Alex. Ștefănescu - A trăit 81 de ani...
Constantin Mateescu - Disecții
Dan Culcer - Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan – 18
Ștefan Ion Ghilimescu - Poezia şi proza de război a lui Perpessicius


                                      A trăit 81 de ani...

        Tatăl meu a fost toată viața inspector financiar. Dar a avut un cult pentru literatură (pe care mi l-a transmis și mie).
        Se numea Alexandru Ștefănescu (iar dacă își prescurta prenumele prefera varianta Al ca să nu creeze o confuzie cu Alex, din semnătura mea). A trăit 81 de ani (1920−2001). De când a învățat să citească și până moarte, ceea ce înseamnă trei sferturi de secol, a citit mii de cărți.
        În copilăria petrecută la Herța citea mai mult pe ascuns, ca să nu-i intrige pe părinții, frații și surorile lui prin neparticiparea la treburile gospodărești. În timpul studenției, la București, s-a dus de câteva ori la cenaclul Sburătorul al lui E. Lovinescu. Nu scria și nici n-a avut vreodată intenția să scrie, voia doar să-i vadă pe scriitorii ale căror cărți le parcursese cu evlavie.
        Datorită lui, am avut de mic copil o bibliotecă în casă. Nu foarte mare (în jur de 2.000 de cărți), dar remarcabilă prin diversitate. Și eu, și sora mea, și fratele meu, și mama noastră, găseam orice doream în rafturile ei, de la manuale de grădinărit la romane de Tolstoi, de la cărți de șah la poezii de Eminescu. Tata le citise pe toate și puteam obține de la el informații în legătură cu oricare dintre ele, ca de la un bibliotecar.
        Locuiam la Suceava, unde exista un mare respect pentru literatură. În casa memorială Simion Florea Marian se păstra o față de masă pe care își scriseseră numele, pe vremuri, toți scriitorii veniți vreodată în vizită la cărturarul sucevean. Am căutat-o cu emoție printre semnături pe aceea a lui Mihai Eminescu și am găsit-o.
        Tata s-a bucurat din toată inima când a aflat că mi-am ales ca profesie cititul (i-a și trimis o scrisoare de mulțumire profesorului meu de la Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București, Nicolae Manolescu, care mă convinsese să renunț la poezie și să scriu critică literară; și a primit din partea lui o scrisoare de răspuns emoționantă, pe care a păstrat-o cu sfințenie).
        Au trecut anii, iar eu m-am angajat până peste cap în activitatea de critic literar. Ajunsesem să scriu șapte-opt articole de critică literară pe săptămână, despre cărțile nou apărute, și să primesc chiar și o mie de scrisori lunar, de la începători, cu texte pe care trebuia să le evaluez. În această situație, cu generozitatea lui luminoasă, nemaiîntâlnită de mine la altcineva, tatăl meu s-a oferit să mă ajute. Ajutat de munca lui devotată și riguroasă, mi-am constituit un fișier cu informații despre aproximativ 4.000 de scriitori români. Am comandat și o mobilă destinată acestui scop, un pat masiv și foarte înalt, în al cărui soclu erau sertare cu plicuri așezate în ordine alfabetică, după numele scriitorilor. Când mă întindeam în pat, îl amuzam pe tata spunându-i că „dorm pe literatura română”.
        În plicuri se aflau date bio-bibliografice, comentarii critice decupate din reviste, interviuri, manuscrise, fotografii, caricaturi etc. (tot acest material documentar mi-a fost de folos în cei zece ani, 1995-2005, cât am lucrat la Istoria literaturii române contemporane). Unii tineri scriitori veneau să consulte fișierul și își luau notițe (nu le mai menționez numele, pentru că, între timp, unii mi-au devenit adversari literari).
        Fișierul, odată constituit, trebuia completat mereu cu noutăți, dar aceasta era o operație mai ușoară, întrucât, în mare, banca de date deja exista și fusese concepută ca o structură deschisă (în prezent nu mai consult acest fișier − am transferat toate textele și imaginile în computer). Tata mi-a propus atunci să-mi mai facă un instrument de lucru, pentru a mă ajuta să economisesc timp. Planul lui era să povestească în scris toate romanele românești. La început n-am înțeles la ce mi-ar folosi rezumatele, pentru că oricum, atunci când scriam despre un roman, trebuia neapărat să-l citesc și eu. Apoi însă mi-am dat seama că aveam într-adevăr nevoie.
        Citind un roman, eram atent la construcția lui, la portretele personajelor, la expresivitatea fiecărei fraze. Iar când mă apucam să scriu comentariul, constatam că nu știu numele sau prenumele unui personaj, vârsta lui, localitatea de unde provine, studiile pe care le face, boala de care suferă ș.a.m.d. Toate aceste informații sunt dispersate în text. La pag. 1 poți să afli cum se numește tatăl protagonistului, dar numele mamei lui îl poți afla abia la pag. 79. Școala pe care o urmează este menționată, să zicem, la pag. 224, iar nota pe care o ia la un examen la pag. 17. Scriind un articol de critică literară pierdeam foarte mult timp căutând și sistematizând aceste informații, pe care romancierul le folosește capricios, dar pe care criticul literar trebuie să le grupeze și să le organizeze, pentru a oferi o imagine coerentă a lumii romanului.
        Ani la rând a lucrat tata la această colecție de rezumate. A cheltuit timp din viața lui ca să mă ajute să economisesc timp din viața mea. A deschis un adevărat șantier de texte în apartamentul nostru de bloc din Suceava, iar când venea să mă vadă la București aducea și o nouă tranșă de rezumate. La început l-am supervizat și m-a surprins plăcut capacitatea lui de a-și focaliza atenția asupra subiectului fiecărui roman, fără digresiuni inutile și fără omisiuni regretabile. Fiecare rezumat era chiar un rezumat, adică o reducere la scară a „acțiunii” romanului (a „diegezei”, în limbajul criticii actuale). Romanele nenarative (eseistice, psihologizante, suprarealiste, metafizice etc.) ieșeau, bineînțeles, din raza competenței lui. Dar și în acele cazuri era interesant de văzut în ce constă epica propriu-zisă, atâta câtă există.
        Tata își lua cărțile de la Biblioteca Județeană Suceava „I.G. Sbiera”, se împrietenise cu toate bibliotecarele de acolo, care știau la ce lucrează și pentru cine lucrează. Unele cărți i le împrumutam eu, când venea la București. Îl lăudam cu o formulă care îl făcea să râdă din toată inima: „Trunchiul nu sare departe de așchie”.
        *
        Multe alte sacrificii a făcut tatăl meu pentru mine. Cel mai mult m-a impresionat faptul că odată, când mi-am cumpărat pantofi prea strâmți, i-a purtat el un timp ca să-i lărgească. Avea același număr la picior ca mine și, purtând pantofii, se chinuia în locul meu. Într-o seară, după ce s-a descălțat și s-a dus la culcare, i-am examinat ciorapii. Musteau de sânge.

