Alex. Ștefănescu - Probleme de gramatică
C.D. Zeletin - La arderea manuscriselor din copilărie, adolescenţă şi nu numai (IV)
Constantin Mateescu - Coperte, titluri
Dan Culcer - Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan 9
Ștefan Ion Ghilimescu - Titu Maiorescu faţă cu paznicii morali ai comunismului


                                    Probleme de gramatică

        Un tânăr și talentat critic literar, Dan Liviu Boeriu, anunță pe pagina lui de facebook că îi va tăia de pe lista de prieteni pe toți aceia care scriu „noștri” cu doi „i” („noștrii”). Mi-a mers la suflet această somație și m-a făcut să-mi aduc aminte o întâmplare de pe vremea când lucram la „România literară”. Un pensionar, cititor atent al revistei, mi-a trimis o scrisoare în care mă mustra sever că scrisesem „albaștri” (în propoziția „fata avea ochii albaștri”) cu un singur „i”. „Este posibil – se întreba el retoric – ca un om ca dv. să nu știe că „albaștrii” se scrie cu doi „i”?
        I-am răspuns în paginile revistei: „Convins că eu am dreptate și nu dv., m-am adresat totuși, ca să fiu sigur că nu greșesc, unor mari lingviști și am aflat adevărul. Nu are dreptate niciunul dintre noi. În realitate «albaștri» se scrie cu trei «i».”
                                                                                *
        Într-o perioadă istorică în care limba română se vorbește mai prost ca oricând, oamenii din România se simt totuși profund jigniți dacă cineva îi acuză că fac greșeli de gramatică. Poți să-i spui cuiva că este nesimțit, ticălos, netrebnic, nu ai mari șanse să-l impresionezi, dar dacă îl acuzi de agramatism îl faci să sufere cumplit. Bazându-mă pe această sensibilitate a românilor, am scăpat de o amendă pe care tocmai se pregătea să mi-o aplice un agent de circulație. L-am întrerupt la un moment dat din perorația lui moralizatoare și l-am corectat: „nu se spune vehicol, ci vehicul”. El m-a contrazis și a căutat dovada într-un regulament de circulație. După ce s-a aplecat, nedumerit, asupra paginii tipărite, a spus umilit: „aveți dreptate”. „Sper, i-am spus eu, că n-o să mă amendați acum ca să vă răzbunați pentru că v-am contrazis...” „A, nu, m-a asigurat el” și m-a lăsat să plec. Îndepărtându-mă cu mașina, l-am văzut în oglinda retrovizoare scoțând din nou regulamentul din buzunar și consultându-l.
                                                                                *
        Oamenii politici sunt și ei foarte sensibili la acuzația de folosire incorectă a limbii române. Într-un oraș din provincie, reședință de județ, unde fusesem invitat să țin o conferință, câțiva demnitari au dat seara un banchet în cinstea mea, la care au venit cu soțiile (îmbrăcate în rochii cu decolteu amplu în spate și coafate sofisticat). M-au așezat în capul mesei, au ciocnit câte un pahar de whisky cu mine, dar toți tăceau. Era o liniște atât de mare încât, după ce s-au adus aperitivele, se auzeau stânjenitor clinchetele tacâmurilor. Am încercat să însuflețesc atmosfera (ceea ce de obicei îmi reușește), le-am curtat pe doamne, i-am ironizat într-un mod inofensiv pe domni, dar... nimic. I-am întrebat ce se întâmplă, iar unul dintre bărbați mi-a răspuns: „Nu avem curaj să vorbim cu un critic literar. Precis ne prindeți cu o greșeală de gramatică!” Am zâmbit și le-am explicat: „Doamne, dar cum puteți să vă imaginați așa ceva?! Credeți că eu cu asta mă ocup, vânez greșeli de gramatică?! Eu nici nu le consider importante...” Și ca să le dovedesc că, într-adevăr, nu le consider importante, am început eu însumi să folosesc într-un mod flagrant incorect limba română. Dacă ar fi fost pe acolo ziariști sau scriitori, ar fi râs în hohote, atât de comică era parodierea de către mine a vorbirii unui necunoscător al gramaticii. Dar comesenii mei nu râdeau deloc, deloc, deloc. Ei nu știau că greșelile de limbă făcute de mine sunt greșeli!
                                                                                *
        Printre cunoscuții mei se numără și o doamnă care spune „totdeuna” în loc de„totdeauna”. Ani la rând mi-am propus să-i atrag atenția asupra greșelii pe care o face, dar am tot amânat. Mi-era rușine să-i spun. Sau mi-era, pur și simplu, milă, imaginându-mi cum s-ar fi înnegrit la față de supărare. Se împlinesc, în curând, patruzeci și cinci de ani de când face nestingherită de nimeni aceeași greșeală. Numai Dumnezeu știe cât sufăr când o aud spunând cu dezinvoltură „totdeuna”. În curând voi muri, și ea va continua să omită „a”-ul din binecunoscutul cuvânt. Și poate voi ajunge în Iad din cauza lipsei mele de reacție.

