Alex. Ștefănescu - Mămăligă și mămăliguță
Constantin Mateescu - Casa cu nebuni (3)
Dan Culcer - Vatra. Surprize colegiale. Informatorii (I)
Nicholas Catanoy - Shiva, Mahabharata și vacile sacre (II)
Ștefan Ion Ghilimescu - Eminescu în viziunea frivolă a lui Alexandru Paleologu


Mămăligă și mămăliguță

        Regretatul L.M. Arcade , un român stabilit la Paris, relativ bogat, cu veleităţi de scriitor, m-a găzduit în 1991, timp de o săptămână, în subsolul blocului cu zece etaje (din Neuilly-sur-Seine) al cărui proprietar era. El locuia sus, la nu mai ţin minte care etaj, într-un apartament de lux, iar eu într-o încăpere întunecoasă, care nu era chiar de dispreţuit, dar nu avea baie. Ar fi nedrept să mă plâng de modul cum am fost tratat, pot spune, dimpotrivă, că îi sunt recunoscător şi azi lui L.M. Arcade pentru că m-a găzduit, cu generozitatea lui austeră şi pedantă, fără să-mi ceară vreun ban. Însă lipsa băii a generat o întâmplare comică pe care merită, cred, să o povestesc.
        Mergând mult pe jos prin Paris, cu un fel de nesaţ de a cunoaşte oraşul, transpiram toată ziua, iar seara, neavând unde să mă spăl (la toaletă nu era nici măcar o chiuvetă), îmi ştergeam corpul cu o cârpă înmuiată în spirt medicinal. Totuşi simţeam cum mă mănâncă pielea şi de la un moment dat începuse chiar să mă usture.
        Într-o dimineaţă, L.M. Arcade m-a invitat sus la el, în living, la o cafea. Mi-a povestit că în subsolul în fusesem găzduit eu funcţionase multă vreme Cenaclul de la Neuilly-sur-Seine, frecventat de scriitori români aflaţi în exil, printre care Horia Stamatu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Emil Cioran... Apoi, a început să-mi citească dintr-un roman al său, parabolico-eseistic, Poveste cu ţigani. Am sperat, la început, că-mi va citi doar două-trei pagini, dar mi-a citit douăzeci-treizeci şi încă nu dădea semne de oboseală. M-am îngrozit. Romanul mă plictisea de moarte, iar autorul, după fiecare paragraf, mă fixa cu privirea, obligându-mă să dau din cap aprobator. Mi se făcuse milă de mine. Afară era soare, Parisul mă chema cu vraja lui, iar eu trebuia să stau neclintit în fotoliu şi să ascult un text monoton-încâlcit care nu se mai termina.
        La un moment dat a sunat telefonul. Amfitrionul meu a răspuns, vorbind în franceză, apoi mi-a explicat că trebuie să plece, fiindcă are de rezolvat urgent o problemă de afaceri. M-am ridicat şi eu, răsuflând uşurat, dar – surpriză – L.M. Arcade a insistat, apăsându-mă cu mâna pe un umăr, să iau loc din nou în fotoliu:
        – Dumneavoastră rămâneţi aici, mă întorc în maximum o oră. În lipsa mea, puteţi să continuaţi singur lectura.
        Şi mi-a îndesat cartea în mâini.
        N-am putut să-l refuz, era prea hotărât, şi apoi avea un ascendent moral asupra mea, era cel care îmi oferise ospitalitate.
        După plecarea lui L.M.Arcade, mi-a venit o idee diabolică: să fac baie în lipsa lui. Cu o precipitare de hoţ de apartamente, am căutat şi am găsit baia, care, plină de prosoape şi de săpunuri, de şampoane şi de parfumuri, mi s-a părut un paradis al spălării. M-am dezbrăcat în doi timpi şi trei mişcări, ca şi cum aş fi avut-o în faţă pe Jennifer Lopez, şi m-am lăfăit timp de mai bine de o jumătate de oră, cu o voluptate imensă, sub duş şi, apoi, în apa călduţă, cu multă spumă frumos mirositoare, adunată între timp în cadă. A fost un adevărat dezmăţ al îmbăierii. M-am şters, risipitor, cu mai multe prosoape pufoase, m-am dat cu diverse spray-uri, apoi, ca un infractor, am şters minuţios urmele dezmăţului. Chiar când mă îmbrăcam, am auzit mişcare în holul de la intrarea în apartament. Mi-am accelerat mişcările, folosindu-mi experienţa din armată, m-am pieptănat într-o secundă, am alergat în living, m-am aruncat în fotoliu, am luat cartea în mână şi am deschis-o cam spre sfârşitul ei. Peste numai o secundă, a intrat în încăpere L.M. Arcade. Mă simţeam ca un copil nou-născut şi mi-era teamă că obrajii roz mă vor da de gol. Dar L.M. Arcade nu a remarcat nimic suspect.
        – A, a observat el flatat, văd că aţi înaintat binişor cu lectura. V-a prins...
        – Da, am spus eu, n-am putut să o las din mână. V-aş ruga să-mi îngăduiţi să rămân aici până o termin. Nu mai am mult.
       
                                                                              ***
        Pe L.M. Arcade îl chema în realitate Leonida Mămăligă, dar el, rușinându-se de numele provenit probabil dintr-o poreclă dată unui strămoș de-al său, își luase ca scriitor pseudonimul Arcade și semna L.M. Arcade. În viața de fiecare zi cei din jur i se adresau însă cu „domnule Mămăligă”.
        A doua zi, la masă, spre surprinderea mea, s-a servit şi mămăligă. M-am gândit imediat că, în cursul conversaţiei, s-ar putea să apară o confuzie neplăcută între numele gazdei şi numele tradiţionalului aliment românesc. Ca să o evit, am hotărât în sinea mea să recurg la o diferenţiere terminologică şi anume domnului Mămăligă să-i spun „domnule Mămăligă”, iar mămăliga să o numesc „mămăliguţă”.
        Iată însă că trecând la aplicarea formulei m-am zăpăcit şi interlocutorul meu a putut auzi la un moment dat:
        – Da, domnule Mămăliguţă, aveţi dreptate.


