc. Amintind de unele personaje feminine din nuvelistica şi romanele lui Duiliu Zamfirescu, ele prefigurează şi precedă, dacă vrem, galeria „tablourilor” de gen din Cronică de familie a lui Petru Dumitriu.
        În frântura de text semnalată, autoarea însă preferă să evoce cu nostalgie zeci de obiceiuri şi datini care s-au şters şi care făceau până mai ieri farmecul şi poezia unei lumi aşezate, în care femeia, ce trebuia să strălucească precum o piatră preţioasă în inelul soţului, stătea mai mult în casă, cu lucrul de mână în poală; când vizitele nu se făceau decât duminica şi sărbătorile, iar five o’clock-urile zilnice încă nu se inventaseră. Pe vremea bunicilor autoarei, scrie nepoata lui Bălcescu şi Theodor Aman, croitorii ce le îmbrăcau pe aceste elegante erau mai toţi ovrei, „de la Jebel, cu perciunii tradiţionali, cu gherocul lung, care îi fâlfâia pe pulpe (care ne lucra nouă copiilor), până la «Weiss», ovreiul occidental, cu barba frizată, cu cărarea bine aleasă, şi îmbrăcat «nemţeşte», la care trecurăm pe la vârsta de 15 ani, vârstă la care fetele pe atunci îşi făceau intrarea în lume”. Servitoarele acelei lumi, îşi aminteşte sexagenara, „mai toate erau ţigănci frumoase, ce purtau trei părţi ale anului scurteică vişinie, verde-nchis sau albastră, evit, cum ziceau ele, îmblănite cu vulpe roşie, legate la cap cu un tulpan tivit cu arniciu, cu mărgele, în nodul căruia, făcut la o parte, puneau câte o garoafă roşie sau o micşunea ruginie: astfel îmi amintesc pe Rada, Sanda, Vasilica sau Ancuţa, toate în serviciu la noi!
        Ele intrau cu tava mare de argint sau de alamă, după averea casei, cu chisele cu dulceaţă, cu ceştile de cafea neagră.
        În casele mai mari erau şi feciori, care îmbrăcau boierii, dar dau (serveau, n.n.) la masă şi stau pe capra trăsurii când cucoanele făceau vizite”. Pe timpul „nemţilor” (la 1870, n.n.), înainte de a se introduce iluminatul cu felinare, îşi aduce aminte generăleasa cuvintele postelnicesei Catinca Ghimpeţeanu, „când se întorceau seara acasă cucoanele, „precedate şi urmate de câte un ţigan cu un felinar în care ardea o lumânare de seu”, „pe trotuarele pavate cu pietricele mici şi ascuţite”, exista pericolul iminent să-ţi rămână tocul Louis XV în ele. „Mi-aduc aminte primele lămpi cu petrol ce le văzusem la un judecător, care locuia în catul de jos al caselor mamei-mari! Ce impresie, dar şi ce frică! Se povesteau atâtea accidente întâmplate!