                                                                                        Alex. ȘTEFĂNESCU




La arderea manuscriselor din copilărie, adolescenţă şi nu numai (IV)

I. Reflecţii
       
        Într-un fel e neonest şi indiscret să vorbeşti despre arderea manuscriselor tale. N-ai decât să le arzi fără să pomeneşti de rugul prin care le-ai trecut într-o altă formă de agregare ori de coşul de hârtii unde le-ai aruncat. În fond le-ai răpit infimul procent de spirit în favoarea materiei sută la sută. Le-ai insultat... Atunci mă întreb de ce o fac.
        Din prezumţiile vanităţii?
        Din slăbiciune îngâmfată?
        Din dorinţa deşartă de a intriga?
        Din exhibiţionism?
        Din iscusinţa inutilă şi perversă ca, într-o optică ondulatorie, să-ţi fie dedusă semiunda pozitivă din semiunda negativă, reprezentată de nemăsuratul gol, ce poate fi imens, pe care îl creezi prin ardere?
        Un pic din toate acestea trebuie să fie, fără îndoială, dar - dincolo de pudoare - răspunsul stă altundeva. Aspirând spre înalt, spre spiritual, sufletul meu, încă legat de un trup precar, se simte stingherit să fie asociat cu scoriile ori cu zvâcnirile eşuate ale sufletului ori ale voinţei. Resimt aceste reziduuri ca pe o maculare adusă grăuntelui pur a ceva desăvârşit ce-mi sălăşluieşte în suflet şi care mi-a ţinut sus întreaga viaţă. Le resimt ca pe un toxic volatil care mi-ar altera aerul alpin ce sunt menit să-l trag în piept cu fiece inspir şi-l trag.
        Am simţit de când mă ştiu sfârşitul vieţii mele fiind sus, nu jos, consumând o ascensiune, nu o coborâre. Or, toate aceste însăilări ce mi-au plăcut la vremea lor, le-am iubit poate, au adunat şovăiri, nedumeriri, imaturităţi, iar, câteodată -vai! - acel amestec bizar de tinereţe cu bătrâneţe numit în patologie progeria sau sindrom Hutchinson-Gilford, greu ochilor să-l privească: pentru un scurt timp, copilul e drăgălaş şi place, dar nici n-apuci să te bucuri de copilăria lui că şi năvăleşte peste el monstrul bătrâneţii, făcând din el un copil care este în acelaşi timp moşneag...Îmi cer scuze mie, mai întâi, că mă bruschez, poate pe nedrept, cu o comparaţie hidoasă, ce ţine mai curând de teratologie, pentru a realiza schiţa unei realităţi ce se putea face cu linii mai subţiri şi în afara patologiei... Aşa şi cu poeziile copilului, pe care tocmai l-am traumatizat cu o comparaţie extrem de dură: plac autorului câtă vreme e copil. Ca să-i placă adultului sau vârstnicului care a devenit între timp, trebuie să tindă spre o realitate, o desprindere, o uitare sui generis a realităţii pe care aş numi-o, cum spuneam, o răpire... Or, toate aceste poezii, pară ele câteodată şi fără cusur, cu şovăirile, imaturităţile, stângăciile, uneori cu caraghioslâcurile lor, trebuie destinate nimicului care e dincolo de ardere. Când nu voi mai fi, sufletul îşi va dormi somnul de veci pe un alb nor cumulus, smerit că n-are să fie chemat sus, dar nu va fi nici tras jos, printre hârtii discutabile, care s-au hrănit cu viaţă tânără.
        Pe acestea din urmă, nimeni nu le va discuta, sau - eventual - va săvârşi ceea ce săvârşesc şi eu, ba încă va mai arunca şi câte un cuvânt de ocară sau vreo imprecaţie ceva... Această dorinţă de linişte obţinută prin debarasare m-a stăpânit toată viaţa ca într-un budism latent.
        O viaţă activă, închinată alegerii, cernerii, deosebirii dintre urât şi frumos, dintre rău şi bine. Nu am fost supus niciunui Diktat. Veşnic am ales, veşnic am cernut, veşnic am disociat, veşnic m-a nins cenuşa unor astfel de arderi. Sufletul meu, fericit zbuciumat, a fost o distilerie. Cine te poate osândi că alegi lamura, adică esenţa fructului ce eşti, şi că arunci tescovina ori că sufli peste zbuciumata sită a grăunţelor tale, ce le-ai tot zbătut de la stânga la dreapta, împrăştiind hoaspa în cele patru vânturi?
       