Alex. ȘTEFĂNESCU








Casa cu nebuni (3)

        Marţi, 13
        A nins trei zile în disperare. Decorul, nimic de zis, magnific. Pădurea sub vraja albă a zăpezii.
        Mers la Visarion să-mi prelungească sejurul în sanatoriu cu o săptămână. Numai că prelungirile sunt apanajul Ministerului. Promite că se va ocupa, în două zile îmi va da răspunsul. Pe masă fişe medicale, un pachet de Kent şi patru mucuri de ţigară strivite în scrumieră. Tabloul dictatorului, color, se lăfăie pe peretele din spatele biroului. Visarion se interesează cum mă simt la ei, ar vrea să-i dau detalii despre sistemul de funcţionare al muzicilor mele: mă deranjează, sunt prietenoase, suportabile sau nu, cu întreruperi sau în flux continuu? Muzicile, încerc să-i spun, se manifestă ca un fond sonor, o temă sub formă de solfegiu, care se instalează în subconştientul meu apoi e înlocuită după o anumită vreme cu altă temă, fără ca eu să am control asupra sursei, mişcării şi capriciilor ei. Devine agresivă, apăsătoare, numai în clipele de mare oboseală. E parte intrinsecă din structura mea, convieţuim. Dispare de la sine numai în cazul când pun muzică sau când sunt agresat de muzici din afară.
        Visarion m-a urmărit atent tot timpul, posibil să-l fi interesat într-o măsură oarecare cazul meu, îmi oferea, oricum, obişnuita mască de bunăvoinţă a medicilor. Un om de suflet, după cum se pare.
        Scrisoare de acasă. Veşti despre Mitru. E la pat, făcut o gripă urâcioasă. Dănuţ îşi completează dosarul pentru bursa oferită de Universitatea din Utrecht. Emoţii, agitaţie în casă. La întâi octombrie ar fi plecarea.
        Miercuri, 14
        La zece dimineaţa ieşit afară. Ger. Şoseaua îngropată în zăpadă. Peisaj polar. Arunc pachetul cu medicamente departe de şosea cu aceeaşi ipocrită strângere de inimă.
        Decis să văd Pârâul Rece. Trei kilometri, mi se spune. Drumul bun. Sunt îmbrăcat în lânuri, penibil eschimos de circumstanţă. Pe drum mă însoţeşte un câine costeliv, famelic. I-am oferit un corn rămas de la dejunul matinal pe care-l clefăie cu o dexteritate profesionistă.
        În staţiune câteva maşini şi un autocar bătrân, rămas din vremurile lui Gheorghiu-Dej. Nimic de reţinut, în afara decorului montan magnific. Intru într-un bufet modest, comand un suc de caise. Avem o votcă poloneză extra, mă ispiteşte picoloul, comandă specială. La mese trei-patru cupluri tinere vorbesc în şoaptă. Un aparat de radio comentează cuvântarea Marelui Strateg aflat în vizită de lucru în Valea Jiului.
        Când am ieşit din crâşmă a început să ningă. Ninsoare sănătoasă, zburdalnică, bogată. Mă fâţâi câteva minute, e frig, mă simt deodată singur, îngrozitor de singur...
        Spre seară, vizita lui Baciu. Sunt invitat să văd portretele în cărbune ale câtorva pensionari ai sanatoriului făcute în ultimele zile. Sunt mai degrabă eboşe, nu lipsite de spirit dar şi de o ingenuă naivitate. Mă duce apoi în sala clubului, e lume multă la televizor, un reportaj de la uzinele Electromagnetica apoi un film istoric de (şi cu) Sergiu Nicolaescu. Stau cinci minute, plec.
        Joi, 15
        De patru zile lucrat la "Filimon" cu oarecare spor. "Ferestre cu cafaz" aproape gata. "Cu ce vă obosiţi acolo domnu'?" se interesează contrariat vecinul de salon. Şi-a adus de-acasă un tranzistor la care pune cântece de pierzanie din repertoriul lui Gică Petrescu şi romanţe. Căzut la învoială, după negocieri penibile, "să dea încet".
        Incursiune fulger în pavilionul doamnelor unde funcţionează un modest drugatore. Cumpăr un pacheţel cu nescafe, îngrozitor de scump, un sfert de kilogram de zahăr cubic (după negocieri penibile cu vânzătoarea) şi scobitori, lipsesc în schimb pateurile, biscuiţii, ciocolata, fructele, hârtia igienică şi multe altele. În holul larg de la parter s-a rătăcit un flaşnetar care aduce în peisajul tern al sanatoriului o dulce nălucire (Titanic vals, Ramona) din atmosfera de mult uitată a primei jumătăţi de secol. Telefonat acasă. Totul bine.
        Trec zilele. Trăiesc o formă de detenţie acceptată. Din când în când fac valuri mici incidente ce capătă dimensiunile unor evenimente scandaloase, cum ar fi o altercaţie sau bruftuluială între tovarăşi de salon, refuzul de a lua medicamente sau agresarea asistentelor de către pacienţi, mergând de la o mângâiere insolentă până la propuneri indecente.
        Vineri, 16
        Ieşit la aer în curtea sanatoriului. Ninge. Toată copilăria mea se adună în acest funambulesc delir în alb, zănatic. Pe băncile din faţa edificiului se înfiripă, în pofidă, virtuale amoruri trecătoare între pensionarii celor două pavilioane medicale. Din când în când trec limuzine pe drumul spre Pârâul Rece.
        Plecarea pacienţilor după încheierea sejurului în sanatoriu e un spectacol mai degrabă jalnic. Îmbrăţişări, urări de bine. Lacrimi. Persoanele venite să-i însoţească (părinţi, soţii, iubite, prieteni) îi ajută pe foştii pacienţi să împacheteze. Se vorbeşte în şoaptă. Sunt toţi grăbiţi. Înfriguraţi. Surâsuri triste. Asistentelor şi personalului de la bucătărie li se oferă "mici atenţii". Apoi alaiul coboară la parter şi după câteva momente viaţa reintră în programul zilnic.
        Azi după-masă a plecat Murgeanu. Singur. E abătut. Episodul şederii în sanatoriu a fost o catastrofă, după cum susţine. Un fiasco. Ce mi-a venit să mă afund aici, în groapa asta cu demenţi, alcoolici şi drogaţi? Mai stai, mai stai? mă întreabă. Sunt singurul care-l conduce până la poarta sanatoriului.
        Doctorul Visarion mă anunţă că mi s-a aprobat sejurul la Predeal până la finele lui martie.
        Sâmbătă, 17
        Lucrez o oră-două pe zi la "Filimon", uneori trei, în special după-amiezile, când camaradul meu de cameră îşi face conştiincios siesta. Doarme pe spate, cu mâinile sub cap şi sforăie sălbatic. Îşi ia medicamentele cu scrupulozitate, un pumn de droguri otrăvite, exact la ora indicată, se scoală fix la şase dimineaţa, la nouă ia o mică gustărică, corectitudinea întruchipată. Mi-a spus că în 25 de ani de şoferie n-a avut de-a face nici măcar o dată cu miliţia.
        Îl vizitez pe pictor. Şi-a amenajat, cu aprobarea şi sprijinul direcţiunii, un mic atelier într-o anexă a clubului, unde îşi petrece aproape toată ziua. Are lumină excelentă şi un spaţiu confortabil. Pictează, între altele, icoane pe care le vinde pacienţilor la preţuri rezonabile. E intrepid, sârguincios, descurcăreţ, orice s-ar spune. Mă roagă să-i scriu un text de prezentare pentru programul "de sală" al miniexpoziţiei pe care intenţionează să o verniseze la spital.
        La prânz iau masa cu un bărbat în vârstă, de la salonul 12. Susţine că a fost funcţionar la Poştă. Până să luăm desertul (gris cu lapte) şi-a povestit romanul vieţii. Ce viciu (inocent de altfel) de a te spovedi oricărui nătăfleţ dispus să te asculte ! Am reţinut din cele relatate că a mai frecventat trei-patru sanatorii "de recuperare", că a fost rănit la Cotul Donului şi a trăit cinci ani prin lagărele de prizonieri siberiene, că e însurat şi are un flăcău care lucrează "la Interne".
        Duminică, 18
        Se împlinesc astăzi 28 de ani de la căsătorie. Ne-am petrecut luna de miere la Predeal, într-o căsuţă rătăcită pe moţul unui deal din preajma gării. Ningea, ca şi acum. A nins aproape toată luna. Un episod de viaţă intrat într-o poveste din care mi-au rămas numai emoţii, fotografii mişcate şi nostalgii confuze.
        Telefonat Corneliei. Coadă la cabină. Vorbim doar trei minute din cauza presingului gălăgios şi agresiv al cuconetului.
        După-amiază o nouă colică renală, mai drastică decât cea dinainte. Dureri îngrozitoare. Panică. Tot personalul medical se vântură o vreme pe lângă patul meu, injecţii, ceaiuri diuretice, răsfăţuri. Mă emoţionează grija ce mi-o poartă tovarăşul de cameră, se agită, îşi frânge mâinile, îmi pune comprese reci pe frunte, mă asigură că ştie el ce e de făcut în astfel de situaţii, îmi povesteşte că a avut un frate care ...
        Durerile cedează după miezul nopţii. Complet epuizat. Mă bântuie gândul să mă întorc acasă, când tocmai am primit OK-ul de prelungire a internării.
        Cu ce vă ocupaţi acolo, scrieţi poezii? m-a întrebat deunăzi colegul de salon. I-am spus că povestiri. Aha, poveşti! S-a scărpinat la ceafă. Îl decepţionasem.


