Alex Stefănescu - Timp retrăit. Tentativă de castrare
Nicholas Catanoy - Shiva Mahabharata și vacile sacre (VI)
Constantin Mateescu - Desene în peniță. Clisura (3)
Stefan Ion Ghilimescu - Vasile Alecsandri și nobilele idealuri umaniste ale latinității
Dan Culcer - Vatra. Surprize colegiale. Informatorii - VI


Timp retrăit
         
                              Tentativă de castrare

         
        În timpul facultății, am hotărît să mă castrez. Aveam ca model trei tineri actori polonezi, despre care citisem într-o revistă franțuzească că, dornici să ajungă mari actori, își extirpaseră testiculele. Făceau parte (împreună cu trei actrițe de vârsta lor) din aceeași trupă de teatru și pierdeau mereu timpul cu aventuri amoroase, cu scene de gelozie și cu despărțiri devastatoare. Doreau să se elibereze de această furie erotică a vârstei și să se ocupe exclusiv de teatru ca să poată ajunge la performanțe artistice.
        Exact așa gândeam și eu. Eram la vârsta când dorința de a face dragoste mă chinuia necontenit. În zadar consideram literatura religia mea, dacă simpla trecere a unei femei cu fustă scurtă prin preajmă mă  zăpăcea și mă făcea să nu mă mai gândesc decât la picioarele ei. Am făcut odată și 450 de kilometri cu trenul ca să văd, timp de trei sferturi de oră, pe peronul gării, o fostă colegă de liceu, să mă sărut disperat cu ea, pentru ca apoi să iau trenul în sens invers. Altădată, am coborît de la o cabană din munți, pe jos, prin zăpadă împreună cu o studentă de la altă facultate, pe care o cunoscusem la acea cabană. Fiecare dintre noi făcea parte dintr-un grup de prieteni, pe care însă i-am abandonat ca să rămânem singuri. Ne îndrăgostiserăm la prima vedere, așa ne plăcea să credem, deși era la mijloc, probabil, doar o ardoare sexuală. Coborând pantă după pantă, prin nămeți, am ajuns la o stână părăsită și, în adăpostul precar, construit din bârne cu rărituri între ele, fata s-a dezbrăcat complet și s-a întins pe spate pe dușumeaua acoperită de zăpada viscolită. Frumusețea acelui moment mă urmărea când citeam o carte la bibliotecă și nu mă lăsa să înțeleg textul.
        Am hotărît, deci să mă castrez, ca să mă pot dedica în exclusivitate literaturii. Nu m-am sfătuit cu nimeni, știam că nimeni nu m-ar fi înțeles. M-am dus la un prieten al meu, student la Medicină, ca să-i cer informații. El m-a pus în legătură cu un faimos chirurg, care era și profesorul lui. Chirurgul mi-a explicat că operația este foarte simplă (o poate face și un măcelar care jugănește porci), dar că este... interzisă din punct de vedere legal, reprezentând o mutilare. Mi-a dat însă numele unui cunoscut al lui care, pentru bani, m-ar fi castrat.
        L-am căutat, dar am aflat că fusese arestat, pentru întreruperi ilegale de sarcină. Au mai trecut câteva luni, am fost în vacanța de vară la Suceava, m-am întors la București, bronzat și fremătând de un surplus de energie, și am reînceput căutarea cuiva care să mă elibereze de nenorocitele de testicule. Încercam să scriu noaptea, când colegii mei din căminul studențesc dormeau, fumam multe țigări, dar dorința de a face sex, iradiind din scrot și reverberând sublim-inoportun în conștiință, avea o intensitate paroxistică și nu mă lăsa să construiesc nici măcar o frază. M-am întrebat la un moment dat dacă n-aș putea să-mi fac operația singur, dar, amintindu-mi cât de mult doare acel loc, chiar și la o lovitură ușoară, am renunțat.
        Încă încercam să găsesc o soluție când mi-a căzut în mână o altă revistă franțuzească, mai nouă, din care am aflat ceva senzațional: că tinerii actori polonezi care se castraseră pierduseră, după intervenția chirurgicală, orice interes față de teatru. Că decăzuseră complet ca actori și că renunțaseră să mai joace, iar trupa lor se destrămase.
        M-au trecut fiori. Exact așa aș fi fi pățit și eu! I-am mulțumit în gând lui Ceaușescu că impusese restricții atât de severe în practica medicală.
        Apoi, după trecerea multor ani de la acel episod din viața mea – aproximativ cincizeci – bătrânețea m-a castrat lin și fără durere. Nu complet, dar aproape complet. De unde rezultă că nicio dorință a unui om nu rămâne neîmplinită.
        Literatura n-are de câștigat din stingerea pasiunii sexuale. Constantin Noica mulțumea bătrâneții pentru că l-a eliberat de turbulențele erotice care nu-l lăsau să se ocupe în liniște de filosofie. Cu filosofia nu știu cum e, dar de literatură știu sigur că nu poate lua ființă fără electricitatea dragostei. Totul e să reușești să captezi această electricitate, să o folosești pentru creație, nu să te lași curentat de ea.
         
                                                                              Alex. ȘTEFĂNESCU
         
         


              Shiva, Mahabharata și vacile sacre (VI)