        La noi nu se vedeau decât lumânări de spermanţet, şi ne povestea mama-mare că în copilăria ei nu erau decât lumânări de seu sau de ceară. Luminaţiile cele mai strălucitoare erau la casele boiereşti şi la toţi cei cu dare de mână, în candelabre sau sfeşnice de argint, expuse pe ferestre şi pe străzi jos pe pământ, iar la răscruci, pe bariere de lemn ridicate orizontal, străchioare de pământ, cu păcură aprinsă înăuntru!”. Toate au dispărut ca într-un fum în prezentul naraţiunii şi de acum nu mai pot fi înţelese, alături de atâtea altele, nici măştile de Vicleim şi nici jocul Rusaliilor, cititul norocului în palmă, datul cu bobii sau cu ghiocul; pitoreasca prezenţă, mai ales pentru copii, a ţiganilor ursari defilând prin oraş cu ursul înlănţuit după dânşii („Se mai întâlnesc şi azi, mai mult pe la ţară, dar atunci cutreierau oraşele, notează Olga Gigurtu, şi îi vedeai pe toate străzile!”; obicei longeviv, totuşi, notăm şi noi, prezent până în anii şaizeci ai secolului trecut la Târgul Moşilor din Bucureşti, semnalat ca atare, recent, de Sorin M. Rădulescu în Amintiririle din Cotroceni ale unui fiu de «burghezo-moşier», Ed. Vremea, 2017). S-a dus caracterul patriarhal al revelioanelor de altădată, cu îngroparea anului celui vechi, „sub forma unei hârtii ce purta data anului trecut şi care se ardea în chiote de bucurie”, astfel încât, astăzi, „de multe ori intri singur în Anul Nou, invitat la o petrecere prea solemnă”. Toate câte s-au uitat şi şters, nu se sfieşte să semnaleze memorialista, au condus poate şi ele, fără a fi compensate sufcient pe plan sufletesc la starea de anxietate generalizată a lumii. Cu certitudine, îşi zice nemilosul observator al celor trei, patru generaţii pe care le invocă în Amintirile… sale, lumea nu mai petrece ca altă dată, când, la ziua onomastică a unui boier, era o lipsă de consideraţie „să nu fie sculat de la 6 de fanfara militară”, după care „tarafurile de lăutari se urmau câte cinci şase la rând.” Ne amintim bine din Însemnarile zilnice ale lui Maiorescu, că nici măcar Olimpianul critic nu era scutit de tot „fastul” oriental al unor asemenea sindrofii, organizate chiar de familia sa. Lăudând dispariţia obiceiului straniu din epocă „de a plimba morţii dezveliţi la faţă pe străzi”, Olga Giugurtu descrie înmormântarea bunicilor ei, morţi cam în acelaşi timp în străinătate şi aduşi în ţară în coşciug de plumb. „Fu o înmormântare cum nu se mai văzuse, două dricuri pornind odată de la bariera oraşului, unde se ridicaseră două catafalcuri, tot oraşul, de la mic la mare, ţinu (atenţie la perfectul simplu specific oltenesc!, obs. n.) să-i petreacă până la ultimul locaş, de veşnică odihnă!
        Domnea încă obiceiul fetelor îmbrăcate în alb, cu coroane de flori pe cap, care ţineau panglicile carului, şi a bocitoarelor de meserie, care, din fericire, nu se mai văd”.
        La Belle Epoque din România i-a adus Olgăi posibilitatea de a coresponda cu surorile ei prin intermediul scrisorii francate, putea folosi telegraful pentru a cumunica cu soţul, se desfăta în voie cu romanele franţuzeşti (care ajungeau în doar câteva zile de la Paris la Bucureşti), o literatură care le-a învăţat pe femei, deopotrivă, prin pana lui George Sand, George Eliot, Charles Dickens, dar şi a unui Alexandre Dumas-fils să devină nu numai nonconformiste în ceea ce priveşte stilul de viaţă, dar şi să iasă de sub tutela strictă a bărbatului, devenind mai independente, căutând plăcerile de tot felul, de la consumul nevinovat al ciocolatei sau bomboanelor (care se vedeau totuşi rar „şi costau 3, 4 galbeni ocaua”) până la libertatea alegerii partenerului de drum în viaţă şi exprimarea tranşantă în public a unei atitudini de care trebuia să se ţină seama, în ciuda faptului că româncele vor avea drept de vot pentru prima oară abia în 1938!