                                                                                        Alex. ȘTEFĂNESCU



                                                  Disecții


        De câte ori mi-aduc aminte de anii când eram student la Medicină, o văd aievea pe Gertrude în halatul ei scrobit, de un alb metalic, închis la gât milităreşte, reprezentarea desăvârşită a virtuţii. Lucram la aceeaşi masă de disecţie cu încă doi colegi şi bineînţeles că noi, băieţii, nu pierdeam nicio ocazie de a face glume deocheate pe seama aerului de inocenţă cu care fata mânuia neîndemânatic bisturiul.
        Cadavrul nostru – obiectul muncii, cum se spunea atunci –, un om voinic, în pragul bătrâneţii, tuns scurt, Dumnezeu ştie din ce pricină dăduse ortul popii, fusese hărăzit de întâmplare să ne servească drept material didactic la studiul anatomiei în primul an de facultate. Părea un om de treabă după înfăţişare. Nea Stere, felcerul ce mânuia cadavrele la morga facultăţii, susţinea că mortul obişnuia, duminicile, să cerşească în tinda bisericii Caimata. Tot ce e posibil. Cadavrele, de regulă, se recoltau de la spitalul 9, de la azilul de bătrâni Sfântul Dumitru sau de la Institutul Medico-Legal din Piaţa Mare.
        Trecuseră de mult acele săptămâni în care spectacolul sinistru al meselor de piatră ce se înşirau simetric de-a lungul sălii de disecţie purtând cadavre despuiate ca într-un cimitir besmetic, dar mai ales irespirabila duhoare de formol, deveniseră o permanentă şi insuportabilă obsesie, trecuseră acele zile de acomodare, de nesiguranţă, de îndoieli şi ezitări, eram acum, sau ne consideram stăpâni pe noua noastră ocupaţie, intrasem binişor în rol.
        Spre deosebire de noi, băieţii, Gertrude părea să fi rămas la fel de vulnerabilă ca şi în prima zi când apăruse în sala de disecţii. Venea de undeva de prin Banat, făcuse un liceu german, probabil confesional, şi avea un savuros accent transilvănean. Era sfioasă, retractilă sau mai degrabă speriată. Spre stupefacţia mea şi a celorlalţi colegi de masă, prezenţa exotică a blondei cu codiţe împletite a făcut ca în scurtă vreme să devenim un veritabil centru de atracţie al sălii. Gertrude avea ceea ce noi, naivi, scăpasem din vedere, o inefabilă putere de atracţie asupra celorlalţi colegi care se perindau la masa noastră ca nişte pelerini spre o iluzorie Mecă a adoraţiei. Surâsuri, complimente, discrete mângâieri respinse prompt, glumiţe, invitaţii la o cafea, la un concert, la teatru – băieţii în halate albe nu osteneau să treacă pe la masa noastră, să caute subiecte de discuţie, să se distingă prin subtilitate, dicţie şi şarm.
        Gertrude primea elogiile colindătorilor cu eleganţa şi răceala unei fecioare ofensate, tăcea, pe frunte îi apărea o cută verticală ce ar fi putut descuraja cele mai îndrăzneţe şi curtenitoare alocuţii. Era prinţesa din poveste care-şi respinge neînduplecată peţitorii. Noi, colegii ei de masă, împlineam într-un anume fel oficiul de gazdă. Ne asumam răspunderi şi ne arogam, veleitar, o parte din măruntul ei succes de femme fatale. Cu unii din vizitatori ne împrietenisem, ne aduceam ţigări străine, chewing-gum, fulgi de porumb, prezervative şi whiskey scoţian din stocurile primite prin aşa-numitul „ajutor american”.
        Cum se obişnuieşte adesea în mici comunităţi de tineri ca unul dintre ei să se distingă, să brieze, să impună prin naturaleţe, farmec, civilitate şi toate celelalte, aşa s-a întâmplat cu Vladimir Velescu. Venea dintr-o familie de vechi boieri târgovişteni şi locuia în Cotroceni, la câţiva paşi de facultate. Era de netăgăduit un domn. E de mirare că personalitatea sa şi asiduitatea şi iscusinţa demersurilor întreprinse pentru a cuceri favorurile Gertrudei n-au reuşit să înduplece inima de gheaţă a nemţoaicei. Peroraţia lui înflăcărată, cu iscusite incursiuni în poematica savantă a unui Mallarmé sau Valéry, suna ciudat în compania lui moş Biju, cum îi spuneam prieteneşte cadavrului întins pe masă, inert, străin şi împăcat cu sine. Gertrude, în răstimp, se îndeletnicea cu croşetarea unei artere sau a unui nerv în delicata dantelărie a regiunii axiale, mânuind cu graţie bisturiul şi aruncând din când în când câte o privire rătăcită dincolo de pragul propriilor sale tainice trăiri.
        Elanurile de amorez ale lui Vlad Velescu au continuat o vreme pe aceeaşi partitură, intraseră în ritmul vieţii noastre zilnice. Îl adoptasem pe intrus în mica familie ce pivota în jurul lui moş Biju, ne bucuram de prietenia lui. Din când în când băiatul ne cadorisea cu cărţi străine sau cu bilete la concertele duminicale de la Ateneu sau ne aducea albume de artă împrumutate de la Biblioteca franceză de pe Dacia, până într-o zi când n-a mai apărut în sala de disecţie, şi nici în zilele care au urmat.