         
        Diploma mi-a înmânat-o Dr. Krishna Srinivas (poet și președinte al Academiei de Poezie – The International Poets Academy, India). În prezența amicului Syed Ameeruddin și a unui mic grup de studenți. Salutări în stil indian, cu palmele împreunate în dreptul frunții. (E o impolitețe gravă să dai mâna unui autohton.) Onoare neașteptată, chiar nemeritată. M-am mirat tot timpul care au fost motivele deciziei de-a fi acceptat în această instituție onorabilă.
        – Pur și simplu, îmi spune Srinivas, pentru că ai răspuns spontan la chestionarul nostru. Academia nu așteaptă de la candidații străini niciun fel de manifestări erudite privind poezia sau literatura indiană.
        – Răspunsurile mele au fost deplasate. Nu credeți?
        – Unele, fără îndoială.
        – Și atunci? Care au fost criteriile selectării?
      – Două răspunsuri ne-au fost de ajuns ca să te putem accepta în colectivul nostru. La întrebarea „Care sunt eroii pe care îi stimați cel mai mult?” ai răspuns: „Săracii, infirmii și vagabonzii”.
        – Și a doua întrebare?
      – La întrebarea „Ce condiții ar putea satisface toți oamenii” ai răspuns: „Sărăcia pentru toată lumea. Ea ar aduce cu sine o solidaritate absolută”. Aceste două răspunsuri corespund concepțiilor noastre despre soluțiile posibile – recunosc, ideale sau utopice, – care ar putea evita conflictele lumii contemporane. A afirma solidaritatea noastră cu toate victimele, a ne bate pentru frații noștri dezmoșteniți rămâne o datorie a fi împlinită cu umilință, fără a aștepta o recompensă.
        – Recunosc, sunt soluții ideale, utopice, irealizabile. Frați suntem cu toții, nu toți frații însă sunt buni. Agresivitatea și violența sunt greu de domesticit. Thomas Hobbes considera rasa umană ca fiind fatal înclinată spre violență datorită spiritului de rivalitate și intereselor personale care sunt în conflict permanent cu egoismele celorlalți. Freud a susținut această teză și Konrad Lorenz a confirmat teoria impulsurilor agresive.
      – Lorenz a studiat comportamentul rațelor. Noi nu suntem nici rațe, nici maimuțe așa cum a susținut Darwin. Omul este dotat cu o bunătate înnăscută. David Hume e convins de „bunătatea naturală” a ființei umane și Santayana vorbește despre un „impuls de generozitate” care există în toți oamenii. A întinde o mână celor nevoiași sau celor suferinzi este un gest spontan la majoritatea oamenilor...
        – Pentru a întinde o mână, este nevoie de o inimă caritabilă.
        –  Ce-ar fi dacă am începe cu inima poeților, care în mod spontan e caritabilă. Sunetele lirei sunt un mijloc de-a însufleți nu numai poeții, ci toate inimile...
        Srinivas, tandru, încurajator, optimist, nu a încetat nici o clipă să militeze în favoarea acestui imperativ. În spatele poeziei e omul, prima prioritate a căutărilor, prima condiție a înfrățirii. Există în acest om un apetit al descoperirii unui sens poetic în fraternitatea dintre oamenii de pretutindeni, o experiență înnăscută, ca și cum viața spirituală i-a permis de-a cunoaște în profunzime conștiința concretă a oamenilor, luciditatea mergând dincolo de experiențele negative.
        Intenții realiste. realizări imposibile, în această societate indiană strict ierarhizată, împărțită și subîmpărțită în diverse compartimente politice, religioase și sociale, societate care se menține stratificată de mai multe milenii, în ciuda invaziilor și reformatorilor. Cu 2.500 de ani în urmă, budismul a încercat să transforme această societate sclerozată, fără succes. De-a lungul istoriei, asceți, sfinți și reformatori au încercat să rupă lanțurile acestor inegalități. Înțelepți, în frunte cu Mahatma Gandhi, deși au fost venerați, au eșuat, noile comunități formate dizolvându-se în letargia mulțimii, paralizată de sistemul ierarhiilor, de rigiditatea castelor. Sistemul castelor este de ordin religios, provenind dintr-o tradiție indo-ariană remodelată după concepțiile lumii dravidiene, amalgamând instituțiile sociale și politice cu credințele metafizice. Conchistadorii indo-europeni au impus autohtonilor o structură socială de tip trinitar: o clasă a preoților, a războinicilor și o clasă a celor „productivi” – cuprinzând artizanii și agricultorii. Ajunși în India, acești conchistadori „albi” au inclus grupul autohton într-o clasă separată. Noua societate indiană, India arianizată acum trei milenii, cuprinde deci 4 clase, –  remarcabil descrise de un călugăr budist chinez, Hsuan Tsiang, care a străbătut India în secolul al VII-lea, înainte de Hristos: „Prima clasă, aceea a brahmanilor, scrie Tsiang, e formată din preoți care duc o viață puritană, fiind strict atașați de ceremoniile purității. A doua clasă, aceea a kshatriyas, este rasa regilor și aceea a pricipilor, o clasă suverană protejând idealurile clasei, bunătatea și mila. A treia clasă, vaisyas, cuprinde negustorii, care controlează schimburile comerciale. A patra clasă este aceea a cultivatorilor, soudras. Aceste 4 caste se separă printr-un ritual distinct, privind ceremoniile purității. Membrii unei caste nu se pot căsători cu membrii altei caste...” În timp ce primele trei clase, care poartă o centură sacră, pot participa la toate ceremoniile tribale sau naționale, a patra clasă, aceea a autohtonilor, nu beneficiază de aceste privilegii. Există în sfârșit o a cincea clasă, care a refuzat asimilarea și care s-a refugiat în păduri și în junglă, clasa „intangibililor, (auto)-exclusă din sistemul castelor. Constituția indiană din 1950, refuzând discriminarea civică a castelor, a abolit calificativul „intangibili” substituindu-l termenului propus de Gandhi: harijan (poporul lui Dumnezeu). Triumful juridic al reformei sugerată de Mahatma Gandhi și de discipolii lui s-a lovit mereu de atavismele și reacțiile viscerale ale castelor superioare, întreținute de o lipsă de cultură a maselor și de un analfabetism barbar.
        Azi clasa harijanilor (a ex-intangibililor) formează marea masă a populației indiene. Acceptați, ei trăiesc la marginea societății, practicând profesiunile cele mai meprizabile (desconsiderate de cei din castele superioare): tăbăcari, măturători de stradă, gropari, bărbieri-frizeri etc. Politicienii mai luminați au sesizat forța și pericolul acestei clase, care ar putea deveni o mișcare violentă, un Harijan Power după imaginea confraților Black Power din SUA, propunând multiple reforme pentru a preveni eventualele conflicte în viitor.
         
                                                                                    Nicholas CATANOY
         
         
         
Desene în peniță
         
                              Clisura (3)