Constantin MATEESCU







Vatra. Surprize colegiale. Informatorii (I)

        Când am intrat în posesia Dosarului de urmărire informativă « DINU », în care Securitatea județeană din Mureș, precum și cea capitalistă au înregistrat o parte din evenimentele vieții mele, din perspectiva prietenilor, foștilor prieteni, colegilor, amicilor, cunoscuților și dușmanilor, am pornit la o lectură pe sărite, cu nerăbdarea cititorului pe care stilul unei scrieri nu-l interesează decât vag, căci vrea să cunoască iute finalul istoriei. Caracterele personajelor implicate sunt înregistrate în treacăt, motivațiile acțiunilor și opiniilor acestora rămân la perferia atenției lectorului.
        Aveam o cronologie a mea, în dosar ea era prezentată în sens invers, așa cum am învățat la școala de jurnalism urmată la Paris, care ne impunea metoda în reportajele despre actualități pe care le realizam ca exerciții. Se începe cu prezentul, cu evenimentul, istoria, sursa, cauza se vor prezenta în partea finală a textului. Jurnalismul securist era logic.
        Mă întorc acum, relativ calm, abandonând febrilitatea inițială, pentru a putea observa detaliile care îmi scăpaseră la prima lectură. Voi fi obligat să încalc regula cronologiei inverse pentru a putea propune perspectiva mea asupra evenimentelor, pentru a pune în valoare motivațiile mele, a corecta implicit ipotezele clare sau aburoase ale celor care, fără a se fi străduit vreodată să mă întrebe, deși eram colegi și contemporani, și-au imaginat, mai adesea în funcție de propriile interese și propriile motivații, tot felul de imaginare motivații ca sursă a acțiunilor mele, într-o bizară, pentru mine, necunoaștere a scopurile mele evidente, dar considerate ascunse.
        Ceea ce m-a iritat și poate că mă irită și acum, chiar dacă încerc să mă deteșez de situațiile unui trecut foarte îndepărtat, este simplismul ipotezelor celor care ar fi trebuit să mă cunoască, întrucât nu mi-am ascuns niciodată opiniile față de ei. Mă refer mai ales la fostul meu prieten, Mihai Sin.
       