        Am socotit la început că e bolnav. Că a avut un accident sau o întâmplare nefericită în familie. Absenţa lui mă tulbura, am observat că îmi lipseşte. Printre colegi se întinsese vorba că ar fi fost săltat de organele de ordine, pentru că ar fi ciopârţit bucăţi-bucăţi „Scânteia” pe culoarul din faţa amfiteatrului sau că ar fi mâzgălit cuvinte indecente pe tabloul generalissimului de la intrarea principală în facultate. Nimic precis. Ne ospătam cu ipoteze mai mult sau mai puţin credibile. Cert e că Vlad a dispărut definitiv din peisajul nostru zilnic şi adoratorii zeiţei noastre cu cosiţe arămii au început treptat să se rărească.
        În zilele ce au urmat momentului când dispariţia intempestivă a lui Velescu a devenit o certitudine, la masa noastră s-a aşternut o cuminţenie vinovată. Lucram atunci la articulaţia coxo-femurală a lui moş Biju şi pentru prima oară am avut senzaţia neplăcută că trupul bărbatului, care într-un anume fel îmi devenise apropiat, e rece, la fel de rece ca piatra mesei pe care sta întins, tăcut şi impasibil. Purta perciuni, mustaţă scurtă, genul Hitler, o barbă de un alb murdar, dizgraţios şi o cicatrice adâncă pe obrazul drept. Era întâiul mort pe care îl vedeam aievea din noianul morţilor ce aveau să-mi însoţească şirul anilor.
        Din câte îmi amintesc, Gertrude nu părea să fi trăit la tensiunea cuvenită emoţia produsă de absenţa din sala de disecţie a lui Velescu. Se prezenta ca întotdeauna prima la începerea programului, gătită, dichisită, în halatul de un alb imaculat închis la gât milităreşte, ne oferea un zâmbet visător, îşi lua în primire bisturiul şi începea să croşeteze hărnicuţă vena jugulară sau nervul brahial al lui moş Biju, ignorându-ne cu graţie pe noi, băieţii. Îi admiram elanul, asiduitatea şi eleganţa cu care cotrobăia prin abundenţa şi harababura ţesuturilor bietului bătrân, atentă, devotată, străină la ce se întâmplă în jurul ei. O aştepta o strălucită carieră de chirurg.
        În ambianţa mai degrabă funerară de după dispariţia amicului Velescu, lui Miluţă, unul din cei doi colegi de masă, i-a venit ideea năzdrăvană de a face o mică cercetare în viaţa personală a nemţoaicei. Ideea nu ni s-a părut fertilă nici mie, nici celuilalt tovarăş de disecţie, trăiam o epocă în care investigaţiile, dezvăluirile, deconspirările şi celelalte făceau ravagii în mediul universitar, dar Milu nu era persoana care să asculte de unul sau de altul, vreau să spun că nu-i păsa de nimeni, şi chiar a doua zi s-a apucat sârguincios de treabă.
        Nu a trecut prea multă vreme ca să realizăm că harurile detectiviste cu care fusese înzestrat Miluţă depăşeau cele mai hazardate pronosticuri ale noastre. Pentru început ni s-a comunicat că fata locuieşte parterul unei case vechi din mahalaua Colentinei, nu departe de mânăstirea Plumbuita. Că stă împreună cu bunică-sa, o bătrânică ce suferea de Parkinson, că are un cocker pe nume Siegfried pe care-l plimbă seara pe aleile din parcul Tei şi că pe proprietăreasa casei (de unde primise informaţiile), ce locuieşte la etaj, soţia (văduvă) a unui plutonier major, o cheamă doamna Nela. Descoperirea că proprietăresei îi plac eclerurile şi cataifurile produse de cofetăria Timpuri Noi de pe şoseaua Colentina a lărgit cu generozitate aria de informaţii obţinute de ingeniosul detectiv improvizat şi astfel am aflat că partenera noastră de disecţie e de fel din Timişoara, că tatăl ei e medic iar mama profesoară şi că la scurtă vreme după intrarea ruşilor în ţară fuseseră închişi, apoi, în iureşul campaniei de deportare a populaţiei săseşti, înghesuiţi ca vitele în marfare şi trimişi la muncă în stepele îngheţate ale Siberiei. Ce naiba îmi trebuia să aflu porcăria asta? a mormăit în barbă Neţu, celălalt coleg de masă, în timp ce da pe gât o votcă în barul Cişmigiu de pe Kogălniceanu.
        În urma acestor dezvăluiri năucitoare, zilele noastre n-au devenit nici mai frumoase, nici mai triste, numai că zâna de la masa de disecţie mi s-a părut din clipa aceea că s-a maturizat deodată, că îmbătrânise. L-am implorat pe Milu să-şi suspende investigaţiile infame, i-am spus că nu e de condiţia noastră să ne uităm pe gaura cheii, că sunt destui ce au făcut din asta o profesie, iar el da, da, fireşte, ai dreptate, dar şi-a văzut de treabă mai departe, pesemne că experienţa de copoi îl capturase, îi devenise necesară, fapt e că-şi luase obiceiul să ne furnizeze din când în când mici informaţii domestice, irelevante, cum că bunică-sa făcuse gripă sau că duminicile se duceau la slujba oficiată la catedrala Sf. Iosif ţinându-se ca doi copii de mână, nimicuri, bagatele, mofturi. Odată, bunica fetei a primit în vizită un domn, să fi avut vreo 40 de ani, drăguţ şi fercheş, după opinia doamnei Nela, care a zăbovit numai câteva minute, dar că în noaptea aceea luminile în cele două camere de la parter au stat aprinse fără întrerupere.
       