                                                                                        C.D. ZELETIN




                                          Coperte, titluri

        „Te-ai gândit vreodată ce importanţă specială acordau stăpânii ţării copertelor de carte în anii aşa-numitei rezistenţe prin cultură?”
        Stătea comod într-un fotoliu în camera tixită cu cărţi vechi, dicţionare şi albume şi mai sorbea din când în când o gură din cafeaua ce se răcise, bineînţeles. Sosise de curând dintr-un voiaj în Cuba unde nimerise exact în tevatura iscată de funeraliile lui Fidel Castro şi prinsese un apetit ciudat pentru tardiva răfuială inutilă cu sistemul. Coperta, îmi spunea sentenţios Ovidius, e un fel de fard cu care iese cartea în lume, dar şi un soi de mască sau deghizament sau oricum vrei să-i spui. Sub dictatura comunistă îşi pierduse în bună parte statutul estetic, atât cât îl avea, cedând în faţa presiunilor forurilor de decizie interesate să pună în valoare mesajul ideologic al Partidului. Din aste pricini copoii de serviciu ai cenzurii deveniseră extrem de circumspecţi faţă de tentativele eventuale ale graficienilor de a strecura în ilustraţia copertei otrava dulce a diversiunii, cu mult mai greu de identificat în complicata şi persuasiva ţesătură a desenului decât în textul transparent al scriiturii.
        A continuat o vreme pe tema asta. Se vede că subiectul îl pasiona. Tocmai îi ieşise de sub tipar un scurt roman la „Curtea Veche” şi în timp ce perora îşi mângâia cu gesturi tandre noua apariţie.
        Stai să-ţi explic, să exemplific, îmi spunea amicul. Predasem la Editura Sport-Turism o carte despre Râmnic, o istorie romanţată a urbei, cu accente pe elementul cultural. Se întâmpla prin anii '79 sau '80. Lecturi, cenzură, observaţii. Trecusem hopul, cartea stătea să plece la tipar. La sugestia mea, desenul de pe copertă reprezenta căsuţa pitorească în care locuise ani de-a rândul Anton Pann în desele descinderi făcute în oraşul de pe Olt. Era zidită la jumătatea secolului 18. Creionată fin, cu stilizări savante în genul rustic, coperta arăta frumos, era O.K. Dar nu şi pentru mahării din fruntea editurii, cărora deşi căsuţa le plăcuse, au obiectat că ansamblul nu conţine nici un element care să amintească sau sugereze spectaculoasele realizări ale industriei socialiste. Ca să le satisfac dorinţa, aveam de ales între modestele industrii ale urbei - o fabrică de mobilă şi una de încălţăminte, a căror imagine de o banalitate înfiorătoare distona flagrant cu casa ţărănească a poetului - şi barajul uneia din numeroasele hidrocentrale de pe Olt. Opţiunea cea mai puţin compromiţătoare mi s-a părut a fi barajul. Graficianul, fie din neghiobie sau deficitară inspiraţie sau pur şi simplu dintr-o zburdălnicie a peniţei, a desenat la poalele căsuţei un pârâiaş şi un podeţ de ţară ce nu puteau nici pe departe să pară sau măcar să sugereze giganticele construcţii hidrotehnice ale regimului. Pesemne că un mnoment de neatenţie a cenzorilor sau de orbire sau plictis sau pur şi simplu un miracol au făcut ca ilustraţia copertei să treacă fără observaţii şi cartea a plecat pe drumul atât de jinduit, de tandru al tiparului.
        Ovidius părea încântat de cacealmaua înghiţită de Editura Sport-Turism. De altminteri mi-o mai povestise şi în alte rânduri, în variante apropiate, răstimp în care graficianul trecuse de multişor în lumea celor drepţi, ca şi directorul defunctei edituri, iar şeful de redacţie devenise după revoluţie patronul unei edituri prospere ce publica romane poliţiste şi biografii de curtezane şi femei celebre.
        O drăcovenie şi mai deocheată, şi-a continuat amicul răfuiala cu copertele, mi s-a întâmplat cu un roman, „Bătrân cu bască”, la „Cartea Românească”. Trecuse toate vămile de jos, mica cenzură, cum s-ar zice. Coperta, desenată de Vasile Socoliuc, reprezenta un pictor în etate în faţa şevaletului. O frumuseţe de copertă. Directorul obişnuia să ia la Mogoşoaia, unde locuia, câte un vraf de manuscrise ca să le avizeze. le pitrocea acolo o lună, două. Când s-a întors cu ele, a dispus într-o şedinţă de redacţie să i se schimbe titlul cărţii mele, inclusiv coperta. „Editura mea nu e azil pentru moşnegi” s-a pronunţat sentenţios maestrul. Îl deranja bătrânul pictor din imagine. Avea fobia bătrâneţii! Am fost silit să-i pun alt titlu cărţii şi să i se facă acesteia altă copertă. „Bătrânul” a dispărut complet din peisaj. Regret şi astăzi minunata copertă a lui Vasile.
                                                                                *
        Pentru un scriitor care a publicat frecvent în anii dictaturii, strecurându-se nu fără riscuri printre opreliştile, capcanele şi interdicţiile organelor cenzurii, istoriile amicului Ovidius pot părea banale. Îmi amintesc şi azi de consternarea ce m-a cuprins când la debutul în presa literară (Luceafărul, 1965) nuvela „Accidentul” a apărut cu titlul „Femeia în albastru”, ce trimitea în derizoriu substanţa ideatică a textului. Diverse intervenţii abuzive s-au operat şi în cuprinsul povestirii iar finalul a fost rescris de o mână inventivă care a transformat, (a deturnat) modesta mea însăilare epică într-un omagiu adus Partidului şi clasei muncitoare. Am protestat. Mi s-a răspuns amabil că redacţia a apreciat valoarea literară a textului şi tocmai de aceea a decis să opereze unele corecţii pentru a face nuvela publicabilă.
        Discuţiile cu redacţiile revistelor şi editurilor pentru salvarea integrităţii textului erau în general infructuoase, ca să nu spun inutile. Făcând abstracţie de scriitorii, puţini la număr, care aveau o oarecare susţinere politică sau administrativă, bucurându-se la edituri de un regim să zicem protecţionist, majoritatea autorilor aveau puţine şanse să câştige în competiţia cu redactorii, care îşi apărau cu străşnicie şi uneori cu încrâncenare punctul de vedere.
