Alex. Ștefănescu - Două săptămâni în China
Constantin Mateescu - Profesori de odinioară
Dan Culcer - Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan – 17
Ștefan Ion Ghilimescu - Scriitori români pe frontul Primului Război Mondial


                                  Două săptămâni în China

        Eugen Uricaru, Ion Mircea, Cornel Ungureanu, Vasile Dan şi Alex. Ştefănescu – aceasta a fost componenţa grupului de scriitori care în 1997 a plecat într-o vizită în China. Călătoria cu avionul până la Beijing – cu escală la Baku – a durat unsprezece ore. Călătorea cu noi, în cală, şi un sicriu, cu un mort în el, ceea ce unora li s-a părut de rău augur.
        În capitala Chinei ni s-a pus la dispoziţie un microbuz pe care scria, cu litere mari, „oaspeţi ai guvernului chinez” (bineînţeles, în chineză). Aşa se face că poliţiştii din intersecţii ne salutau şi ne dădeau prompt prioritate, indiferent de culoarea semaforului și de semnele de circulaţie. Eugen Uricaru îşi dorea foarte mult să ajungem în Tibet (citindu-i romanele publicate ulterior am înţeles de ce). Dar autorităţile, cu o fermitate exprimată politicos, nu ne-au lăsat să ajungem acolo. Am ajuns, însă, într-o mică localitate din apropierea Tibetului, străbătută de pâraie de munte, peste care se arcuiau poduri de lemn, cu balustrade delicat traforate şi colivii cu papagali atârnate de stâlpişori de bambus. Casele, de piatră măruntă, cu acoperişuri multicolore şi ferestre strâmbe, erau şi ele pitoreşti. Oricum (eu, cel puţin), nu înţelegeam nimic din stilul de viaţă al localnicilor.
        În piaţa centrală a micii aşezări (piaţă pătrată şi oarecum asemănătoare cu cele din oraşele transilvănene) existau bănci de piatră, şlefuite de-a lungul anilor de intemperii şi poate de fundurile (de domnişoare chinezoaice, mă gândeam eu visător) care stătuseră pe ele. Acolo, în soarele de amiază, ne-am făcut reciproc fotografii. Trecătorii nu se mirau (au şi ei pasiunea, chiar mania fotografiatului). Îi amuzau însă figurile noastre de europeni (ei nu ne numesc „albi”, ci „nasuri mari”, pentru că nasurile noastre par foarte proeminente în comparaţie cu cele turtite ale lor).
        Era o căldură umedă. În zare se vedea Muntele de Jad. Deodată, lui Cornel Ungureanu i s-a făcut rău. Pământiu la faţă, a căzut într-o rână, apoi s-a lăsat pe spate, lent şi (aparent) definitiv, ca şi cum ar fi fost lovit de apoplexie. Ne-am speriat cu toţii, groaznic. Eram complet nepregătiţi. Nu ştiam ce trebuie să facem într-o asemenea situaţie. Exact în acel moment de inacţiune deznădăjduită din partea noastră, de undeva, nu ştiu de unde, şi-a făcut apariţia o femeie frumoasă, cu păr lung, care a luat repede şi energic primele măsuri de resuscitare a celui căzut. Pe mine m-a trimis să procur o bucată de zahăr. Ceilalţi au primit şi ei ceva de făcut. Necunoscuta – care vorbea franceza – s-a aplecat asupra lui Cornel Ungureanu şi a început să-l sărute (aşa am crezut în primul moment, astfel încât mi-a trecut prin cap să leşin şi eu), de fapt, să-i facă respiraţie artificială bouche à bouche. În numai câteva minute prietenul nostru şi-a revenit. Iar necunoscuta, pe care am fi vrut să o sărbătorim la un restaurant sau măcar să-i oferim un buchet de flori, s-a făcut nevăzută.
        Am aflat, ulterior, că era nu o zână, ci o tânără din Franţa care tocmai terminase facultatea de medicină şi călătorea singură prin ţări îndepărtate ca să-i ajute pe cei care ar avea eventual nevoie de ea. Amintirea ei ne-a rămas tuturor în suflet ca un parfum de flori de liliac.
        La întoarcerea în România Cornel Ungureanu a scris şi a publicat o carte cu titlul A muri în Tibet.
                                                                                *
        Eugen Uricaru era pe atunci preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, iar călătoria noastră în imensa țară asiatică i se datora lui, pentru că iniţiase, împreună cu conducerea Uniunii Scriitorilor din China, un program de vizite reciproce. Minunată şi de neuitat a fost această călătorie. Aveam, fiecare dintre noi, 50 de ani (250 cu toţii!), dar ne purtam ca nişte studenţi: comentam cu entuziasm tot ce vedeam, ne uitam pe stradă după chinezoaice, râdeam fără griji.
        La un banchet, partea chineză ne-a propus să ne alegem un reprezentant care să participe la un concurs de... băut cu un reprezentant al scriitorilor chinezi. Ne-am uitat dezorientaţi unul la altul. Era, desigur, un joc (chinezii inventează mereu jocuri, ca să se amuze), dar aveam şi un sentiment de răspundere faţă de... prestigiul României. Nu eram băutori şi nimeni dintre noi nu se simţea în stare să participe la un concurs internaţional! În cele din urmă, i-am amintit lui Eugen Uricaru că el este preşedintele nostru şi că trebuie să facă situaţiei.
        Luându-şi inima în dinţi, Eugen Uricaru s-a mutat la masa destinată concursului şi s-a trezit faţă în faţă cu o femeie! Pe ea o desemnaseră chinezii să le reprezinte ţara!
        Am respirat cu toţii uşuraţi, dar – ce surpriză! – am constatat repede că ea era un concurent greu de întrecut. Poate doar Nicolae Văcăroiu ar fi putut să o înfrunte cu succes. În semn de sfidare a adversarului bea (sakè) cu un pahar mai mare decât al lui Eugen Uricaru.
        Concurenţii dădeau alternativ peste cap câte un pahar plin-ochi cu băutură. Câştiga acela care rezista cel mai mult. Îl vedeam pe Eugen Uricaru făcând eforturi supraomeneşti ca să nu se îmbete. După mai multe ture, reuşea cu greu să ducă mâna cu paharul până la gură fără să-i tremure. Părea hotărât să moară decât să se lase învins. Iar în timpul acesta chinezoaica, imperturbabilă, bea pahar după pahar cu o plăcere ostentativă, spre satisfacţia spectatorilor chinezi.
        Noi, cei din grupul românilor, am cerut atunci întreruperea concursului, invocând prea marea diferenţă de clasă dintre concurenţi. Eugen Uricaru ne-a privit crunt, dar a adormit imediat pe scaun, cu capul în piept.
        A doua zi i-am spus lui Eugen:
        – Nu-mi place cum s-a purtat chinezoaica.
        – Ce a făcut?!
        – Tu îi spuneai politicos, la fiecare pahar, „Noroc!” sau „Multă sănătate!”, iar ea îţi răspundea mustrător: „Cam bei!”