                                                                              ***
        Trecuse vremea când noi, băieţii ne distram făcând bufonerii sau debitând glumiţe deocheate de faţă cu Gertrude, care tăcea netulburată şi mânuia cu aceeaşi stângăcie bisturiul prin labirintul de ţesuturi anatomice. Lucram fără elan sau comentam cu voce coborâtă o premieră la cinematograful Patria sau ultimele noutăţi la librăria Cartea Rusă. Ne ocupam acum cu disecarea membrelor inferioare ale lui moş Biju, schimbasem cadrul, lăsând pe trupul ciopârţit în lunile anterioare devastatoarea imagine a unui peisaj horror. Din când în când ne vizita la masă şeful salonului, un doctor tânăr, pomădat, care îşi asumase sarcina de a se ocupa cu osebire de progresele nemţoaicei în arta delicată a disecţiei. Adesea, când întârzia prea mult la masă şi vocea tânărului doctor se muia duios în tonuri bemolate, ne luam cutezanţa să-l întrerupem cu întrebări răutăcioase, aberante, era modalitatea noastră de a ne apăra blazonul. Îmi amintesc şi astăzi privirea tandru-recunoscătoare a fetei, când şeful se îndepărta de masa noastră cu pasul legănat, poate că singura imagine neretuşată de cruzimea anilor ce mi-a rămas de la Gertrude.
        Cu o săptămână înainte de sărbătoarea Paştilor, nemţoaica nu s-a mai prezentat în sala de disecţii. N-a mai venit nici după încheierea sărbătorilor pascale. În urma informaţiilor primite de Miluţă de la coana Nela, Gertrude şi bunică-sa plecaseră, într-o noapte. Cum au plecat, adică? Păi, cum să plece? s-a oţărât proprietăreasa. În locul lor s-a instalat o doamnă respectabilă, Calomfirescu, contabilă în Ministerul de Justiţie.
        Să fi ajuns vreodată nemţoaica noastră medic? Cine ştie?
                                                                                        Constantin MATEESCU




  Seismograme. Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan 18

                                                                              ***
       
        Contradicţia principală care a caracterizat şi caracterizează aceste modalităţi de lucru, în aceasta şi rezidă, în neconcordanţa dintre forma aparent democratică a unor dezbateri mai restrânse sau mai puţin restrânse, ferme sau mai puţin ferme şi conţinutul lor preponderent dogmatic şi intolerant, cu toate consecinţele care decurg de aici, fiindcă nu în-tâmplător se manifestă în practică, alături de îndemnurile atât de stăruitoare la exigenţă – exigenţă estetică şi ideologică, mai ales – o îngăduinţă mai mult decât semnificativă, atât în ceea ce priveşte stilul acesta de lucru, cât şi în ceea ce priveşte preferinţele personale ale unuia sau altuia dintre „animatori”. E normal să se întâmple aşa, e cât se poate de firesc, dacă nu chiar obligatoriu, pentru că o cumpănă dreaptă a lucrurilor nu poate fi realizată decât acolo unde se manifestă o principialitate constantă, o adevărată stăpânire a problemelor, o preocupare efectivă pentru evoluţia fenomenului literar şi cultural, în genere. Neexistând aşa ceva, în suficientă măsură şi în chip constant, cum spuneam, preferinţele personale, subiectivismul şi incidentalul capătă un câmp mult mai mare de manifestare, nelimitat aproape. Politicul, atitudinea fermă dar lucidă, întemeiată pe o analiză obiectivă a unei lucrări sau a alteia, se transformă în politicianism mărunt, contrazicând declaraţiile programatice ale celor ce îl practică, născând pendulări permanente între o exigenţă excesivă, mânată de combativităţi şi mânii, domolită sau înteţită, după cum sunt împrejurările şi o lipsă completă de exigenţă, o îngăduinţă de-a dreptul ciudată – ciudată şi semnificativă. Într-o parte, de pildă, se vorbeşte stăruitor despre felul cum trebuie să fie prezentată în literatură figura revoluţionarului de azi, arătându-se în amănunţime cum trebuie să fie acest revoluţionar – evident cât mai ferm, cât mai dârz, el neavând voie să şovăie, fiind absolut obligatoriu să aibă dreptate în orice discuţie, oricât ar fi ea de banală, iar pe de altă parte, în cadrul aceluiaşi sistem de lucru, sub oblăduirea aceloraşi „teoreticieni” ies la iveală, bucurându-se de lumina zilei şi de multiplicarea destul de generoasă a tirajelor, simple fantoşe literare, care nu reuşesc să se ridice nici măcar până la genunchii omului de azi, de întruchiparea revoluţionarismului şi a eroismului, neputând fi vorba, nici măcar în treacăt.
        Ceea ce devine pentru o carte motiv permanent de tergiversări, „obiecţie ideologică” foarte gravă, cu implicaţii directe în politica mondială, din cauza cărora noi astăzi etc. etc. devine în cazul altei cărţi, în funcţie de preferinţe, în funcţie de dispoziţiile momentane, lucru absolut obişnuit. Dacă un scriitor de pildă, îi pune pe muncitorii de la salubritate să intoneze „Internaţionala”, noaptea, când pornesc la lucru cu tumbăraiele lor, episodul e considerat drept o glumă, e tipărit şi retipărit, dar dacă un alt scriitor întrebuinţează această „glumă”, ea va deveni problemă politică, după voia sau nevoia cine ştie cărui editor sau animator, va intra în rândul pârghiilor care vor răsturna întreaga lucrare, indiferent de conţinutul ei, va fi pomenită ori de câte ori va fi nevoie. „Cum să tipărim noi o asemenea lucrare, se va spune şi se va repeta, în care este batjocorit imnul muncitorilor din lumea întreagă!... Nu se poate... E inadmisibil... Autorul o fi având nişte nemulţumiri personale, poate că stă prost cu partea nervoasă a făpturii sale, poate că nici nu-şi dă seama că se situează, obiectiv, pe o poziţie discutabilă sau chiar duşmănoasă... Noi însă, obiectiv vorbind...” şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i, până nu se mai vede om cu om.
        Aspectele acestea şi altele, cam de aceeaşi natură, nu au nimic de-a face cu îndrumarea, care cere cu necesitate maximum de obiectivitate, cere competenţă şi spirit de răspundere, cere cam multe ce-i drept, dar nu e obligat nimeni să i se substituie, dacă nu e capabil să o aplice în practică aşa cum se cuvine, într-o concordanţă cât mai deplină cu ideile constructive ale orânduirii noastre socialiste. De afectat, însă, afectează foarte mult îndrumarea, partinitatea însăşi a literaturii noastre noi, creând derută şi descurajări, încetinind dezvoltarea firească a fenomenului, în loc s-o stimuleze.
       
