Alex. Ștefănescu - „De ce n-ai avut grijă să nu îmbătrânim?”
Constantin Mateescu - Casa cu nebuni (II)
Nicholas Catanoy - Shiva, Mahabharata și vacile sacre (I)
Ștefan Ion Ghilimescu - Sadoveanu privit prin propriu-i „Caleidoscop” partinic


„De ce n-ai avut grijă să nu îmbătrânim?”

        Soția mea mea, Domnița Ștefănescu (născută la 15 iunie 1947 la Ploiești) nu este numai soția mea, ci și autoarea mai multor cărți. Dintre ele una a avut un remarcabil succes, fiind apreciată de cunoscuți istorici (Dinu Giurescu, Ion Bulei, Horia Matei, Adrian Cioroianu) și la fel de de cunoscuți ziariști (Stelian Țurlea, Ion Cristoiu, Robert Turcescu, Grigore Cartianu): „11 ani din istoria României. 1989−2010. O cronologie a evenimentelor”.
        În acte Domnița se numește „Domnița Maria Eugenia Ștefănescu”. Când m-am căsătorit cu ea, acum patruzeci și opt de ani și am fost întrebat „De bună voie și nesilit de nimeni vă căsătoriți cu Domnița Maria Eugenia?” am răspuns: „Da, cu toate trei!”
        Am cunoscut-o fiind amândoi studenți la Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București. Era foarte frumoasă (eu aveam alte calități). Mi-am adus aminte că, la un curs din amfiteatrul „Odobescu”, eu și bunul prieten George Arion am constituit, neștiuți de nimeni, o... comisie pentru un imaginar concurs de frumusețe și am ales-o pe ea „Miss Facultatea de Limba și Literatura Română”. Drept urmare, m-am îndrăgostit de ea (înaintea lui George Arion). Când mă plimbam cu ea pe stradă atrăgea atenția tuturor, iar eu o țineam strâns de mână, ca să nu mi-o ia bărbații!
        Înainte de a fi studentă, a fost elevă a Liceului „I.L. Caragiale” din Ploiești, care a dat României mulți oameni de valoare, de la Nichita Stănescu la Basarab Nicolescu. Familia ei, care făcea parte din protipendada orașului, a fost drastic persecutată de regimul comunist și a supraviețuit cu greu, dar a supraviețuit. La ei în casă veneau ca invitați la masă și la discuții oameni ca Toma Caragiu sau părintele Galeriu. Fratele Domniței, Mihai, a ajuns un medic eminent.
        Domnița este un om de atitudine, mai intransigentă decât mine. Ca redactor la Editura Albatros, l-a cunoscut pe Ion Iliescu (director, pe atunci, al Editurii Tehnice) și ar fi putut să obțină, după 1989, mari avantaje cultivând această relație. Dar a refuzat să dea mâna cu el (la nunta fiicei lui Augustin Buzura cu George Maior). Numai pe Ion Caramitru l-am mai văzut făcând un asemenea gest cândva, la Clubul Promotheus (el a și explicat de ce, chiar atunci, în prezența lui Ion Iliescu: „Nu strâng o mână pătată de sânge!”).
        Tot Domnița, la un miting al PNȚCD, i-a dat, de la distanță, o replică lui Elie Wiesel, care, la Sighet, a refuzat să viziteze Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și a spus într-un discurs: „Românii să nu uite: au ucis, au ucis, au ucis.” Replica Domniței, îndelung aplaudată, a fost: „Elie Wiesel să nu uite: românii au fost uciși, au fost uciși, au fost uciși!” Nu era neapărat o contrazicere a lui Elie Wiesel, ci o completare.
        Domnița este un om de lume. Nu stă mereu încruntată, cum stătea Octavian Paler, când îi judeca pe contemporani, ci râde adeseori din toată inima și are ea însăși umor. Principala ei armă este ironia, pe care o folosește mai ales în dialogurile cu... mine.
        Odată, de vorbă cu ea, mi-am exprimat cu candoare nedumerirea:
        – Am observat că toate personalităţile au câte o amantă tânără. Numai eu nu am. Oare de ce?
        Mă aşteptam ca Domniţa să mă laude, cam în felul ăsta: „pentru că eşti un bărbat cinstit, care nu-şi înşeală nevasta.” Dar ea mi-a spus cu totul altceva:
        – Înseamnă că nu eşti o personalitate.
        Dar și eu știu să-i răspund. În primăvara acestui an, într-o noapte, pe la ora 3, pentru că niciunul dintre noi nu dormea, i-am spus Domniței ce loc am găsit în grădină pentru puiul de vișin pe care tocmai îl primisem în dar. Domnița s-a bucurat:
        − Exact la acel loc mă gândisem și eu.
        Apoi, a adăugat, ironică:
        − Vezi, spiritele mari se întâlnesc!
        Iar eu am precizat:
        − Da, cu spiritele mici.
        Și am râs apoi, amândoi, până în zori.