        – Alex! Alex! Aşa spun chinezii când ciocnesc un pahar cu un prieten, „Cambei!”. Înseamnă „Noroc””
        Eugen Uricaru şi-a redobândit repede autoritatea morală în faţa chinezilor dovedindu-le că ştia mai multe despre China decât ei înşişi. Ţin minte că ne aflam la un moment dat într-o mică localitate din sudul Chinei, când Eugen Uricaru a început să-i explice translatorului nostru, Gao Xing, că în zona aceea avusese loc cu aproape o jumătate de secol în urmă un bombardament japonez, menţionând şi pierderile înregistrate. Gao Xing şi ceilalţi chinezi care ne însoţeau s-au arătat uimiţi. Şi de atunci înainte nu l-au mai tachinat niciodată pe Eugen Uricaru pe tema pierderii – prin knock-out – a concursului cu chinezoaica.

                                                                                        Alex. ȘTEFĂNESCU



                                  Profesori de odinioară


        E un lucru obişnuit să-i auzi pe vârstnici evocându-i cu nostalgie (şi orgoliu) pe bravii lor profesori de odinioară. Nimic mai lăudabil, mai firesc. Se poate presupune că, implicit, profilul monumental al dascălilor amintiţi şi însuşirile acestora – cultură vastă, generozitate, tact, corectitudine, afecţiune – se vor fi regăsit şi în persoana subiecţilor evocatori, ceea ce nu scade cu nimic din adevărul şi francheţea omagiului închinat distinşilor premergători. În cazul când confesiunea vine din partea unor slujitori ai artei, virtuţile eminente ale dascălilor capătă şi nimbul sacru al inefabilului.
        De fiecare dată când îmi amintesc de anii mei de şcoală, petrecuţi în vremuri de război sau după, profesorii apar în genere în travestiuri tandre, duioase, de sentimentali simpatici iar nu cum trebuie să fi fost aievea. Nişte bătrâni drăguţi, amabili. De fapt jucau un rol meschin, fiindcă de regulă elevii nu-şi iubesc profesorii ce abuzează de folosirea catalogului.
        În vremurile acelea, când sirenele Întreprinderii forestiere Carpatina şi ale Primăriei începeau spre ora prânzului să urle ca nebunele, prevestind sosirea iminentă a Liberatoarelor americane, şi noi, elevii, mânaţi de pedagogi, ne îmbulzeam grăbiţi în adăposturile antiaeriene improvizate în subsolurile întunecate ale liceului, iar spaima cuprindea oraşul, profesorii, coborâţi de la înălţimile catedrei, încetau să-şi mai exercite în deplinătate autoritatea tutelară. O coborâre provizorie, bineînţeles. Câţiva s-au prăpădit pe front în luptele de la asediul Odessei, la Cotul Donului sau în Crimeea dar şi la trecerea forţată a Tisei sau în câmpiile panonice. Au fost deplânşi şi regretaţi, cum se întâmplă în astfel de împrejurări, apoi au fost înlocuiţi cu profesoare de la liceul Elena Doamna de pe Ştirbey Vodă. O vreme, viaţa noastră, sub oblăduirea dăscăliţelor, a devenit mai nuanţată, mai uşoară.
        Şi iată, ne-am trezit în clasele superioare. Au început să ne intereseze filmele americane, tradiţionala promenadă de pe Corso, la orele înserării, fumatul clandestin şi cafeneaua Tanţu de pe Bulevard, cu cele patru mese cu catifea albastră pentru biliard aduse din Austria. Dar mai ales au apărut în universul nostru elevele de la Elena Doamna.
        Pe urmă frontul de la Răsărit a început să meargă prost, din ce în ce mai prost, şi odată cu sfârşitul unei veri toride oraşul s-a transformat într-un teribil câmp de bătălie. Pe străzile din centru au început să forfotească ostaşii eroicei armate roşii care au devastat în scurtă vreme tot ce le-a stat în cale, au jefuit gospodăriile, au arborat pe zidurile primăriei drapelul sovietic cu steaua în cinci colţuri şi au inaugurat o eră căreia, pentru a avea un nume, i s-a spus socialistă.
        În urma năvalnicei invazii de la Răsărit, liceul nostru s-a îmbogăţit cu noi elevi, refugiaţi din Basarabia, care vorbeau o pitorească limbă muiată în vocale dar şi cu câţiva profesori blonzi căsătoriţi cu profesoare blonde-spălăcite cu care comunicau de preferinţă în limba rusă. Cum şcolile, în toamna aceea mult prea lungă, şi-au reluat activitatea abia pe la sfârşitul lui octombrie, n-am fost prea entuziasmaţi să îmbrăcăm din nou tunica austeră a liceului. A fost, din câte îmi amintesc, o epocă destul de tulbure, războiul încă nu se terminase, o bună poarte a sălilor de clasă fusese rechiziţionată de armată şi ocupată cu paturi pentru răniţii de pe frontul vestic iar pământenii, faţă cu ghiduşiile impuse de noua administraţie a ocupanţilor, făceau eforturi să se dumirească ce se întâmplă.
        Prin nu ştiu ce capriciu al memoriei mi-l amintesc şi astăzi cu simpatie pe profesorul de geografie, domnul Saşa Braga, din Chişinău de fel, mic de statură, îndesat, tobă de carte, care ne-a fascinat cu excursurile sale curajoase prin întinsele deşerturi îngheţate ale Siberiei, ne-a oferit nepreţuite cunoştinţe despre iluştrii anarhişti Bakunin şi Kropotkin şi ne-a descris din fir a păr ce este plusvaloarea şi cum îi jecmănesc capitaliştii pe truditorii harnici din fabrici şi uzine. Ne aflam în iarna lui 1944 şi intram pâş-pâş, fără să ne dăm seama, într-o poveste în care aveam să ne petrecem o bună parte a vieţii.
        Primul lucru pe care am încercat să-l înţelegem noi, cei din clasele superioare, a fost de ce în fiecare săptămână câte un coleg era chemat în fastuoasa vilă de pe strada Ghioceilor unde se instalase sediul Siguranţei (ce avea să se numească mai târziu Securitate), ca să se întoarcă a doua zi de-acolo cu faţa bine aranjată de aghiotanţii maiorului Tănase, şeful instituţiei. Încetul cu încetul am început să ne adaptăm împrejurărilor, să devenim mai înţelepţi, să învăţăm preţul cuvintelor şi al tăcerii.
        O întâmplare a cărei istorie a circulat prin şcoală mai mult în şoaptă l-a avut protagonist pe tânărul profesor de istorie Papuc. Fusese uns director al căminului şi locuia un mic apartament de la etajul unu, în timp ce căminiştii ocupau parterul. Profesorul îşi făcuse obiceiul ca după ora stingerii să se trântească pe o canapea la el în cameră, să aprindă o ţigară şi să asculte ştirile de noapte de la Radio Londra. Nefericitul a uitat, odată, să decupleze receptorul de le reţeaua de radioficare care alimenta sala de mese şi dormitoarele elevilor şi întreaga obşte a căminiştilor s-a delectat o oră cu comentariile otrăvite sosite pe lungimi de undă scurtă dinspre hulitul post de radio britanic. În dimineaţa următoare Papuc, care urma să ne vorbească despre războiul celor două roze, n-a mai venit la ore şi nimeni nu l-a mai văzut de-atunci prin târgul nostru.
