Alex. Ștefănescu - Cum a scris Nicolae Labiș „Moartea căprioarei”
Constantin Mateescu - Clisura (1)
Dan Culcer - Vatra. Surprize colegiale. Informatorii (IV )
Nicholas Catanoy - Shiva, Mahabharata și vacile sacre (IV)
Ștefan Ion Ghilimescu - Europa şi Cadmos gramatoforul


Cum a scris Nicolae Labiș „Moartea căprioarei”

        Nicolae Labiș încă nu împlinise nouăsprezece ani când a scris „Moartea căprioarei”.
        Poemul uimește și azi prin dramatism și prin expresivitatea lui energică. Deși a fost recitat de nenumărate ori − pe scenele unor teatre, la serbările școlare, la radio, la televiziune −, deși a fost menționat, analizat, reprodus în antologii de către critici și istorici literari, ilustrat de graficieni, pastișat de epigoni, rămâne în continuare surprinzător. Nu s-a oficializat. Nu și-a pierdut noutatea, care se reconstituie la fiecare nouă lectură. Și nici nu și-a pierdut misterul prin suprasemnificare.
        Cumplita secetă din 1946 (când viitorul poet abia trecuse de zece ani) este rememorată distorsionat în poem, devine o halucinație. Aceasta nu înseamnă că imaginile își pierd claritatea. Ele capătă, dimpotrivă, o pregnanță ieșită din comun, ca și cum cineva ar da butonul intensității culorilor și al contrastului la maximum. Autorul povestește, la timpul prezent, cum, copil fiind, îl urmează pe tatăl său, la o vânătoare de capre clandestină. „Vânătoarea foametei în munții Carpați”, „la ceas oprit de lege și de datini”, are drept justificare morală supremă disperarea:
        „Dar legea ni-i deşartă şi străină/ Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,/ Iar datina şi mila sunt deşarte,/ Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.”
        Ca și în „Sofie's choice”, răscolitorul roman al lui William Styron (care avea să apară însă abia în 1979), în poemul unui autor de nouăsprezece ani neîmpliniți din România, într-o țară comunistă, a optimismului obligatoriu, este evocată trăirea sfâșietoare a cuiva care trebuie să hotărască pe cine salvează și pe cine sacrifică dintre ființele dragi. Preferința pentru un asemenea subiect – găsit printre amintirile sale de adolescent care deja a trăit prea multe pentru vârsta lui − dovedește excepționalul instinct artistic al lui Nicolae Labiș.
        Având nu demult prilejul să stau de vorbă cu sora lui Nicolae Labiș, Margareta Labiș, am asediat-o cu întrebări și am aflat în ce împrejurări a fost scris poemul. Îmi închipuiam, nu știu din ce cauză (probabil gândindu-mă la remarcabila lui valoare literară), că autorul lucrase la „Moartea căprioarei” cel puțin doi-trei ani din scurta lui viață (1935−1956). În realitate, a lucrat o noapte. Atât, o noapte!
        În august 1954, Nicolae Labiș a venit de la București acasă, la Mălini, pe neașteptate, explicându-le alor săi că va rămâne în casa părintească două săptămâni ca să se odihnească. După ce a mâncat, a luat de la o vecină un cal și a mers călare, ferit de ochii lumii, pe malul râului Suha Mare, până la Poiana Mărului. Acolo a legat calul de unul dintre plopii care străjuiesc biserica și s-a așezat pe malul șanțului, cu capul în mâini (așa l-a văzut un flăcău care a trecut pe acolo cu o căruță). Reconstituia probabil, în minte, momentul cu vânarea căprioarei, petrecut cu opt ani în urmă, în timpul secetei din 1946, într-o poiană din apropiere. Seara s-a întors în casa părintească, s-a închis în camera lui și a lucrat neîntrerupt până spre miezul nopții. Apoi, s-a dus entuziasmat la mama lui, care încă nu adormise, și i-a spus că a scris un poem foarte bun, pe care i l-a citit cu glas tare. I-a mai spus că trebuie să plece în zori la București ca să-l publice cât mai repede, fiindcă vara șefii sunt plecați în concedii și cenzura este mai laxă.
        A plecat cu autobuzul la 6 dimineața (spre dezamăgirea surioarei lui, Margareta, care, la trezire, nu l-a mai găsit în casă), apoi a luat trenul de la Fălticeni, iar la Dolhasca l-a schimbat cu alt tren. Acolo, într-un compartiment, l-a întâlnit pe Fănuș Neagu, pe care îl cunoștea, i-a mărturisit că a scris un poem mai inspirat decât altele, iar Fănuș Neagu a vrut să-l citească. Atunci, Nicolae Labiș și-a dat seama că... nu avea manuscrisul la el. Îl uitase în casa părintească! În acest timp, la Mălini, Margareta a găsit foile cu poemul împrăștiate de curent prin cameră, le-a adunat, le-a pus în ordine și i le-a trimis prin poștă fratelui ei la București (aflând de la mama lor ce important era pentru Nicolae poemul).
        Dacă poșta nu și-ar fi făcut datoria, această capodoperă a literaturii române ar fi dispărut în neant!
        Dar manuscrisul a ajuns la destinație. Nicolae Labiș s-a bucurat primindu-l și l-a dus la „Viața Românească”. Cu sprijinul lui Ion Horea, poemul a apărut în numărul din octombrie al revistei.
        Margareta Labiș povestește în premieră (într-o confesiune publicată în paginile revistei „Curtea de Argeș” din octombrie 2014) ce s-a mai întâmplat după încheierea cu bine a acestor peripeții: „La puțin timp după apariția poemului în «Viața Românească», am primit un colet «cu valoare». Avea mărimea a doar două cutii de chibrituri. I-am recunoscut scrisul fratelui meu – el scrisese adresa pe colet −, dar nu bănuiam ce se putea ascunde în surprinzătorul pachețel. L-am desfăcut cu grijă: sub capacul albastru al unei cutioare se afla un strat, bine presat, de bombonele de mentă gumate. Dezamăgită, le-am aruncat pe pat, la întâmplare. «Ce glumă!». Dar, printre bombonelele împrăștiate am văzut un mic ceas de mână, cu brățara de argint, cu cadranul și limbile aurite. Era înfășurat cu grijă într-o scurtă scrisoare de mulțumire, încheiată simplu. «La mulți ani!» Era primul meu ceas. Avea o frumusețe aparte. L-am purtat mult timp, chiar și după ce s-a defectat ireparabil. Îmi amintea de fratele meu.”