        Predasem prin anii '70 la Editura Eminescu un roman a cărui acţiune se petrecea în mediul universitar din epocă. Am aşteptat doi ani până să-i vină rândul „la lectură". Redactorul de carte, o doamnă cu vechi stagii la editură, persoană cultivată, de a cărei onestitate eram încredinţat, mi-a spus că a citit volumul, că i-a plăcut, că n-are nimic a-i reproşa, numai că acţiunea e plasată într-un context de o acută actualitate, e grefată pe o realitate văzută prea de-aproape, pe care autorul e tentat să o deformeze, aşa cum se întâmplă cu figurile ce apar monstruoase, filmate în gros-plan, fapt ce ar putea da naştere la interpretări răutăcioase, excesive. Volumul are şanse să apară doar dacă consimţiţi să împingeţi afabulaţia, să zicem la sfârşitul anilor '50, nu cred că e o treabă foarte complicată, e vorba doar de douăzeci de ani, toată construcţia romanului – naraţiunea, atmosfera, personajele –, tot-tot rămâne ca acum, cu mici modificări în ce priveşte butaforia, decorul vreau să spun, îmbrăcămintea şi unele moravuri de sezon. Volumul nu va suferi nicio schimbare de substanţă. Dacă-l aduceţi în şase luni, rămâneţi în planul editorial pe anul care vine.
        Zâmbea serafic. Rezolvase cazul. A fost cea mai drăguţă redactoare cu care am colaborat vreodată.
        Modificări strategice de genul celei consemnate mi s-au mai propus în periodicele în care redactorilor, în poziţia ingrată de misiţi între Putere şi tagma scriitoriceasă, li s-a îngăduit să fie mai permisibili în ce priveşte presiunile ideologice. Predasem odinioară unei reviste „pentru copii şi tineret” o povestioară despre doi puşti ce joacă bile în curtea unei şcoli, într-o caniculară zi de august. Redactorul revistei, o doamnă a cărei coafură blondă, supraetajată, mi-o amintesc şi astăzi, a parcurs pe loc dactilograma după care, tulburată, mi-a mărturisit că rareori a citit o povestire atât de bine scrisă, de emoţionantă, şi m-a cadorisit cu un buchet de flaterii banale ca talent, delicateţe, sensibilitate, atmosferă şi multe altele. Roşisem, presupun. După epuizarea cohortei de superlative, cucoana mi-a spus timid că ar avea o mică doleanţă - îşi împreunase mâinile a rugăciune -, un fleac, o bagatelă. Copiii aşteaptă acum, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, să dăltuiască oameni de zăpadă, să zburde cu săniuţa pe coclauri, or acţiunea povestirii se petrece vara. N-aş vrea cumva să schimb decorul, atâta doar, decorul, eroii dumneavoastră, aşa de vii, aşa de bine creionaţi, în loc să bată mingea, să joace bile, ar putea să zburdălnicească în minunatul peisaj al iernii, nu s-ar schimba nimic din atmosfera de o fermecătoare ingenuitate a povestirii. Ei bine, dacă-mi aduceţi în trei zile textul, va apărea în numărul festiv de Anul Nou, cu ilustraţii, va fi magnific, vă asigur. Îşi aprinsese o ţigară Pall Mall şi aştepta. Era drăguţă, purta pe degete o verighetă şi un inel cu piatra de smarald, strălucitoare.
        Am traversat, în tulburea desfăşurare a anilor, o sumedenie de întâmplări cu editurile şi editorii: intruziuni în text şi amputări, promisiuni neonorate, volume refuzate, amânări, elogii mincinoase, tarife mici, tiraje de mizerie şi nesfârşite ore de anticameră umilitoare, pentru a reuşi să stau de vorbă trei minute cu directorii. Destinul unei cărţi ţinea în multe cazuri nu numai de valoarea ei estetică (adesea neglijabilă) şi de măsura în care respecta tabuurile sacre ale regimului, ci şi de factori nescontaţi, aleatorii, cum ar fi umoarea de moment a cenzorilor - redactori, redactori- şefi, directori -, congresele şi conferinţele naţionale ale Partidului, sosirea în vizită oficială a unor şefi de stat occidentali, relaţiile diplomatice cu alte ţări, schimbarea papilor la Vatican şi multe alte extraliterare întâmplări.
        Una din victimele acestor fantasmagorice mişcări de conjunctură s-a întâmplat să fie nuvela „Suedeza", expurgată din sumarul cărţii de Direcţia Generală a Tipăriturilor pentru că tocmai în perioada aceea apăruseră disfuncţii în raporturile dintre Bucureşti şi Stockholm. Coperta cărţii, o minunăţie, o mai păstrez şi astăzi ca pe o preţioasă relicvă trist-amintitoare.
        O aventură neplăcută a avut şi un volum de proză, „Walhalla", predat prin anii '70 la Editura Eminescu. A fost citit de doamna Betty, una din cele mai apreciate redactoare din editură. După lectură, cucoana mi-a mărturisit că i-a plăcut volumul, că n-are nicio obiecţie majoră, numai că subiectul şi atmosfera unor proze sunt ambigue, ciudate, pot ridica probleme tovarăşilor din forurile de decizie. Ştiţi ce, mi-a spus, peste trei luni va avea loc Congresul XI al Partidului, în intervalul ăsta cenzura va fi, bineînţeles, mult mai atentă, eu zic să aşteptăm să treacă valul şi abia după aia să trimitem cartea mai departe. Era o fiinţă bine intenţionată, pragmatică. Am publicat cu ea două volume. Din păcate, după puţină vreme a fost concediată pentru că fiul ei nu se mai întorsese în ţară după concertul pe care corul Madrigal, din care făcea parte, îl susţinuse în câteva oraşe din Elveţia.
        Odată cu publicarea primelor cărţi, am început să exersez o serie de vicleşuguri, de fente, uneori ridicole, pentru a reuşi să mă strecor printre hăţişurile veninoase ale cenzurii. Între altele, mi-am luat obişnuinţa ca atunci când redactam o cerere-ofertă către editură, să-i pun volumului un titlu fantezist, aliniat cerinţelor Puterii de genul „Orizonturi", „Întoarcerea la viaţă", „Nădejdea", „Coline în soare", „Şantierul” şi abia după ce trecea prin toate controalele instituţionalizate, cartea îşi afişa adevăratul titlu.
        În ultimii trei ani ai dictaturii amestecul Puterii în treburile literare a ajuns la cote asemănătoare celor din epoca Dej, cu noutatea că dictatorii înşişi decideau acum destinul cărţilor „controversate". Îmi amintesc că la sfârşitul anilor '80 li se interzisese autorilor să-şi afişeze fotografia pe coperta cărţii. Prin ce ar fi putut să submineze o biată poză temeinicia construcţiei comuniste? Se spune că dispoziţia fusese emanată de Cabinetul 2.