        Am petrecut în compania acestui bărbat, om și scriitor un timp destul de îndelungat, ca să pot presupune că inteligența și spiritul său de observație, reale, ar fi putut depăși stereotipurile privitoare la motivațiile umane în general, la motivațiile mele, în special. Nu tot ceea ce facem este determinat de ambiţia socială, de căutarea bunăstării materiale, mai există desigur şi principiile, morala, inteligenţa, spiritul critic.
        Erau zile în care eram practic împreună de dimineaţa până noaptea târziu, vagabondam, discutam, beam, încercam să cucerim, împreună sau separat, muieri din anturajul nostru sau întâmplător întâlnite în vreo călătorie profesională în Polonia sau Ungaria. La un moment dat, am frecventat două foste eleve ale lui Mihai, atunci studente la litere. Era un fel de a-i ţine compania mereu activului Mihai, bărbat din categoria acelor cocoşei care îşi încearcă norocul în ogradă la orice găină care se plimbă prin preajma cuceritorului profesionist. Aş fi curios să ştiu care a fost parcursul de viaţă familială şi profesională a celor două tinere femei, dintre care M. era cea care mi-ar fi fost « hărăzită » de probabilele ei sentimente, dar, după o vreme, departe, la Cluj, eu le-am pierdut urma.
        La fel s-au întâmplat lucrurile în intervalul îndelungatei noastre amiciţii cu Romulus Guga. Eram solicitat de acesta să-l acompaniez, în momentele sale de tristeţe şi derută alcoolică. Mă suna adesea la miezul nopţii, după ce refuzasem să-l mai însoţesc în prea obositoarele sale peripluri bahice, ca să-l ajut să se oprească. Din cauza alcoolismului ciclic, consoarta divorţase. Căci, în ciuda repetatelor promisiuni, Romi Guga nu se putea opri. Îmi aduc aminte de una din aceste ocazii, când m-a sunat pe la unu noaptea şi când l-am găsit singur şi « drogat » la o masă a grădinii de vară « Vânătorul » de lângă Biblioteca Teleki din Târgu Mureş. Îmi/îşi explica dorinţa de a bea prin tragedia pe care o trăia, sub ameninţarea morţii apropiate, chiar dacă nu iminente, cu un diagnostic de porfirie, a iubitei sale prietene şi soţii, Voica, născută Foișoreanu, doctoriţă pediatră, specializată în neurologie infantilă,
        Nu mi-a explicat niciodată ce e porfiria. Eu îl credeam. Porfiria, am aflat ulterior, este o boală ereditară cauzată de o tulburare a sintezei hemului (fracţiunea neproteică a hemoglobinei) şi caracterizată prin acumularea în ţesuturi a unor substanţe intermediare ale acestei sinteze, porfirinele. Porfiriile sunt boli foarte rare.
        S-a întâmplat că Voica Guga trăieşte şi acum, iar Romulus Guga a murit demult. Este foarte bine că a rămas ea să se ocupe cu întreţinerea amintirii poetului, romancierului şi dramaturgului, alături de celălalt cultivator al amintirii lui Guga, Nicolae Băciuț, care s-a identificat într-atâta cu protectorul şi angajatorul său, încât s-a crezut îndreptăţit să preia, spre uz propriu, la un moment dat, marca Vatra, fără să respecte drepturile de proprietate simbolică ale celor care continuau să realizeze Vatra după moartea lui Guga. Aşa a apărut la Târgu Mureş o a doua Vatră, o sosie, un dublon sau o dublură, aşa cum se prezintă uneori în istorie copiile mai mult sau mai puţin frauduloase ale unor personaje politice, istorice, uzurpatorii. Dar, finalmente, dublarea nu e rea, fiindcă drenează una din cele două linii culturale coexistente, cu egală îndreptăţire, deşi în mod vădit divergente şi de valori diferite. Una neaoşă, al cărei lider politic a fost Radu Ceontea, talentatul demagog politic, protejat probabil de Securitate încă de când se strămutase la Târgu Mureş (îmi bazez supoziţia pe faptul că a primit rapid, după angajarea la Vatra ca grafician, tehnoredactor, o locuinţă într-o zonă centrală, vizavi de locuinţa lui Romulus Guga, nu la bloc). În aceeaşi vreme, filologul Gheorghe Perian, e drept doar colaborator al revistei, naveta din greu.
        În numele legii, marca fiind protejată pe atunci, declarată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) de unul din editorii revistei, Uniunea Scriitorilor, Vatra uzurpatorului Nicolae Băciuț a fost nevoită să-şi schimbe titlul în Vatra Veche, ca şi caracterul tipografic folosit. Aşa se explică faptul că în centrul cultural ardelean românesc, încă dominat cultural, ba chiar şi politic de lideri maghiari, apar concomitent două reviste culturale, literare româneşti, ieşite din tulpina centenară şi solidă a Vetrei corifeilor români, I.L. Caragiale, George Coşbuc şi Ioan Slavici.
        De fapt, prin Vatra Veche, nombrilismul băciuțian se serveşte de colaboratorii săi pentru a construi cu răbdare şi eficienţă soclul propriei statui local-universale.
        Din perspectiva evenimentelor în jurul morţii lui Romulus Guga, mi se părea atunci ca şi acum normal că Nicolae Băciuț nu mă iubea (nici nu i-am cerut aşa ceva !). Fusesem singurul care, deschis, mă opusesem angajării sale în redacţie. Nu pentru că aş fi dorit să fie angajată soţia mea, Maria Mailat, cum se afirma prin notele informative semnate de unii colegi, deşi candidatura ei ar fi fost firească, ţinând seama de calitatea interviurilor pe care le realizase, calitate recunoscută de colegi, de Guga, ca şi de presa literară de atunci. Eram însă în stare de alertă fiindcă primisem informaţii alarmante de la profesorul Mircea Zaciu, cu privire la o ipotetică calitate de securist a viitorului coleg Băciuț. Guga îmi declarase că îl va angaja fiindcă are nevoie de un băiat harnic, mobil, ceea ce însemna că ne considera pe cei din redacţie atinşi de umbra comodităţii, în curs de îmbătrânire. Era, pentru unii, adevărat. Nu era şi cazul meu. Atunci eram în perioada mea cea mai activă, mă simţeam responsabil de orientarea revistei la înfiinţarea căreia contribuisem activ. Mi se părea, şi sumarul publicaţiei o poate dovedi, că se manifesta o discrepanţă tot mai accentuată între proiectul iniţial al revistei, aşa cum îl formulasem şi aşa cum am fi vrut să-l putem realiza, înfruntând nu doar cenzura centrală, ci şi conformismele delatorii ale unor colaboratori impuşi de necesităţile construirii unei perdele de fum ideologice conformiste, dincolo de care eu credeam şi speram că atât Guga cât şi Sin continuă să creadă, suntem pe cale să difuzăm şi să producem valori în spiritul tradiţiei interbelice, de care cultura română fusese despărţită şi izolată « revoluţionar » de forţele colonialismului sovietic, tradiție creatoare care era încă menţinută în carantină, chiar dacă naţional-comunismul ceauşist se străduia să dea impresia înnoirii, recuperării.
        Inerţia kominternistă era puternică, inclusiv la cadrele pseudo-renovatoare (Dumitru Popescu), combinată cu incultura şi manevrele ideologice ale unor comunişti evrei decăzuţi din ranguri şi privilegii ca urmare a românizării, dar şi a cumetrizării regimului de după 1965.
        Credeam şi cred în necesitatea refacerii continuităţii, în împlinirea procesului de constituire şi maturizare a naţiunii române, proces întrerupt în 1944. Şi nereluat integral de atunci, prin impunerea unui erzaţ de capitalism, a unui erzaţ de democraţie, a unui erzaţ de cultură, a impostorilor post-comunişti internaţionalişti, în complicitate cu finanţatorii şi producătorii de agenţi de influenţă, pe filierele soroșiste sau pe alte filiere est-vestice şi sud-nordice globaliste.
       
        Citat din DINU volumul 5
        « Redat din lb. română Strict secret
        Nr. post : 15-3 Ex. unic
        Nr. file : 3 07.03.85-S.I. GR. N
        0 017 050-1 098-14.03.85
       
        De urmarit cu atenţie reacţiile
        obiectivului şi acţiunile preconizate,
        inclusiv proiectata plecare în străinătate.
        Ss indescifr.
       