Alex. ȘTEFĂNESCU








Clisura (1)

        Bunicul şi bunica (după mamă) s-au stabilit la Râmnic, oraşul de pe Olt, în a doua jumătate a veacului al 19-lea. Aromâni de fel, veneau din Grecia, şi anume din Vlaho-Clisura, o aşezare răsărită, locuită de oameni de ispravă, harnici, credincioşi, păstrători ai unor vechi cutume caracteristice românilor din sudul Dunării. Clisura românească trebuie să fi fost un loc de basm. În casa de pe strada Carol, colţ cu Ştirbey-Vodă, unde mi-am petrecut o bună parte a copilăriei, s-a păstrat îndelungată vreme (preţ de un secol), fixată pe un perete al dormitorului bunicii, fotografia Clisurei, adusă de bunicul în geamantanul lui sărac de „emigrant”, fotografie de o uimitoare claritate a imaginii, dacă se ţine seama de vremea când a fost executată, reprezentând o aşezare construită în terase, cu case mici, în genul celor din munţii Apuseni, grădini îmbelşugate şi sol arid, muntos, al cărui alb de cretă dădea, sub incidenţa razelor de soare, o stranie strălucire peisajului. Clişeul, depozitat într-o memorie afectivă generoasă dar suspectă de subiectivitate, fără îndoială, mă fascina de fiecare dată când păşeam în camera bunicii, întunecată, cu transperantele lăsate, mirosind a levănţică, transportându-mă într-o lume fabuloasă, asemenea acelor vise ale dimineţii, încă vii în minte dar ceţoase, indescifrabile, ceţoase. Bunicii evitau să-mi dea detalii despre imaginea din perete, atunci când le-o ceream cu insistenţă, Clisura rămăsese undeva în urma lor ca o fantomă a unor reîncarnări anterioare, intangibile, secrete. Aşa încât puţine lucruri mi s-au păstrat întipărite în minte despre meleagurile de origină ale bunicilor, reprezentate doar printr-o fotografie (fie ea spectaculoasă, incitantă) ce se îngălbenea odată cu trecerea vremii. Prin anii '70, când municipalitatea Râmnicului a hotărât să demoleze casele din centrul tradiţional al urbei, în iureşul iresponsabilei campanii de mutilare a trecutului, imobilul bunicului din strada Carol (bunicii fiind de mult trecuţi în lumea drepţilor) a dispărut ca atâtea edificii de valoare sub impasibilele cupe ale buldozerelor, fotografia seculară a Clisurei, care mi-a oferit atâtea clipe de însingurată delectare, pierzându-se în vânzoleala grăbită a mutării în altă casă a unor urmaşi nevrednici să înţeleagă semnificaţia afectivă a acestei matrice a obârşiei noastre suddunărene. Ea, matricea, s-a conservat doar în memoria mea atât de şubredă acum, la bătrâneţe, împreună cu atâtea alte fleacuri ce alcătuiesc fundalul pe care ne place să-l numim copilărie.
        Destinul meu, al celor care au trăit în anii totalitarismului, a hotărât să nu pot să ajung în locurile de unde se trăgeau bunicii şi străbunicii mei şi unde vieţuiesc şi astăzi rude care, sub porunca timpurilor, vorbesc, probabil, limba greacă, uitându-şi în bună parte obiceiurile şi datina şi graiul. După evenimentele din '89, când porţile spre lumea civilizată au fost deschise larg şi când nicio oprelişte nu mi-a mai stat în cale să rescriu, în sens invers, drumeagul pe care l-au parcurs cu un veac şi jumătate în urmă bunicul şi bunica, pe mare sau cu căruţele încărcate cu agoniseala lor şi a familiilor lor, ca să se stabilească mai întâi în Dobrogea apoi în Bucureşti şi în sfârşit în Râmnic – după căderea dictaturii, deci, venită pe neaşteptate şi într-un moment în care viaţa mea se retrăgea încet spre asfinţit, n-am mai avut imboldul şi nici tăria de a depăşi nişte comodităţi inerţiale fixate într-o conştiinţă obosită de atâtea aşteptări neîmplinite, încât Clisura a rămas doar o himeră, o fotografie care a dispărut şi ea în vârtejul vremurilor, lăsând doar amintirea fumegoasă pe care o mai păstrez şi astăzi şi care se va stinge odată în devălmăşia înţeleaptă a timpului.
                                                                              ***
       