        „Viaţa e mai sigură, mai higienică, mai paşnică, scrie apăsat Olga Giugurtu în Amintiri…, dar mai monotonă cu toată aglomeraţia de plăceri şi distracţii actuale, e lipsită de poezia aceea a diversităţii, a neprevăzutului. O călătorie cu cai de poştă, cu popasuri la hanuri, cu toate lipsurile şi greutăţile ei, îşi aminteşte ea cu nostalgie, îşi avea emoţiile sale deosebite. Trecerea apelor pe poduri umblătoare, schimbarea cailor la staţiile de poştă, dejunurile luate sub tindă, dinaintea hanurilor, zgomotul clopotelor de la gâtul caiilor, pocnetul bicelor surugiilor şi strigătele lor pentru a înviora bidiviii îşi aveau hazul şi poezia lor deosebită”. Încercând să-şi explice nostalgia după o asemenea atmosferă, Olga General Giugurtu (aşa apare semnată pe pagina de gardă a primei ediţii a cărţii) ajunge la concluzia că, deşi totul s-a schimbat aşa de repede ca nicăieri, şi deşi este progres, de netăgăduit, totuşi sunt schimbări bruşte şi complete, în felul de-a trăi, de-a locui, de-a se hrăni, orele prânzului, ale dejunului, toate schimbate! În copilăria mea, se dejuna la 10, se prânzea la 4 – azi la 1 şi seara la 9. Modul de locomoţie , de-a se încălzi, de-a se lumina, totul, totul schimbat! Şi cred că nu mă înşel când zic că toate acestea au contribuit, în mare parte, la dezvoltarea nervozităţii, a neurasteniei actuale!
        Nu schimbă cineva cu totul felul său de a trăi fără a simţi o zdruncinare puternică în sistemul său nervos, zdruncinare care zguduie până şi fibrele cele mai tainice ale firii sale”.


                                                                                        Ștefan Ion GHILIMESCU


                                Radar. Am fost la Exipora

        Timp de trei zile, mai exact între 20-22 octombrie a.c., Mediaşul, aflat la borna 750 a existenţei sale (documentaristic vorbind), a găzduit un eveniment de anvergură. E vorba de Colocviul Internaţional Exipora, dedicat – ca gest recuperator – valorilor româneşti din exil. La această primă întâlnire, posibilă prin strădania entuziastă a soţilor Ligia şi Attila Csiki (gazde impecabile!), reunind o participare selectă, discuţiile au vizat „reîntoarcerile” lui Vintilă Horia şi Eugeniu Coşeriu. Iată că fericita idee a lui Basarab Nicolescu, vizând reîntregirea culturii noastre, a rodit şi promite a fi o veritabilă campanie, cu rol strategic, anunţând chiar posibile reaşezări în canon. Fiindcă, să recunoaştem, speratele „metamorfoze canonice” întârzie, „lenevos amânate”, ar spune Virgil Nemoianu, iscând – oricum – frisoane ierarhice şi previzibile nemulţumiri. Dar ele sunt inevitabile, rescriind şi „tămăduind” o Istorie convulsionată.
        Poliglot, polifonic, aspirând spre enciclopedism şi vădind preocupări de o mare diversitate, Vintilă Horia s-a vrut un autor total, cu spirit holistic, mereu „mai încăpător” (cum mărturisea). Înţelegând literatura ca o sinteză gnoseologică, conjugând diverse tehnici de cunoaştere şi aflând în roman „un mijloc de a călători spre adevăr”, el miza, ca epistemolog, pe o convergenţă a disciplinelor şi spera într-o renaştere morală, îngemănând scientismul cu spiritualismul. Sub aceste auspicii, „înscrierea în exil”, văzut, la rându-i, alături de dragoste şi moarte, ca o „tehnică a cunoaşterii”, a însemnat un teribil efort de adaptare (interminabil) şi, în acelaşi timp, o înrădăcinare „disperată” în limba română, întreţinând – romanesc – un nucleu tematic obsedant, răsfrânt, ca o schemă reluată, în ceea ce s-a numit „trilogia exilului”. „Îmbrăcate” în Istorie, sfidând cronologia severă, aceste trei romane (Dieu est né en exil, 1960; Le chevalier de la résignation, 1961; Persécutez Boèce!, 1983) ating pragul simbolismului mitic şi „funcţionează” substitutiv, vorbind, de fapt, despre propriu-i destin ca proiect iniţiatic.