        „DINU”
       
        Ora 21.15. : Ob. I este căutat de către Ploeşteanu G [rigore]. Are cu acesta următoarea discuţie.
        P – Am aflat că aţi avut şedinţă…
        Ob – Sper că ai fost informat în legătură cu atitudinea mea în această şedinţă.
        P - Nu ! Păi tu nu înţelegi că am stat complet izolat ?
        Ob – Bine, dar mai funcţionează telefoanele.
        P – Am aflat că a fost şedinţa şi că a fost un incident.
        Ob – Mă rog… să-i zicem incident. Adică… eu… oarecum surprins de decizie (oarecum, deoarece ştiam eu că va fi aşa) am considerat că ar fi fost cazul să se facă cît de cît un consult înainte de a se lua decizia în sensul acesta pentru acest post. Cum ţi-am mai spus eu ţie, la un moment dat, s-a discutat posibilitatea înfiinţării unui post de adjunct şi respectiv de secretar de redacţie.
        După părerea mea personală, este dificil de acceptat ca bun factor de coeziune în revistă ! Mie mi se pare că el este un factor de disoluţie şi nu de coeziune prin obiceiul lui foarte prost de a bîrfi.
        Am aflat recent că a afirmat faţă de Cosma că eu am fost acela care m-am împotrivit venirii lui Cosma, în redacţie… de unde, în ultimele două luni, Cosma a avut o atitudine extrem de rece faţă de mine. Nu înţelegeam ce s-a întîmplat, acum am înţeles. Și… zeci de astfel de exemple pe care le-am aflat pe parcursul timpului dovedesc că colegul nostru a făcut foarte multe diligenţe pentru a mă denigra pe mine şi pe Moraru. Sunt diligenţe foarte fine, extrem de subtile, să zic aşa după stilul său subtil, însă rezultatul a fost denigrarea şi respectiv creşterea acţiunilor sale. Aşa că, în condiţiile acestea, pe care se întîmplă că le-am cunoscut exact la timp, mi-am exprimat rezerve faţă de acest tip de bîrfă şi de comportare. Mie îmi pare rău că nu am putut să-mi expun aceste puncte de vedere nu neapărat în acel moment în care se comunica decizia, însă mai tîrziu ar fi fost şi ineficient şi neelegant, aşa că am preferat o şedinţă. I-am spus direct lui ce părere am eu despre capacitatea lui de a conduce şi mai ales despre modul în care crede că prin politica absolut imbecilă de „divide şi stăpîneşte” poate să conducă.
        P. – Cine a participat la şedinţă afară de [Isăroiu] ?
        Ob. – ………. Şi ………..
        P- Te întreb deoarece se zicea cu mai multă vreme în urmă că se va convoca consiliul.
        Ob. – Nu s-a mai convocat din motive care-mi scapă. De un an de zile nu avem nici o şedinţă de consiliu de conducere. Mai sunt multe alte probleme, de exemplu – nu s-au făcut caracterizări anuale. Eu am atras atenţia acum vreo două luni că trebuie făcute şi caracterizări anuale şi o mulţime de alte lucruri, oamenii să-şi aibă dosarele în regulă pentru că eu prevedeam această modificare de situaţie şi nu aş vrea şi nici nu cred că este cazul să mă trezesc cu calificative de suficient – de pildă, îţi spun eu că mă pot aştepta la foarte multe lucruri de genul acesta în perspectivă. Redacţia a reacţionat, cum era într-un fel de aşteptat – nici de o parte, nici de alta sau, prin nişte adeziuni formale- fiindcă,şeful este şef !
        P. – A luat cineva cuvîntul ?
        Ob. – Nu ! Nimeni ! Tovarăşa Isăroiu a spus următorul lucru : nimeni nu este bătut în cuie şi dacă afirmaţiile mele se vor dovedi pe parcurs a fi reale, atunci ei – aşa cum au decis pro, vor putea decide şi contra. Mi s-a părut puţin ciudat ca, după o muncă de trei ani de zile în subiectul acesta, să se comunice această decizie şi să nu se spună – măcar de către cineva din redacţie, sau indiferent care ar fi fost persoana - următorul lucru : îi mulţumim lui D.C. pentru munca aceasta şi … Mi s-a părut o chestie cam nediplomatică… El [Sin] a fost ţinut foarte multă vreme de către Romi tot pe plan trei. Are o carieră de prozator, are o opinie despre propria sa valoare socială care trebuia cumva să fie validată mai mult decât i s-a părut lui că i s-a dat. Or, de după moartea lui Romi, a fost agreat momentul acesta – prin promovarea lui Moraru, momentul numărul unu a fost ratat. Urmarea a fost că a apărut momentul nr. doi pe care nu a mai dorit să-l rateze.
        P. – Tu crezi că eu nu ştiu câți mă invidiază pe mine pentru colaborarea aceasta la „Vatra”?
        Ob. – Aceasta este o chestie asumată, când devenim oameni publici. Aşa că lucrurile sunt clare. Mă deranjează faptul că incompetenţa în domeniul acesta, al acestui post, a fost ridicată brusc la valoare de simbol. Deodată, prin simplă decizie, un ins absolut incompetent în acest domeniu [tehnic] este pus să o facă. Asta mi se pare foarte ciudat, din punctul de vedere al credinţei mele, că măcar în acest colectiv ar fi fost normal să se promoveze după pricepere şi nu după alte criterii.
        P. – Viitorul va dovedi dacă cele ce-ai spus se confirmă sau nu.
        Ob. – Pentru amintirile tale notează-ţi aceste panseuri ale mele şi pe urmă le vom verifica în viaţă. Îţi spun ceva, pe mulţi i-a avut drept prieteni, de mulţi s-a folosit şi în momentul în care nu a mai avut nevoie de ei i-a călcat pe cap…
        P. – Eu ce pot să-ţi spun ? … este penibil, să-ţi spun consolare.. tu ştii că munca este cea mai bună.
        Ob. – Eu mă eliberez de o sumă de sarcini destul de acaparante şi ….
        P. – Trebuie să treci peste …
        Ob. – Sigur că trec, doar am treabă ! Însă, ţi-am spus nişte opinii, ţi-am explicat situaţia în care s-a desfăşurat acest incident, cum zici tu. Eram obligat să-mi spun punctul de vedere fiindcă le-am spus prin revers în momentul în care l-am propus pe Moraru. Adică, era o chestiune de pură consecvenţă în ceea ce mă priveşte, fiindcă atunci cînd pe Moraru l-am caracterizat drept candidat posibil, atunci, implicit, am optat între el şi celălalt; evident nu între el şi mine. Eu m-am scos din competiţie ! Deci, odată ce acolo am optat, implicit trebuia să optez din nou şi să-mi exprim rezervele faţă de rolul nu pozitiv pe care l-a jucat în ultimii ani… Mihai şi respectiv în anii care vor veni. Să sperăm că se va elibera de aceste trăsături, deşi este greu la anii noştri să ne modificăm caracterul. Să sperăm că nu-şi va valida neapărat trăsăturile negative care le are ci, pe cele pozitive pe care, prin anii 70, 72, încerca să le valideze şi le chiar validase.
        P. – În orice caz, pentru mine ar fi o foarte mare deziluzie să se confirme cumva !
        Ob. – Sper să nu trăieşti această deziluzie. Deşi îţi spun că am foarte multe elemente care s-au adunat în ultima vreme şi după eveniment primind tot felul de telefoane, unii mi-au spus că am făcut rău. Am primit şi foarte multe telefoane, m-am întîlnit cu foarte mulţi oameni care mi-au spus : bine că cineva i-a spus în faţă !
       