                                                                                        Constantin MATEESCU




                    Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan 9

Cazul Ion Lăncrănjan. Note de cenzură. Documente DUI


ION LĂNCRĂNJAN ÎN OGLINZI DERFORMANTE. AUTOBIOGRAFII, RAPOARTE ALE SECURITĂȚII ȘI NOTE ALE INFORMATORILOR

NOTELE INFORMATIVE ALE LUI DAN ZAMFIRESCU

«122/ON/25.06.1976

NOTA RAPORT

Împreună cu Mr. Derţcanu Ilie la data de mai sus am contactat sursa „Suciu” de la editura „Albatros”.
În discuţiile avute, fiind abordate unele probleme editoriale am adus vorba şi despre Ion Lăncrănjan, relatându-ni-se următoarele:
În prezent constată o transformare fundamentală în poziţia şi comportarea lui Ion Lăncrănjan. Apariţia „Caloianului” şi mai ales succesul de public i-au creat o stare de eufo¬rie cum nu am mai văzut la acest autor, în general reţinut.
În ce priveşte critica a mărturisit că nu se aşteaptă la elogii pentru că prin firea sa, de-a lungul anilor a reuşit să-şi facă numai duşmani dar a sesizat că toţi situează cartea printre valorile mari ale ultimilor ani. Îşi dă seama că rezervele unora şi criticile ce i se aduc, vin tocmai din faptul că a îndrăznit să critice racilele cunoscute din viaţa scriitorilor şi mulţi se recunosc, fapt ce-i determină că creeze o atmosferă necorespunzătoare în jurul său.
S-a arătat fericit că la nivelul conducerii superioare a fost înţeles, primind felicitări, iar în diferite împrejurări cartea sa a fost citată ca o realizare deosebită de factori de răs¬pundere din conducerea CCES.
Cunoştea că în acelaşi fel a fost pomenit în cadrul unei prelegeri ce a avut loc la Aca-demia Ştefan Gheorghiu.
A mai discutat cu el posibilitatea apariţiei unei noi ediţii, lucru încă în studiu, deoa¬rece cartea consumă un volum mare de hârtie şi a anunţat intenţia de a contracta un nou volum „Fiul secetei”.
În toată discuţia îşi arăta mulţumirea pentru modul cum a fost înţeles de organele de partid şi punea pe seama acestora sprijinul de care s-a bucurat în apariţia cărţii, în pofi¬da unor oprelişti ce i-au fost puse de oameni rău voitori.»

«IMB/122/MI
Cpt. Munteanu Ion
Exemplar unic
27.XI.1976

NOTĂ RAPORT

La întâlnirea din 26 noiembrie a.c. cu legătura oficială „Condor” acesta mi-a relatat următoarele:
Luni şi marţi – 22 şi 23 noiembrie a.c. – la redactorul şef al revistei „Săptămâna” a venit scriitorul Ion Lăncrănjan. Vizita a avut ca scop publicarea unui articol a lui, ca răspuns la atacul apărut împotriva lui în „România liberă” la jumătatea lunii noiembrie. De comun acord cu redactorul şef, Ion Lăncrănjan a scris un răspuns prin care îşi afirma încă o dată punctul de vedere cu privire la „o serie de persoane care primesc pensii de mii de lei, în te¬meiul unor aşa-zise merite, dar care nu mai depun nici o muncă socială utilă”. „Sunt foarte indignat că atunci când am ridicat problema în mod principial şi partinic, mi-am auzit nu¬mai cuvinte de ocară, mai ales din partea unor evrei care susţin că ei au construit socialis¬mul în România şi îşi permit în ţara noastră să ne privească de sus.” „Ceea ce este mai de¬plasat este faptul că aceştia ţin cu dinţii de toate avantajele câştigate, mulţi dintre ei pe ne¬drept şi, dacă întâmplător, unul din ei este criticat, apoi suntem taxaţi drept asasini şi legio¬nari. Mi-am şi auzit vorbe şi doar toţi ştiau că sunt fiu de ţăran sărac de lângă Lancrăm şi membru de partid de când am deschis ochii la lume.”
Articolul proiectat a apare în „Săptămîna” din 26 noiembrie, scris de Ion Lăncrănjan a fost respins de Direcţia Presei.
Redactorul şef a afirmat că va încerca insistent să publice acest articol în numărul viitor al „Săptămânii”, cu riscul de a apela la unul din secretarii CC al PCR. El este întru totul de acord cu faptul că Ion Lăncrănjan a fost atacat pe nedrept.

N.O. – Ion Lăncrănjan este lucrat la 122/ON unde se va exploata materialul.

Cpt. Munteanu Ion ss/indescifrabil»

«IMB/122/MI
Nr.1185
13.XI.1976

NOTĂ RAPORT

Vineri 12 noiembrie a.c. am participat la lansarea romanului „Clipa” a scriitorului Dinu Săraru, care a avut loc la librăria „Mihail Sadoveanu” între orele 18,00-20,00. Lansa¬rea a fost bine pregătită din timp astfel că la orele 18,00 librăria era arhiplină, fiind prezenţi un număr mare de scriitori între care menţionez pe Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Aurel Baranga, Valeriu Râpeanu, Dan Zamfirescu, Eugen Teodor, Radu Georgescu, Octavian Paler şi alţii.
Dinu Săraru a fost omagiat de scriitorii Aurel Baranga, Valeriu Râpeanu şi Adrian Păunescu precum şi de Ion Olteanu, directorul... Bucureşti.
Au fost prezenţi reprezentanţi a (sic) unei majorităţi a presei din Bucureşti, precum şi din partea cinematografiei, radioteleviziunii etc.
Vorbitorii au [considerat] acest al doilea volum al lui Dinu Săraru ca pe o carte cura¬joasă, Adrian Păuneascu afirmând „este cartea care ne arată că în România s-au întâmplat şi multe lucruri urâte şi mai sunt multe de făcut. Dar Dinu Săraru nu apare pe un teren gol căci avem astăzi mulţi prozatori în frunte cu Eugen Barbu, Marin Preda, D.R. Popescu, Ion Lăncrănjan, cunoscuţi foarte mult mai ales prin tragismul operelor sale...” [ilizibil mai de¬parte]
                                                                                        Dan CULCER