        Ce să-i spun acum, când am trecut amândoi de șaptezeci de ani? Frumos ar fi să dau dovadă de optimism și să exclam: „La șaptezeci de ani începe viața!” Sau să o felicit pentru bunul-gust de care a dat dovadă când m-a ales ca soț (aruncând în lacul Herăstrău inelul de logodnă pe care îl avea de la alt bărbat). Eu prefer însă să o privesc cum doarme, în această dimineață a zilei ei de naștere, la ora 5, când abia începe să se ridice soarele. Mă gândesc la ea cu multă duioșie. Ieri mi-a spus pe un ton dojenitor: „Alex, Alex, de ce ai fost neatent și ai lăsat să treacă anii? De ce n-ai avut grijă să nu îmbătrânim?” Așa e, n-am avut grijă. Iar acum nu se mai poate face nimic.


Alex. ȘTEFĂNESCU








Casa cu nebuni (II)

        Miercuri, 7 martie
        Petrec mai toată ziua în cameră. Extrem de obosit, ca după o convalescenţă lungă. Mă lăfăi în fotoliul obţinut cu multe rugăminţi prin graţia doctorului Visarion.
        Tovarăşul de cameră mă înduioşează cu grija ce mi-o poartă: îmi face mici servicii, din timp în timp mă întreabă cum o duc, e sufletist. la rugămintea mea renunţă la blestematul lui de aparat de radio adus de-acasă. Mi-a spus că are un băiat în clasa a şasea ce seamănă leit cu mine. Se scotoceşte prin buzunarele sacoului şi scoate o fotografie ponosită. Consimt că semănăm teribil. E primu-n clasă, zice, ia numai nota zece, doar ici şi colo câte un nouă.
        Azi-noapte a nins. Zăpadă de un metru. Dacă privesc prea mult pe geam mă învăluie o binecuvântată ameţeală dulce.
        Seara, cu îngăduinţa asistentei de serviciu, susţinută de o atenţie convingătoare, telefonat acasă din camera de gardă. Toţi sunt bine.
        Joi, 8
        N-am mai ieşit afară de trei zile.
        Probleme cu medicamentele: patru drajeuri dimineaţa, de diferite dimensiuni, formate şi nuanţe de culoare, şi două seara. Din cele şase iau numai somniferul cu un pahar cu apă înainte de culcare. Pe celelalte le strâng şi le strecor discret într-o cutie pe care o plasez într-unul din buzunarele paltonului. O fac cu strângere de inimă, ar fi putut fi folosite de alţii, mai nevoiaşi ca mine, trebuie să coste o groază de parale. Surorile au dispoziţia să stea lângă bolnavi până înghit pilulele dar n-au răbdare să aştepte sau au încredere în pacienţi sau pur şi simplu nu le pasă. Profit de indolenţa lor. Trişez.
        Viaţa în sanatoriu, anostă. Speranţa că voi putea lucra aici, o mare deziluzie.
        Fac cunoştinţă, seara, prin intermediul lui Murgeanu, cu un tânăr, Remus, inginer, lucrează la o firmă de comerţ exterior. Tăticu, activist de fel, a fost consilier de ambasadă apoi ambasador şi a murit de cancer pulmonar cu câţiva ani în urmă. El, Remus, şi-a petrecut adolescenţa prin câteva metropole occidentale, pe unde l-au purtat nevoile serviciului pe taică-său, a învăţat în Anglia şi are un doctorat cum laude la Birmingham. M-a invitat să beau o votcă în cameră la el, salonul 9. E marfă bună, ţine să mă asigure.
        Vineri, 9
        Aniversarea căsătoriei noastre. Telefonat Corneliei, uşoară gripă în familie. Un conferenţiar de la catedra de electrochimie a Facultăţii de chimie îndustrială a fost găsit acum trei zile, dimineaţa, mort în laboratorul său, cu capul sprijinit de masă. Rumoare în rândul colegilor din Politehnică. Anchetă. Cu două săptămâni în urmă sosise de la Moscova, unde ţinuse un şir de conferinţe.
        Mă încumet, după-masă, să ies afară. Patru grade minus. Sunt îmbrăcat ca pentru o expediţie polară. Şoseaua care duce la Pârâul Rece, pustie, doar când şi când căte o maşină ce urcă gâfâind spre staţiune. Decorul - obositor de alb. Solemnitatea pădurii îngheţate. Linişte. Senzaţia ciudată că n-am identitate, că mi-am pierdut memoria.
        Îmi propusesem, încă de la plecare, să mă debarasez de lestul de medicamente ce se aglomera de la o zi la alta în buzunarele de la palton. Descoperirea în cameră a micului depozit de otrăvuri de către personalul medical echivala cu un dezastru. Operaţia de descotorosire, în sine, nu ridica probleme tehnice, părea o bagatelă. Şi chiar era. Dar îmi dădea târcoale o păcătoasă umbră de vinovăţie, de speţa lipsei de fairplay. Cum se întâmplă mai totdeauna, însă, au prevalat nevoia, instinctele primare. Le-am aruncat pe toate lângă tulpina unui brad şi într-o clipită au dispărut sub stratul de zăpadă. Dacă se presupune că procedeul meu neconvenţional îl folosesc şi alţi pensionari ai sanatoriului, îmi pot imagina stupoarea trecătorilor ce vor privi, odată cu zbucnirea ghioceilor şi generoasa topire a zăpezilor, spectacolul covorului de comprimate, prafuri, tablete şi drajeuri înşirate pe drumul spre Pârâul Rece.