        14.III.85 Redat. Lt.P.D.


Dan CULCER







Shiva, Mahabharata și vacile sacre (II)

        Aeroportul situat în sud e legat de fortăreața Saint George, situată în nord-estul orașului, printr-un bulevard (Mount Road) care taie orașul în diagonală, înainte de-a traversa fluviul Adayar. Orașul respiră datorită nenumăratelor parcuri și colțuri verzi, ornamente naturale grație plantelor și arborilor tropicali. Clădirile, instituțiile, bisericile și diversele misiuni creștine poartă stilul colonial lăsat de englezi, portughezi și francezi.
        După un zigzag exasperant ajungem în cartierul universității, așezat pe South Beach Road, bulevard paralel cu plaja Marina, unul din cele mai frumoase litoraluri din lume, cu plajă mult mai impresionantă decât Copacabana de la Rio. Clădirea centrală a universității e construită în stil maur. Ne îndreptăm spre campusul studenților, pe-o alee umbrită de palmieri. Culoare înguste. Syed îmi arată camera rezervată pentru sejurul meu.
        – E modestă, însă conține tot ce e necesar pentru a fi confortabilă.
        – E tot ce-mi doresc. La hotelul Hilton nu m-aș fi simțit în niciun caz comod. Compania bancherilor și a oamenilor de afaceri îmi displace.
        – Știu, Raza Ali mi-a trimis o bio-psihogramă completă, care corespunde răspunsurilor din chestionarul pe care ni l-ai trimis. În afara acestor amănunte, Raza mi-a scris că ești un poliglot pasionat. Vei avea ocazia să înveți aici 826 de limbi și idiomuri vorbite în India. Dacă există într-adevăr o țară în care limbile babelice și-au păstrat caracterul original, diferențiat, India pare să fie locul de predilecție al multilingvismului necontorsionat de modernitate. Limbile naționale recunoscute de stat sunt 14 la număr: Hindi (vorbită de 400 de milioane), urmată în mod descrescând de Telugu, Bengali, Marathi, Tamil, Urdu, Gujarti, Kanara, Malayalam, Oriya, Punjabi, Assamais, Kaskmiri și Sanskrit, aceasta din urmă fiind vorbită de aproximativ 2.500 de erudiți.
        – Dacă aș învăța sanskrita doar, aș fi mulțumit.
        În biblioteca universității vei găsi tot ce îți trebuie. O lucrare excelentă a profesorului Louis Renou, Histoire du Sanskrit și cele necesare pentru a struni limba, Dictionnaire Sanskrit-Français și Grammaire Sanskrit. Până a asimila sanscrita, te vei descurca cu engleza, pe care o folosim cu toții, atât cei din sud cât și cei din nord. Engleza este „lingua franca” vorbită de majoritatea cetățenilor, în special de universitari, comercianți, oameni de afaceri, economiști...
        Informații exacte, precise, fără paranteze inutile, după sistemul ordonat și eficient care l-a impregnat pe când era student la Universitatea Harvard, unde Syed își luase doctoratul cu teza „Poezia contemporană în țările Commonwealth-ului”.
        Căldura ajunsese la 40o C. Syed nu-și scosese vesta, nici nu-și desfăcu cravata. Transpiram abundent, ca și cum aș fi fost într-o saună. Transpiram și pentru el, uimit de rezistența cu care înfrunta focul canicular, fără a excreta o boabă de sudoare. Zâmbind, îl întreb:
        – Nu ți-e prea cald așa cum ești îmbrăcat, ca un gentleman stil Old England?
        – De transpirat, văd că transpiri tu.
        Schimb de ironii discrete, fără a leza.
        – Te rog să mă scuzi pentru remarca făcută.
        – M-am îmbrăcat în haine oficiale, așa scorțos, crezând că am de-a face cu un personaj aparținând clasei high society. M-am înșelat. Când te-am văzut la aeroport, îmbrăcat așa de simplu, ca un turist, mi-am dat seama cât de ridicol am fost. Te las acum să te odihnești. Vom discuta mai târziu despre chestionar, deși nu am nimic de adăugat la răspunsurile pe care le-ai dat. L-am înmânat comisiei. Vei fi acceptat ca membru al Academiei de Poezie, sunt sigur.
        Pe cât de sigur era Syed, pe atât de nesigur eram eu, nefiind convins de răspunsurile mele „în doi peri”, derutante și provocatoare. Să elimin, să retușez, să omit anumite afirmații stridente? Îndoiala mă chinuia. Reiau întrebările chestionarului, la ultimul capitol.
        – Care este floarea dumneavoastră preferată?
        – Floarea de cactus.
        – Pasărea preferată?
        – Gaița.
        – Animalul preferat?
        – Hiena.
        – Care sunt oamenii pe care îi admirați cel mai mult?
        – Scepticii și cinicii.
        – Care sunt oamenii pe care nu-i apreciați?
        – Cei lipsiți de umor.
        – Care este cea mai mare nenorocire pentru dumneavoastră?
        – Datoria de a muri. Trebuie să-i lăsăm și pe ceilalți să trăiască.
        Sunt într-adevăr portretul acestor răspunsuri? Rezultatul unei vieți șerpuitoare? Când ești copil ai dreptul și libertatea de-a te considera un fluture, un arbore sau un serafim.Chiar Dumnezeu. Dar când se apropie toamna, cu frunzele care cad? Cum să dai lustru ruginei? Dragostea, prietenia rămân doar castele în ruină. Visul? O surpriză arbitrară. Poezia? O ispită fără substanță...