         
              Bunicul, aşa cum mi-a rămas într-o memorie ostenită şi tributară prejudecăţilor, fantasmelor familiei, era un om de talie măruntă, pleşuv (nu s-a păstrat nicio fotografie a lui din tinereţe în care să-i fi apărut podoaba capilară), cu faţa suptă, prelungă şi osoasă, fruntea înaltă, privirea ageră, albastră şi cu mustaţă „în furculiţă”, în tonul vremii (era contemporan cu Slavici şi Caragiale!), ce-i conferea un aer de sobrietate sau mai degrabă de severitate pe care nu şi-a exercitat-o niciodată în relaţia cu noi, nepoţii, fie din cauza vârstei înaintate, fie dintr-o afectivitate reprimată, nemărturisită, fie pentru că, excedat de o existenţă atât de îndelungată, ne situa în afara perimetrului îngust în care îşi consuma discret, cu resemnare ultimele clipe ale vieţii – bunicul, prin urmare, părea la bătrâneţe un om inofensiv, apatic, venit din altă lume, criptică, inaccesibilă oricum unor copii ca noi, în primii ani de grădiniţă, cu mintea doar la joacă sau buchisind cu râvnă slovele din ziarul Universul (ediţie de provincie), abonamentul tatei, adus cu promptitudine, în jurul orei zece, de poştaşul urbei.
              Ceea ce îmi amintesc cu o notabilă luciditate sunt descinderile sale în casa noastră de pe Bulevard, duminicile, după slujba religioasă de la Cuvioasa Paraschiva, când apărea pe uşă, mic, fragil, ratatinat, purtând o pălărie neagră tare, cu boruri largi, şi cu baston cu cap de câine, îşi dezbrăca paltonul, dacă era iarnă, cu gesturi măsurate, fără grabă, încredinţându-l mamei, şi se târa până în camera „cea mare” unde lua loc pe un fotoliu pluşat pus dinainte lângă pianină, tuşind astmatic, sub privirile prevenitoare ale mamei. Venea întotdeauna îmbrăcat în haine negre, mult prea largi pentru puţinătatea trupului slăbit, şi guler alb, scrobit, şi ghete lustruite de bunica, privea lipsit de interes prin încăpere, un fel de recunoaştere a locului, apoi îşi îndrepta atenţia (dacă se poate spune astfel) spre fereastra ce dădea în curtea interioară a casei, o curte bogată, forfotind de orătănii, ce se prelungea cu o grădină întinsă cu pruni şi meri şi peri, unde îşi punea la încercare tata experienţa lui de „om de la ţară”, cultivând în timpul liber fasole, sfeclă, roşii, castraveţi cu pasiunea unui agricultor ce-şi părăsise, împins de soartă, ocupaţia moştenită din strămoşi. În vremea asta noi, copiii, ne zbenguiam prin cameră gălăgioşi, făcând tot felul de nebunii şi giumbuşlucuri, fără să ne pese de prezenţa statuară a bunicului, îl ignoram ca pe o mobilă, ţopăind ca nişte draci şi dând târcoale scaunului pe care era plantat ca o relicvă nimerită întâmplător în casă, iar bunicul îşi continua netulburat, într-o insolită stare de hipnoză, examinarea cadrului ferestrei, apatic, orb, aşa cum am văzut mult mai târziu bătrâni privind cu ochii stinşi mirobolantul ecran de televiziune. După o oră, în care consuma fără elan sau mai degrabă molfăia dulceaţa de zmeură sau vişine sau nuci servită de mama pe o farfurioară de cristal şi bea o jumătate de pahar cu apă de la gheaţă, bunicul îşi cerceta cu atenţie ceasul Schaffhausen de aur prins cu un lănţişor de asemenea de aur la buzunarul de la piept al hainei călcată impecabil, se ridica cu greutate, îşi lua bastonul rezemat de scaun, nebăgând în seamă prezenţa noastră insignifiantă, şi ieşea din dormitor cu paşi mărunţi, nesiguri, însoţit de mama, dispărând din orizontul nostru aperceptiv, iar noi ne reluam cu aceeaşi veselie jocurile ingenioase, născocite cel mai adesea ad-hoc, spre îndreptăţita nemulţumire a ordonanţei tatei ce-şi pierdea după aceea o bună vreme ca să repună camera într-o oarecare ordine firească. Nu-mi amintesc să fi schimbat vreodată o vorbă cu bunicul (memoria îţi face uneori astfel de feste) deşi, fără îndoială că trebuie să fi avut cu el acele schimburi mai degrabă primitive de cuvinte cu care obişnuiesc să se prostească bătrânii cu copiii, cert e că soarta ridicase o prăpastie de mai bine de două generaţii între noi iar el, bunicul, venise prea târziu în aria de „aducere aminte” a copiilor în care aceştia abia încep să bâjbâie la graniţa dintre realitate şi fabulaţie. Ceea ce mi s-a impregnat temeinic în minte sunt zilele de 21 mai, zile faste în familie, când ne duceam cu toţii spre ora prânzului în strada Carol, îmbrăcaţi în haine noi, ca să-i urăm bunicului de ziua onomastică mulţi ani şi sănătate şi să luăm loc la masa întinsă de bunica, încărcată cu toate bunătăţile din lume, gătite după tradiţiile bucătăriei aromâne, bunătăţi exotice, picante, agrementate cu mirodenii rare, cumpărate de Tincuţa, sora mamei, de la vestita băcănie a lui Sarkisian, armeanul, de pe strada Praporgescu.
              Mă întreb şi astăzi, după atâta vreme, cum de putea bunicul, doborât de bătrâneţe şi artroză, să parcurgă un drum cu pasul, în vizitele sale duminicale la părinţii mei, începându-şi periplul din strada Carol, urcând nu fără greutate dealul până în strada Mihai Bravu unde o lua la dreapta, depăşind biserica în cărămidă aparentă a Cuvioasei Paraschiva, traversând Traianul până la librăria Pascu Anastasiu şi Gr. Petrescu, oprindu-se ici-colo la câte o vitrină a „Lipscanilor” de odinioară, unde apăruseră după război noi negustori şi noi negoţuri, odihnindu-se apoi un sfert de oră pe Terasă, unde comanda de obicei un şvarţ la una din mesele cu umbreluţe colorate de sub castani, tăcut, posac, comunicând cu chelnerul prin semne (acesta, fost uşier la Banca Vâlcii, cunoscându-i tabieturile), şi continuându-şi drumul prin faţa Parcului şi Bărăţiei şi bisericii Buna Vestire şi Poştei, zidită tot în cărămidă aparentă, de unde lua drumul Bulevardului, drum drept, oricum uşor, umbros, ce cobora în pantă, pe sub castani, de-a lungul Parcului şi a conacului lui Livezeanu până în dreptul casei noastre, vecină cu vila nelocuită în timpul iernii a boierului Toto Herescu, senator în Parlamentul României.
              Bunicul trebuie să fi fost în tinereţe un om puternic, de vreme ce izbutea acum, la cei optzeci de ani ai săi, să parcurgă ritualic acest itinerar săptămânal ce traversa întreg oraşul, itinerar ce mi s-a întipărit atât de bine în memorie printre nenumăratele evenimente şi emoţii şi trăiri pierdute în uitare şi resuscitate numai în rare clipe de har şi reverie. Figura „în efigie” a bunicului, conchistador ce coborâse din Clisura Românească la vârsta când copiii abia încep să descifreze buchiile din cartea de citire a vieţii, care trecuse Dunărea într-un ţinut cu totul nou, necunoscut şi parcursese un destin aventuros, urmând să ajungă, după o îndelungată strădanie onestă şi ostenitoare un om bogat, cu vază în orăşelul ce îl adoptase, şi care şi-a încheiat periplul vieţii într-o modestă şi anonimă existenţă, urmărit de nenoroc şi boli şi bătrâneţe, erou şi subiect de melodramă, figura lui, pierdută într-un fabulos trecut, e dificil de a o reconstitui numai din amintiri ceţoase, fantezie, fotografii, corespondenţă de familie sau relatări minate de o inevitabilă subiectivitate generoasă. Oricum, bunicul, sau „tata mare” cum îi spuneau nepoţii, rămâne în construcţia mea mentală un model de luptător, de self made man, dar şi de fondator al unei prolifice familii risipite prin toate orizonturile, împlinind destinul atâtor aromâni ce au găsit în Ţară adăpost, frăţietate, libertate şi prilej de afirmare.
              Cu câţiva ani în urmă am avut surpriza să primesc un telefon din Grecia de la un domn Nikos Siokis, care mi-a spus, cu reverenţe, într-o română foarte aproximativă, că îl interesează problema personalităţilor de seamă originare din Clisura şi trăitoare dincolo de graniţele Greciei, în vederea elaborării unei teze doctorale cu tema respectivă. Mi-a expediat apoi un set de poze cu imagini din Clisura, cea de azi, un disc cu muzică folclorică din zonă şi un consistent album cu artă populară din partea locului şi cu portrete de bătrâne clisurene îmbrăcate în veşminte tradiţionale de o excepţională expresivitate, culese, parcă, din satele din Munţii Apuseni. Şi o fotografie a lui, alături de soţie.
              Mărturisesc că din cadourile primite de la Nikos, imaginile cu Clisura m-au interesat din cale-afară. Îmi ofereau oglinda unei aşezări de munte pitoreşti, sculptată în piatră, desfăşurată în terase, încântătoare fără îndoială, dar care diferea de arhetipul fabulos din camera bunicilor pe care îl purtasem în suflet toată viaţa printr-un inexprimabil aer de modernitate, de copie nereuşită, ca reproducerile după picturile maeştrilor.
         