        Seara, tovarăşul de cameră pleacă acasă pentru două zile cu bilet de voie de la stăpânire. Teribil de emoţionat. Mai-mai că stă să plângă. Doriţi să vă aduc ceva? întreabă. Poate că nişte fructe sau scobitori sau vreun jurnal, „Scânteia”?
        Sâmbătă, 10
        Alarmă în secţia noastră: au dispărut căciuli, o şubă, câteva mănuşi şi piesele televizorului din sala clubului, de la etajul doi. Se decretează un soi de stare de necesitate. Ieşirea în curtea sanatoriului e interzisă - porţile închise. Servirea mesei amânată cu o oră. Miliţie înarmată, câini dresaţi. Foială pe culoare, comenzi, înjurături cazone.
        La ora unu ancheta se încheie. Miliţia pleacă. Sanatoriul reintră în normalitate. Fireşte, nu s-a găsit niciun suspect. Urmează concertul zgomotos al comentariilor, suspiciunilor şi temerilor, al dării cu părerea. O delegaţie de la Municipiu în audienţă la mai marii sanatoriului.
        Singur în cameră. Lucrat la „Filimon” până spre seară. Afară ninge. Fereastra camerei deschide o privelişte nebună spre brădetul împovărat de nea. N-am mai văzut atâta risipă de zăpadă de când eram copil şi mă dădeam cu sania pe Capela.
        Vizita lui Murgeanu. Reiterează povestea cu Ghelmez, directorul „Tribunei”. Crede că jumătate din pacienţii sanatoriului sunt dereglaţi mental din pricina directorilor, inspectorilor, activiştilor şi a şedinţelor, bineînţeles.
        Duc dorul suitelor, preludiilor şi fugilor lui Bach.
        Duminică, 11
        Murgeanu îmi face cunoştinţă cu un tânăr pictor, Baciu, colegul lui de „garsonieră”. E dascăl de desen la un liceu din Cluj. Şi-a amenajat în cameră o mică expoziţie cu peisaje în ulei în manieră impresionistă. Are intenţia să verniseze, înainte de plecare, o miniexpoziţie la clubul sanatoriului. Directorul Brumaru i-ar fi promis că-i sprijină demersul.
        Profit de faptul că sunt singur şi lucrez. Pasionantă cariera de muzician a autorului „Ciocoilor”, cu osebire cea de critic muzical, într-un climat al pionieratului, al începuturilor.
        O observaţie amuzantă a lui G.Călinescu: N. Filimon era stângaci! Aserţiune bazată pe un insignifiant anunţ în presa vremii, cum că muzicianul e interesat de „un flaut pentru mâna stânga”.
        Mă duc spre seară în pavilionul doamnelor pentru a da un telefon acasă. Aştept la coadă un sfert de oră până când cucoana (capot de catifea cu decolteu adânc) deversează o întreagă gamă de invective şi reproşuri asupra unui bărbat care dă semne că e un bun încasator. În interval se mai lipesc la coadă câteva persoane. „De ce nu mergeţi să vorbiţi de-acolo, de la telefonul dumneavoastră?” se răţoieşte la mine o cuconiţă în pijama care emană parfumuri de import.
        Luni, 12
        Sunt unsprezece zile de când am poposit aici fără să reuşesc să închei capitolul „N.F. muzician”. În nopţile insomniace mă trezesc purtându-mi paşii cu Filimon prin Bucureştii de odinioară, pe străzi înguste şi liniştite, plecând din dreptul curţii bogate a Cornescului, până departe, la Cişmeaua Roşie şi oprindu-ne din când în când pe sub ciudatele ferestre cu cafaz ca să privim mişcarea părelnicelor umbre din spatele perdelelor amăgitoare.
        Tovarăşul de cameră e abătut. S-a întors la sanatoriu azi dimineaţă, când încă nu se lumina de ziuă., trebuie să i se fi întâmplat ceva acasă. Se pare că şefii vor să se descotorosească de un salariat cu mintea obosită ce poate provoca „evenimente” pe şosea.
        Mi-a spus că în Bucureşti e soare, cald, adevărată primăvară, se face plaje în balcoane. Ce porcărie, viaţa asta, a conchis, apoi s-a întins în pat şi a început să sforăie.
        Mă întâlnesc la club cu Remus, e într-o dispoziţie euforică, „Ce faci, bătrâne?” zice. Miroase de la o poştă a alcool. „Am auzit că scrii. Mişto! Nu vii diseară pe la opt în chiţimia mea, e zi de poker? Jucăm la miză mare”.


Constantin MATEESCU







Shiva, Mahabharata și vacile sacre (I)

        New Delhi – Madras (2.100 de kilometri). Trei ore de avion. Compania AIR INDIA e deservită de avioane Tupolev (coșciug zburător), incomoditate compensată de un serviciu gastronomic hindu excelent, cu legume și ingrediente exotice muiate în cele mai variate sosuri curry. Urc cu inima strânsă în avion, secția turiștilor. Trafic aerian ancombrant. Așteptăm semnul de decolare de la cei din tower. Decolăm în sfârșit după o oră de așteptare pe sol. Deasupra norilor răsfoiesc chestionarul Proust-modificat,trimis de profesorul Krishna Skrivina, președintele Academiei Hindu de Poezie, cu două săptămâni înainte. O metodă curioasă de-a accepta un nou membru în incinta academiei, chestionarul sondând aspectele cele mai diverse ale candidatului, de la gusturile personale pentru flori până la eroii favoriți ai istoriei. Prima întrebare legitimă a profesorului:
        – Unde v-ați născut?