Nicholas CATANOY







Eminescu în viziunea frivolă a lui Alexandru Paleologu

        Cred că am evocat undeva, nu mai ştiu exact unde, poate în prefaţa la ediţia a doua a cărţii de interviuri intitulată Mărturisiri şi judecăti plurative (2011), împrejurarea în care i-am întâlnit pentru prima dată şi am schimbat primele cuvinte, faţă către faţă, cu Alexandru George şi Alecu Paleologu. Trebuie să fi fost sfârşitul anului 1988. Aflasem că apăruse sau era în curs de tipărire la „Cartea Românescă” traducerea lucrării lui Paul Bourget despre critică şi doctrină şi intrasem în fosta librărie „Cartea Românească” de pe Nuferilor, unde făcea oficiul de librar Mircea Nedelciu, ca să cumpăr sau să iau amănunte despre carte. Abia deschisesem vorba despre subiect cu autorul Zmeurei de câmpie, când, in sotto voce, prind din dreapta mea o „discuţie” tocmai despre „polivalenţa” scriitorului francez, conversaţie la care îmi dau seama imediat că sunt, în realitate, invitat în modul cel mai subtil… De pe „piedestalul”, care cred că acoperea intrarea în subsolul depozitului de carte, coborau doi domni longilini, drapaţi în paltoane lungi verlaineiene şi cu capetele acoperite cu acelaşi tip de căciulă boierească înaltă, fiecare întrecându-se parcă să mai adauge o linie la portretul spiritual al autorului celebrului Le Sens de la mort. Alexandru Paleologu, graseind uşor muzical, îşi amintea că îi citise de mult în foileton Maîtresses aristocratiques, în timp ce Alexandru Geoge, râzând, ţinea să sublinieze neapărat calitatea de academician a scriitorului francez dispărut între cele două războaie mondiale. În trecăt fie vorba, după cum aveam să observ mai târziu, autorul Marelui Alfa nutrea o slăbiciune evidentă, amestecată însă cumva şi cu un gen de răceală aulică, pentru titlul respectiv; paradoxul e că domnia sa purta în lume regulat la reverul hainei şi nu se despărţea decât arareori de o foarte frumoasă insignă cu efigia Minervei, simbol pe care îl arborează de obicei membrii Academiei Române… Fără altă introducere, Alexandru Palelogu m-a întreabat, apropiindu-se, de ce mă interesează „un grafoman minor ca Paul Bourget”? Am răspuns fără să clipesc că vreau să ştiu mai mai multe despre el decât aflasem din volumul colectiv de Scriitori străini (un fel de dicţionar) îngrijit de Gabriela Danţiş. Nici autoarea şi nici cartea nu le erau cunoscute nici unuia dintre cei doi atât de culanţi şi luminoşi crai ai acelei dimineţi de iarnă (fiind vorba, probabil, de un debut!). După câteva momente de reflecţie, Alexandru Paleologu m-a îndemnat să merg negreşit – dacă vreau să aflu mai multe despre scriitorul cu pricina - la Biblioteca Franceză, deşi, susţinea mucalit domnia sa, cu siguranţă autorul francez n-o merită. Cu acelaşi zâmbet complice, Alexandru George i-a reamintit, şi eu am înţeles exact mesajul, că pentru Biblioteca din Bulevardul Dacia ar trebui cu siguranţă o recomandare, întrucât acolo se intră numai pe bază de abonamente… Cu Alexandru George, care, în ciuda etichetării cvasiunanime şi cu cu totul absurde de „ciufut”, m-a adoptat aproape imediat, m-am văzut după aceea destul de frecvent până în preajma morţii domniei sale petrecute la sfârşitul lui septembrie 2012.
        Imediat după Revoluţie, organizam la Târgovişte un Festival de literatură patronat de Şcoala prozatorilor târgovişteni. La sugestia criticului, în 1990, am hotărât să-l invit să ţină o conferinţă şi pe „Ambasadorul Golanilor”, tocmai retras, după patru luni de la investitură, de Ion Iliescu din funcţia de ambasador al României în Hexagon. Am luat într-o primă fază legătura telefonic cu Domnia Sa (nu ştiu dacă Alexandru George îl avizase în prealabil asupra chestiunii, dar m-a „recunoscut” de la bun început când i-am amintit că ne „întâlnisem” cu câţiva ani în urmă în „librăria lui Nedelciu”), şi am convenit o primă întâlnire în incinta restaurantului „Berlin” de lângă Casa Centrală a Armatei. În preajma întâlnirii ce trebuia să aibă loc la sfârşitul lui august, m-a sunat şi s-a scuzat că nu mai poate da curs invitaţiei, date fiind evenimentele dramatice prin care trecuse la mijlocul lunii iunie. Eram la curent, fireşte, cu faptul că fusese agresat şi chiar bătut în 14 iunie de un grup de „muncitori” de la IMGB, undeva în preajma Universităţii sau a Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”. Nu s-a sfiit să îmi declare cu francheţe că se simte destul de confuz pe moment, dar să fiu sigur că „bătaia”, departe de a-l demoraliza, e o lecţie care îl va ajuta să-şi limpezească definitiv ideile despre „revoluţie”. „Dragă, să ştii că eu n-am pus în viaţa mea vreun preţ pe aşa-zisele revoluţii; nici pe cea franceză şi cu atât mai puţin pe cea bolşevică de unde ni se trag toate … Tot răul societăţii moderne i se trage, te asigur, de la revoluţii. Ideea e să mă refac fizic, că nu mai sunt chiar tânăr, apoi mai vedem…” După care m-a asigurat că va sosi şi ziua când va da curs invitaţiei de a poposi sub Turnul Chindiei.
        Mi-am adus aminte episodul relatat mai sus citind deunăzi (evident, foarte târziu) Breviarul pentru păstrarea clipelor (titlul spune aproape tot!), un dialog ce a avut loc, în 2005, cu doar 3,4 luni înainte de dispariţia marelui eseist, între Alexandru Paleologu şi Filip-Lucian Iorga. Vorbind acolo deopotrivă despre înţelepciunea de-a te iniţia de-a lungul vieţii în moarte, despre sfârşit, dar mai ales despre „amintirea foarte evaporată” care va rămâne după sine (care însă şi ea „se va epuiza repede”) îmi place să cred, că Alexandru Paleologu ne furnizează şi explicaţia pentru care în ultimii ani de viaţă a preferat scrierii la normă a cărţilor proprii dialogul, interlocuţiunile ori lungile convorbiri (care, după părerea sa, sunt semnul cel mai clar al civilizaţiei) cu un Stelian Tănase, Fabian Anton ş.a. Cu o rasată frivolitate, Alecu Paleologu considera, de altminteri, taclaua sau palavrele forme importante ale artei conversaţiei şi unul din modurile cele mai pure ale gestării litarare! Sfidarea memoriei din 1995, aşadar, convorbirile cu Stelian Tănase au pregătit puzzle-ul Despre lucrurile cu adevărat importante din 1997 şi în bună măsură L'Occident est à l'Est din 2001; la fel cum Breviarul… făcut cu Filip-Lucian Iorga anunţă, prin atâtea relatări privindu-l pe Noica, Amicus Plato sau... Despărțirea de Noica, carte apărută, postum, în 2006, în format electronic.