        M-am întrebat nu rareori din ce motive bunicii mei, împreună cu alte câteva familii de aromâni, îndeobşte înrudite între ele, formând un soi de „clan macedonean”, au părăsit tărâmurile însorite ale Eladei lăsând acasă moşii, păşuni întinse, cirezi de vite şi turme de „mioare”, abandonând un rost şi o stare căpătate în secole de muncă şi luptă cu natura şi cu vitregiile istoriei, m-am întrebat din ce motive, deci, şi-au părăsit căminul şi ţara de origine ca să se stabilească dincolo de Dunăre într-un oraş mărunt (să fi avut în vremea aceea Râmnicul 5-6 mii de suflete), străin, pierdut la poalele Carpaţilor, un topos ce le amintea pesemne, prin natura generoasă şi aerul rarefiat de munte, de locurile unde au văzut lumina zilei şi şi-au petrecut o parte a tinereţii. Bunica, născută Sina, se trăgea dintr-o familie bine situată pe scara socială a rânduielilor din partea locului, un Sina („baronul Sina”) fiind pomenit în secolul al 19-lea în lumea de afaceri a Vienei imperiale ca unul dintre cei mai bogaţi şi influenţi bancheri ai epocii. Bunicii îi plăcea să se fălească, în cerc intim, cu această îndepărtată rudă legendară, despre care vorbea sfiit, cu o cuvioasă reverenţă. Venise în Râmnic de copil, în compania mamei sale (Maia) şi a unei sumedenii de mătuşi numite dode, pe care n-am apucat să le cunosc şi se căsătorise cu bunicul, când nu împlinise 16 ani, mai mult silită, în continuarea unor tradiţii barbare, devenite legi în comunitatea lor de oameni ai înălţimilor ceţoase.
        Aşa cum am aflat, bunica s-a acomodat destul de repede cu viaţa monotonă, patriarhală a Râmnicului de sfârşit de secol, cu trăitori cucernici, îndeletnicindu-se cu meşteşugurile şi negoţul, şi a învăţat în scurtă vreme să vorbească româneşte, fără să-şi uite însă graiul aromân pe care-l folosea în casă şi în relaţiile cu rudele. Atunci când am ajuns la vârsta „înţelegerii” (prin anii '34-35), bunica – i se spunea în societate „coana Viţa” – abandonase cu desăvârşire idiomul strămoşesc, nu datorită stridentei nevoi de adaptare ci pur şi simplu din cauză că mătuşile şi toate rubedeniile mai vârstnice cu care trecuse Dunărea cu o jumătate de secol înainte muriseră de mult iar ea, bătrâna (în realitate abia trecută de 40 de ani), se trezise încetul cu încetul „contemporană” cu o nouă generaţie (căreia îi aparţineau şi cei şapte copii născuţi năvalnic, unul după altul, începând cu ultimii doi ani ai secolului ) care vorbea, fireşte, frumoasa limbă a Ţării Oltului. Pronunţia coanei Viţa rămăsese, totuşi, tributară graiului străbun în ciuda efortului vizibil de a-şi perfecţiona vorbirea, punând adeseori accente şi tonuri inedite dar mai ales scornind vocabule suddunărene altoite pe trunchiuri de cuvinte româneşti de un farmec indicibil, căruia mie, în anii când începusem să cochetez timid şi tainic cu literatura, îmi ofereau o insolită bucurie.
        Bunica, aşa cum mi-o aduc aievea aminte, dar şi din câteva fotografii „de epocă” imprimate pe cartoane groase şi purtând pe ele emblema firmei ce le executase şi delicate ornamente grafice, trebuie să fi fost în tinereţe o femeie mândră, frumoasă, cu ochi albaştri, melancolici şi părul castaniu, coafat înalt cu o savantă ştiinţă a cochetăriei. Purta întotdeauna rochii lungi din stofe grele sau bluze închise la culoare, de o nuanţă mohorâtă, încheiate cu nasturi de sidef până la gât, lăsând impresia unei sobrietăţi impuse prea devreme pentru vârsta ei (25-30 de ani), vârstă la care, astăzi, femeile îşi exhibă dezinvolt podoabele cu care le-a înzestrat natura. Îmi amintesc şi astăzi, după atâta amar de vreme, parfumul blând-îmbietor cu iz de portocale al capoatelor bunicii când ne strângea în braţe pe noi, copiii, în zilele în care mama ne aducea în strada Carol ca să ne zbenguim în camerele încăpătoare încărcate cu covoare persiene vechi acoperind pereţii sau să ne fugărim prin curtea largă cu cireşi bogaţi dar mai ales să investigăm cu înfrigurare podul casei, adevărată hecatombă întunecată, plină de mistere, tixită cu mobilă abandonată, coşuri împletite, bănci de şcoală uzate, putrede, cu spaţii pentru călimară, cazane, bibelouri, vase de faianţă sparte, păpuşi şi jucării stricate, sticle goale şi încă multe alte minunăţii constituind un univers fantastic, insolit, deschis de fiecare dată unor noi descoperiri încântătoare.


Constantin MATEESCU







Vatra. Surprize colegiale. Informatorii (IV)