        – După spusele tatălui meu, m-am născut într-o căruță, în drum spre maternitate.
        Răspunsul nu l-a șocat. Nici suita de răspunsuri la clete întrebări, pe care le traversez în grabă.
        – Care este activitatea cea mai plăcută pe care o savurați?
        – Inactivitatea, lenevia și visările în timpul zilei.
        – Priviți programele de la televiziune?
        – Doar reclamele publicitare, care conțin subiectele cele mai inteligente. În rest, obscenitățile și platitudinile televizate mă deprimă.
        – Citiți ziarele?
        – Doar anunțurile necrologice. Nimic nu este mai interesant decât să afli felul în care un „găinar”, care a mințit, care a furat și care a escrocat o viață întreagă este lăudat și elogiat cu ocazia înmormântării, vorbitorii de pe marginea groapei ridicându-i osanale și găsindu-i virtuți pe care mortul nu le-a avut niciodată.
        Recitesc răspunsurile. Le găsesc nepotrivite gustului hindu. Să le modific, sau nu? Ar însemna să încalc promisiunea făcută de-a răspunde spontan. Reiau textul.
        – Care sunt eroii dumneavoastră preferați din Biblie?
        – Cain și Iuda Iscariotul.
        – Care sunt eroii preferați din Istorie?
        – Nero, Caligula, Atila, Gingis Han și urmașii lor.
        – Care sunt argumentele care vă conving cel mai mult?
        – Iraționalitatea și imbecilitatea.
        Cred că am mers prea departe. Mi-e teamă de spontaneitatea mea care ar putea leza sensibilitatea celor de la academie. Reiau textul. Imposibil să-l modific. Aș fi infidel convingerilor pe care le am. Continui.
        – Ce înseamnă prietenia?
        – Este actul prin care doi oameni privesc în aceeași direcție, fără se consulta în prealabil.
        – Și libertatea?
        – A fi liber înseamnă a respecta libertatea celorlalți.
        – După ce criterii poate fi clasificată „grandoarea” unui om?
        – Noțiunea de „grandoare” este inadecvată și exagerată. Oamenii nu sunt nici „mari”, nici „mici”. Ei sunt doar „insignifianți”. Din acest motiv, oamenii de stat, capetele încoronate, politicienii, oamenii de știință, scriitorii, vedetele de cinema sau cântăreții rap nu mă impresionează câtuși de puțin.
        Mă simt neconstructiv, dizolvant, destructiv. Pretext de-a lăsa chestionarul la o parte. Avionul coboară ușor alunecând ca un albatros pe aripile vântului, într-o acalmie invulnerabilă. După un viraj scurt deasupra mării ne apropiem de pista de aterizare. Avionul saltă ușor pe dale. Frânele încetinesc viteza. Ne apropem de aerogară. O voce răgușită de la megafon ne indică traseul spre sala bagajelor. Înghesuială, îmbrâncituri. Recuperez în sfârșit valiza. La ieșire un domn elegant, cu o pancartă pe care scrie numele meu, îmi atrage atenția. Mă îndrept spre cel care purta pancarta ca pe-un trofeu prețios. Mă prezint.
        – Welcome, Nick. My name is Syed, Syed Ammerudin.
        – Nice to meet you!
        Slab, osos, distins, cu o mustăcioară care îi dădea alura unui prinț, Syed mă invită în mașina lui, un Citroen decapotabil, cu porțile înfundate, – traumatismele ciocnirilor repetate, majoritatea automobilelor fiind mutilate din cauza conduitei dezorganizate în Madras.
        În timp ce parcurgeam străzile metropolei, Syed, ghid prețios, începu să-mi povestească cu lux de amănunte istoria Madrasului. Amplasamentul orașului a fost semnalat prima oară de Ptolemeu, Madrasul fiind cunoscut sub numele Mylarpha (orașul păunului). Apostolul Toma (Saint Thomas) a creștinat populația din această regiune, sfârșind ca un martir pe colina ce îi poartă numele. În 1292, Marco Polo, după întoarcerea sa din China a făcut o escală aici, la Mylapore (transcrierea grecească a numelui Mylarpha). În ceea ce privește numele Madras, experții discută și azi încă originea etimologică. După unii, numele orașului ar veni de la cuvântul arab Medersa (școală). După alții, orașul poartă numele bisericii Madre de Deus (din portugheză). Orașul se numește de fapt Chennaya (în limba tamil) marcând amprenta națională.