            Titu Maiorescu faţă cu paznicii morali ai comunismului

        Răsfoind cu totul întâmplător, la mijlocul anului 2014, volumul de studii şi observaţii critice al lui Al. Piru, „Varia”, II, Ed. Eminescu, 1973, am descoperit la un moment dat o referinţă la un pachet de scrisori, în limba franceză, donat de cineva (?) Bibliotecii Academiei „acum câţiva ani” (cum se exprima destul de sibilinic, din capul locului, Piru). Am căutat atunci, dar şi în decembrie 2016, la secţia de manuscrise a Bibliotecii înaltului for academic (unde au fost depuse, potrivit istoricului literar pomenit) scrisorile Zoei Mandrea către sora sa, Olga, măritată Gigurtu, căci despre epistolarul lor este vorba, dar nu a fost chip să le dau de urmă. Dar de ce mă interesează, la urma urmei, respectivele înscrisuri, vechi de aproape 150 de ani? Mai întâi, pentru că, după inegalabila monografie T. Maiorescu, publicată de E. Lovinescu în 1940, portretul olimpianului mentor al Junimii a căpătat, tocmai datorită recursului la asemenea documente, o dimensiune terestră, mai omenească, deloc de dispreţuit. În al doilea rând, dar nu şi ultimul, pentru că, aşa cum stă scris în cartea Familia Culcer – pagini de istorie, Ed. Setch, Craiova, 2013 (o monografie redactată de Dumitru-Valentin Pătraşcu în prima parte, şi care reproduce o serie de vechi amintiri şi „memorii” ale unora dintre membrii acestui clan, în partea a doua), Zoe Mandrea a fost una dintre femeile care „reuşise să inspire o pasiune acestui bărbat (id est, Titu Maiorescu, n.n.) care se credea irezistibil şi care nu credea în virtutea femeilor”. Ceea ce, date fiind unele antecedente prea bine cunoscute din biografia marelui critic, nu pare chiar de neconceput… Cum în paginile Însemnărilor zilnice (Jurnalul lui Maiorescu), varianta editată de Bogdan Mihai Dascălu (coordonator) şi de Ana-⁠Maria Dascălu, Opere, I, Jurnal (1855-1882), Ed. Fundaţia pentru Ştiinţă şi Artă, 2013, între anii 1874-1887, numele familiei Mandrea este ades pomenit, m-am tot întrebat şi am încercat să aflu cine au fost Zoe şi Nicolae Mandrea.
        După toate probabilităţile, ca studenţi, fraţii Nicolae şi Mihai Mandrea (originari din Focşani) s-au mişcat prin anii 1873-1874, la Berlin, în anturajul şi cercul de prieteni ai lui Eminescu; Nicolae, viitor profesor universitar de drept judiciar şi preşedinte al Curţii de Casaţie, a fost chiar un apropiat şi înalt protector al poetului în anii când acesta lucra în Bucureşti la ziarul Timpul. În Amintirile Anei (Netty) Culcer, sora cea mai mică a Zoei Mandrea (vezi op.cit), ea îşi aminteşte cum poetul „a venit la noi să vadă pe cumnatul meu Mandrea care-l proteja, şi care vrând să-i procure puţintică odihnă îl trimise să stea un timp la noi la ţară, la Groşani, în Romanaţi, moşie ce mi-a rămas mie. Apoi de aici a trebuit să-l ia. Omul acesta, adevărat poet şi timid, era menit să piară dacă nu era cineva pe lângă el să-i poarte de grijă. Nu era în stare să zică cuiva să-i fiarbă un ou sau să-i frigă un pui. De acolo Nicolae (Mandrea) îl duse la Floreşti, moşia din Dolj, unde era o slujnicuţă nemţoaică pentru a-l servi. A şi stat acolo câtva timp şi într-o dimineată fugi împreună cu nemţoaica”. Desigur, „episodul Floreşti” din viaţa lui Eminescu (fără romantica idilă cu „nemţoaica”, pusă sub semnul întrebării mai de toată lumea!!!) este prea bine cunoscut istoricilor literari, fiind, de altminteri, pomenit în Amintirile sale şi de Slavici, care l-a vizitat acolo pe poet, dându-i de lucru translarea în germană a Istoriei Românilor de Eudoxiu Hurmuzachi. Potrivit lui Perpessicius, în împrejurimile de basm ale Floreştilor, Eminescu ar fi scris primele variante ale superbelor idile naturiste Freamăt de codru şi Fiind băiet păduri cutreieram.
        Cu un doctorat în drept la Berlin, susţinut, se spune în limba latină, Nicolae Mandrea figurează al optulea în Albumul Societăţii Junimea, fiind unul dintre fondatorii acestei extrem de înrâuritoare asociaţii culturale, alături de Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Iacob şi Leon Negruzzi, Petre Carp, N. Roznovanu, Dimitrie Sturdza… Numele lui Nicolae Mandrea apare, de altminteri, şi în programul primei serii de prelecţiuni populare (Elemente de viaţă ale popoarelor, manifestate în istorie), cu o conferinţă, pe 1866, intitulată Legislaţiunea elenă (Solon şi Lycurg). Iacob Negruzzi scria despre el în Amintiri din Junimea că „lua o baie de aburi înaintea prelegerilor, de-l înroşea pară; aburii, sublinia sarcastic marele boier, îl făceau să-şi laude conferinţa…” Apropiat al Regelui Carol I şi preţuit de Maiorescu, care l-a cultivat mai ales în perioada bucureşteană, când Nicolae Mandrea şi-a construit o locuinţă boierească pe strada Fântânii, unde soţia sa ţinea un salon literar artistic, preşedintele Curţii de Casaţie a avut prilejul să cunoască toată crema literar-artistică şi politică a vremii, şi în special pe Maiorescu, din anturajul şi din