                                                                              ***
        În încheiere nu ne rămâne decât de a dori ca activitatea din acest sector al vieţii noastre sociale şi politice să cunoască o îmbunătăţire efectivă, admiţând şi considerând ceea ce s-a făcut până acum bun, un simplu început, în raport cu posibilităţile reale ale perioadei actuale, în raport cu ceea ce s-a întreprins şi se întreprinde, cu competenţă şi cu principialitate, în alte domenii. Dacă n-am fi avut acest termen de comparaţie, dacă n-am fi fost convinşi că există posibilităţi reale pentru ca lucrurile să intre pe un făgaş rodnic şi constructiv, nu am fi scris prezentele însemnări.
       
        1973, Ion Lăncrănjan
       
        Dosarul receptării secrete a operei lui Ion Lăncrănjan face parte din teza mea de doctorat, ce urmează să apară la Editura Argonaut din Cluj-Napoca. Articolul lui Ion Lăncrănjan reprodus mai sus, al cărui text este extras din Dosarul de urmărire informativă pe care i l-a dedicat Securitatea, este o excelentă descriere și analiză a dogmelor și fixațiilor care continuau, la 1973, să bântuie în comitetele ideologice, adevărate «tribunale revoluționare» sau inchizitoriale unde textele erau supuse unor procese de intenție, considerate cu suspiciune. Prozatorul spune mai tot ceea ce este de știut asupra modului de funcționare și asupra mentalităților reziduale, moștenite și reciclate din epoca comunismului kominternist, chiar dacă personajele din care se compuneau comisiile ideologice nu mai erau «străine» și deci nu li se mai puteau imputa rațiuni ascunse sau vreun antiromânism larvar. Este o probă indirectă a continuității sistemului, chiar dacă o reciclare a cadrelor s-a produs și chiar dacă se mai crede că ar fi vorba de un național-comunism filoromân. Patriotismul lui și românismul acestuia nu pot fi puse la îndoială. Cu toate acestea, și el și alții ca el au fost supravegheați, suspicionați și cenzurați fără temei, dacă ar fi să luăm în serios teza privitoare la renaționalizarea sistemului politic. Sau cu temei, dacă acceptăm că sistemul nu se reformase.
        Nu e vorba de stalinism, cum se afirmă. E vorba de comunism, pur și simplu, de un comunism dogmatic care se menținea mascat sub drapelul tricolor. Sistemul nu a fost atât de naționalist cum dorea să se prezinte, știm acum că sechelele comunismului kominternist erau prezente în mentalitățile conducătorilor. Nu avusese loc o redefinire a intereselor colective ale poporului român. Dominau vechile definiții și opinia că singura sursă a puterii nu poate fi decât Partidul, în speță nucleul său conducător. Obișnuit să participe de-o viață la reuniuni de comitet restrâns unde se luau toate deciziile, N. Ceaușescu a aplicat această metodă de conducere până la moarte. Blocajele la reeditarea valorilor naționale au fost menținute, retipărirea Istoriei literaturii de G. Călinescu avea nevoie de acordul șefului partidului și statului, istoria României continua să fie falsificată sau fardată pentru a corespunde unei așa-zise revoluții comuniste. România trăia sub imperiul minciunii.