                                                 Constantin MATEESCU


                    Vasile Alecsandri şi nobilele idealuri                                                 umaniste ale latinităţii

         
         
        La 200 de ani de la naşterea lui Vasile Alecsandri, versurile dăltuite cu un excepţional spirit vizionar de Eminescu în Epigonii (1870) şi dedicate poetului (care străbate secolii ca o minune luminoasă) sunt mai valabile ca oricând. În fruntea literaturii române, ca primul nostru scriitor complet, situat deopotrivă, atât graţie dragostei lucide faţă de caratele versului popular, dar şi multiplelor strădanii de întemeiere în limba strămoşească a unor genuri şi specii literare (precum pastelul, comedia, scrisoarea literară sau drama istorică…), din empireul său netăgăduit încă de vreo istorie literară, veselul Alecsandri pare a nu se sinchisi de fel că urmaşii au ales, cu atâta lărgime, să-i reţină şi fixeze patronimicul sub forma exclusivă Alecsandri… Or, Academia Română, la întemeierea căreia el a pus umărul serios, se ştie că îl avea în scripte şi i-a publicat intervenţiile sub un dublu ortografic. Când Alexandri, cu „x”, când…Alecsandri, cu „cs”. În 1879, pentru a da un exemplu în chestie, Stabilimentul pentru Arte Grafice Socec, Sander & Teclu, str. Academiei 39, trăgea în câteva sute de exemplare Discursul lui V. ALEXANDRI (s.n.) ţinut în Şedinţa Senatului din 10 octombrie 1789 cu ocasiunea revisuirei art. 7 al Constituţiunei… Ca Ministru Plenipotenţiar la Paris, poetul semna tot V. Alexandri… În ţară, se spune, considerând pe „x” literă străină (!!!), poetul folosea dubletul ortografic Alecsandri… În manualele lor de prin anii treizeci ai secolului trecut, Mihail Dragomirescu şi G. Adamescu foloseau pentru autorul lui Despot Vodă numai denominarea Alexandri.
        Râuri de cerneală au curs de la moartea marelui bărbat (septembrie 1890) şi până astăzi în controversata afacere a stabilirii cu exactitate atât a originii entice a strămoşilor, cât şi a locului şi datei de naştere a marelui bard. Dacă în legătură cu originea familiei, aşa cum scrie D. Popovici într-un articol din Studii literare, 1942, pag. 249 („Tipografia «Cartea Românească din Cluj»), la un moment dat, se ajunsese până acolo încât un Göbl-Gȧldi o considera nici mai mult nici mai puţin decât de provenienţă maghiară, în privinţa locului naşterii, mai toţi istoricii literari au dat tacit credit versiunii puse în circulaţie de N. Petraşcu în monografia V. Alecsandri, „Tipografia «Bucovina» I.E. Torouţiu, 1894”, în care, printre altele, primul biograf al lui Alecsandri (dar şi al lui Eminescu!) scrie: „După notele autobiografice, scrise de mâna lui şi păstrate în Arhivele Academiei Române, Alecsandri s-a născut «în luna iulie 1821, în timpul revoluţiei greceşti» (Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, n.n.). Îngroziţi de excesele acelei revoluţii, părinţii poetului se retrăseseră spre munţii Bacăului. Aici se născu Alecsandri, sub cerul liber, într-o trăsură cu care poposise şi care slujea acum drept locuinţa familiei. Sub căruţă era improvizată camera tatălui, iar mai la distanţă păzeau patru servitori înarmaţi.” Fire scrupuloasă, în spiritul celei mai depline obiectivităţi ştiinţifice, N. Petraşcu (fratele primului nostru pictor-academician, Gheorghe Petraşcu, el însuşi un inspirat grafician, diplomat, romancier, critic literar şi publicist de notorietate în epocă) adaugă într-o notă de subsol câteva amănunte menite să atragă atenţia asupra faptului că, dând credit şi altor surse (cum ar fi datele certificate de înscrierea la Facultatea de Drept din Paris, sau depoziţia lui Kogălniceau că el ar fi fost mai mare cu doi ani, şi deci prietenul său ar fi venit pe lume în 1819), data naşterii poetului îi pare totuşi istoricului literar departe de a fi stabilită pe deplin. Trecând peste diverse „controverse” care s-au iscat în timp şi dând credit declaraţiilor lui Alecsandri însuşi, în defavoarea unor aşa-zise atestări „mitrice”, G. Călinescu optează şi el în Istoria… sa pentru anul 1821 ca an al naşterii bardului de la Mirceşti, în timp ce un asistent al său, care însă nu-l urmează, l-am numit pe Al. Piru, n-are nicio îndoială că Alecsandri ar fi venit pe lume în 1818. N. Manolescu, în recenta sa Istorie critică, renunţă din capul locului să mai reia chestiunea, deşi e clar că încă mai „interesează” autenticitatea „mărturiei de mitrică” privitoare la autorul nostru, act eliberat de Mitropolia Moldovei în 1835 şi pus în circulaţie de Gh. Ungureanu în 1943. Potrivit acestui înscris eliberat la vremea respectivă tatălui viitorului poet, „Vasile ALEXANDRI (s.n.) s-a născut la anul 1818, luna iunie, ziua 14”. O dată pe care mai toţi cercetătorii de astăzi o iau de bună (nu şi patronimicul însă!), deşi un G. Călinescu, urmându-l pe N. Petraşcu, considera că e mai bine să respectăm data de naştere furnizată istoriei literare de Alecs(x)andri însuşi. Vizavi de o atare situaţie, interesant de observat ar fi şi faptul că mai nici unul dintre biografii mai vechi sau mai noi ai lui Alecsandri nu găseşte de cuviinţă să-l citeze în cauză pe N. Petraşcu, demn de crezare în multe privinţe, fie şi pentru amănuntul că, având posibilitatea de a-l cunoaşte prea bine pe acel rege al poziei… în timpul misiunii diplomatice comune de la ambasada României din Paris, când marele bărbat era bătrân şi destul de bolnav, negreşit, poate, vizitându-l ideea scrierii biografiei acestuia, îl va fi intervievat personal, printre altele, şi cu privire la data naşterii… Dar asta este o altă discuţie pe care nu o vom face acum. Acum şi aici vom încerca doar să creionăm „aniversar” un gen de influenţă indiscutabilă şi de relaţii ale lui Alecsandri cu Franţa, şi mai precis cu background-ul şi spiritul latin al culturii franceze, dincolo de „bonjurismul” de epocă pe care el însuşi, alături de Eminescu (vezi Ai noştri tineri în Pariz învaţă, 1876) l-a ridiculizat cum prea bine se ştie în Chiriţe.