        Personal, am admirat încurcat şi am fost straşnic tuşat în toate cele 10-12 întâlniri, mai mult sau mai puţin întâmplătoare, din viaţa mea, cu Alexandru Paleologu de paradoxala sa frivolitate afişată aproape ostentativ. În prezenţa lui Alexandru George, dar mai ales a lui Costache Olăreanu (când acesta lucra la Ministerul Culturii sau la Fundaţia Culturală), a lui M.H.S. (care efectiv se bloca în atari împrejurări), Conu’ Alecu se deda la cele mai năstruşnice jocuri frivole. Odată intrând în biroul lui Costache Olăreanu de la Ministerul Culturii (unde mă aflam întâmplător) ca să îl salute şi văzând pe birou schiţa programului Festivalului de teatru „I.L.Caragiale”, pe tonul cel mai serios cu putinţă a opinat că nu vede cum mai poate supravieţui în ziua de azi Caragiale fără Băieşu… Cum discuţia, plecând de la o atare fumigenă, risca să alunece spre ceva mult prea serios, cu mâna pe clanţa de la uşă, Conu Alecu l-a invitat pe Costache să treacă pe Armenească unde are cu dedicaţie capodopera lui Băieşu DESÚ ŞI KANT, „lectură obligatorie, monşer, pentru un preşedinte de festival”. În ciuda vastei sale culturi, adesea Alexandru Paleologu făcea un haz nebun de diletantismul său, pe care îl considera fără drept de apel singura sa ştiinţă cu adevărat. La vernisajul unei expoziţii de la „Catacomba” a lui Marin Gherasim, l-am surprins într-un cerc de prieteni spunând : „Imaginaţi-vă, domnilor, am auzit de la cineva că Dumitru Popescu mă considera genial şi periculos! Dar asta, scuzaţi e o judecată tipic femenină, or, eu am alte pretenţii de la «Dumnezeu»!
        Realmente, cred că frivolitatea, gratuitatea plină de răsfăţ şi diletantismul larg ale lui Alecu Paleologu făceau din el un conviv şi un scriitor absolut strălucitor, un spirit de o originalitate frapantă, capabil să dinamiteze în doi timpi locurile comune şi să extragă din fărămiturile lor o cantitate uluitoare de pietre preţioase şi de aur pur. Faţă de imaginea tradiţională a unui Eminescu sărac lipit, muncind prin redacţii până la epuizare, prost îmbrăcat, prost plătit, pururi îndrăgostit şi perdant ori bolnav de bolile lumii şi duhnind a tabac, l-am auzit pe Alecu Paleologu, al cărui bunic fusese în două rânduri directorul ziarului Timpul, unde Eminescu a fost primul redactor, făcând poetului un portret de o mare delicateţe şi luminozitate. În linii mari, acea eboşă am descoperit-o rotunjită şi întregită în ideea afirmată de Boileau, potrivit căreia Le vrai peut quelque fois n’être pas vraisemblable, şi în Breviar(ul) pentru păstrarea clipelor alcătuit cu Filip-Lucian Iorga, pe care, pentru frumuseţea şi iconoclastia absolut fascinante, etalate cu asupra de măsură, îmi permit să o reproduc în continuare în întregime, cu ocazia scurgerii apropiate a 129 de ani de la moartea marelui poet. „Bunicul, Mişu Paleologu, îl încredinţează Alexandru Paleologu pe mai tânărul său partener de discuţii, era, aşa cum ţi-am spus, un tip remarcabil. Îşi făcuse liceul, facultatea şi îşi luase doctoratul în drept la Paris, în timpul celui de-al Doilea Imperiu (regimul imperial al lui Napoléon al III-lea, n.n.), epoca de maximă strălucire şi seducţie a capitalei franceze; el a gustat din acea vie parisienne a epocii lui Offenbach, poate nu un mare compozitor, dar sigur un exponent al inteligenţei şi al civilizaţiei. Întors de la Paris, bunicul a fost avocat, om politic conservator şi director la Timpul, în epoca în care Eminescu era redactor-şef. Bunicul era un fel de «politruc» al Nababului Cantacuzino, la ziar, şi avea o oarecare aversiune faţă de junimişti, ceea ce pentru mine e un mare semn de întrebare, mă tulbură şi mă ofensează, fiindcă ştiu bine că junimiştii au fost, nici nu încape discuţie, cei mai deştepţi români. Însă bunicul nu îi înghiţea, ce mai. A făcut un banc, odată, cu un fonograf, la care a pus imprimarea unei cuvântări a lui Gambetta, care mai avea un spaţiu pe care se putea scrie ceva. Şi bunicul a adăugat discursului lui Gambetta următoarele cuvinte: «Et, surtout, les junimistes sont des cochons.» Însă acest Mişu Paleologu era un om foarte distins, ca fason, şi foarte spiritual; trăia larg şi avea permanent trăsură cu muscal. Cu Eminescu a fost amic şi acesta venea des la noi în casă, la serate date destul de des de bunicul, în superba casă din str. Paleologu. Ştiu despre Eminescu mărturii directe care contrazic foarte multe imagini despre el. Venea elegant şi purta foarte bine, cu dezinvoltură şi prestanţă, fracul. Iată o primă negare a legendei conform căreia era tot timpul neglijent şi i se plimbau insecte suspecte pe guler. Pe urmă, dansa foarte bine vals şi era plăcut în conversaţie. Uşor timid cu persoanele pe care nu le cunoştea şi mult mai îndrăzneţ cu doamnele pe care le frecventa, cu care era obişnuit, şi cărora îşi permitea să le spună şi lucruri foarte deocheate, care îi aduceau un mare succes. Nu era un încruntat, ci un om care ştia să râdă şi să provoace râsul. Şi nu era nici veşnic sărac; altfel cum ar fi putut să-i trimită unei femei de care era îndrăgostit birje încărcate cu violete de Parma? Cheltuieli foarte nesăbuite, de fapt foarte… săbuite. Asta ştiu şi eu despre Eminescu: era un om fermecător, plin de spirit şi de umor. Pe urmă, era un om genial şi, ca orice geniu, probabil era conştient de asta. Şi se şi lăsa încurajat în a-şi asuma un statut de geniu, ceea ce l-a făcut să scrie şi lucruri mai puţin inspirate”.


Ștefan Ion GHILIMESCU