        Suspectat prin unele voci de uscăciune tezistă, faimos prin scandalul Goncourt (premiu atribuit, dar nedecernat), romanul ovidian face din surghiunitul Ovidius Naso o ipostază exemplară a exilatului şi dezvăluie un „paralelism fatal”. Fiindcă poetul roman, odată cu aventura tomitană, începe „o altă viaţă” în „patria bătrâneţii”; aşa cum, Vintilă Horia însuşi, cu „gândirea despicată”, încercat de „febra Ovidiu”, s-a autoproiectat în destinul ovidian, propunând un roman care i-a adus faimă şi echilibru; adică, în pofida scandalului, o nesperată pace. Folosind istoria ca pretext dar respingând, cum declara, orice „intenţii istorice”, autorul mizează mai puţin pe chinuitorul exil politic şi evidenţiază metamorfoza, „rostul adânc” al religiozităţii, noua lumină (viziune) a pitagoriceanului Ovidiu, trecut – s-a observat – printr-o veritabilă „metanoia”, încercat, în patria adoptivă, de un „dor metafizic”.
        Ca „gigant al exilului”, Vintilă Horia, aşezat, pe drept, lângă „cei trei mari” (Eliade, Cioran, Ionesco; şi, alături de ei, Eugeniu Coşeriu), ispitit de dorinţa revenirii, lansând – slalomând printre amintiri, lecturi, vise – numeroase proiecte, împărtăşeşte soarta tristă a unui scriitor aproape necunoscut în propria-i ţară. Nume urgisit, recuperat parţial, fără a pierde legătura cu Ţara din gând (patria eternă), el are şansa, odată cu „întoarcerea proscrişilor”, de a fi recunoscut acasă, reîntregind literatura noastră. Cel care a crescut „între românism şi creştinism” (mărturisea într-un interviu) a făcut din călătoriile în memorie o salvatoare terapie de supravieţuire, anulând „o existenţă în Suspensie” şi îndurând „colţii exilului”.
        Intrat în cursa Goncourt cu romanul Dieu est né en exil. Journal d’Ovide à Tomes, Vintilă Horia a obţinut, totuşi, premiul, devenind – în urma unei furibunde campanii de presă – „obiect de ură şi de invidie”. Ceea ce s-a numit L’affaire Vintilă Horia a iscat, pe fundalul sensibilităţii stângiste din Franţa, un uriaş scandal, André Würmser, în L’Humanité, protestând vehement, considerând că laurii ar încorona „capul unui hitlerist”. E drept, şi-au adus aportul şi serviciile sovietice, iar Dosarul susţinut de M. Ralea (trimis în misiune), colecţionând informaţii măsluite, a cântărit decisiv. Încât festivitatea n-a mai avut loc, H. Vintilă însuşi trimiţând o scrisoare de renunţare, dar bucurându-se, în schimb, de tiraje uriaşe în urma vâlvei mediatice. Considerat „un livre de choc”, prefaţat de Daniel-Rops, membru al Academiei Franceze, romanul lui Vintilă Horia a fost salutat cu entuziasm de Mircea Eliade, istoricul religiilor aplaudând, după acel consumat moment de triumf al lui Panait Istrati, reintrarea spiritului românesc în literatura universală. Deşi juriul nu s-a dezis, insistând pe caracterul „unic literar” al cărţii lui Vintilă Horia (manuscris refuzat la Plon şi Seuil), atacurile au mizat pe informaţii false, deformând, cu trimiteri la trecutul imediat, evenimente şi circumstanţe.
        A venit, credem, momentul „reabilitării” unui autor total şi, din păcate, necunoscut (ignorat, de pildă, în istoria manolesciană) a cărui faimă se leagă, se pare, doar de scandalul Goncourt. Cel considerat, graţie eleganţei aristocrate, „un prinţ al exilului” a fost, din păcate, un personaj tragic. Rememorând, după trei decenii, acel „scandal modificator”, Vintilă Horia nota că agresiva campanie contra-Goncourt, orchestrată, la semnalul Kremlinului, de „Ambasada reperistă” de la Paris, denunţând în persoana scriitorului laureat un „fascist fioros” (Scânteia, la 1 decembrie 1960, într-un articol nesemnat, îl numea un „fascist notoriu”), declanşând un prelungit linşaj mediatic, l-a transformat, peste noapte, dintr-un „inamic necunoscut” într-un „inamic celebru”.