        Primul contact al tânărului Alecsandri cu fenomenul cultural francez, ca să mă exprim astfel, s-a produs în jurul anului 1830 când tatăl său, vornicul V. Alescsandri, îl înscrie la pensionul lui Cuénim, un ofiţer francez pripăşit la Iaşi încă de pe vremea campaniei lui Napoleon în Rusia. Cu acesta tânărul deprinde pronunţia şi elementele de bază ale gramaticii franceze, cunoştinţe pe care le va perfecţiona la Paris (1834) cu profesorul Cotte, cel care îi va deschide cu adevărat gustul pentru citit. Cu el va descoperi versurile lui Lamartine şi Hugo, poveştile romantice ale lui Bernardin de Saint-Pierre, memorialistica lui Chateaubriand, dar şi pe clasicii greci şi latini, Homer, Virgiliu şi Horaţiu… În 1836, Vasile Alecsandri îşi trece cu brio bacalaureaul în litere la Sorbona. După care se înscrie tot aici la medicină, abandonată pentru drept, părăsit, la rându-i, pentru o şcoală de drumuri şi poduri, neterminată vreodată. Primele versuri, scrise evident în franceză, probabil prin 1838, sub influenţa poeziei lui Lamartine, au fost publicate, potrivit unor cercetători, în 1839, după revenirea din călătoria în Italia alături de Costache Negri, în revista Spicuitorul moldo-român, o publicaţie cu totul obscură pe care mi-o semnala totuşi în urmă cu vreo câţiva ani un prieten ca aflându-se în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române, filiala Iaşi. În genere, poeziile de început ale lui Alecsandri stau mai mult sau mai puţin, ca şi cele ale lui Gr. Alexandrescu sau Bolintineanu, sub influenţa lui Lamartine. Faimoasa Steluţa dedicată memoriei ardentei iubiri a poetului pentru Elena Negri (singura lui mare iubire, se spune) pare până la un punct direct inspirată din tot atât de celebra Souvenir de Lamartine: Mais ta jeune et brillante image/ Que le regret vient embellir,/ Dans mon sein ne saurait viellir:/ Comme l’âme, elle n’a point d’âge”. Sub înrâurirea lui, dar şi a lui Hugo, ca nişte imateriale aripi suave, stă, dacă vrem, întregul corpus de texte al Doinelor şi lăcrămioarelor (1842-1853). Altminteri, aşa cum sublinia undeva Gheorghe Bogdan Duică, influenţa romantismului francez asupra poeziei lui Alecsandri rămâne însă o problemă de ureche absolută; pentru cititorul comun, foarte puţin sesizabilă ca sunet al unui fenomen distinct… Privind superficial lucrurile, cum s-a întâmplat aproape simptomatic cu Chiriţele (puse şi ele sub influenţa La Comtesse d’Escarbagnas de Molière) , până şi Buchetiera de la Florenţa, prima sa lucrare literară tipărită (Dacia literară, nr. 3/1840), a fost şi poate fi oricând comparată sau citită, în fond, – vezi Charles Drouhet, L’influence des romantiques français sur la poésie roumaine, apud Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Minerva, 1972 – prin prisma eposului romantic din La Bouquetière des Champs Elysées de Paul de Kock, nuvelist francez poate cunoscut şi personal, asemeni lui Lamartine, de Alecsandri, în timpul exilului în capitala Franţei din 1849. Nu voi inventaria şi nici analiza, fiindcă veni vorba, contactele lui Alecsandri cu revoluţionarii francezi din respectiva perioadă, altminteri destul de scurtă şi oarecum lejeră pentru el, poetul nostru fiind funciarmente mai curând un om de lume decât unul al baricadei. Voi zăbovi însă asupra momentului Unirii Principatelor, de la 1859, când, în calitate de ministru al afacerilor străine, Alecsandri a adus o contribuţie inestimabilă, atât în Franţa cât şi pe lângă alte cancelarii occidentale (la Londra şi Roma), privind recunoaşterea diplomatică a tânărului stat nou creat şi a unicului său domn. Reamintesc cuvintele împăratului Napoleon al III-lea adresate poetului după primirea acestuia la Palatul Tuileries, cu misiunea încredinţată de domnitorul Cuza, spuse cu adevărat edificatoare pentru natura specială a legăturilor dintre Franţa şi România, şi care vor evolua constant pe toate planurile pentru a se transforma în adevărate raporturi mutuale, estimate de cei mai importanţi analişti europeni, şi nu numai, ca fiind cu totul excepţionale în timpul şi imediat după Primul Război Mondial. Simt o mare simpatie pentru naţia română şi pentru Domnul Cuza, îl încredinţa Împăratul pe poetul nostru, şi văd cu mulţumire că nu m-am înşelat când am judecat cauza Principatelor demnă de sprijinul Franţei. Actul patriotic ce aţi săvârşit de curând prin înălţarea unui singur om pe ambele tronuri, al Moldovei şi Valahiei, tactul politic ce aţi probat săvârşindu-l, îmi dau încredere că meritaţi viitorul la care aspiraţi. Nu-mi rămâne decât a vă felicita şi a vă asigura că ajutorul Franţei şi simpatiile mele nu vă vor lipsi pe calea înţeleaptă ce aţi apucat. Pledoaria unionistă a lui Alecsandri pe lângă şefii celor mai importante state europene va fi impresionat deopotrivă prin forţa curată a unui patriotism endemic, ca şi printr-un magnetism vizionar de care numai el era în stare. Pentru a ne face o idee cu privire la magnitudinea acestui adevărat profetism, în 1878, după obţinerea Independenţei, cu 30 de ani, aşadar, înainte de realizarea Marii Uniri, Alecsandri prorocea mesianic de-a dreptul, într-o scrisoare, unui prieten: Va veni o zi în care vom asista la o colosală dărâmare de imperii şi în acea zi, de vom fi pregătiţi, vom revendica tot ce a fost şi este încă al nostru.