        S-ar putea înşira o droaie de istorii şugubeţe despre acei teribili ani de după intrarea ruşilor în ţară. A fost o epocă nebună, bulversantă, plină de surprize. Au apărut ca din pământ organizaţii sindicale, de femei, de tineret, antifasciste, organizaţii de studenţi şi elevi, de crucea roşie, de prietenie cu Uniunea Sovietică, o uniune a patrioţilor, sovromuri, organizaţii cooperatiste – de producţie, de comerţ sau meşteşugăreşti sau de consum – cărora li s-au oferit ca sediu cele mai high-life locuinţe din centrul istoric al oraşului. Pe frontispiciul lor s-au arborat orgolios drapele roşii, amintitoare de noua orientare politică a ţării.
        Ultimii ani pe băncile liceului s-au consumat sub zodia provizoratului. O forfotă dementă a personalului didactic a făcut ca una sau alta din materii să fie predată în acelaşi an şcolar de doi sau trei profesori. În caruselul dinamic al schimbărilor, noi, beneficiarii acestei neprevăzute improvizaţii trăiam cu o satisfacţie iresponsabilă momentul. În fiecare dimineaţă, când intram la clasă, puteam avea surpriza să ne trezim cu alt profesor la catedră. Urma obişnuitul joc al tatonării, al întrebărilor fără răspuns, al calculelor – e rău, e bine? –, al decepţiei sau al speranţelor.
        Îmi amintesc cu strângere de inimă, între atâtea alte întâmplări ciudate, de păţania dascălului nostru de franceză pe care, nu se ştie din ce pricină, îl porecliserăm Cocoş. Dăduse cu munificenţă câteva treiuri unor elevi certaţi cu cartea, închisese catalogul şi tocmai începuse să ne vorbească despre Memoires d'Outre Tombe în viziunea critică a lui Sainte-Beuve, când s-a auzit un zgomot slab şi în crăpătura uşii a apărut o mutră mohorâtă cu ochii spălăciţi care ar fi putut fi părintele unui coleg de-al nostru. Ipochimenul şi-a cerut cu umilinţă scuze de deranj, părea intimidat, şi l-a rugat pe dascăl să iasă pentru câteva momente, avea să-i spună numai două vorbe. Cocoş, manierat, s-a ridicat, şi-a potrivit cravata, s-a îndreptat de spate şi a ieşit pe coridor. Lăsase catalogul la îndemâna noastră, pe catedră. Am aşteptat o vreme să se întoarcă, nu venea. După vreo câteva minute excesiv de lungi am îndrăznit cu precauţie să deschidem uşa: culoarul era gol. Profesorul se volatilizase, pur şi simplu.
        Din ziua aceea nu l-am mai văzut pe eruditul nostru dascăl de franceză. De altminteri nu era prea greu să ne imaginăm ce s-a întâmplat cu el. După vreo zece ani l-am întâlnit la o agapă aniversară a promoţiei noastre. Era vioi şi jovial, nimic nu semnala infernul din care tocmai se întorsese. Am discutat despre literatura franceză de după încheierea conflagraţiei, despre existenţialism, Străinul, Ciuma, şi Starea de asediu. Am fost surprins să văd cât de uşor se mişcă în aria unor autori şi cărţi care nu circulau atunci în lumea literară, fiind socotite duşmănoase. Se instruise, poate, ca mulţi alţii, alături de ilustre minţi, în anii lungi de temniţă politică.
                                                                                        Constantin MATEESCU




Seismograme. Comunismul şi ţărănimea. Cazul Lăncrănjan 17

        În ce priveşte felul cum funcţionează această comisie editorială, numită de către unii scriitori „comisia inchizitorială”, sunt de asemenea foarte multe lucruri de spus. Nu ne vom însuşi denumirea colegilor noştri, cu toate că în practică această comisie seamănă cu un tri¬bunal în care sunt judecate anumite lucrări literare şi anumiţi scriitori. De fapt, nici denu¬mirea aceasta de tribunal nu e nimerită, fiindcă la tribunal există o răspundere a afirmaţii¬lor făcute, faţă de lege. Aici, însă, în discuţiile din cadrul acestei comisii, nu există practic nici o răspundere şi nici o oprelişte. Aici se poate spune orice, procesele de intenţie şi deni¬grările fiind preferate, aşteptate, dorite, chiar dacă nu sunt declanşate în mod organizat, deşi nu este exclusă nici o asemenea metodă. Denumirea de tribunal nu este potrivită pe altă parte şi din alte motive, ţinând de procedură. La tribunal, în cadrul unui proces, incul¬patul, delapidator sau criminal de rând, cunoaşte direct, sau prin apărătorul său, conţinutul dosarului care i s-a întocmit. Aici însă nu se respectă nici măcar această formalitate. Steno¬grama care se întocmeşte devine secret de stat din clipa în care s-au încheiat dezbaterile comisiei, autorul neavând acces la stenogramă, cu toate că tot ce se spune în stenogramă se referă la el şi la lucrarea lui, dar mai ales la el, la întreaga lui activitate, fiindcă lucrarea, cum spuneam, rămâne în urmă în cadrul discuţiei, fiind practic un simplu prilej pentru a in¬timida, pentru a jigni, pentru a plăti poliţe critice, totul fiind învăluit în principialitate, ba chiar şi în omenie. Cineva, de exemplu, făcea apel, cu ocazia unei asemenea dezbateri, la sinceritate şi la omenie, spunând că „noi trebuie să ne privim în ochi, să rămânem oameni de omenie şi după dezbatere”, făcându-l apoi pe cel discutat duşman de clasă şi transfug intern. Interesant e că tovarăşii organizatori nu sunt şocaţi de asemenea răbufniri, nu subiective, nu ciudate, ci de-a dreptul zoologice. Din contră, dumnealor le trec cu vederea sau chiar le preiau, combativitatea lor exercitându-se în direcţia opusă, în forme absolut neprincipiale, prin întreruperi şi prin „puneri la punct”, printr-o atitudine voit fermă, preponderent subiectivă, de fapt bazându-se pe un punct de vedere preconceput.
        Trebuie spus, pe de altă parte că această comisie ia hotărâri şi trasează sarcini edito¬rilor, cu toate că este sau vrea să fie un „organ consultativ, de lucru”. Asta încă n-ar fi nimic, dar la o dezbatere, când i s-a trasat sarcină unui tovarăş editor să ia anumite măsuri... de cadre – în sală nu mai erau decât câţiva membri ai comisiei, nici măcar un sfert încât referi¬rea la comisie – „comisia trasează sarcina conducerii editurii... – părea cam ciudată, contra¬zicea şi anula orice urmă de democraţie.
        Utilitatea efectivă a acestei comisii poate fi discutată şi din alt punct de vedere, al suprapunerilor, al încălecărilor şi al încălcării răspunderilor. Era nevoie, într-adevăr, de un asemenea organism, când este ştiut că există o armată întreagă de editori, de directori, de vicepreşedinţi, direcţie editorială şi centrală editorială, directori de edituri şi redactori şefi, şefi de secţii şi consilieri literari, pe lângă Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste?! Nu cum¬va, am îndrăzni noi să mai întrebăm, această „comisie” are, aşa cum se prezintă acum, no¬bila şi dificila sarcină de a-i scuti de răspundere pe cei ce răspund de bunul mers al treburi¬lor în acest sector, urmând ca atunci cînd zice „nu” să fie „nu”, iar atunci când zice „da” să fie tot „nu”?!