        După separație, plecarea Mariei Mailat la studii la Iași, căsătoria ei cu Constantin Pricop, despărțirea de acesta, întoarcerea ei la Târgu Mureș împreună cu fiul lor Tudor, cei doi reluaseră probabil relația, dar o sfârșiseră într-un conflict surd, latent, cu împăcări și rupturi. Iar acest conflict și-a revărsat efectele secundare și asupra mea, martor altădată al furtunoaselor relații dintre Maria și Mihai, ca prieten al amândurora.
        La moartea lui Romulus Guga, provocată probabil de un diagnostic tardiv al unei infestări într-o călătorie în Turcia, cu Entamoeba hystolitica, un parazit, am declarat cui voia să mă asculte prin cafenele unde ne făceam veacul, dar și în redacție, imediat după ceremonia oficială, unde cuvântul meu prea sincer provocase reacții bizare, că vidul de putere nu e benefic, că grupul nostru nu poate aștepta să i se impună, de către partid, un redactor-șef de import, că este preferabil să formulăm imediat o propunere prin promovare din interior, că, deci, eu propun și susțin candidatura colegului nostru; criticul Cornel Moraru. Inițiativa mea a fost considerată inoportună atât de cei formaliști și slabi de înger, cât și de cei care preferau să-și construiască o carieră într-un mod mai discret, fără declarații publice.
        Am precizat atunci că în nici un caz nu doresc să fiu redactor-șef, că în vremurile pe care le trăim funcția cere compromisuri pe care nu doresc să le fac, că văd în Cornel Moraru persoana capabilă să gereze cu calm și în mod maleabil această dificilă funcție.
        În ce îl privea pe Mihai Sin, experiența și anumite semne din ultimii ani de conviețuire colegială mă făceau să cred că a optat pentru interesele sale private, că, spre deosebire de mine, consideră că realizarea revistei cere eforturi și implicări personale prea mari, în condițiile de cenzură multiplă și autofinanțare care ni se impuseseră, și că, în calitate de eventual redactor-șef, va folosi publicația ca un instrument pentru cariera sa literară și socială, nu ca un obiectiv de interes comunitar și public.
        Un singur exemplu: Sin a fost foarte afectat că lui Romulus Guga i-a fost decernată o decorație oarecare, pretinzând că ar avea și el dreptul de a i se recunoaște meritele în același fel. Dorința lui Mihai Sin de a obține o decorație din partea unui sistem pe care, în discuții private, îl abhora, ca și mine, mi se părea atunci și mi se pare acum ca un semn de oportunism și de orgoliu prost orientat.
        I-am comunicat sentimentul meu, l-am atenționat că se află într-o gravă contradicție cu sine, oportunismul acesta, pe care i-l cunoșteam lui Romulus Guga, contrariindu-mă din partea unui om pe care îl credeam făcut din alt aluat.
        Aceste cîteva precizări sunt eventual suficiente pentru a explica, alături de nedreptatea care consideram că mi se făcuse, prin numirea de către forurile de partid pe un post vacant de câțiva ani, cel de secretar de redacție, a lui Mihai Sin. Incompetent tehnic, ziceam, Sin voia postul pentru motive de onorabilitate socială și de salariu desigur, contând pe transferarea aspectului tehnic, care îl depășea, printre competențele lui Radu Ceontea, grafician angajat recent, ins de talent mediocru dar un oportunist de o clasă superiorară tuturor cunoscuților mei, demagog aproape artist, care își croise o rapidă ascensiune locală.
        Văzută azi, din perspectiva documentelor aflate în DUI „DINU”, numirea mea într-o astfel de funcție de conducere se vădea imposibilă. Nu prezentam nici ogaranție pentru Partid și Securitate, se dovedise că nu sunt sincer cu Organele, cutezasem să le contest deciziile, făcusem declarații neconvenabile, eram adică suspect și nu puteam fi șantajat cu ceva, nefiind nici fost legionar, nici homosexual, nici informator cu condicuță.
        Revolta mea spontană și publică la comunicarea, într-o ședință de redacție, ridicată la rang de ritual de investitură prin prezența blagoslovitoare a autorităților, a deciziei de partid, care m-a luat prin surprindere, de vreme ce fostul meu amic Sin nu mă făcuse părtaș anticipat la avansarea lui socială, se întemeia pe naiva mea credință că meritam răsplata numirii ca secretar de redacție pentru munca mea neremunerată specific timp de trei ani, într-o funcție tehnică pe care o învățasem din mers și cu plăcere. Că această meserie mă interesa cu adevărat, o poate dovedi, post factum, inserția mea profesională în Franța, după 1987, unde m-am perfecționat, firește, și am practicat-o două decenii cu aproape necurmată plăcere.
        Aceste detalii sper să schițeze un fundal social și personal pentru documentele de istoria presei pe care le comunic aici. Precizez că depărtarea temporală și spațială de subiect nu mă face imun la o tristețe ce derivă dintr-un sentiment de ratare a unui proiect în care investisem multă energie, din stările de tensiune inutile pe care le trăisem, din considerarea ca excesivă a influenței pe care aceste evenimente au avut-o asupra traiectoriei mele profesionale și intime.
        Exista însă un proiect cultural, proiect pe care îl concepusem în lungile noastre discuții cu Romi Guga, între 1968 și 1971, la Cluj și apoi la Târgu Mureș, al unei reviste cu un profil larg, mai puțin literar.
        Vestigii ale acestui profil cultural se află în paginile Vetrei editate care, departe de a fi fost o realizare deplină, a fost schițat totuși prin rubrici, prin anumite texte și colaborări. De voi avea timp, voi consemna câteva din liniile directoare și voi preciza textele cu care ele au fost ilustrate. De aceea cred că analiza profilului unei reviste care se vrea mai mult decât un almanah sau un depozit, prin simpla citare a a unor fragmente de editoriale, a unor colaboratori cu sau fără semnificație, mi se pare calea cea mai puțin propice pentru înțelegerea unei astfel de construcții care este un work in progress. Firește „Vatra” a fost o operă colectivă și contribuțiile substanțiale la profilarea revistei ale unor colaboratori sau redactori nu trebuie uitate. Istoricul Grigore Ploeșteanu, biologul Emil Pora, lingvistul Alexandru Toșa, traducătorii Ioan Mușlea, Andrei Fischof, Tudor Balteș, au dat culoare specifică publicației. Interviurile lui Mihai Sin, ale Mariei Mailat, ale lui Nicolae Băciuț, anchetele, campaniile pentru proza scurtă, pentru satiră fac parte din acest profil specific. Dar în anumite momente penetrarea abuzivă a unor interese strict individuale a deformat profilul stabilit la început. Interesul pentru dramaturgie era determinat mai ales de dorința lui Romulus Guga de a-și susține propria sa carieră de dramaturg.
        Așa cum a evoluat după 1987, data plecării mele din România, revista „VATRA” a fost o revistă foarte bună, chiar în cele mai vitrege momente de după 1987. Și continuă să fie. Ceea ce mă face să cred că susținerea candidaturii lui Cornel Moraru atunci nu a fost o greșeală din partea mea.
        Nimic nu mă poate opri de a face public un material documentar al cărui interes mi se pare evident. Solicit și pe această cale foștilor colegi de redacție, cu care am fost sau sunt în contact prietenesc sau profesional, să se exprime, să facă demersuri similare pentru recuperarea eventualelelor dosare de urmărire informativă care le-au fost dedicate, să-și transcrie amintirile, să le comenteze pe ale mele și mai ales să contribuie la păstrarea și depozitarea corectă, legală a arhivelor revistei.
        Unii nu par interesați, alții au tergiversat. Păcat, scrierea istoriei culturale a acestei sumbre perioade de bătălii și compromisuri văzute și nevăzute , merită să fie făcută, până nu e prea târziu. Este o perioadă istorică pasionantă nu doar în sine ci și pentru că e chiar viața noastră. Cea care pare deja să fi trecut.
        Dacă nici aceasta viață nu ne pasionează, nu văd ce altceva ne poate pasiona. E probabil singura noastră viață, totuși.


Dan CULCER







Shiva, Mahabharata şi vacile sacre (IV)