casa căruia nu lipsea la nici unul dintre evenimentele importante. Soţia lui Nicolae Mandrea, Zoe Mandrea (1858-1924), trebuie spus că era fiica primarului Craiovei, Barbu Bălcescu, fratele marelui revoluţionar Nicolae Bălcescu, şi a Elenei Aman, fata lui Constantin Aman, fratele reputatului pictor Theodor Aman… Era o femeie deosebit de cultivată, ca şi surorile ei (Olga, 1856-1940 şi Ana, 1859-1944); scria, picta şi cânta la pian. În 1910, împreună cu Alexandrina Gr. Cantacuzino, Elena Odobescu, Sultana Miclescu, Irina Butculescu, Elisabeta Manu, Zoe Rosetti Bălănescu ş.a., Zoe Mandrea înfiinţează Societatea Naţională a Femeilor Ortodoxe Române (SNFOR), cu o activitate destul de susţinută: organiza bazare şi loterii, colecte şi chete publice, concerte religioase; a încurajat promovarea artei populare, a adunat fonduri pentru ridicarea şi funcţionarea unor lăcaşuri de cult, mai ales din Ardeal. În timpul Primului Război Mondial, SNFOR a activat în special în lazaretele din spatele frontului, unde, îngrijind de răniţi, organiza inclusiv concerte, la care şi-a dat concursul chiar şi George Enescu. Zoe şi Nicolae Mandrea sunt cei care, după voinţa testatorului, au moştenit casa boierească şi moşia de la Bălceşti, pe care fiul lor, arhitectul Radu Mandrea, a construit între 1928-1938 un impozant conac în stil brâncovenesc, edificiu ce adăposteşte astăzi Memorialul Nicolae Bălcescu. Zoe Mandrea este cunoscută şi ca autoare a unei cărţi de memorii, intitulată Icoane din trecut, volum apărut la Tipografia Geniului, Cotroceni, f.a.
        Să vedem acum ce pune în circulaţie Al. Piru (despre care nu mai trebuie spus că nu poate fi comparat sub nicio formă cu E. Lovinescu!) din scrisorile în limba franceză ale Zoei Mandrea către Olga Gigurtu, cele două surori, nepoate ale lui Nicolae Bălcescu. După părerea mea, este absolut evident că nu interesul acestor tinere femei pentru fenomenul teatral al timpului sau fascinaţia pentru personalitatea lui Alecsandri şi Caragiale (care nu poate fi totuşi negată – în limitele bunului simţ – în epocă) l-au determinat pe autorul controversatei Istorii a literaturii române de la început până azi să scotocească respectivul fond de manuscrise donat Bibliotecii Academiei. Din câte se pare, acesta este şi foarte sărac în această privinţă; Zoe Mandrea informând-o, expres, dacă vrem, pe sora sa de la Craiova doar de prezenţa în cenaclul Junimea de la Bucureşti a celor doi dramaturgi, care au citit aici, primul, Ovidiu (15/27 (decembrie, 1884), al doilea, D-ale carnavalului (2/14 martie 1885)… Ar trebui reţinut şi amănuntul că scrisoarea Zoei către sora sa mai mare (aşa cum o rezumă Piru) nu conţine urmă de judecăţi sau aprecieri şi nu se referă, de fapt, la conţinutul piesei lui Alecsandri, ci consemnează doar împrejurarea (mai interesantă, se pare, din punctul de vedere al lui Al. P.!)) că la lectura ei, susţinută de autor în casa lui Maiorescu din Bucureşti, au fost prezente vreo 80 de persoane, printre care episcopul Melchisedec, prinţul Hangerliu, ministrul Sturza, aghiotantul Regelui Carol I, Al. Candiano Popescu, Mite Kremnitz şi câţiva scriitori mai noi: Ventura, Vlahuţă, Al. Davila. În ceea ce priveşte referinţele la D-ale Carnavalului, dintr-o altă scrisoare, evident, Al. Piru nici măcar asemenea tip de observaţii nu mai reţine în marginile comentariilor epistolierei (dacă au existat), în schimb, manevrând abil (părăsind adică materia strictă a epistolelor surorilor Bălcescu şi citând din Insemnările zilnice ale lui Maiorescu, ediţia I.A. Rădulescu-Pogoneanu, probabil; pe care însă nu o pomeneşte nicăieri!), lansează ideea (o să vedem şi de ce) că anturajul de la Junimea îşi etala calităţile mai curând în agape, intrigi şi jocuri de societate decât prin vreun sever canon artistic. Dar iată ce scrie Al. Piru, subliniez, părăsind pe moment (aparent fără nicio noimă) „corespondenţa inedită” din fondurile Bibliotecii Academiei: „La 6/18 octombrie 1884, după Maiorescu (s.n.), Caragiale citeşte la Junimea, de faţă fiind şi Alecsandri, comedia sa Conu Leonida faţă cu reacţiunea, distrând, «foarte plăcut» auditoriul, din care nu lipseau soţii Mandrea şi sora Zoei, Olga. Aceiaşi iau parte în ziua de 13/25 noiembrie 1884, la premiera comediei O scrisoare pierdută, soldată cu «succes mare» şi supeu la Maiorescu acasă (Caragiale, Mandrea şi damele, Slavici etc.)”