        Considerăm în ceea ce ne priveşte, că această „comisie editorială” va fi un organism de tristă aducere aminte pe drumul de edificare a noii noastre culturi. Şi asta nu pentru că ar fi fost înfiinţată pe baza unor principii false. Nu, nici vorbă! Principiile cum am mai arătat au fost juste, aplicarea lor în practică însă, felul cum a fost alcătuită comisia şi cum funcţio¬nează ea au dat, din păcate, alt conţinut şi altă direcţie.
        La mijloc sunt, desigur, şi probleme de cadre, destul de multe, dacă nu chiar foarte multe. Repetatele organizări ale sistemului editorial, umflarea aparatului de control din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (aparatul acesta creşte în chip misterios chiar şi atunci când se reduce), au scos la suprafaţă şi au adus în discuţie mulţi oameni noi, mai ti¬neri sau mai puţin tineri, plecaţi de bună voie de la alte activităţi sau „căzuţi” pur şi simplu din aceste activităţi şi naufragiaţi apoi în acest domeniu, din întâmplare sau pe baza unor simple şi sfinte relaţii personale – „ieri m-ai ajutat tu pe mine, azi te ajut eu pe tine, oa¬meni suntem”. Să trecem însă şi peste acest aspect şi să ne oprim puţin la adecvare, la felul cum se descurcă în practică noile cadre, cum abordează şi cum rezolvă problemele, cum le descurcă şi cum le încurcă. Din acest punct de vedere sunt foarte multe de spus, o parte din obiecţii vizând incompetenţa şi lipsa de răspundere a unor tovarăşi, altă parte vizând încălcarea pe alocuri a celor mai elementare norme de etică, a bunului simţ, a principiali¬tăţii. Nu vom da note nimănui, nici nu vom intra în prea multe detalii, nu pentru că ne-ar lipsi exemplele concrete (avem din păcate destule, mult prea multe), ci pentru că suntem preocupaţi de fenomen, de problemă, decât de un fapt sau altul.
        În ce priveşte competenţa, trebuie să spunem că ne-a fost dat în ultimul timp, într-o perioadă când se pune accent deosebit pe competenţă, să ne confruntăm cu opinii de-a dreptul hilare. Despre un erou pozitiv, de exemplu, se spune, fiindcă este pozitiv, fiindcă e o „figură impresionantă” – că nu trebuie să moară – „e păcat să moară...” şi că ar fi mai bine să „umble prin toată cartea”, s-o întărească, să-i dea o perspectivă cât mai amplă. Per¬spectiva, pe de altă parte e legată în chip artificial de sfârşitul unei lucrări, de ultima pagină sau de ultimul cuvânt, în virtutea unui raţionament estetico-ideologic, tot atât de înalt şi convingător, ca şi precedentul: „Sfârşitul unei lucrări trebuie să fie luminos şi mobilizator, cititorul trebuie să rămână cu o perspectivă, care perspectivă nu poate să fie alta decât perspectiva orânduirii noastre, care orânduire...”. Trecerile din planul literaturii în planul strict al realităţii se fac, pornind de la asemenea principii, cu cea mai mare dezinvoltură, ajungându-se până acolo încât se discută despre „recuperarea unor eroi” – ei ar putea fi re¬cuperaţi dacă s-ar comporta altfel, parcă am fi la o şedinţă de grupă sindicală, unde se vor¬beşte de recuperarea unor oameni care au încălcat normele etice ale orânduirii noastre. „Un erou literar, ca să fie erou, trebuie să facă un act de eroism”, se mai spune, pornind de la aceleaşi idei teribile şi inflexibile, „iar autorul, dacă vrea cu adevărat să-şi limpezească lu¬crarea, să se delimiteze mult mai bine de eroul său, apelând la notele de subsol, prin care să arate când are şi când nu are dreptate” – ocărându-l eventual, am mai adăuga noi, dacă am dori să şarjăm puţin. N-o facem însă, precizând totodată că şarja nu a fost prezentă nici în prezentarea „opiniilor” de mai sus, a unor crâmpee (sic!) de fapt, fiindcă avalanşa lor e mult mai mare, având, în ansamblu acelaşi nivel teoretic, acelaşi conţinut, nu dogmatic, nu închistat, ci de-a dreptul ilar.
        Aici se află, de altfel, principalul izvor al exceselor amintite în cuprinsul acestor în¬semnări, în incapacitatea de a analiza şi de a înţelege, în imposibilitatea de a domina lucru¬rile, prin competenţă şi principialitate, nu prin organizări şi aranjări de discuţii, prin împin¬gerea rezolvărilor spre minus infinit. Neputând să fie ceea ce şi-au propus sau ceea ce li s-a spus că trebuie să ajungă, unii tovarăşi, editori sau consilieri, instructori literari sau „anima¬tori culturali” se ocupă de altceva, schimbă, voit sau nu, conţinutul unei activităţi, dându-i alt caracter, contradictoriu sau chiar provocator. Ori de câte ori nu mai au argumente pen¬tru a-şi apăra poziţiile pe care se află, în treacăt fie spus, sunt confundate în mod absolut eronat cu poziţiile ideologice ale partidului nostru – tovarăşii care lucrează în acest fel ape¬lează la ameninţări, întrerup vorbitorii, cum spuneam, creează pericole şi tendinţe dubioa¬se pentru a-şi ascunde deficienţele proprii şi pentru a-şi spori meritele personale. Ne-a fost dat să auzim în asemenea împrejurări, de încordare artificială, nişte vorbe foarte ciudate: „Nouă, tovarăşi, nu ne este teamă de scandal, dacă un scriitor sau altul vrea să-şi trimită cărţile în afară, n-are decât să o facă, fiindcă nouă nu ne este teamă de nimeni...”. Să nu ne fie teamă, într-adevăr, dar de ce să împingem lucrurile spre rezolvări de acest fel, dezono-rante, şi pentru cel ce apelează la ele dar şi pentru ceilalţi, pentru noi toţi, fiindcă orice fapt îşi are autorii săi morali, pe lângă autorul propriu-zis. Evident nu vom lua apărarea nimănui şi nici nu vom aproba trădarea de ţară ori câte (sic!) motivări ar avea. Vom preciza doar că la această formă de participare ne gândeam când vorbeam de caracterul provocator al in¬competenţei şi al necinstei, la împingerea lucrurilor spre făgaşul cel mai hopuros şi mai du¬bios, indiferent câte daune aduce această împingere, important este ca la final să putem spune că noi am avut dreptate, numai că o asemenea dreptate e mult mai oarbă decât chi¬oară, mult mai hâdă decât strâmbă, neavând nimic comun cu principialitatea şi cu partini¬tatea.