                                                                                        Dan CULCER



                  Poezia şi proza de război a lui Perpessicius

        În 1971, la câteva luni de la dispariţia poetului, prozatorului, editorului, criticului şi istoricului literar Dumitru Panaitescu-Perpessicius (m. la 29 martie), Muzeul Literaturii Române a pus pe piaţă un volum omagial întitulat „Perpessicius, Excurs sentimental (Menţiuni, Medalii Memorial)”. Cartea, incluzând, pe lângă variile evocări din partea unor condeieri străluciţi, şi un dictando divers, alcătuit dintr-o serie de frontispicii şi autografe, fusese gândită pentru a celebra cei 80 de ani de viaţă (cât ar fi împlinit în 21 octombrie) ai directorului revistei Manuscriptum, periodic ce apărea sub egida acestei importante şi unice în felul ei, la vremea respectivă, instituţii de cultură, motiv suficient de solid pentru ca prestigiosul colectiv redacţional să apeleze la serviciile lui Perpessicius însuşi, rugat, cu mult înainte, să alcătuiască singur Schiţa de excurs autobiografic. Început dar neterminat, acest Perpessicius par lui même a fost dus la bun sfârşit, cu scrupulozitate şi acribie, de fiul criticului, istoricul de rară anvergură ştiinţifică, Dumitru D. Panaitescu. Pentru o „reconstituire” cât mai obiectivă, acesta, după cum mărturiseşte singur într-o notă de subsol, a căutat şi s-a folosit „de cât mai multe pagini autobiografice” semnate de Perpessicius, din păcate, unele nesemnalate bibliografic de îngrijitorii ediţiei. Tpărit într-un tiraj restrâns, dar plin de informaţii de prima mână mai puţin cunoscute, Excursul sentimental (repunând în circulaţie de fapt un titlu perpessician) a devenit astăzi o ediţie bibliofilă.
        O evoc aici, mai ales, pentru că ea conţine multe referiri şi face efectiv lumină privind participarea „miopului” (!!!) Perpessicius pe Frontul de Sud în timpul Primului Război Mondial. Deasemeni, pentru că trimite, printre rânduri, la avatarurile existenţiale ale condiţiei de scriitor, mare mutilat de război, pe care Perpessicius şi le-a asumat, după interminabilele peregrinări prin spitale, cu un cavalerism de o reală nobleţe. De altminteri, într-un Memorial de ziaristică, antologând o serie de luări de poziţie pe o asemenea temă, datând din perioada 1927-1937 (Ed. Minerva 1970) – pe care, personal, nu îmi mai aduc aminte acum dacă autorul lui a mai apucat să-l vadă tipărit –, subiectul cel mai des abordat mi s-a părut, în contextul pregătirii prăznuirii celor zece ani scurşi de la încheierea Marelui Război, cu dizolvarea atât de controversată a organizaţiei „Cultul Patriei”, chestiunea tratamentului cetăţenesc datorat de societate celor ce au luat parte la război. Cu idealismul şi candoarea-i binecunoscute, lăudând în principiu generozitatea hotărârii ministrului armatei de mărire a pensiilor ofiţereşti, Perpessicius nu se sfieşte în articolul Moartea uniformă (1931) să arate că un atare gest „are inconvenientul să nedreptăţească marea majoritate a ofiţerilor invalizi (s.n.), acei proveniţi din rezervă, şi mai ales să altereze un principiu la a cărui unitate nimeni nu s-a gândit până astăzi să atenteze. Este principiul identităţii jertfelor, este principiul echivalenţei sângelui, este, într-un cuvânt, principiul morţii uniforme, pe câmpul de luptă. Nu voi merge până acolo încât să spun că Charles Peguy, la francezi, sau Mihail Săulescu, la noi, sunt jertfe mai preţioase, rezervişti sau voluntari cum sunt, decât acelea ale unor ofiţeri activi. Ar fi să introducem distincţii periculoase. Dar voi spune că glonţul n-a ales pe câmpul de moarte şi că puţin i-a păsat în cine izbeşte, rezervist sau activ, veteran sau copil de trupă, învăţat sau analfabet, general sau leat prost”.
        După absolvirea în 1914 a Facultăţii de Litere din Bucureşti, în vara lui 1915, tânărul Dumitru Panaitescu s-a prezentat la regimental 38 infanterie din Brăila pentru satisfacerea stagiului militar, ca sublocotenent de rezervă. „În această epocă, scrie în Excurs… bunul său prieten de o viaţă, Ion Sava-Proilavu, s-a înfiripat o efemeră idilă între tânărul sublocotenent şi o frumoasă fată blondă care a inspirat poetului poema Ad provinciales, meum in Gretchen amorem spernentes (Pentru concetătenii mei care dezaprobă dragostea mea faţă de Gretchen)”. Publicată în revista „Cronica” a lui Galaction şi Arghezi, în septembrie 1915, până la precizările făcute de istoricul literar Theodor Vârgolici în monografia Gala Galaction (1967), Perpessicius o considera debutul său în poezie. În realitate, acesta se produsese doi ani mai devreme, cu piesa Reminiscenţe în revista condusă de I.M. Raşcu, Versuri şi proză. Este cumva ciudat că Perpessicius nu-şi mai amintea de ea, cu atât mai mult cu cât pare să-i fi fost inspirată de liliala Alice, colega de facultate şi viitoarea soţie (Alice Paleologu). Însoţită de o scrisoare adresată lui Gala Galaction (vezi Lecturi intermitente, Ed. Dacia, 1971, pag. 277), Ad provinciales… este poezia pe care Dumitru Panaitescu o semnează, în orice caz, pentru prima dată cu pseudonimul devenit mai apoi arhicunoscut: PERPESSICIUS.