Nicholas CATANOY







Sadoveanu privit prin propriu-i „Caleidoscop” partinic

        Misteriosul acronim cules mai sus fără semnul ortografic corespunzator abrevierii unor cuvinte într-o siglă este o prescurtare convenţională a numelui unei instituţii a propagandei comuniste, înfiinţată după model sovietic, în anii imediat următori intrării României sub sfera de influenţă a stalinismului. Aşa-zisul Institut Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea, căci despre el este vorba, este urmaşul Institutului de Cultură Universală, creat la repezeală de Ana Pauker la 12 martie 1947, devansând cu vreo 10 luni proclamarea Republicii Popuulare (!) şi cu doar câteva propria înaintare la rangul de întâiul şi singurul ministru de externe din istoria statului român! Potrivit documentelor păstrate în Arhivele Naţionale ale României (vezi Fondul 1293: Institutul Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea. 1947-1969. Inventar 1774/ 01.XI.1983; refăcut 10.X. 2008), Institutul de Cultură Universală ar fi fost creat în cei mai atroce ani ai dictaturii proletariatului „cu scopul răspândirii în ţara noastră a culturii altor popoare (!?), dar şi a culturii româneşti (a proletariatului, n.n.) în străinătate”. Aşadar, pe vremea când în România operele principalilor scriitorii români erau puse la index sau chiar scoase din biblioteci şi arse, când către librării erau livrate de Cartea rusă aproape exclusiv cărţi de autori sovietici, cu un machiavelism care întrece orice îmaginaţie, secţia de propagandă a Partidului creează un instrument de mistificare a adevărului, fără precedent. Care cultură a altor popoare să fi fost răspândită în România te întrebi, când la vremea respectivă Ana Pauker propusese Secretariatului C.C. al PRM desfiinţarea Institutului Cultural Francez şi a tuturor oficiilor occidentale de informaţii, american, englez, italian şi francez? Care au şi fost, de altminteri, fără nicio tresărire, în acei ani, complet suprimate. Impresionanta Bibliotecă a Institutului Francez de la Fontenay-aux-Roses, creată de Iorga, îmi spunea Alexandru Ciorănescu, a fost scoasă efectiv pe tarabă de politrucii comunişti de la Bucureşti şi vândută unor telali aproape pe nimic, numai să scape de ea. Pentru conducătorii partidului proletariatului nu conta atunci decât cuvântul lui Stalin şi ceea ce venea din Răsăritul Fratelui mai mare. Pe urmele „programului” IRRCS, în continuare, de câtă meschinărie ar trebui să fii capabil pentru a pune problema răspândirii culturii româneşti în străinătate tocmai în vremea în care comuniştii înfundau mai abitir, cu vârfurile acestei culturi, puşcăriile? Prin adoptarea în 11 octombrie 1948 a statutului de funcţionare, inspirat de Secţia de Propagandă şi Agitaţie a CC al PRM de sub conducerea aceluiaşi malefic personaj (Ana Pauker), IRRCS-ului în sfârşit se pare că îi sunt atribuite şi unele sarcini ce-i reveneau până atunci MAE, pe linia convenţiilor culturale cu străinătatea. Potrivit Prefeţei, inserată dosarului Fondului nr. 1293, probabil, prin anii ’80, IRRCS-ul ar fi trebuit să se ocupe în primii săi ani de funcţionare statutară cu „schimbul de publicaţii, cărţi, filme, expoziţii, reprezentaţii teatrale, schimbul de oameni de ştiinţă şi cultură, artişti, cadre didactice, ziarişti şi cercetători, organizarea de congrese şi conferinţe, stabilirea de relaţii cu instituţii culturale şi asociaţii de prietenie a R.P.R. din străinătate”. Că a făcut-o sau nu, în limitele unor atribuţiuni trasate de cadre (potrivit sloganului stalinist: „Cadrele hotărăsc totul”) aproape că nici nu mai contează. Ceea ce contează pentru cercetător este faptul că Statutul din 1948 confirmă adunarea generală ca organ suprem „care stabilea planul de acţiune” şi „alegerea – subliniez enormitatea formulării echivoce, tipic comuniste – comitetului de direcţie din cadrul căruia se stabileau preşedintele institutului, cei 7 vicepreşedinţi şi secretarul general”. Supunând, cu puţină vreme în urmă, într-o convorbire particulară, aceste date atenţiei reputatului prozator şi memorialist Constantin Mateescu (din cărţile căruia – vezi Fals exerciţiu de memorie, 2004 şi Porcuşor de Guineea, 2015 – am aflat cele mai obiective dar şi cele mai picante informaţii despre IRRCS), domnia sa m-a asigurat că între 1954 şi 1958, cât a lucrat ca simplu redactor în cadrul respectivei instituţii, în niciun caz şi sub nici o formă nu se putea pune problema autodeterminării sau autoconducerii respectivei instituţii. Creată de partitidul stat, ea era cu totul la cheremul conducerii superioare a structurilor de putere ale acestuia, care impuneau prin forţa dictatului atât numele personajelor din conducere cât şi întreaga bucătărie a activităţii de zi cu zi. Statutul instituţiei, m-a convins domnul Constantin Mateescu, nu va fi fost, dacă va fi existat cumva pe atunci, nimic altceva decât o formă de crasă democratură. Singura informaţie pe care o poate confirma, mi-a mai spus venerabilul meu prieten (conviv strălucitor şi la cei 90 de ani de viaţă pe care îi va împlini în curând !), ar fi că Institutul a avut într-adevăr două compartimente de specialitate: Direcţia de documentare (unde a lucrat el însuşi în anii de maximă vizibilitate ai instituţiei, sub conducerea redactorului şef Ion Eclemea, alias scriitorul Ion Ruse!) şi Direcţia de studii.