        Coșmarul nopților albe este un prilej pentru unii de-a sublima suferința în diademele unui cânt, oferindu-le posibilitatea de-a vedea lumea cu alți ochi. Noaptea nedormită e o treaptă deslușind vanitățile lumii în care însăși creația devine o vanitate evidentă. Pentru cei cu umori stabile, golurile somnului lungesc timpul. „Eu detest tot ce reduce timpul, de aceea eu iubesc noaptea. Ziua e un monstru. Noaptea e ca o mare liniștită, fără sfârșit”, mărturisește Fraçoise Sagan. Timpul rămâne închis sau deschis la capătul vederii, îngăduind imaginației să lase năvala de îngeri sau demoni să-și găsească locul în scris.
        Rimbaud, Stendhal, Dostoievski, Maupassant, Tolstoi, Cioran, descoperă focul creației în mijlocul nopților albe. Ideile sunt opace sau fosforescente. Metaforele, incolore, cavernoase, piezișe sau împâslite. Insomniile cele mai infernale le găsim în paginile jurnalului lui Gide. Stările fiziolologice disruptive revin ca un leitmotiv obsedant, dizolvant: „13 mai 1906 – Somn întrerupt de insomnii. Imagini absurde și neliniștitoaare.” „11 iulie 1914 – Noapte albă.” „3 iulie 1923 – Noapte detestabilă, senzație de sufocare, corp agitat, tremurături nervoase.” La vârsta de 83 de ani, revenind la Paris, Gide scrie: „La ce bun să mă gândesc la viața mea? Las infirmitățile să-și facă datoria...” Ultimele rânduri ale jurnalului, scrise pe data de 13 februarie 1951, șase zile înaintea morții: „Mi-e somn, e adevărat. Însă nu am nici o dorință de-a dormi. A dormi mi se pare mult mai obositor. Nu știu cât e ceasul nopții sau al dimineții... Aș mai avea încă ceva de spus? A spune nu știu ce...”
        Privesc cu inima strânsă studenții din amfiteatrul universității. Aștept o reacție, un ecou la prelegerea „Insomniilor...”, poate prea întortocheată, incoerentă. Studenții, timizi, îngăduitori, tac. Un student mai înfipt rupe tăcerea.
        – Care este valoarea literară, estetică, a insomniilor? Nu sunt insomniile doar un simplu document medical?
        – Pentru psihanaliști și pentru psihiatri, ele au o valoare științifică. Evident. Pentru critici și literatori, insomniile reprezintă un subiect care merită să fie tratat ca și alte subiecte psihologice privind bucuriile vieții, melancolia, tristețea, ura, gelozia, sau ca anatomia unei crime. Sau teme sociale, istorice. Totul poate fi subiect literar, dacă stilul și metafora sunt la înălțimea florilor de lotus...
        –Și dacă florile sunt veștejite?
        – Există metafore chiar și pentru florile veștejite. Baudelaire a scris Les Fleurs du Mal, un ciclu de poezii auto-incisive, de fapt o imagine a „florilor interioare veștejite”, o replică a tensiunilor irezolute între răul satanic și idealitatea vidă...
        Explicațiile mele au fost acceptate în lumina preocupărilor și a sensibilității franceze, a individualismului poetic, atât de diametral opuse poeziei indiene, ancorată în miturile autohtone, în diversitatea lingvistică și etnică, și a vieții indiene. Subiect care necesită o discuție aparte...
        La 80 de kilometri, la sud de Madras, se află templul Mahabalipuram (în orașul cu același nume), un ansamblu arhitectural excavat și sculptat într-o stâncă inospitalieră, pe locul unor grote preistorice. Orașul e de fapt un sat (menționat de Ptolemeu, sub numele de Melangue?) transformat într-un bar pentru turiști. Atmosferă de bâlci în jurul statuilor de ghips reprezentând diversele divinități indiene. Pe aceleași tarabe, lumânări, bijuterii de argint, tobe, covoare.
        Templul format din trei grupe arhitectonice (construit la sfârșitul secolului al IX-lea, în perioada regilor Pallava) conține șapte pagode privind marea cu o imperturbabilă indiferență. Sculpturile divinităților venerate domină întreg ansamblul arhitectonic. Grupul central, Coborârea Gangelui (Ganga) e sculptat într-o porțiune anfractuosă a falezei, o frescă reprezentând cupluri de animale (maimuțe, păsări, lei, elefanți), o adevărată Arcă a lui Noe, înconjurând divinitatea Shiva și regele Bagiratha (simbol al determinării și al perseverenței), în postura unui yoghin venerîndu-l pe Shiva. În partea de sud se află Mandapa lui Krishna, reprezentând scenele tradiționale ale copilăriei lui. La extremitatea de sud, Mandapa Yampuri (zeul morții) e încadrat de două figuri grotești: Vishnu odihninduse pe șarpele Ananta (divinitatea eternității) și, în stânga lui, zeița Durga, soția lui Shiva, combătând tauruldemon Mahisha.
        – Mișcările pelerinilor sunt grațioase, lente. Ele nu se deosebesc de mecanismele devoțiunilor din Occident (în bisericile din Europa și America Latină). Aceleași mișcări ritmice, aceleași sentimente ale reculegerii. Turiștii occidentali, barbari, se înghesuie nerespectând regulile procesiunii. Imagine dezonorantă.
        Frumusețea locului e captivantă. Mitologia indiană e fantasmagorică. India nu se va lăsa niciodată cucerită și mai ales condusă, organizată, de o mare putere străină. Aroganța Occidentului e privită cu un surâs compătimitor. Cu toate divinitățile care îl înconjoară, indianul este la adăpost de tentațiile materiale sau hedoniste, care vin din afara sferei mitologice.
        Fluturi mari, mov, orange, galbeni, albaștri, zboară în toate direcțiile. Spre seară, liliecii înconjoară templul sub privirile divinităților încremenite în granitul falezei, în timp ce valurile mării scaldă țărmul pândind noaptea care cade ca o cortină magică.
        Mă întorc la Madras seara târziu. La marginea satelor copiii mă întâmpină cu facle, arătându-mi drumul sinuos printre casele dărăpănate, lipsite de lumina electrică. Ajung spre dimineață, odată cu primele zgomote ale orașului purificat de apele nopții.


Nicholas CATANOY







Europa şi Cadmos gramatoforul

        Da. (Eli Lotar) are acum 53 de ani. E fructul unui păcat al tinereţii, pe când eram la Paris. Mama sa era atunci studentă. Mai târziu m-am căsătorit cu ea numai pentru 24 de ore, de bun acord de ambele părţi, ca să pot face legitimarea copilului născut. Băiatul ăsta n-a prea avut astâmpăr. L-am adus la Bucureşti, dar mereu pleca de acasă şi-l prindeam când la Constanţa, când la Brăila, gata să fugă cu vreun vapor. Îl aduceam înapoi şi-i spuneam că am să-l ţin cu forţa la mine până va termina măcar liceul. L-am învăţat trei meserii: să fie mecanic de automobil, să tragă cu briciul şi să fotografieze. Automobil n-am putut să-i cumpăr, dar i-am luat o trusă de bărbierit. Ca unul care am umblat prin lume, ştiu ce înseamnă să voiajezi şi să ai cu tine o trusă de bărbierit: iei cel puţin un franc pe un ras, şi asta însemnă un prânz. I-am cumpărat şi un aparat fotografic. După câtva timp, a şters-o iar şi am aflat că ajunsese la Paris. (...) Acum e proprietarul unei case de filme”.
        (Pericle Martinescu, fragment dintr-o convorbire avută cu Tudor Arghezi, la „Mărţişor”, în 1956)
       