        Neputând să impulsioneze lucrurile prin intervenţii deschise şi competente în cadrul unor dezbateri din presă sau din şedinţe, sau neavând timp suficient la îndemână pentru a face aşa ceva, unii tovarăşi care activează în acest domeniu apelează la alte forme de a aborda problemele, mai cotite. Se întâmplă astfel că articolul de atitudine, menit să creeze opinie sau să stârnească discuţii, este înlocuit cu referatul anonim, care e mai comod şi mai convingător, având pe deasupra şi meritul de a-l scuti complet de răspundere pe cel ce l-a întocmit. Un asemenea referat, însă, nu mai este şi nici nu poate fi un instrument de lucru, apropiindu-se mai degrabă de notiţa dezinformativă, încurcând lucrurile în loc să le limpe¬zească, contribuind la „naşterea” de noi cazuri şi de noi „probleme”, într-o vreme în care nu numai că nu avem nevoie de asemenea complicaţii, dar avem posibilităţi infinit mai multe de a le rezolva în mod just şi adecvat. Şi atunci de ce nu se întâmplă aşa?! Numai din vina celor ce scriu? N-am crede! Nu vom muta creaţia literară în domeniul sublim al dum¬nezeirii şi nici pe cei ce scriu nu-i vom pune în rând cu sfinţii, dar nici nu vom îmbrăţişa o asemenea interpretare, contrară adevărului celui mai elementar.
        Răspunderea editorilor, pe care s-a pus accent la începutul organizărilor editoriale, a fost diminuată apoi destul de mult. La ora actuală editorul răspunde de ceea ce publică, are teoretic această independenţă, dar dacă de iveşte vreo problemă în activitatea lui, el fuge imediat cu ea la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, iar dacă nu se duce el la Consi¬liu, vine Consiliul la editură, prin instructorii şi consilierii săi. E normal, ni se spune, să existe o legătură cât mai strânsă între editură şi forurile superioare, într-adevăr, e normal şi e chiar necesar, până la un punct însă, până acolo unde începe practic scutirea de orice răs¬pundere, cum se cam întâmplă acum. Datorită acestui fapt, numărul mare de edituri devi¬ne simplă aparenţă, o realitate de faţadă, fiindcă o carte care este respinsă de o anumită editură, pe drept sau pe nedrept, e respinsă cu acordul organismelor de specialitate din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Nu se poate aşadar, ca o asemenea carte să fie pre¬dată unei alte edituri, fiindcă ajunge tot acolo, aducând cu ea în plus faima nefastă de „car¬te cu probleme”. Insistăm asupra acestui aspect pentru că se aud uneori voci care spun cu destulă infatuare: „Dacă un scriitor nu reuşeşte să stabilească relaţii bune cu o anumită editură, se poate duce la o altă editură, fiindcă avem astăzi foarte multe edituri!...”. Nu e tocmai aşa, edituri multe avem, într-adevăr, dar de dus, într-o asemenea situaţie, un scrii¬tor nu are unde se duce, nici măcar în Bellu, fiindcă nu mai sunt locuri.
        Răspunderea editurilor faţă de ceea ce publică mai are şi alte laturi contradictorii. În unele cazuri editurile dovedesc foarte multă exigenţă, depăşind limita necesarului, iar în alte cazuri nu fac dovada nici măcar a unei exigenţe minime. La una din discuţiile „comisiei editoriale” de exemplu, un tovarăş editor, om respectabil şi sigur de sine de altfel, spunea cu toată gura că nu poate să tipărească o anumită lucrare, fiindcă partidul şi statul i-au în¬credinţat „un mandat”. Acelaşi editor însă, a tipărit cu dezinvoltură lucrări discutabile, sau de-a dreptul proaste, aflate în afara oricăror discuţii estetice. Se pune pe drept, faţă de această situaţie, următoarea întrebare: unde era mandatul tovarăşului editor când a vizat aceste cărţi? Îl pierduse complet sau îl uitase acasă în ziua aceea ca din întâmplare?
        Duplicitatea de care am amintit ţine, în primul rând de această discrepanţă, de dife¬renţa mai mult decât evidentă dintre ceea ce se spune şi ceea ce se face, exprimând, voit sau nu, o opţiune. Ea mai are însă şi alte forme de existenţă, mărunte, în aparenţă, impor¬tante prin acumulare, prin practicarea unui stil de muncă în cadrul căruia încălcarea cuvân¬tului dat, trecerea cu dezinvoltură peste hotărârile luate, schimbarea peste noapte a unui punct de vedere foarte clar exprimat, ducerea omului cu vorba sau chiar utilizarea minciunii – au devenit metode curente de lucru. Se întâmplă astfel ca hotărâri foarte importante, privind soarta unor lucrări (care e sinonimă, uneori, cu soarta unui om, cum spuneam la începutul acestei lucrări), să fie încălcate peste o zi sau două, ca şi când nu ar fi fost. Un tovarăş animator, de exemplu, animator şi super-editor, făcea într-o anumită împrejurare o anumită afirmaţie, privitoare la atitudinea unui anumit scriitor. Afirmaţie destul de gravă, este dovedită mincinoasă... de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Altcineva, un tovarăş editor, se declară de acord cu publicarea unei lucrări, o trece în planul editorial, îi spune autorului de nenumărate ori că îşi păstrează punctul de vedere, favorabil publicării. Pe urmă însă, la mai puţin de o săptămână după ultima discuţie cu autorul lucrării, vine şi susţine în cadrul unei şedinţe complet altceva, spunând că editura nu a fost şi nu este de acord cu publicarea lucrării respective, vorbind totodată despre cinste şi despre receptivitate, despre adevăr şi despre principialitate.
        Depistarea şi pomenirea acestor schimbări de atitudine, pe loc sau mai târziu, stâr¬nesc zâmbete atât de condescendente, încât îţi vine să te întrebi dacă ai asistat cu adevărat la discuţiile în care s-a ajuns la un acord şi la o anumită hotărâre, dacă lucrurile s-au petre¬cut cu adevărat, sau totul ţine de o năzărire oarecare. De fapt, chiar dacă nu te vei îndoi singur de asta, pornind de la sfidarea de care te loveşti, ţi se va spune verde-n faţă, când nu vor mai exista alte „argumente estetice”, că stai prost cu memoria şi că ar fi bine să te mai odihneşti, să nu mai scrii atât. Ultima parte a recomandării e de înţeles, fiindcă dacă scrii, mai ales dacă scrii despre ziua de azi, tulburi liniştea tovarăşilor editori şi super-editori, care ar duce astfel o viaţă mai tihnită, n-ar fi tracasaţi de scrierile unuia şi ale altuia, câte ceva tot ar tipări, ar încasa leafa, ar mai încasa câte-o primă, ar mai face câte-o călătorie în străinătate, purtând în geamantane propriile lor cărţi sau pe ale prietenilor, s-ar tipări la nevoie şi s-ar autotipări, ar mai organiza câte o decadă şi ar mai da câte o declaraţie pro¬gramatică, având grijă în permanenţă să nu se vadă ce se află dincolo de această activitate aparent bogată şi rodnică, făcând reclamă în jurul câte unei cărţi, numai pentru a nu se spune că în spatele respectivei „opere” sunt ostracizate alte două sau trei lucrări – cum şi fac de altfel – fără a avea măcar senzaţia că ar putea să dea cândva socoteală pentru defici¬tul care le caracterizează munca, comportându-se ca nişte mici stăpâni care au primit acte de împroprietărire pe viaţă asupra culturii contemporane, pe care o administrează după bunul lor plac, neuitându-se pe ei niciodată, gândindu-se în permanenţă la stabilitatea duşu¬melei pe care calcă.