        În spiritul veridicităţii observaţiilor de mai sus făcute de scriitorul Constantin Mateescu vine până la urmă însăşi buclucaşa Prefaţă a Fondului care recunoaşte negru pe alb că subsidiile, până a deveni instituţie bugetară (!!!), i-au fost puse la dispoziţie IRRCS-ului de către PCR. De-abia către 1957, când primeşte sarcina „sprijinirii acţiunilor pentru dezvoltarea legăturilor cu UNESCO” sau cultivarea unor acţiuni cu străinătatea şi în special cu ţările capitaliste (1958), prin HCM nr. 998/21 iunie 1957 sau HCM, nr. 1091/29 iulie 1958, cadrul organizatoric oficial al Institutului pare a se schimba într-o oarecare măsură. Situaţia receptată cu îngrijorare în unele structuri ale instituţiei se datorează atât aşa-zisului fenomen al „îngheţului românesc” produs după cel de al XX-lea Congres al P.C.U.S. din 1956, când Hruşciov demască public Cultul personalităţii (lui Stalin) şi consecinţele sale, dar şi influenţelor deviaţioniste resimţite în partid după Revoluţia din 1956 din Ungaria. Cert este că un Miron Constantinescu, cel care încercase după respectivele evenimente să declanşeze un dispozitiv antistalinist în PRM, şi care, denunţat, se aflase pe la mijlocul anului 1957, în pragul sinuciderii, ulterior repoziţionat alături de Gheorghiu-Dej, ca ministru al învăţământului şi culturii, pe linie de partid, spre sfârsitul aceluiaşi an, răspundea inclusiv de activitatea IRRCS.
        Din 1962, printr-o nouă hotărâre de guvern (cea cu nr. 474/ 25.V. 1962), unitatea din B-dul Dacia din Bucureşti se transformă, cel puţin formal, căci aparenţa formală era principala marotă a comuniştilor, într-o organizaţie obştească, „în stare, în viziunea forurilor de partid şi de stat, de a avea relaţii cu o serie de oraganizaţii de prietenie sau cu cetăţeni străini de origine română”, fie pentru a-i determina să se repatrieze, fie pentru a-i folosi în scopul popularizării „deosebitelor realizări” ale aşa-zisului stat democrat popular peste hotare… Păstrând proporţiile, cam aceluiaşi deziderat îi slujea în aceiaşi ani ai războiului rece inclusiv revista Glasul Patriei (care a apărut mai întâi în Berlinul de Est, apoi la Bucureşti), organ al fantomaticului Comitet Român pentru Repatriere…
        Cetăţean obişnuit al României, abia recent am aflat că Institutul Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea şi-a dus existenţa sub această denumire până la revoluţia din decembrie 1989! Arhivele Naţionale ale României păstrează în acelaşi fond al IRRCS-ului, sub numărul de inventar 3320, dosarul (la fel de bibilit ca şi precedentul) al activităţii acestuia între anii 1970-1989. Nu mi-am propus să mă opresc în puţinele rânduri ale intervenţiei de faţă la el. Poate cu alt prilej. Acum nu vreau să ofer cititorului decât privilegiul de a privi din interior câteva aspecte ale activitaţii din anii de început ai instituţiei cu pricina, urmând în liniile ei esenţiale evocarea plină realism şi culoare a superbului memorialist care este scriitorul Constantin Mateescu. Mă voi folosi, în principal, dar nu numai, de cele două texte ale domniei sale, întitulate Dacia Felix, ambele inserate în volumul din 2004, apărut la Almarom, cu titlul Fals exrciţiu de memorie.
        După mai bine de cincizeci de ani de când a intrat redactor la Institutul Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea, scriitorul admite că percepţia sa despre respectivul stabiliment cultural trebuie să fi suferit nenumărate corijări, situaţie, în genere, ce ridică o mulţime de semne de întrebare oricui ar încerca să reconstituie o realitate revolută. „Trecând deunăzi pe Bulevardul Dacia, scrie Constantin Mateescu, trasând un arc peste timp şi intrând în miezul subiectului, imaginii de odinioară a Institutului i se substituie o clădire, adevărat palat zidit temeinic din piatră şi cărămidă prin anii ’20, în care locuiau acum familii de diplomaţi (o ipoteză) sau chiar urmaşii proprietarilor deposedaţi pe timpuri de statul popular, repuşi acum în drepturi, ce expuneau la stradă, în balcoane graţioase, cearşafuri ajurate, lenjerie fină şi covoare ce i-ar fi oripilat pe Roşiianu sau Ralea, foşti preşedinţi ai Institutului (pe vremea când mă străduiam să fac ortografie şi gramatică – în sensul propriu – pe manuscrise redactate neglijent de colaboratori externi titraţi, directori de muzee, profesori de literatură, istorici, critici muzicali, de artă, a căror semnătură apărea frecvent în presă) ce soseau în Zil-uri negre, spilcuite, în jurul orei zece, scorţoşi şi eleganţi, şi nu puneau piciorul pe trotuar decât în clipa când şoferul, ocolind maşina, le deschidea cu temenele portiera”. Absolvent al Facultăţii de Filozofie