        La mijlocul lunii august 1916, când România intră în Războiul Mondial, Perpessicius este mobilizat ca ofiţer de rezervă în Regimentul 78 Infanterie Brăila, care va lua parte activă la luptele din Dobrogea. Pe 13 octombrie 1916, citez din Excurs…, pag. 178, „rănit de un glonte dum-dum pe dealul Muratan; transportat din spital în spital (Galaţi, Vutcani, Iaşi, Chişinău, Vaslui, ş.a., n.n.); la Botoşani, doctorul francez Dufrèche îi salvează mâna dreaptă de la amputare, optând pentru rezecţia (îndepărtarea, n.n.) cotului”. Încă din perioada convalescenţei, Perpessicius începe să facă exerciţii intense de scris cu mâna stângă, de care se vede nevoit a se folosi exclusiv în acest scop întreaga viaţă. Despre răstimpul respectiv, petrecut efectiv într-un ambulatoriu perpetuu, deşi Excursul…, cel puţin în acestă secţiune, se vede cu claritate că este redactat de către Perpessicius însuşi, scriitorul se pronunţă cu rezervă, însă exact, folosind un soi de indeterminaţie obiectivă specifică mai curând notelor bio-bibliografice decât digresiunilor cu caracter excursiv, în principiu, mult mai subiective… Citez: „În timpul războiului a publicat proză lirică (Veninul) în «Arena» (Iaşi, redactori: Demostene Botez, Ion Vinea, A. Hefter şi N. Porsenna) şi la «Neamul Românesc» al lui N. Iorga. Toată această perioadă, de încercări tragice şi de aventuri fugare, se reflectă în volumele de versuri: Scut şi targă, Bucureşti, Editura «Casa Şcoalelor», 1926 şi Itinerar sentimental, Buc., Editura «Cultura Naţională», 1932, republicate în volumul I de OPERE, Bucureşti «E.P.L.», 1966”.
        Ca şi Camil Petrescu, „ostaş de prima linie”, lăudat deopotrivă pentru volumul de versuri de război Ciclul morţii (1923) – debut editorial – dar şi pentru „întâiul roman, precât ne spune autorul, al războiului nostru, văzut sub dublul unghi, documentar şi epic” – se referea, pe baza unui fragment publicat de C.P. în octombrie 1930, în Tiparniţa literară, desigur, la Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (vezi Camil Petrescu romancier în Memorial de ziaristică, pp. 358-359), Perpessicius ne-a lăsat, la rându-i, despre tragicul eveniment, cele două volume de poezii pomenite, dar şi un roman anunţat încă din 1928 ca aflându-se în manuscris (vezi Ion Pillat şi Perpessicius, Antologia poeţilor de azi, vol. I 1925-1928). Mai puţin cunoscut, Fatma sau focul de paie, face şi obiectul interesului articolului prezent, în continuarea câtorva referinţe la volumele de versuri care îl precedă, cu siguranţă, dacă nu cumva îl şi pregătesc, concomitent… Poet modern irigat de o emoţie autentică şi o estetică intelectualistă de fineţe, prin cele două volume de poeme care transfigurează atât de personal realitatea dură a războiului, peste care, declara el la maturitate, i-a plăcut să aşeze un văl din acea nepăsare horaţiană împăcată cu destinul, pentru criticul Vladimir Streinu, imaginea veridică a lui Perpessicius era a unui sentimental, subtil şi totuşi ironic şi livresc. Un liric, aş spune eu, care ajunge să exploateze autobiograficul atât la nivelul primei trăiri a evenimentului cât şi dintr-o perspectivă culturală simbolică de amplă respiraţie. „Pe Muratan şi Calfa-Dère creşteau sfioase micşunele/ Şi maci trufaşi prin grâul verde, ce peste câmp se revărsa,/ În timp ce noi săpam tranşee, blindam taluzuri şi crenele,/ Durând ca harnice albine, atâtea efemere case.// Şi-apoi, spre toamnă, câmpul negru, lipsit de verdea lui podoabă/ Părea un trist răboj crestat cu morminte anticipative,/ Pe câmp, nici maci, nici micşunele: doar trista toamnelor broboadă/ Îşi sfâşia pe orizonturi melancoliile tardive.../ Şi-n loc de maci şi micşunele, şi-n locul grâului în lanuri,/ Doar gropi căscate a-ngropare şi alte gropi de-obuz săpate,/ – Un zdrenţuit stindard de humă, sfinţit de sacrele elanuri/ Şi-ncununat de flori de sânge, cu-mbelşugare presărat// Noi am sădit în brazda neagră, pe Muratan şi Calfa-Dère,/ În loc de maci şi micşunele, nenumărate flori de viaţă,/ Îmbujorate flori de sânge – răsadul ruptelor artere –/ Când înflorise agonia pe ochii noştri flori de ceaţă./ Pe Muratan şi Calfa-Dère noi n-am mai fost de-amar de vreme,/ Şi totuşi, nu ştiu ce ne spune că şi-astăzi maci şi micşunele/ Au re-nflorit cu penitenţa nemuritoarelor embleme:/ Căci seva florilor de sânge va fi trecut fireşte-n ele.” (Opere, vol. I, Poezii, Pe Muratan şi Calfa-Dère, pp.77-78). Perspectiva simbolică nu înlătură însă definitiv iamginea „şifonată” a suprevieţuitorului purtat prin spitale şi nici consideraţiile ironice cu privire la filosofia trăiristă, de moment, a acestuia: „Seara peste mine ca o nea se lasă./ Eu privesc pe gânduri dreapta mea în gips/ laşitatea-mi spune că trăiesc – ce-mi pasă? (s.n.) –/Când se-aşterne neaua peste atletul Zips.” (Op. cit., Scut şi targă, Spital III). O atare atitudine sfidător-arlechinească de moment nu poate înlătura cu totul viziunea, devenită obsesie, a „viesparului de schije, pulbere şi fum”, gata să sugrume în orice clipă „floarea pe cărări”. Cu Itinerar(ul) sentimental, în atmosfera mult surdinizată a războiului, exceptând câteva piese care aduc un elogiu Brăilei natale sau tratând pasager alte teme, nota intimistă şi peisagistică dintotdeauna a poeziei lui Perpessicius devine pregnantă. Poeziile din ciclul Fatmei, mai cu seamă, l-au făcut pe Mihail Sebastian să îl numească pe poetul florilor de sânge drept un voluptuos amant al versului, un aed permanent însufleţit de dispoziţia de a cânta. „Vezi Fatma, când abia năştea/ Iubirea noastră, orice stea/ Ne-nveselea, din cer căzând,// Dar azi,/ – Când ne iubim şi când / De vânt orice copac se frânge –/ De-ar mai cădea o stea am plânge.” (Opere, vol. I, Poezii, De-ar mai cădea o stea, pp. 151-152). „Iubirea noastră, Fatma, se sufocă/ În bănuieli prea multe şi prea grave,/ Asemeni florilor ce prinse-n rocă/ Au flori frumoase, rădăcini bolnave.// de ce nu vrei dar, Fatma, s-o desprindem/ Din pietrele ce-o fac nesănătoasă/ Şi răsădind-o-n brazdă-apoi s-o prindem,/ Nestânjenit să crească mai frumoasă.” (Op. cit., Ca floarea prinsă-n rocă, pag. 159). Un amănunt nu lipsit de importanţă. Şi în Scut şi targă şi în Itinerar sentimental, Perpessicius a introdus un florilegiu de traduceri din lirica universală, din care nu lipsesc un Catul, Pierre de Ronsard, Baudelaire, Henri de Regnier, Jules Laforgue, Verhaeren ş.a, spirite înalt afine, frecventate cu perseverenţă de poetul nostru.