                                                                                        Dan CULCER



            Scriitori români pe frontul Primului Război Mondial

        Victoria în Marele Război de Întregire a Neamului, de la care se împlinesc anul acesta 100 de ani, a făcut, cum prea bine o ştiu fiii naţiei române, sute de mii de victime din toate categoriile sociale Au murit pentru cauza României Mari, redusă la un moment dat, în timpul conflagraţiei mondiale, la restrânsul areal al unor judeţe din Moldova, între circa 750.000 şi 1.000.000 de oameni (soldaţi şi civili), cam o zecime, poate şi mai mult, din întrega populaţie a ţării, după unele estimări, raportat la datele înregistrate de Recensământul efectuat în 1912. Nu vreau să vorbesc aici, folosindu-mă evident de retorismul unei nevinovate preteriţiuni, de condiţiile în care soldatul român, dezastruos înarmat, insuficient hrănit, prost îmbrăcat şi lipsit aproape total de asistenţă medicală, a dus această luptă până la capăt; au făcut-o cu mai multă obiectivitate, şi admiraţie chiar, unii dintre membrii Misiunii Militare Franceze (noiembrie 1916 – aprilie 1918). Într-o notă de subsol din preţiosul său Jurnalul de război (Humanitas, 2016), după ce descrie complet derutat prima sa întâlnire cu armata noastră, aflată într-o stare mai mult decât deplorabilă din punctual de vedere al înzestrării cu mijloace de luptă, dar şi al echipamentului minim, întrebându-se totodată cum de era posibil să fie trimisă pe front o asemenea oaste pentru a înfrunta formidabilele trupe germane, bravul căpitan Marcel Fontaine nota: „După 40 de ani (când au fost definitivate în bună parte pentru tipar respectivele însemnări, n.n.), toate detaliile acestei scene scurte mi-au rămas la fel de clare în minte. Din spectacolul acelei mizerii şi al instinctivei solidarităţi pentru acei amărâţi a ţâşnit brusc în mine o profundă simpatie pentru poporul român, pe care am păstrat-o neştirbită de atunci”. Cu privire la acelaşi aspect, cu rasată diplomaţie şi olimpiana stăpânire de sine a omului de stat care la viaţa lui a văzut şi trăit multe, contele de Saint-Olaire, ministrul plenipotenţiar al Franţei în Regatul României, considera categoric, împărtăşind şi el aceleaşi sentimente de solidaritate cu neînfricaţii ostaşi români (vezi Însemnările unui diplomat de altădată în România. 1916-1920, Humanitas 2016), că „În România sufletele erau mai pregătite pentru război decât armele (s.n.)”. Mă opresc deocamdată la acest mai mult decât grăitor exemplu al complexelor raporturi empatetice dintre popoarele celor două ţări latine (de altminteri, România a fost considerată pe tot parcursul sângeroasei lupte de apărare a teritoriului său, atât în cercurile militare franceze cât şi de către opinia publică din această mare ţară a Europei, drept cealaltă Franţă, sau Franţa mică), o preţioasă şi excepţională comuniune de simţăminte şi acţiune, să ne amintim, născută, cum bine se ştie, încă din timpul Revoluţiei burghezo-democratice de la 1848.
        Am citit în ultimii doi ani, cu precădere, alături de contribuţia istoricilor vremii, literatura română mai veche sau mai nouă care s-a învrednicit să fixeze în conştiinţa neamului românesc epopeea dramatică a reaşezării fruntariilor ţării noastre pe aliniamentele istorice de drept. Nu mi-a fost greu să observ, începând cu Sadoveanu, care, la sfârşitul anului 1916, a fost însărcinat cu înfiinţarea ziarului România („organ al apărării naţionale”) că tendinţa literaturii sincrone evenimentului, dar şi a celei post factum, a fost din capul locului una mai curând mobilizatoare şi triumfalistă. Şi Octavian Goga, ca prim redactor, şi Petre Locusteanu, şi G. Ranetti, şi C. Moldoveanu, ca membri ai redacţiei, alături de Nicolae Iorga, Ion Minulescu sau Onisifor Ghibu – redactori la rându-le la Gazeta ostaşilor – au creat în jurul fenomenului conflagraţional un cocon doctrinar, ţesut de o literatură mai curând romantică, cu eroi de basm şi pură legendă. În orice situaţie de front, soldatul acestei literaturi idilice şi edulcorate n-a precupeţit o clipă şi n-a stat vreodată în cumpănă să comită incredibile fapte de eroism… Descrise la a doua mână, după mărturiile unora dintre combatanţi, căci aproape niciunul dintre scriitorii citaţi mai înainte nu a fost reporter de front, ele fac abstracţie de realitatea condiţiilor materiale extrem de precare pe care soldatul român a trebuit să le îndure pe tot parcursul războiului pentru a izbândi într-un final în luptă. Sigur, putem uita pentru o clipă de ele, furaţi şi uluiţi cu toţii de faptele de vitejie ieşite cu totul din comun, cum, spre exemplu, isprava acelui regiment condus de maiorul Atanase Ionescu, ai cărui soldaţi, lepădând în arşiţa nemilostivă a soarelui şi ultimele haine, se aruncă în luptă şi mor până la unul, distrugând pe frontul de la Mărăşeşti zece până la douăsprezece divizii germane (vezi Note de pe front: MĂRĂŞEŞTI, de Mihail Sadoveanu, în ziarul „România”, nr. 188/13 august 1917). Judecând cu răceală astăzi faptele acelor bărbaţi, asemnea jertfe, depăşind orice apocalips al minciunii, se ridică până pe culmile alegoriei pure a însuşirilor şi înzestrării native a neamului şi de aceea ele au dreptul de a supravieţui ca exemplu major. Pe de altă parte, eroismul sau faptele de arme măreţe ale unor combatanţi ca Generalul V., Generalul M., Generalul P., etc., etc. înfăţişaţi de acelaşi Sadoveanu (cărora autorul, deşi ei ar putea servi oricând de exemplu, nu le acordă demnitatea unui nume recognoscibil), trebuie expediate în zona existenţei pur ficţionale, demonstrative, complet futile. Faţă de caracterul de document şi autenticitatea observaţiilor şi consideraţiilor cu privire la situaţia materială şi morală a ostaşului român din tranşee ori a mersului mai puţin exemplar al evenimentelor războiului real, consemnate în Memorii(le) de război ale lui G. Topârceanu, sau notate cu maximă scrupulozitate direct pe linia frontului în Jurnalul căpitanului francez Marcel Fontaine, spre exemplu, duzina de întâmplări surogat ale unei părţi a literaturii de război autohtone, de pur sprijin propagandistic, cu toată forţa lor mobilizatoare pe care au avut-o neîndoios la un moment dat, se vor şterege cu vremea de la sine, pierzând cu totul orice relevanţă.