        Bineînţeles, dacă ar fi avut răgazul (şansa istorică) de a continua în ţară, Vintilă Horia ar fi fost o voce „cu rol catalizator”, observa Ion Simuţ. Fiindcă „fostul Săgetător” considera scriitorul / artistul în genere un „om neobişnuit”, străin de „alcoolul mediocrităţii”; „virusul politic”, partizanatul „de club” i-ar fi secătuit energiile creatoare. Pe de altă parte, exilul ascundea „primejdia de a se pierde”, cum recunoştea însuşi Vintilă Horia. Ceea ce, din fericire, nu s-a întâmplat. El s-a înrolat celor care, slujind strălucit, cu devoţiune, o cauză culturală, apărau o tradiţie „vie şi spornică”, aşa cum, îngrijorat, cerea Mircea Eliade în Destinul culturii româneşti (1953), denunţând „asasinarea metodică” a unei culturi sub ocupaţie.
        Condamnat la „un exil fără sfârşit” (cf. Cristian Bădiliţă), creator, însă, scriitor interzis lungă vreme, Vintilă Horia, păstrându-şi legăturile cu Ţara prin „lărgirea frontierelor”, are dreptul la un loc al său. O „punere în lumină”, cum recomanda Dan Anghelescu, cerând o rescriere a Istoriei noastre literare prin recuperarea exilului literar românesc, frisonant pentru unii, doritori să îngheţe canonul. Desigur, cu scop reparatoriu şi cu toate probele palpabile la îndemână, fără a oculta sau manipula derapajele biografice. Dacă în tinereţe, în faţa „pericolului comunist”, grupul naţionaliştilor creştini (din care făcea parte) reacţionase cu entuziasm, crezând în regenerare spirituală, după „zdruncinarea istorică” prin care trecuse Ţara Săgetătorului, ruptura era inevitabilă. Dar dincolo de „o ţară ocupată”, Vintilă Horia o percepea „întotdeauna dinăuntru”, fericit – cum spunea – „cu timpul şi cu spaţiul în care se născuse”. Silit la pribegie, „manolicul” Vintilă Horia (cf. Theodor Codreanu) va sluji misionarismul românesc, implicit „drama manolică” a culturii noastre, încercând a inocula Europei „ser românesc”. Nu pentru a fi „alături de cultura europeană”, ci în ea.
        Vintilă Horia s-a construit „cu încetul”, crescând „între românism şi creştinism”, cum se confesa Angelei Martin (v. România literară, nr. 38/1991). Evenimentele decembriste l-au predispus la visătorie, sperând la o reîntoarcere; dar proiectul său „de românism”, în orizont ecumenic, putea rodi „doar pe un plan gândirist”; adică naţional. Recunoscând, însă, şansa exilului (drept „cheie” a cunoaşterii) şi, totodată, amprenta spaţiului-matrice, cinstind rădăcinile obârşiei. Cu o observaţie esenţială, de netăgăduit: creaţia sa, arătând altfel dacă ar fi rămas aici, ar fi interesat, poate, publicul românesc, nicidecum lumea întreagă. Plămădit din „nerăbdare”, recunoştea, agitând idei, navigând „contra timpului său”, nota Georgeta Orian, enciclopedistul Vintilă Horia s-a vrut un autor „total”, gândind transdisciplinar (ca „iniţiator în schiţă”) şi pregătind viitorul, stabilind, cum scria în numele Institutului pentru Cultura Occidentală (I.C.O.), „un acord între noutate şi societate”.



                                                                                        Adrian Dinu RACHIERU