. Nu, în mod clar, Al. Piru nu despre atmosfera de emulaţie dintre cei doi mari dramaturgi clasici, dar şi de caldă receptare şi recunoaştere creată în jurul lor, în acel moment istoric, vrea să vorbească, ci despre „comedia” unor vremuri în care, după competenta sa părere, formată la înalta şcoală ideologică a partidului unic, singura preocupare a „clasei exploatatoare” era căutarea „plăcerii”, traiul uşor, lipsit de orice resposabilitate morală, cultivarea artei decadente… Ţinta comentariului subiacent, marca Piru, din aceste rânduri nu este altcineva decât Titu Maiorescu însuşi, un Titu Maiorescu devenit din nou, după tortuoasa campanie de „reabilitare” de la mijlocul anilor şaizeci, ţinta tuturor atacurilor propagandei comuniste din noua epocă de înflorire a realismului socialist, de inspiraţie coreano-chineză, de după tezele din iulie 1971. „Maiorescu, scrie cu perfidie Piru, îşi serba aniversările, ca mai târziu G. Călinescu, prin festivaluri teatrale – «Tutti-festival» – (o dată cu un text de Slavici pus pe muzică de Livia Maiorescu). Din scrisorile lui Zoe Mandrea (din care bineînţeles că năimitul istoric literar nu citează!, n.n.) rezultă că uneori aveau loc şi mici reprezentaţii de marionete sau improvizaţii cu măşti. De pildă Mite apărea cu un formidabil condei la ureche care-o făcea să se înconvoaie sub greutate, iar Slavici deghizat în măscărici, cu o mască grotescă, bătea toba strigând: «Doamnelor şi domnilor, veniţi să vedeţi şi să auziţi celebrităţile…»”. Să ne amintim că în anii şaptezeci, când apărea cartea lui Piru, în România era interzis cu desăvârşire un alt mod de adresare decât cel cu apelativul „tovarăşe”! Cât despre celebrităţi, nu în 1974 devenea Elena Ceauşescu academician doctor inginer? Şi nu tot cam pe atunci Al. Piru, în lucrarea „Fierbinte omagiu Preşedintelui ţării” – Ed. Cartea Românească. („Perspective comuniste”), scria că „singura salvare a ţării stă în lupta partidului clasei muncitoare, a P.C.R.”, în frunte cu „Nicolae Ceauşescu, una din marile personalităţi ale lumii contemporane”?!
        Adevărata miză a articolului lui Al. Piru, cu toate manevrele de învăluire ce-i pot conferi, pe alocuri, atributele unei contribuţii de istorie literară, este compromiterea, cu orice preţ şi prin orice mijloace, a „masonului” Maiorescu, criticul „cosmopolit şi reacţionar”, vinovat de toate neîmplinirile litearturii realist-socialiste, al cărui „dogmatism estetic” trebuie condamnat cu tărie, neavând ce căuta (vezi Mihai Ungheanu, Campanii, EPL, 1971) într-o literatură care se ghidează după alt îndreptar politic şi filozofic. Şi ce pricină sau pretext mai pervers putea aduce pe altarul unei asemenea campanii împătimitul colportor realist-socialist, Al. Piru, decât episodul separării lui Maiorescu, în 1887, de Clara Kremnitz, prima soţie, o femeie cu care, se ştie bine, primul critic român (apud E. Lovinescu) nu a fost fericit decât în primele luni de convieţuire. Într-un asemenea nobil scop, Al. Piru găseşte, de această dată, şi timpul necesar să traducă şi „plăcerea” să monteze în text o lungă scrisoare particulară pe acest subiect, trimisă de Zoe Mandrea surorii sale, la „începutul anului 1887”. O „tacla” între două femei, pe care, după codul eticii socialiste, un bărbat responsabil în cel mai înalt grad, nu-i aşa?, de destinele literaturii în noua revoluţie culturală ceauşistă nici nu ar fi trebuit să o bage în seamă. Prost redactată (sau poate, mai curând, defectuos tradusă), Al Piru o reproduce in extenso – ceea ce până acum nu s-a mai întâmplat cu vreo alta –, un motiv în plus să cred că întregul articol nu este în fond decât o ramă pentru a o pune, cu un scop precis, în valoare … Iat-o: „…Da, scumpa mea, istoria e din nefericire adevărată. După 25 de ani de viaţă exemplară, biata femeie va fi părăsită de soţul ei – şi nu-ţi vine să crezi toate infamiile pe care familia păcătoasei (de la fautive) le născoceşte împotriva doamnei M. şi a fiică-sei pentru a-şi desvinovăţi oribila lor purtare. Când te gândeşti cum a fost primită în casă, cum îşi petrecea acolo zilele, serile, cum împărţea cu ei toate plăcerile, şi acum pretinde că o va lua în căsătorie! – e vorba de A(na) R(osetti). Ce îngrozitoare lume – şi în prezent ştii ce zvonuri umblă cu privire la nenorocita fată? – Cică tată-său ar fi părăsit casa din cauza ei, c-ar fi prins de veste că era în relaţie cu Lubicz (l-ai văzut vreodată?), că mamă-sa făcea pe mijlocitoarea şi că – indignat – le-ar fi abandonat. Gândeşte-te ce mârşăvie (ignominie). Un om însurat! Chauve qui parle par le nez-qui sent du nez! Şi există oameni care s-o creadă şi s-o colporteze. Alţii îi atribuie întâlniri cu colonelul Algiu, alţii spun că e cu regele. Poate să se felicite că a ucis fericirea fiică-sei, de asemenea, de-ai şti cum ea dispreţuieşte lumea şi cât e de dezgustată şi nenorocită! Mi-e dragă de două ori de când văd înverşunarea cu care se dezlănţuie împotriva ei cele mai negre calomnii. De-aş putea să văd pe tatăl ei, îţi jur că i-aş spune totul, căci el, ce e drept, n-a ascuns motivul pentru care vrea să divorţeze şi le-a asigurat venitul material – făcându-i Liviei o dotă de 100.000 de franci şi doamnei M. după căsătorie, 6.000, acum ştiţi că nu sunt bogate şi le lasă în casă până la măritişul fetei! Dar aici este răzbunarea şi aceasta cade în capul fetei – li se poate asigura fericirea materială, însă fericirea lor nu-i mai puţin distrusă.»

                                                                                        Ștefan Ion GHILIMESCU