        O contribuţie importantă la configurarea fizionomiei pe cât de veridice pe atât de particulare a conflagraţiei armate care s-a desfăşurat pe teritoriul românesc o au, desigur, scriitorii combatanţi cu arma în mână în teatrele de război, şi nu un Sadoveanu, rămas prin înaltă protecţie în spatele frontului, de unde, prin Constantin Mitru, fratele Valeriei Sadoveanu, cerea fără niciun scrupul, în 1917, Marthei Bibescu, nimic mai mult decât o autorizaţie de pescuit pe lacul Mogoşoaia (vezi Fondul de scrisori/ Arhivele Naţionale/ Biroul Arhive Medievale/ inventar nr. 1218). Apelând la aceeaşi retorică, folosită şi mai înainte, nu-l voi evoca, fireşte, aici pe Vladimir Streinu, care, la izbucnirea războiului, în 1916, împreună cu fratele său mai mare, Anton, trecând peste liniile inamicului, ajunge să se înroleze ca voluntar în armata noastră din Moldova. Potrivit Ordinului Ministerului de Război nr. 43009, emis la 2 noiembrie 1923, Nicolae Iordache ar fi urmat între 1 octombrie 1917 şi 21 iunie 1918 cursurile Şcolii Militare de Infanterie de la Botoşani, situaţie care îi dă dreptul să fie lăsat la vatră în 1918, ca „veteran de război”, cu gradul de sergent. Potrivit unui biograf local, care reproduce o mărturie a fratelui mai mare, deja amintit, deţinut politic sub comunişti, cu ani grei de temniţă (vezi Vasile Fălcescu, Teiu – cuibul părăsit al lui Vladimir Streinu, 1998), elevii Şcolii de Infanterie de la Botoşani, inclusiv cei doi voluntari argeşeni ar fi participat în 1918 la câteva acţiuni de dezarmare a dezertorilor ruşi de pe frontul românesc! „A izbucnit războiul şi am îmbrăcat cu toţii tunica militară”, nota Tudor Vianu în capitolul Umbra poetului (evocând destinul tragic al lui Artur Enăşescu), în Jurnal, E.P.L., 1961. „L-am reîntâlnit pe Artur Enăşescu, în primăvara anului 1917 la Botoşani, oraşul său de baştină, îşi amintea eminentul critic literar, revenit acolo ca elev al şcolii premergătoare de ofiţeri de rezervă. Într-o duminică, l-am vizitat în casele bătrâneşti ale părinţilor şi am schimbat gândurile noastre de atunci pe prispă, privind către grădina de flori. Dar am avut tot atunci, pentru întâia oară, impresia unei ameninţări în preajma prietenului meu. Artur era un elev absolut inadaptabil la rigorile regimului militar. Părăsea frontul rătăcind cu arma în mână prin fâneţuri şi îşi umplea cartuşiera cu manuscrise. A trebuit să repete stagiul pregătirii sale şi a plecat ca simplu soldat, la unitatea lui, în faţa inamicului”. Într-adevăr, în iulie 1917, Artur Enăşescu se afla pe linia de foc a frontului de la Oituz, unde scrie celebra Baladă a crucii de mesteacăn – un recviem simbolic dedicat soldatului necunoscut – şi tot în linia I, la Măgura Caşinului, se afla şi în luna octombrie, de unde nevătămat de gloanţe, dar cu o experienţă traumatizantă singulară, este demobilizat în acelaşi an. Cu un an mai mare decât nefericitul poet parnasian, Mihail Săulescu (n. la Bucureşti în 23 februarie 1888) nu are nici pe departe „norocul” acestuia. Adept înflăcărat al intrării României în război alături de grupul ţărilor din Antanta, Mihail Săulescu se înrolează în armata noastră ca voluntar, imediat ce România intră în război. Cu un curaj nebun ia parte la toate intervenţiile aşa-zisei divizii mobile, însărcinată cu operaţiuni de diversiune rapidă şi distragerea atenţiei duşmanului în proximitatea frontului. Într-o asemenea acţiune armată, Mihai Săulescu este ucis într-o ambuscadă, lângă Predeal, în septembrie 1916. Pe lângă cele două volume de poezii publicate în timpul vieţii scriitorului, respectiv, Departe, 1914, şi Viaţa, 1916, la care ar trebui adăugat şi volumul în manuscris Cultul morţilor, editat postum, de la Mihail Săulescu ne-au rămas şi două piese de teatru. Într-un singur act, Săptămâna luminată, pusă în scenă în 1921, de către Victor Eftimiu, a stârnit elogii îndreptăţite din partea unor confraţi, care au situat-o peste Năpasta lui Caragiale! Un amplu volum de Versuri, Teatru, Articole, semnat de Mihail Săulescu, sub îngrijirea Elenei Gronov, cu o prefaţă de Constantin Ciopraga, a apărut în faimoasa colecţie „Restitutio” a Editurii Minerva, în 1974. Un destin de scriitor frânt şi el tragic în războiul de reîntregire va avea şi criticul literar Ion Trivale, ucis în 11 noiembrie 1916 în zona oraşului Zimnicea, unde în fruntea plutonului 1, compania a IV-a din cadrul Regimentului 4 Dorobanţi Argeş, inflexibilul sublocotenent a luptat până în ultima clipă pentru a împiedica vasta operaţiune de trecere a Dunării de către forţele germano-bulgare. Singurul său volum de critică literară publicat (Cronici literare, Socec & Co, 1914), dacă lăsăm la o parte broşura Vina războiului de azi. Dialog între Teutofilus şi Gallomanus, 1915 – un foarte interesant comentariu literar-filosofic al cauzelor războiului ce sta să se declanşeze în întrega Europă la mijlocul celui de al doilea deceniu al secolului trecut – îl făcea pe G. Călinescu să scrie apăsat în Istoria literaturii române de la origini până în prezent că, „dacă Ion Trivale n-ar fi murit tânăr, critica română ar fi avut astăzi un alt aspect, căci nu e greu de ghicit în fireasca stângăcie a începuturilor lui pătrunderea unui viitor remarcabil critic…”
        Punând în paranteză deocamdată capodopera lui Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor (1922), Balaurul (1923) de Hortensia Papadat Bengescu, roman al experienţei războiului mondial, trăit direct de scriitoare, ca soră de caritate; volumul de versuri Ciclul morţii (1923) şi nu în ultimul rând foarte preţuita naraţiune de introspecţie psihologică Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, asemeni, romanul neterminat Fatma sau focul de paie, ori volumul de versuri-document Scut şi targă (1926), ambele semnate de Perpessicius, prin sinceritatea, forţa expresiei şi experienţa de viaţă trăită nemijlocit şi pusă în pagină uneori cu un tonus vital incredibil şi un umor de cea mai bună calitate de către un combatant care a cunoscut şi o lungă perioadă de prizonierat, precum George Topârceanu, Amintirile din luptele de la Turtucaia (Alcalay & Co, 1918) şi Pirin Planina (Editura Naţională–Ciornei, 1936), din Primul Război Mondial, adunate împreună de redactorii Editurii Humanitas în 2014 sub titlul Memorii de război, constituie probabil unul dintre cele mai autentice documente ale modului tortuos de dispariţie de pe scena Istoriei a monstruoaselor centre ale puterii politice de opresiune a popoarelor, dar, în acelaşi timp, şi de tortură şi distrugere cumplită la care au fost supuse vreodată, cum se exprima un istoric, carnea şi spiritul omului. Mai mult decât atât, Memorii(le) de război ale lui George Topârceanu sunt poate cel mai îndreptăţit şi mai sensibil îndrumar pe care îl avem astăzi pentru înţelegerea cauzelor care au dus la înfrângrea armatei române pe frontul din Sud, în prima fază a războiului mondial, cu tot cortegiul de răsturnări de situaţie, cu serioase consecinţe în toate teatrele de luptă, ca să nu mai vorbim de suita de nesfârşite drame şi cumplita Golgotă pe care întregul popor român a trebuit să le urce, după acest fatidic moment (vezi Tratatul de Pace de la Bucureşti), pentru a se salva ca entitate între naţiunile lumii. Lui ar trebui adăugat şi citit neapărat, dacă s-ar putea, ca pandant, Caietele locotenentului Florian de Ştefan J. Fay, un roman despre unul dintre cei 37.000 de ardeleni înrolaţi voluntar în armata ţării în timpul acestui război, amplu exerciţiu prozastic şi documental – pentru a cita o însemnare a autorului din propriul jurnal (Caietele unui fiu risipitor, Ed. Humanitas, 1994) – „de reconstituire a bătăliei diplomatice, politice şi militare din prima parte a primului război mondial (1914-1916), până la căderea Bucureştiului, în care România a trebuit să hotărască de partea cui să intre pentru a-şi putea împlini visul naţional, în ce a constat geniul politicii româneşti, forţa extraordinară a lui Brătianu, a lui Filipescu, a generalului Prezan, ce mârşăvii au înconjurat România, de la inamici şi până la aliaţi”.