din Bucureşti, după doi ani de activitate ca referent la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei (1950-1952), Constantin Mateescu ajunge la «Relaţii», unde este angajat timp de patru ani (1952-1956) pe un post de redactor în cadrul „direcţiei de documentare”. Aici, împreună cu colegul de facultate Ion Eclemea, care de altfel îl şi adusese lângă el, întinzându-i o mână de ajutor într-un moment greu, „lucrau” asupra unor „materiale” primite de la o serie de colaboratori externi ai instituţiei (Silvian Iosifescu, Nicolae Moraru, Paul Georgescu, Mihai Novicov, Mihail Petroveanu, Savin Bratu, Ion Vitner, Ovid S. Crohmălniceanu, Ionel Jianu, Eugen Schileru, Petru Comarnescu, George Oprescu ş.a.). Practic, notează Constantin Mateescu, „migăleam o zi sau două sau trei, în funcţie de competenţa şi bunul simţ şi exigenţa autorilor, ca să le dăm o formă acceptabilă, apropiată cât de cât de limba literară, după care înaintam lucrările bătute la maşină (de Stela, ingenua noastră dactilografă) «tovarăşei» – adică directoarei (o anume Roşeanu, evreică, niciodată pomenită cu celălalt nume, n.n.) –, urma traseul (obligatoriu) către Direcţia Presei, de fapt cenzura, unde zăceau o vreme, cel mult o lună, ca să eşueze într-un sfârşit la una dintre secţiile de la etaj unde se traduceau în limbile germană, spaniolă, franceză sau engleză şi se expediau aşanumitelor Asociaţii de prietenie din Occidentul atât de fascinant, de ademenitor, inaccesibil pentru noi (pălmaşii, n.n.) ce trudeam la această instituţie”. Materialele de sinteză literară, pretins „solicitate” de asociaţiile de prietenie din străinătate, se refereau aproape exclusiv la subiecte precum „literatura nouă în R.P.R.”, „evoluţia poeziei/prozei în anii de după eliberarea României”, „noua faţă a folclorului în statul de democraţie populară”. Institutul apela pentru redactarea lor, bineînţeles, la corifeii zilei, însă produsul acestora, trădând propria lor condiţie de propagandişti, era atât de plin de lozinci şi locuri comune, gen Scânteia, încât cu greu ar fi fost agreate până şi de cercurile de stânga sau comuniste din Occident. „Ca să putem trimite materialele în străinătate, scrie Constantin Mateescu într-o tabletă redactată în 2008, primisem indicaţii să eliminăm lozincile, clişeele şi lesturile inutile, să tăiem pasajele polemice, să dăm enunţurilor o ţinută dichisită, un aer de credibilitate pentru cititorul din Apus, şi numai astfel, în ţinută de paradă, materialele (ce niciodată nu erau semnate) puteau să treacă liber în ţările occidentale. Efortul nostru era exact reversul muncii prestate de redactorii din presa destinată consumului intern, care epurau din texte ideile, cuvintele suspecte, aluziile subversive, nuanţele duplicitare, primejdioase noii ordini sociale (…) Dacă articolele maeştrilor, rafistolate în redacţia Institutului, ar fi fost trimise spre publicare la Scânteia sau Contemporanul, nu numai că nu ar fi apărut, dar autorii lor ar fi avut de suferit amare consecinţe. Am asistat în anii aceia la naşterea (în creuzetul Institutului pentru Relaţii) rostirii duble, a unei schizofrenii a exprimării prin care una se aude în ţară şi alta în putridul Occident – s.n.”. Pentru un astfel de text, ce nu depăsea 10 pagini scrise cu creionul, unui „chelar al uşilor literaturii române”, ca Ovid S. Crohmălniceau, Institutul îi plătea o „colaborare” mai mare decât salariul lunar al lui Constantin Mateescu.
        Redacţia sau direcţia de documentare a „Relaţiilor” mai cuprindea la mijlocul anilor ’50, alături de redactorul-şef Ion Eclemea şi de Constantin Mateescu, încă cinci „fete” încadrate ca „documentariste”. Ele aveau obligaţia de a citi Scânteia şi presa literară, câtă apărea la vremea respectivă, decupau cu foarfeca articolele culturale, le îndosariau şi clasau pe domenii de specialitate, în vederea constituirii unui fond ce urma a fi consultat pentru redactarea unor materiale informative trimise în străinătate. Absolvente de studii superioare cu toatele, două dintre „fete” fişau şi traduceau articole din presa sovietică (Izvestia, Pravda şi altele). Un portret pe cât de plin de viaţă, tot pe atât de pitoresc, alcătuieşte Constantin Mateescu enigmaticei traducătoare Olga Cruşevan, un fel de „Pena Corcoduşa în variantă slavă”. „Lăsându-ne, colegilor, îşi aminteşte C.M., în rarele ei momente confesive, doar vagi indicii (între care numeroase capcane insidioase şi piste false) despre familia sa nobiliară română, rusă, ucraineană sau toate la un loc) şi latifundiile fabuloase ale părinţilor, confiscate după revoluţia bolşevică, dar mai ales despre un soţ (sau doar amant) la fel de enigmatic, Lazlo (căzut eroic în