        Am scris pentru prima dată despre Eli Lotar, celebrul cineast francez de origine română, întâiul copil al lui Tudor Arghezi, în 2000 (vezi Din condici şi carnete…, Ed. Logos, 2007, pp. 105-108), după un susţinut schimb epistolar cu Baruţu Arghezi, stabilit, după cum se ştie, în Elveţia, la Lausanne, încă din anii şaizeci ai secolului trecut. De altminteri, acesta, deşi a ajuns să-şi cunoască, face à face, fratele autoexilat de-abia în 1960, în amintirile sale (vezi Baruţu T. Arghezi, Înaintea uitării, Ed. Eminescu, 1996) n-a ezitat să-l evoce în rânduri pline de calde efuziuni. În legătură cu data de naştere a fratelui vitreg, destul de vag, în corespondenţa noastră, domnia sa presupunea că acest „rătăcit de cuibul părintesc” trebuia să fi fost mai mare cu circa 20 de ani…
        Preluând o informaţie din atelierul istoricului literar Teodor Vârgolici, îngrijitorul ediţiei de Opere ale lui Gala Galaction – naşul copilului – personal, am creditat presupunerea traducătorului Noului Testament că finul său (botezat cu numele de Eliazar) s-ar fi născut în Elveţia, la Freiburg. Astăzi, sunt nevoit să dau dreptate lui Lionnel Marie Annick şi lui Alain Sayag, autorii albumului Expoziţiei Eli Lotar din 1993 de la Centrul Pompidou care, pe baza documentelor rămase de la reputatul cineast, mort la Paris în 10 mai 1969, stabilesc nu numai data exactă a naşterii viitorului mare fotograf şi cineast francez (30 ianuarie 1905), dar şi locul în care ea s-a produs indubitabil, consideră ei, şi anume Parisul. Dacă ne gândim că în 1925, după moartea mamei sale, Eliazar şi-a părăsit familia şi Bucureştiul (se spune că ascuns, o vreme, deşi greu de crezut, în şasiul boghiurilor unui tren!) şi, la Paris, numai după câteva luni, a obţinut cetăţenia franceză, trebuie să admitem că acest lucru a fost perfect posibil tocmai datorită opţiunii pe care tânărul o avea de a-şi alege cetăţenia în conformitate cu înscrisul care consfinţea ca loc al naşterii cosmopolitul oraş al luminilor. În îngrijirea tatălui şi a mamei vitrege (Paraschiva Arghezi), care se ocupă atent de instrucţia sa, Eliazar rămâne până după terminarea liceului, când, se pare, are mai multe tentative de a-i părăsi. Graţie corespondenţei, în parte inedită la data publicării, dintre Tudor Arghezi şi Gh. D. Mugur (vezi Tudor Arghezi. Autoportret prin corespondenţă prezentat de Barbu Cioculescu, Ed. Eminescu, 1982), se poate stabili cu oarecare precizie şi data „reuşitei” temerarei evadări: probabil, sfârşitul anului 1924, începutul lui 1925. În orice caz, uitând propria tinereţe, în care el însuşi fugise de acasă, Tudor Arghezi îi trimitea în 20 februarie 1925 lui Gh. D. Mugur (inspector general în Ministerul Instrucţiunii şi unul dintre fruntaşii Asociaţiei „Cercetaşii României”), aflat în acel moment la Paris, o scrisoare cu primele instrucţiuni privind repatrierea fiului neascultător.
        Scumpe domnule Mugur,
        Dă-mi voie să-ţi prezint pe dl Salamanovici, artist pictor, care pleacă la Paris ca să se perfecţioneze. Mă folosesc de amabilitatea lui ca să-ţi trimit cîteva rânduri. Ai aflat ceva despre băiatul meu Theodorescu Eliazar, despre care aud din nou că trăieşte într-o neagră mizerie? Dl Mugur (probabil, fiul scriitorului Gh.D. Mugur, autorul, între altele, volumului „Florile. Note şi impresii”, n.n.) în vizita d-sale la Paris te-a rugat, lăsându¬-ţi şi o fotografie, să te interesezi de el.
        Poate că n-ar fi rău să te gândeşti la concursul poliţiei pariziene, pentru prinderea şi repatrierea lui. Mă mai tem că dată fiind uşurinţa de caracter a băiatului meu, să nu se angajeze în Legiunea streină.
        La Paris nici nu am posibilitatea să-l ţin şi, chiar de aş avea-o, aş refuza să-l ajut: locul lui e în Bucureşti, la treabă.
        Nu ştiu dacă ţi-a telefonat Romanitza, căreia i-am scris detaliat să se puie în contact, cu bunăvoinţa dumitale, pentru repatrierea fiului meu. Romanitza (posibil, actriţa Romaniţa Manolescu, poreclită la un moment dat de francezi „Privighetoarea Carpaţilor”, n.n.; vezi şi Baruţu R. Arghezi, „Înaintea uitării”), poate că ai auzit de ea, e o cântăreaţă cu merite, căsătorită cu advocatul parizian d. Aaron.
        Nu te superi de această cartă ?
        Al d-tale devotat, cu drag,
        T. Arghezi
        42 Bd. Elisabeta. Bucureşti
       