        Nici nu se stinseseră, ca să spun aşa, ecourile apariţiei volumelor sale de debut, respectiv, Balade vesele şi triste şi Parodii originale, amândouă scoase în prima parte a anului 1916, şi George Topârceanu este mobilizat pe frontul din Sud, în zona fortificaţiilor de la Turtucaia de pe malul drept al Dunării, ca subofiţer de artilerie. Urmare a atacului bulgaro-german din 4 septembrie 1916 asupra acestei zone a frontului, în care românii încă nu apucaseră să-şi consolideze poziţiile, peste 28.000 de soldaţi şi 450 de ofiţeri, după unele informaţii, sunt luaţi prizonieri, şi cu ei şi scriitorul, într-un mare vălmăşag de „oameni, cai, chesoane, care de corvoadă, puse de-a curmezişul şi căruţe cu bagaje, între apă şi malul înalt al Dunării”. Într-o Încheiere la Amintiri din luptele de la Turtucaia (1918), precizând că nici una din însemnările pe care le făcuse la zi nu au putut fi păstrate în prizonierat, la aproape doi ani de la acel nefast eveniment, George Topârceanu arată desluşit că Amintiri(le)… sale nu se vor decât o poveste sumară şi obiectivă numai a celor ce s-au petrecut în jurul său şi la care a luat parte, fără a diminua sub nicio formă „lumina prea brutală a realităţii”. Topârceanu spera din tot sufletul ca astfel „amintirea vie şi caustică a realităţii” nu numai să nu fie uitată, dar să constituie şi un izvor de oţelire a sufletului unui bărbat adevărat, căci, mai scria el, înfrângerea de la Turtucaia, oricât de dureroasă, nu poate avea nici o semnificaţie în privinţa însuşirilor neamului nostru, care şi-a făcut proba de-a lungul veacurilor…”. Scriitorul îşi permite să afirme apoi că, deşi nu se consideră decât un profan în ale milităriei, unele cauze ale înfrângerii de la Turtucaia îi par evidente. „Atât numărul şi calitatea trupelor aflătoare acolo la începutul luptei – în mare parte miliţieni, dispensaţi revizuiţi etc., regimente recrutate din Dobrogea sau Cadrilater, pline de turci şi de bulgari – , subliniază el, cât şi faptul că întăriturile nu erau încă terminate probează că noi nu ne-am aşteptat la un atac repede şi violent al bulgarilor în acest punct.
        În al doilea rând, adaugă el, trebuie să punem lipsa de… pregătire sufletească a ţăranilor (şi înţelegem ce vrea să spună!, n.n.), neobişnuinţa trupelor şi a ofiţerilor cu focul – mai ales cu artileria modernă a inamicului”.
        Partea a doua a Memorii(lor) de război ale lui Topârceanu, publicată doar cu un an înaintea morţii scriitorului, petrecută în 1937, sfidând orice convenţionalism al aşa-zisei literaturi de război, urmăreşte cu o privire intensă şi lucidă, pe fundalul tragediei înfiorătoare a unei gloate de zeci de mii de oameni în zdrenţe şi cuprinşi de panică, agonic rătăcind fără de ţintă, sub ameninţarea armelor, în teritoriul deşertului selenar din spatele frontului bulgăresc, lupta cu accente supraomeneşti pentru supravieţuire şi păstrarea demnităţii de om a prizonierului român Topârceanu, aruncat mai bine de 15 luni în această monstruoasă şi la limită altă experienţă a războiului. „De la primul pas făcut pe pământul ţării duşmane, fiecare a simţit, scrie memorialistul, că pentru el începe acum un nou război, mai greu decât celălalt din care abia a scăpat. Războiul unuia împotriva tuturor – împotriva oamenilor şi a intemperiilor, a foamei şi a frigului, a bolilor şi a neprevăzutului – războiul fiecăruia împotriva universului întreg”. Sunt în Pirin Planina, subintitulat în 1936 Episoduri tragice şi comice, scene de o cruzime şi un grotesc care întrec orice imaginaţie, încât observaţia făcută undeva de autor şi anume că omul este mai rău decât fiara nu mi se mai pare o exagerare. Pe de altă parte, sunt, în aceleaşi pagini, şi cadre de o frumusete şi delicateţe a simţirii şi trăirii omeneşti care îţi taie pur şi simplu răsuflarea. Idila la distanţă înfiripată într-un spital din Sofia între scriitorul nostru şi „o siluetă gingaşă de fată” care, după mai multe „dialoguri” mute în cadrul ferestrei, într-o noapte brăzdată de fulgere i se arată pentru câteva clipe goală, dăruind „tot ce putea dărui de departe o fată unui prizonier de război, într-o caldă şi zbuciumată noapte de vară”, este demnă de cele mai strălucite pagini ale literaturii universale. Asta, pentru ca să nu mai vorbesc de năzdrăvanele scene umoristice, rod al fenomenalei puteri de regenerare şi dragoste de viaţă, pe care pana acestui clasic al genului reuşeste să le sesizeze sau pună cu rafinament în scenă, făcând pur şi simplu abstracţie sau deplasând în derizoriu pentru moment cadrul general monstruos, ori de-a dreptul infernal, al ororilor războiului.
                                                                                        Ștefan Ion GHILIMESCU