        Foarte ataşat de cultura şi intelectualitatea franceză (salonardă) a timpului, pe care o cultiva cu plăcere atât în ţară cât şi la Paris, la îndemnul lui J.A. Vaillant, fost profesor de franceză la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, agitator politic excepţional în timpul Revoluţiei de la 1848 atât în Muntenia cât şi în Moldova (vezi cartea sa de memorii intitulată La Roumanie, 1844), ajutat de A. Ubicini şi Al. Papadopol-Calimah, Alecsandri va scrie şi publica în franceză în 1863, sub pseudonimul V. Mircesco, în vederea unei mai bune cunoaşteri în Franţa a limbii surorii sale mai mici, o gramatică a limbii române (Grammaire de la Langue roumaine), cu excelenta prezentare istorică a limbii noastre de acelaşi A. Ubicini. Istoricul francez (secretar al Guvernului provizoriu în timpul Revoluţiei de la 1848 în Muntenia), membru mai apoi al Academiei Române, semnase, să ne amintim, şi Introducerea la Baladele şi cântecele populare ale românilor colectate şi traduse în franceză de Alecsandri, publicate de poet la Paris în 1855. Dacă vom arunca un ochi asupra Albumului Macedo-Român alcătuit de V.A. Urechia (personal, l-am răsfoit pentru prima dată în urmă cu mai mulţi ani, pe urmele ilustraţiilor junimistului Petru Verussi (1847-1886), rudă apropiată cu străbunicul nostru din partea tatei, vom descoperi un numeros grup de alţi scriitori francezi interesaţi la vremea respectivă de problemele româneşti (Hugo, Leconte de Lisle, Littré, E. Picot, Frédéric Damé dar şi Aubanel, William Bonaparte-Wyse, Alphonse Tavan, A. Roque-Ferrier sau Mistral, toţi afiliaţi grupului Société de langues romanes). În treacăt fie spus, după ce în 21 mai 1854, Albert de Quintana înfiinţase asociaţia Le Félibrige, în 1869, baronul provensal Charles de Tourtoulon creează, la rându-i, numita Societate de limbi romanice, precum şi Revue des langues romanes. Pentru ei şi pentru poporul francez greu încercat în urma achitării datoriilor de razboi impuse Franţei după pierderea Războiului franco-prusac (1870-1871), cu un gest de adevărată frăţietate (vezi Prefaţa şi Tabelul cronologic alcătuite de Valeriu Rusu la traducerea poemului provensal Mirèio de Frédéric Mistral, Minerva, 1979) Alecsandri vărsa în 1871 întreaga sumă realizată din vânzarea poemului său Dan, căpitan de plai. Cu aceeaşi ocazie, mai scrie binecunoscutul universitar de la Aix en Provence, bardul de la Mirceşti a compus Căderea Rinului şi Nobila cerşetoare.
        Adevărata încununare a meritelor lui Alecsandri, ca poet naţional angajat „trup şi suflet” pe plan intern şi internaţional la afirmarea identităţii romanice de neam şi limbă a statului român ce tocmai îşi câştigase pe deplin Independenţa cu atâta prinos de sânge şi vieţi jertfite pe câmpul de luptă, în Războiul din 1877, vine în anul 1878. Juriul concursului mişcării felibiriene ce se desfăşura din patru în patru ani la Montpellier îi făcea cunoscut poetului român în 19 mai a.c. că i s-a decernat în unanimitate, pentru Cântecul gintei latine, „premiul cântecului latin” şi că este aştepat la Montpellier, unde, în cadrul „sărbătorilor latine”, prezidate de Mistral împreună cu elenistul Emile Egger, poetul catalan Mila y Fontanes şi filologii Gaston Paris şi Michel Bréal, poetului român i se va înmâna cupa de argint a învingătorului. Poetul a mulţumit juriului şi organizatorilor, şi, în mod special, bardului provensal Frédéric Mistral (viitor premiat Nobel!) pentru înalta distincţie, însă din cauză că pe moment era bolnav nu va da curs în acel an invitaţiei organizatorilor. Tradus imediat în franceză şi italiană (apoi şi în alte limbi), pus pe muzică de compozitorul Filippo Marchetti, Cântecul gintei latine i-a adus poetului aproape instantaneu o largă recunoaştere literară internaţională; României, implicit, un val de caldă simpatie şi interes din partea ţărilor latine surori. În 1881, pentru a furniza un reper, Alphonse Roque-Ferrier tipăreşte la Montpellier La Roumanie dans la littérature du Midi de la France (România şi literatura din sudul Franţei)
         Prea cunoscute fiind metehnele de umoare româneşti, de prisos să mai adaug că, în ţară, după banchetul cu 500 de tacâmuri organizat în cinstea învingătorului de Academie, în 1878, Alecsandri va fi înjurat la greu de un Macedonski, Traian Demetrescu şi alţii, apărat, printre puţinii, de Maiorescu… În 1882, între 13 şi 15 mai, reproduc din spusele profesorului universitar din capitala Occitaniei, Valeriu Rusu (op. cit.,pp. XLVII-XLVIII ), „Vasile Alecsandri participă, ca invitat de onoare al felibrilor, la «Fêtes latines internationals de Forcalquier et de Gap»; aceste sărbători ale latinităţii au constituit încă un prilej de reafirmare a ideilor culturale şi politice ale felibrilor; cu această ocazie are loc, simbolic, inaugurarea viaductului de la Forcalquier, preşedinte de onoare fiind Alecsandri; pe pilonul central al viaductului se află gravate catrene în diferite limbi şi dialecte romanice, închinate acestei construcţii, între care şi catrenul bardului de la Mirceşti. La concursul de poezie organizat cu acelaşi prilej, Anton Naum (Iaşi) va câştiga premiul «Pana de aur» pentru traducerea Cântului al patrulea din Mirèio (…)”.
        Nu îmi propun să urmăresc în continuare – deşi poate nu ar fi total lipsit de inters – activitatea diplomatică şi culturală a lui Alecsandri în capitala Franţei, între 1885-1890, în calitate de ministru plenipotenţiar. Pe fondul tensiunilor economice datorate orientării germanofile imprimate de Carol I politicii externe româneşti, misiunea lui Alecsandri va fi una cu totul diferită şi, în realitate, cum o spune adesea în scrisorile către prieteni poetul, extrem de dificilă faţă de cea de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Mă voi întoarce la ceas aniversar la momentul 1878, dând citire în româneşte (în traducerea lui Matei Vişniec) plăcii comemorative aşezată în 1978 la Avignon pe Palais de Roure, în incinta Place de l’Horologe din plin centrul istoric al fostei reşedinţe a Papilor (1309-1378): Acum o sută de ani, în 1878, poetul român Vasile Alecsandri, făcând în versurile sale de ardentă inspiraţie elogiul spiritului şi perenităţii gintei latine a fost încoronat cu premiul Félibrige. Geniul latinităţii se afirmă şi astăzi în nobilele idealuri umaniste pe care le animă poeţii popoarelor noastre.
         