        Vorbeam mai sus despre rezerva cu care se exprimă Perpessicius în Excurs… la perioada convalescenţei şi peregrinării interminabile prin spitale (oct.1916- ian.-febr. 1919), caracterizată succint drept una „de încercări tragice şi de aventuri fugare”. Şi asta spre deosebire de momentul reintegrării în învățământ, survenit în cursul anului 1919, înfăţişat acolo cu lux de amănunte. „Înainte de a susţine examenul de capacitate, scrie Dumitru D. Panaitescu, citându-l, în continuare, pe Perpessicius, viitorul dascăl trebuia să obţină «atestatul de practică pedagogică», singurul care mai lipsea, căci practica profesorală de doi ani, la Seminarul Pedagogic din Calea Rahovei o terminasem la timpul său, încă din vremea studenţiei. Totuşi, pentru că trecuseră câţiva ani la mijloc, se hotărî o ultimă, unică lecţie la una din clase, urmată de un colocviu teoretic, în cabinertul directorului, ce nu era altul decât celebrul profesor de filozofie Coco Demetrescu-Iaşi… Clasa era cea din urmă, iar lecţia se nimerise să fie despre Alecsandri, în speţă despre Peneş Curcanul. Proaspăt întors de pe front şi, mai ales, cu urme vizibile, din spitale (mai purtam încă dreapta în eşarfă) avusesem naivitatea să bănuiesc că voi afla la tinerii învăţăcei o mai agreabilă audienţă, atât eu cât şi Peneş Curcanul, de a cărui reală atmosferă pedagogică, autentic românească, sunt, ca şi Vladimir Streinu (…), mai convins ca oricând. Însă toate încercările mele de a smulge fie şi cea mai mică bună părere pentru poemul lui Alecsandri întâmpinau figuri împietrite. Era ca şi cum, odată încheiată pacea, literatura de război (…) nu mai avea trecere şi o revizuire a manualelor ar fi fost de dorit. Obligaţiile ceasului acela nu se împăcau însă cu asemenea fantezii”. Depăşind acest moment de biografie care are, fără discuţie, importanţa sa, mai cu seamă pentru definirea amprentei contradictorii a psihologiei omului epocii postbelice, aş vrea să subliniez un fapt, şi anume că, deşi en passant, Perpessicius leagă, totuşi, în Excurs… perioada cea mai nefastă, cu siguranţă, din viaţa sa, de apariţia în revistele „Arena” şi „Neamul Românesc” a unor fragmente de „proză lirică” – pe cea din Arena numind-o, de altminteri, cu titlul exact. Dintr-o Confesiune la 75 de ani (!) aveam să aflu că romanul Fatma sau focul de paie, anunţat – cum am precizat mai sus – ca proiect de sertar încă din 1928, „se încheie cu acea lirică pagină de curriculum vitae, pe care o intitulam Veninul, ce trimiteam din Vasluiul pribegiei întâiului război mondial (…) poetului Demostene Botez, care o publica în gazeta de atitudine Arena (nr. 81/1931, n.n.) ce conducea împreună cu Ion Vinea, N. Porsenna şi Alfred Hefter-Hidalgo”. Brăilean ca şi Perpessicius, Theodor Vârgolici (vezi Caleidoscop literar, Ed. Domino, 2003) a descoperit în Luceafărul literar şi artistic, Brăila, anul I, nr. 1/15 septembrie 1929 „un alt fragment mai amplu, intitulat Pe acelaşi carnet şi purtând menţiunea «Pagini din romanul Fatma sau focul de paie»”. Alături de capitolul I, publicat în numărul 6 din 6 februarie 1969 al revistei România literară şi de capitolul al II-lea, inserat postum, („după manuscris”, crede acelaşi Theodor Vârgolici) de Constandina Breazu în Manuscriptum, nr. 4/ 1972, aceste fragmente constituie întreaga substanţă edită, dar nelegată, din păcate, în întreg, a romanului Fatma sau focul de paie, pe care, la 75 de ani, Perpessicius îşi dorea încă să îl ducă la bun sfârşit. În aceeaşi confesiune, marele critic aducea din nou vorba şi despre cel de al doilea roman al său, aflat în lucru şi el (tot din 1928, ), respectiv, Amor academic, naraţiune rămasă, în orice stadiu de lucru s-ar afla, complet necunoscută.
        Nu am avut posibilitatea să citesc toate fragmentele roamnului Fatma sau focul de paie, risipite, cum s-a văzut, prin publicaţii obscure şi la intervale de timp foarte mari, dar din ce am avut norocul să parcurg, coroborat cu câteva secvenţe din Jurnal autorului, publicate postum în revista Manuscriptum, înţeleg prea bine că Fatma… este proiectul unui roman autobiografic desfăşurat pe fundalul tragic al Primului Război Mondial. Pentapolin, eroul său, locotenent invalid de război ca şi Perpessicius, împrumută până la identificare, dacă observăm cu atenţie, datele biografiei autorului. Foarte interesant, el este născut ca şi Perpessicius în mahalaua Cetăţii din Brăila, tatăl şi mama sa având, pe deasupra, aceleaşi îndeletniciri, aceeaşi origine şi chiar aceleaşi nume cu ale părinţilor scriitorului. Povestea de dragoste dintre invalidul de război Pentapolin (ca şi Perpessicius rănit la mâna dreaptă) şi sora de caritate Fatma, retrasă la Vutcani pentru a-şi îngriji copilul, al cărui tată se afla şi el în teatrul de luptă, dat fiind faptul că poeziile din Itinerar sentimental sunt datate Vutcani, august-octombrie 1917, pare un autentic episod de tinereţe din viaţa scriitorului însuşi, care, deşi căsătorit şi cu un copil lăsat la Bucureşti, la acea vreme, trăieşte o idilă, cu atât mai acut-dramatică, cu cât se desfăşoară într-o lume care îşi pierduse cu totul, în condiţile sordide ale războiului, reperele fireşti. Reală sau nu, Fatma, am putut constata, este, la rândul ei, eroina superbului ciclului erotic din Itinerar sentimental şi o găsim invocată chiar şi în poeziile citate fragmentar de către noi în textul intervenţiei de faţă. Nu degeaba, iacătă, propunea Perpessicius în Excurs… citirea legată a poeziei şi prozei sale de tinereţe.

                                                                                        Ștefan Ion GHILIMESCU