        Peste aproximativ o lună, în 10 martie 1925, scriitorul revenea către misionarul său de la Paris cu o nouă misivă, încă şi mai „drastică” referitor la acţiunea (de data aceasta conjugată) de înapoiere în ţară a „băiatului”, precizând, totodată, cât se poate de explicit, natura raporturilor sale cu fiul rătăcitor, precum şi dimensiunea practică a fericirii pe care i-o hărăzea în ţară. Un aranjament de „trai pe vătrai” căruia Eliazar îi va întoarce spatele, alegând, mai pe gustul său, boema avangardistă pariziană şi protecţia Luisei Krull, un fotograf celebru din protipendada artistică a vremii.
        Dragă Domnule Mugur,
        Îţi mulţumesc pentru interesul ce binevoieşti să porţi zăpăcitului meu de băiat. Înainte de a fi binevoit să-mi comunice d. Mugur veştile noi ale dumisale, datate de o lună de zile, eu m-am adresat dumitale pe două alte căi: una tînărul Salamanovici, care a plecat la Paris să lucreze la Şcoala de pictură – alta prin pictorul Theodor Pallady, sosit la Bucureşti în vederea unei expoziţii. Pallady a făcut pe datele ce i-am furnizat o scrisoare d-lui Cantacuzino, de la legaţie, citând interesul (sic) d-tale documentar.
        D. Mugur (probabil, fiul, n.n) îţi va transmite d-tale o scrisoare astă-seară (de această dată, Gh. D. Mugur, tatăl, pare că se afla cu ceva treburi la Bucureşti, n.n.) în care îmi permit să intercalez aceste rânduri:
        1. Băiatul meu nu are nimic de făcut la Paris. El trebuie să se întoarcă în ţară; i-am pregătit în Bucureşti o slujbă care să-i permită să trăiască, dat fiind că la mine acasă nu-l mai primesc cu nici un preţ. Partea materială a vieţii lui este aranjată foarte avantajos pentru băiat. Apoi el trebuie să se înscrie la facultatea de drept şi să-şi facă licenţa. Acestea sunt condiţii sine qua non în existenţa lui.
        2. Băiatului meu îi am de făcut câteva reproşuri, în ce priveşte sinceritatea, corectitudinea şi cavalerismul [:]
        I. A plecat ca şi de alte câteva ori, fără să-mi arate că ar fi voit să plece. A plecat, minţindu-mă cu actele şi atitudinea.
        II. Nu mi-a scris după ce a plecat, deşi îi creasem un criteriu moral pentru asemenea împrejurări.
        III. Nu ascund de dumneta că a plecat în panică morală, după ce m-a minţit că se înscrie la facultate, unde nu s-a înscris, şi a cheltuit o sumă, poate mică – dar actul rămîne acelaş – de 1.500 lei, fără nevoie.
        IV. Scrie rudelor sale, cu care nu sunt în raporturi, introducându-le între el şi mine, cu un calcul de laşitate şi căutând să facă presiuni indirecte nepermise asupra mea.
        V. Neîndrăznind să-şi mărturisească onest viciile şi scăderile – pe care voinţa şi educaţia pot să le canalizeze –, născoceşte romane şi falsifică situaţiile.
        Din rândurile de mai sus, cu care împovărez inima d-tale, ai aflat psicologia (sic) aproape exactă a situaţiei. Sfătuieşte te rog pe Eliazar să vie în Bucureşti, repatriindu-l prin mijloacele legaţiei şi te rog indică-i ca odată sosit în Bucureşti să tragă direct la cumnatul meu, Colonelul Stamatiade (Strada Laptelui), care i-a pregătit o odaie. Pe mine nu mă va putea reîntîlni decât după ce mi-a produs dovezi precise şi controlate de îndreptare.
        Îţi mulţumesc că mi-ai citit grifonajul şi mă bizui pe sensibilitatea mea, zidită pe o conştiinţă bravă, pentru a restitui liniei drepte pe un tânăr în criză de zigzag.
        Al d-tale devotat
        T. Arghezi
        Anul 1905, când vine pe lume Eliazar, este un an de cumpănă în viaţa lui Arghezi. Călugărit în 1899, în „decembrie 1905 – scrie Baruţu T. Arghezi în amintirile sale – tânărul diacon Iosif părăsea haina monastică şi slujba spirituală de pe lângă Mitropolitul Iosif Gheorghian, pentru a purcede pe drumurile noi ale vieţii. Hărţuit de invidii ascunse la Mănăstirea Cernica, unde confraţii Evangheliei îl acuzau că face ‹‹liturghie neagră››, văzându-l prin fereastra chiliei scriind noaptea la lumina unei lumânări, apoi refuzând urcarea pe treptele ierarhiei propuse de Mitropolit, diaconul Iosif hotărăşte ieşirea definitivă în lumea laică… În casa generalului Cocea şi a prietenului de viaţă Nicu Cocea îşi va tunde părul lung călugăresc şi în plină iarnă va lua trenul spre Paris şi Elveţia”. Hotărârea fusese chibzuită şi luată însă mai demult, iar ea se impunea mai ales datorită turnurii pe care o luase legătura datând din 1904 cu profesoara de ştiinţele naturii Constanţa Zissu, legătură de alcov ce se va solda cu venirea pe lume, la începutul anului următor a lui Eliazar, purtătorul de mai târziu al pseudonimului artistic Eli Lotar. Tot anul 1905 Tudor Arghezi se va fi zbătut ca un peşte pe uscat între datoria faţă de tatăl ceresc (e drept că, după propriile spuse, el n-a fost, într-adevăr, „devot” niciodată) şi propriile obligaţii de părinte trupesc faţă de noul venit pe lume, temporar, împreună cu mama, pus la adăpost de gura bârfitoare a lumii prin alegerea cu premeditare, de comun acord, măcar în principiu, a locului naşterii (o suburbie a Parisului). Şi pentru ca să configurăm cu exactitate intensa tensiune sufletească pe care o trăia în acele luni marele poet, în mod obligatoriu, cititorul trebuie să afle că, în timp ce împărţea patul cu Sonia (Constanţa Zissu), femeie mai mare ca el cu şase ani, diaconul Iosif era îndrăgostit şi iubea cu pasiune o altă femeie, şi anume pe tânăra studentă în litere şi filosofie Aretia Panaitescu din strada Labirint 114. O relaţie absolut platonică, e încredinţat Barbu Cioculescu, îngrijitorul ediţiei celor 6o de enciclice trimise de Arghezi, între anii 1903-1906, acestei fermecătoare şi instruite tinere, un adevărat „roman de dragoste”, pe de altă parte, absolut edificator ca stadiu strălucitor al limbii literare folosite pe atunci de Arghezi (încă necontaminat de excesele barochiste de mai târziu, aş îndrăzni să observ), însoţit de un binevenit comentariu şi preţioase note în ediţia deja semnalată.