                                                                            Ştefan Ion Ghilimescu
                                                                                       30.10. 2018
         
         
            Vatra. Surprize colegiale. Informatorii – VI

         
        Replica necolegială nu a întârziat să vină. Nu pe linie profesională ci pe linie politică. Adică, amenințătoare și vulgară.
        La finele procesului verbal, nu acum, pentru a menține atenția vie și răsuflarea suspendată a cititorului, voi preciza cine a avut inițativa și cine au fost de fapt executanții sau executorii sau poate și mai bine «călăii».
        Nu am fost desigur ucis ci doar pus la punct de o coaliție a cărei coerență e dată de frică, de solidaritatea între profitori, de reacția firească a celor care credeau că am aceleași proiecte de carierism social și politic precum ale lor. Nu știu dacă, în alte condiții, soarta mi-ar fi fost alta. Adică mai grea, însoțindu-se pedepsirea publică, punerea mea la un mic stâlp al infamiei, cu pedepse mai grele, degradarea, eliminarea din redacție. Unii vor fi dorit asta, dar nu li s-a dat ocazia. Apărători surpriză au venit de unde, mărturisesc, nu mă așteptam. Din partea unor oficiali cu care nu eram în relații de colaborare sau prietenie.
         
        PROCES VERBAL ÎNCHEIAT AZI 21 FEBRUARIE 1986
        în urma Adunării Generale a Organizatiei de bază a Revistei VATRA
         
        Şedința este deschisă de tovarășul Mihai Sin, care salută prezența tovarășului Hermanovski din partea Comitetului Judeţean Mureș al PCR. După ce anunță că ședința este statutară, se alege un consiliu format din trei membri: Hermanovski, Moraru și Mihai Sin. Se votează în unanimitate. Mihai Sin anunță ordinea de zi. Informare politică: Evenimente aniversare majore ce urmează a fi reflectate în revistă în anul 1986; Comunicări redacționale și discuții.
        Radu Ceontea completează ordinea de zi cu discutarea scrisorii adresate de Dan Culcer colegiului de redacție. Se supune la vot intrarea în ordinea de zi a propunerii lui Radu Ceontea. Se votează.
        La primul punct al ordinii de zi, Nicolae Băciuț face o informare politică – cu accent pe Cuvîntarea tovarășului Nicolae Ceaușescu la Plenara lărgită a Consiliului Național al Agriculturii, care a avut loc recent.
        La punctul 2 al ordinei de zi, Anton Cosma anunță punctele importante care vor fi aniversate în revistă în acest an. Se referă mai mult la partea de istorie literară. Se împlinește un număr rotund de ani de la nașterea unor personalități: 225 de ani de la nașterea lui Petru Maior. În acest sens trebuie să luăm legătura cu Serafim Duicu pentru marcarea casei în care s-a născut Petru Maior. Putem folosi 2 scrisori originale ale lui Petru Maior și eventual încă un articol. Nu se cunoaște luna exactă a nașterii, deci tot anul sînt valabile materiale în acest sens. În acest an mai sînt: în luna octombrie, 125 de ani de la înființarea Astrei. Avem materiale interesante primite de la diverși cecetători: 115 ani de la nașterea pictorului Nicolae Tonitza (aprilie). La capitolul tradițiilor: inițierea unei arhive Rebreanu. Avem materiale interesante: Amintirile sorei (sic!) lui Rebreanu interviul Rebreanu și scrisorile lui Emil Rebreanu către fratele său, și o corespondență Rebreanu. În cîteva numere din acest an să dăm ??? pagini Rebreanu.
        La pct. trei al ordinei de zi, Mihai Sin recitește textul scris de Dan Culcer (text existent la procesul verbal de la ședința de colegiu de redacție)
        Mihai Sin roagă să se facă înscrieri la cuvînt: Radu Ceontea, Ion Peianov, Nicolae Băciuț, Anton Cosma, Dumitru Mureșan, Ion Calion, Cornel Moraru.
         
        Radu Ceontea: Îmi cer scuze pentru retorică. La citirea materialului am avut senzația unui nou regulament de ordine interioară. Aș dori să se înțeleagă că nu sunt inhibat că nu am vechime la Vatra, pentru că eu de fapt am fost prezent în redacție încă înainte de a lucra, adică de a fi angajat. Ce l-a determinat să-și elaboreze programul acesta în 22 de puncte + 8 întrebări? Totul pare să sugereze a fi o acțiune în ceasul al 12-lea de a salva revista și onoarea ei de la ruină. Situația de fapt justifică alarma în 22 de rafale pe care o trage D. Culcer? Este reală sau mimată buna intenție a lui D. Culcer? Cîte dintre propunerile sale și le poate sprijini cu faptele ce se oglindesc în paginile Vetrei, în practica sa de ani de zile ca șef de secție, machetator, ilustrator, prezentator grafic, tehnoredactor și cap limpede? Nu cumva între « teoria și practica » sa există deosebiri prea mari și contradicții? De pe o poziție care vrea să sugereze izolarea sa voită de « răul » redacțional, neavînd nimic a-și reproșa sieși, D. Culcer trage alarma în chip de S.O.S. făcîndu-mă pe mine să cred că mă aflu în groapa cu lei, într-o redacție Bau-bau, în care, deducînd din cele 22 de puncte ale scrisorii sale, se precizează:
        – lipsa de respect față de munca celor care colaborează la Vatra
        – ignorarea valorilor
        – ranchiuna, divergențele de gust, relațiile de troc între redacție și persoane influente din lumea literară sau editorială
        – refuzuri de publicare mascate în principii și programe redacționale
        – neîmplicarea și nepublicarea tuturor forțelor locale și zonale din cauza discriminărilor provocate de caracterul relațiilor personale ale redactorilor cu acestea
        – respingerea de texte pe baza unor criterii obscure
        – hotărîri interne nerespectate
        – monopolul instituit în redacție‚[text indescifrabil în copia eliberată de CNSAS, p. 102]
        –  confundarea programului publicației cu principiul « Revista sunt eu »
        – publicarea diletanților în Documentele continuității.
         