fruntea unei formaţii a Armatei Roşii în lupte crâncene cu albgardiştii lui Denikin) pe seama căruia primea lunar o pensie din partea ambasadei sovietice de la Şosea, pe care o vizita în zilele de plată”, Olga exercita asupra celor doi bărbaţi din redacţie o atracţie bizară, ridicând fel de fel de întrebări. Bătrânica Olguţa, cea care în clipe de destindere făcea maimuţării şi recita emfatic versuri păşuniste, „călătorise prin toată Europa, cunoştea Parisul – muzee, catedrale, saloane literare, spelunci şi cabarete – dar şi Madridul, Roma, Geneva sau Berlinul, vorbea fluent franceza, germana, engleza şi rusa, bineînţeles (traducea din rusă cu o acurateţe şi spontaneitate uluitoare), era familiarizată cu toate numele proeminente de artişti şi scriitori din perioada interbelică. […] Nu mică mi-a fost surpriza când, după ani de zile de la concedierea intempestivă a mea şi a lui Eclemea de la Institut, făcându-i o vizită în cămăruţa de la parterul unui bloc de pe Boteanu ce trebuie să fi folosit odinoară drept conciergerie (s.a.), am revăzut-o pe draga noastră «spioană sovietică» într-o mizerie inimaginabilă – covoare zdrenţăroase, mobilă modestă şi uzată, dessous-uri pestilenţiale aruncate alandala pe podea, ferestre sparte, rufărie întinsă pe frânghii, un ibricel pe plita reşoului electric, vesélă îngălată, hârtii şi resturi menajere. Era bolnavă, avea o gripă păcătoasă, zâmbea pierdut – trăia, ne-a spus, din mila ambasadei sovietice. Ne-am despărţit de ea mâhniţi, vedeam în Olga nu numai declinul şi dispariţia tagmei boiereşti de peste Prut, dar şi a unei populaţii desţărate”. Surpriza cea mare însă pe care o trăieşte prozatorul avea să survină după moartea Olgăi, în 1975, când află uluit că fosta colegă fusese una dintre poetele «fascinante» ale cenaclului din strada Câmpineanu al lui Eugen Lovinescu!
        Peste direcţia de relaţii cu ţările capitaliste, situată la etajul întâi al stabilimentului, trona atunci, ne informează C.M., „tovarăşa Răutu, soţia lui Leonte (Răutu), ideologul şef al epocii dejiste”. Figură „mai curând monahală decât de activist de linia întâi”, „tovarăşa directoare”, în schimb, îi dă posibilitatea domnului Mateescu să evoce episodul morţii lui Grigore Preoteasa în „accidentul” aviatic din preajma aeroportului Vnukovo, accident în care a fost antrenat inclusiv Leonte Răutu.
        În anii cei mai trişti ai regimului comunist, la conducerea Institutului s-a aflat un fost învăţător de ţară: Mihai Roşianu, ilegalist implicat în episodul evadării lui Gheorghiu-Dej, în august 1944, din lagărul de la Târgu-Jiu. După preluarea puterii, liderul PRM l-a promovat mai întâi ministru adjunct la Învăţământ, apoi director general al Radiodifuziunii şi, după aceea, director al IRRCS. „Mic despot peste ogoarele culturii, preşedintele exercita asupra noastră o autoritate de extracţie iobăgistă. Îmi amintesc şi astăzi fiorul de emoţie, de nelinişte care mă bântuia când se întâmpla să fiu chemat acolo, sus, în vila prezidenţială. Fostul învăţător din Mateeştii Vâlcii buchisise uimitor de repede abecedarul dictaturii şi îl folosea asupra subalternilor cu o abilitate demnă de un lider comunist.” Tot cu un ilegalist cu merite de seamă (rămase domnului Mateescu pentru totdeauna o taină) era dotat Institutul şi în cazul preşedintelui de onoare, tovarăşul Mihail Macavei. Amintirea participării celor doi redactori din secţia de documentare la funeraliile lui Macavei poate s-ar fi şters cu totul, fără „povestea” macabră de-a dreptul (nu mai puţin simptomatică!) petrecută în subsolul crematoriului şi împărtăşită lui Constantin Mateescu de colegul său, viitorul scriitor Ion Ruse. Citez: „...Să-ţi povestesc ce n-ai văzut în viaţa ta”, mi-a spus Ion a doua zi când ne-am văzut la Institut… „Nici nu începuse bine să-i tragă cu Internaţionala când mi-a venit ideea să cobor în iad. Am dibuit o uşă, nişte scări de piatră şi am nimerit într-un culoar de la subsol ce mirosea cumplit a fum şi carne arsă. Vreo trei vlăjgani bruneţi şi supraponderali ce aşteptau sub trapă au înhăţat sicriul venit de sus, l-au despuiat în câteva momente de toată măreţia, l-au scos pe preşedinte cu brutalitate, l-au dezbrăcat (lavalieră, frac, pantofi de lac, cămaşă apretată) cu o încântătoare dibăcie profesională şi l-au zvârlit ca pe o buturugă în gura lacomă a cuptorului. Cadavrul s-a chircit, s-a zvârcolit puţin, aveam senzaţia că a înviat, că cere ajutor, că suferă cumplit, pe urmă cirogladinile au închis cuptorul cu uşi de fier, ermetice, şi-au şters sudoarea de pe faţă, obosiseră, luceau ca tuciul, şi s-au chitit gospodăreşte să-şi împartă veşmintele şi decoraţiile boierului”.


Ștefan Ion GHILIMESCU