        Începutul legăturii dintre Tudor Arghezi şi Constanţa Zissu este greu de precizat, cert este doar faptul că Arghezi „trimite” pentru prima dată la numele ei în schimbul de scrisori cu Aretia Panaitescu din cursul anului 1904 când, cerându-i tinerei studioase o colaborare pentru revista Linia dreaptă, îi dă ca exemplu un text aparţinându-i mai vechii sale favorite. Originară, după unii, din zona alogenă a Moldovei, după alţii din Constanţa, profesoara de ştiinţele naturii Constanţa Zissu avea o oarece înzestrare literară, calitate repede remarcată şi încurajată pe cât se pare de Arghezi; un le violon D’Ingres, în orice caz, care-i permite de la bun început să se apropie şi să atragă atenţia lui Tudor Arghezi. De altfel, Constanţa Zissu este autoarea unui volum de poezii intitulat Acuarele, publicat în 1914. În el descopăr poezia Necunoscut, după părerea mea un evident şi aproape explicit ecou al unui coup de foudre, dacă nu e prea mult, născut între cei doi: „Şi cum stai tăcut în strană mândru ca vlăstar de regi,/Nemilos de trupu-ţi tânăr ce în rassă l-ai închis,/ Peste umăru-ţi plăpând, vălul negru îl tot dregi./Iar în ochii tăi pribegi, trece doliul unui iris.// Rând pe rând se tot strecoară tinereţe spre altar,/Cuvioasă ţi se pleacă aducând lumina dar ;/ Nu vestmântului de doliu, ci frumosului întreg,/Întrupat în chipu-ţi fraged, resemnat ca şi un Christ/ Şi-n nobleţea ce te-mbracă, ca un giulgiu atât de trist”.
        După recuperarea din străinătate de către tată a copilului (încredinţat de către Constanţa Zissu unui terţ) şi adăpostirea lui în casa Mariei Theodorescu din strada Dreptului nr. 18 (se pare, pentru a salva aparenţele şi a menaja reputaţia profesoarei!), relaţiile dintre cei doi se răcesc brusc. Într-o scrisoare expediată din Geneva mamei sale care locuia împreună cu Alexandru, fratele mai mic, epistolă datată 6 decembrie 1909, Arghezi scrie pentru prima dată explicit ceea ce gândeşte în legătură cu Constanţa Zissu şi, mai ales, despre dorinţa ei de a se mărita cu el… „Sonia nu mai mi-a scris de când cu scrisoarea ce i-am trimis la Constanţa şi înţeleg că e greu să-mi scrie când n-are ce, căci de macaroane pe hârtie sînt sătul şi i-am declarat-o foarte clar. Poate că şi-a mai aşezat mintea la loc şi a sfîrşit prin a înţelege că o prostie făcută o dată nu se face de două ori. Avem amîndoi un copil care trebuie îngrijit – poate că a ajuns să priceapă că asta e singura noastră datorie şi că n-avem unul faţă de celalt nici una de alt soi. Dacă a înţeles – şi va sfârşi să înţeleagă – e bine, şi vom rămâne, în chiar interesul lui Eliazar, prieteni. Dacă nu, nu vom rămâne nici atât. Ce este sigur e că mie nu-mi arde de nevastă şi că dacă strechia puturoasă a căsătoriei mă va izbi – ferească Dumnezeu – vreodată, nu pe domnişoara Zissu (sic), licenţiată în Ş. Naturale, am s-o iau, dar pe o fată care să ştie să facă bucate, să coasă nasturi şi să ştie să ţie curată o casă, şi pentru asta licenţa şi bacalaureatul deobicei e-o (sic) garanţie de murdărie şi de prostie”. Cu toate acestea, în 1912, cedând într-un moment de slăbiciune presiunilor ei, dar mai ales, pentru a oferi lui Eliazar, conform tuturor uzanţelor cutumei morale, toate drepturile de copil natural, Arghezi se căsătoreşte pentru o scurtissimă perioadă de timp cu Constanţa Zissu, pentru ca, după aceea, foarte rapid, să divorţeze, şi în 1916 să se căsătorească, de această dată, pentru tot restul vieţii, cu ascultătoarea şi maleabila Paraschiva Burda, originară din Bucovina.
        Pe Aretia Panaitescu, iubita ideală din lumea visurilor sale platonice, împărţită însă gospodăreşte, deşi nu trivial, cu mai telurica Sonia chiar şi după naşterea copilului celei din urmă, scriitorul o cunoaşte în acelaşi mod în care va fi întâlnit-o şi pe Constanţa Zissu, adică la slujba pe care, împreună cu mama şi sora, aceasta o urmărea la Mitropolia Bucureştiului, unde tânărul diacon Iosif slujea... Că aşa stăteau pesemne lucrurile o dovedeşte şi scrisoarea din 28 noiembrie 1903, în care, printre altele, Iosif îi scria complet decomplexat Aretiei, absentă din cine ştie ce motive de la slujba duminicală, despre întâlnirea cu familia ei, frecventată, aşa cum o atestă alte scrisori, şi acasă: „ Ieri, au participat la agapa (s.a.) duminicală: mama şi sora voastră. Sfârşindu-se, i-am (sic) acostat un moment, în sensul care mă preocupă (spre a le cere o scrisoare de la Aretia, n.n.), însă mi s-a răspuns că voi primi-o prin poştă: asistenţa zvăpăiată şi stupidă nu permitea o înmânare de hârtie albă, vizibilă”.
        Nu îmi propun să analizez corespondenţa lui Arghezi cu Aretia Panaitescu, un superb roman epistolar dezvoltat pe un evantai de teme de mare interes pentru creionarea autoportretului lui Tudor Arghezi şi care se încheie odată cu scrisoarea din 30 iulie 1907, expediată cu poşta, din Geneva. Vreau să remarc doar că ea, cu o excepţie sau două, foloseşte, impus de Iosif, bineînţeles, pe lângă apelativul mai puţin obişnuit, „DUDUIE”, sau „AMICE” („amicul meu”) şi, mai rar, „IUBIT PRIETEN”, o retorică de adresare rece şi intranzitivă, de genul, „veţi fi primit scrisoarea ieri”; „să-mi iertaţi, rogu-vă”; „gîndesc la voi” etc. etc., deşi , nu o dată, mai ales în anii 1904-1905, Iosif nu ezită să încheie cu o pură declaraţie de dragoste în care uită tot protocolul autoinstituit. „La plecare voiam să-ţi iau mâna şi să ţi-o sărut apăsat ; ţi-aş fi lăsat în palmă multă broderie de sentiment, dar m-a împiedicat nu ştiu ce întâmplare finală./ Lasă-mă acum, înzecit şi adu-ţi aminte de câte ori îmi scrii că vorbeşti celui care te iubeşte profund”. Aş mai adăuga doar în treacăt că acelaşi smerit iubitor de oameni nu se va da în lături, când datoria îl va mâna în stăinătate pe urmele copilului, să-şi înştiinţeze iubita, cu aceeaşi convingere, că o face pentru a-şi trece examenul de intrare la Universitate (ca şi Eminescu, nu poseda un certificat de absolvire a liceului…) , expressis verbis, unul „dificil, încărcat, complet, dar unul nu 4” (pt. conf. vezi scrisoarea cu nr. LIX, op. cit). Reflectând la toate acestea, îi dau dreptate întrutotul venerabilului, diplomatului şi inspiratului Barbu Cioculescu, care în prima parte a studiului său ce ţine loc de prefaţă la ediţia de corespondenţă amintită scrie: „Autoportretizându-se, pentru uzul dulcelui prieten (s.n.), corespondentul avea de depăşit dilema între a fi dăruit unui cin, cum o certifica însăşi calitatea sa de ierodiacon, sau mirean, adică făgăduindu-se altei uniuni decât aceleia căreia i se jurase. În circumstanţă, I+T (Tudor Arghezi, n.n.) practică un cumul, justificat de modul personal în care considera situaţia, şi găseşte formula de a împărtăşi o iubire ciudată şi dificilă. Aceasta, la rândul ei, se dovedeşte un experiment psihologic şi un prilej abundent de exerciţiu stilistic, deci un document al simţirii şi reflexiunii sale spontane, partea care ar fi trebuit să cuprindă împlinirea dragostei, reducându-se la interogaţii cu privire la oportunitatea de a coresponda mai departe”.


Ștefan Ion GHILIMESCU