        În ce nu mă privește direct: – Poate cere pe de o parte unanimitatea, iar pe de alta dreptul de a avea păreri contradictorii în virtutea a ceea ce cu cuvintele sale spune « să nu se uite că nici o decizie nu este inatacabilă. Adică, cum, atacăm de dragul atacului. Unde-i lege, nu-i tocmeală?
        Este Vatra o revistă magazin în care să se reflecte și să se cuprindă toate opiniile și orientările literare? Ori este o revistă cu personalitate specifică ce-i îngăduie electivitatea?
        În ce mă privește:
        Dan Culcer, ca și cum s-ar fi întîmplat vreo gafă în sectorul tehnic al redacției, îmi dă sfaturi, într-un mod anumit de acțiune. Orice sfat bun este binevenit, dacă el vine să sporească randamentul muncii, dar atîta timp cît D. Culcer dă sfaturi și emite critici iar propriile fapte le infirmă, am voie să i le pun la îndoială, cu competența și buna credință care... (lipsă text – n.red.)
        Crede Dan Culcer că [e posibilă] machetarea și prezentarea grafică a revistei în chip de sîrbă sau brîu pe opt‚ prin participarea activă a tuturor redactorilor, cum cere? Or, treaba asta este a secretarului responsabil de redacție‚ pe plan ideologic literar‚ și a celui care‚ ca redactor‚ are și sarcina asta. Nu știe el că a macheta și prezenta artistic o revistă este o chestiune de autor, așa cum o chestiune de autor este elaborarea unui articol? Şi apoi cum vede el eficiența acestei munci în grup compact? Este el amabil să ne pună la dispoziție, din colecția revistei, cîteva exemplare dintre revistele pe care, ani la rînd, le-a machetat, paginat și prezentat grafic cu participarea activă a tututor redactorilor? Iar dacă ar fi să facem acest « brîu pe opt » cine ar urma să ne cînte? Nu cumva dînsul? pentru că nu numai veleități de grafician pretinde că are‚ altfel nu s-ar fi înfuriat pentru « concurență » pe care i-am făcut-o proiectînd grafica hîrtiilor și plicurilor cu antet, ci și de șef de cadre. El a fost învățat mai pe față, mai pe ascuns să uneltească pentru darea afară a redactorilor de la Vatra. Astfel a plecat Atanasie Popa, Vasile Dan, Ion Calion și se lucra febril împotriva lui Nicolae Băciuț, iar în redacție să vină o nouă și vioaie secretară [?] în persoana Mariei Mailat, care a afirmat că Vatra așa cum o fac eu, trebuie retrasă din rețeaua de difuzare. N-am nici un motiv să cred că venirea mea i-a adus vreo bucurie. Dimpotrivă. El însuși se numise secretar responsabil de redacție și a fost neplăcut surprins cînd organele competente nu l-au preferat. Bănuiesc că l-a asmuțit pe Ioan Radin împotriva mea și acum l-a dresat pe Dumitru Mureșan să-mi fie ostil și să ceară, în ședința de colegiu, trimiterea mea la o instruire, fiindcă lucrez empiric. Pe lîngă faptul că nu el este în măsură să propună asta, faptul este deplasat cînd vine din partea celui [Dumitru Mureșan] care de 13 ani este angajat cu derogare de studii și cu penalizare la salariu în această redacție. Iar dacă mai adaug că D. Culcer a afirmat că Vatra este kitsch de cînd prezentarea ei grafică și tehnoredactarea cade în seama mea, am o imagine nu numai fizică a tandemului mai nou Dan Culcer‚ Dumitru Mureșan. Cît privește ținuta revistei, fără să fie o operă de artă, cele 7 numere pe care le-am făcut pot fi comparate cu cele realizate de Dan Culcer și pot fi trase concluziile cuvenite. Şi să nu uite că sîmbătă, 1 februarie 1986, la închiderea numărului 2, D. Culcer l-a amenințat pe Mihai Sin în redacție « că dacă vrea tensiuni în redacție le va avea ». Este, se vede și scrisoarea asta un instrument al rîvnitei tensiuni. Semănător de vînt, D. Culcer neîndemnatic a pescuit în ape limpezi, le tulbură pentru planurile sale secrete de politică literară și, se pare, de cadre.
        Să nu se uite că dînsul a afirmat într-o ședință că se simte pîndit. Dar dovedește a fi pîndar și încă sistematic. Destabilizarea pe care o dorește nu va veni chiar dacă se răzbună pe toată redacția sub masca omului de ordine în dezordinea și disensiunile pe care le coace.
        Pentru că adesea mi s-a subliniat vechimea redusă în redacție, vreau să mai spun o dată și aici că n-am nici un complex din cauza asta, nici nu mi-e frică. Nici nu cred că vechimea, în sine, este o calitate.
        Dar poate că D. Culcer a vrut să facă o glumă cu scrisoarea, altfel nu-mi explic un anume haz al ei pe care îmi permit, chiar dacă-i involuntar, să-l subliniez cu cîteva adăugiri la propunerile sale: Pentru a avea o evidență clară, ca la redacție să se instaleze un aparat de înregistrare magnetică a convorbirilor telefonice efectuate cu autorii în vederea acceptării modificării textelor propuse. Cei cu care nu se poate vorbi la telefon, vor trimite acordul de modificare dactilografiat la două rînduri. Toate aceste dovezi se vor păstra într-o casă de fier care trebuie urgent procurată și instalată la redacție. Pe timpul nopții, la această casă de fier va face de gardă capul limpede însoțit de un soldat de la compania de pompieri.
        Propun ca drepturile colaboratorilor să fie întregite cu acelea de a veni la redacție în zilele în care redactorii obișnuiți a absenta lipsesc fără explicație. Dacă colaboratorii externi pleacă în străinătate pe mai multe luni, în baza egalitații cu cei interni, să li se plătească de către redacție salariul întreg pe întreaga durată a șederii în afara țării.
        Pentru a mări spațiul tipografic în vederea cuprinderii articolelor cu caracter polemic, care nu trebuie numai extins ci generalizat, propun ca trimestial să se editeze un almanah dedicat în exclusivitate polemicilor la care să fie provocați reprezentanții tuturor generațiilor literare.
        Pentru că nu toată lumea va putea respecta termenul pentru închiderea revistei, propun ca această obligație să-i privească numai pe angajații și colaboratorii revistei.
        Cu privire la necesitatea rezervării unui spațiu constant pentru continuări, propun, în vederea riguroasei sale valorificări, refuzarea oricărui articol care n-ar putea avea continuare.
        Subliniez termenul « provocare ». În acest stil trebuie specializați măcar 2 redactori care în lipsa provocărilor din exterior, să le declanșeze pe cele din interior.
        Odată asigurat dreptul la erate, redactarea lor să se facă în termeni care să-i lămurească fără echivoc pe cititori, de genul: « În seismogramele  din nr.8/1985 repetiția din rîndurile 6 și 9 nu ne aparține». Alte erate pot avea un ton mai ferm de genul: « Ignoranța paginatorului a făcut ca ordinea textelor să nu fie cea logică la rubrica « Filtre ». Eratele însele trebuie să aibă un caracter polemic și să fie cultivate pentru asigurarea principiului diversității.
        De altfel, D.C. ar fi bine să dea o erată la propria scrisoare în care, de emoție, punctul 11 se repetă, astfel încît scrisoarea pare a avea numai 21 de probleme propuse atenției, cînd, în realitate sunt 22.
        Am încheiat astfel ca să se știe că toate cîte le-am afirmat aici mi le asum întru totul și rămîn consecvent lor, acestea fiind răspunsurile și poziția mea față de scrisoarea lui D. Culcer. Cred că a vrut să facă o glumă proastă sau un memoriu involuntar. Vreau să cred că este o pornire de moment.
         
                                                         Dan CULCER