Alex. Ștefănescu - Un croitor de altădată
Constantin Mateescu - Clisura (2)
Dan Culcer - Vatra. Surprize colegiale. Informatorii (V)
Nicholas Catanoy - Shiva, Mahabharata și vacile sacre (V)
Ștefan Ion Ghilimescu - Un mare român: Aureliu Răuţă


Un croitor de altădată

        Nu mai e în viață. Când l-am cunoscut eu, prin 2002, avea optzeci și ceva de ani. Mi l-a recomandat alt croitor, cel la care îmi făceam costumele. L-am întrebat dacă îmi poate confecționa și o cămașă, iar el mi-a spus că nu și m-a sfătuit să mă adresez celui mai bun croitor de cămăși din București, Ionel Burichi.
        Ionel Burichi se pensionase (după ce lucrase decenii la rând „la stat”, la o cooperativă meșteșugărească), dar avea un atelier clandestin, amenajat în micul hol al căsuței lui dintr-un cartier plin de verdeață. Mi-a făcut, într-adevăr, două cămăși albe care păreau luate din garderoba unui prinț și îmi veneau perfect. Le-am purtat cu plăcere, îmi schimbau în bine starea sufletească. (Din păcate, una din ele, pusă de mine, la un moment dat, la uscat pe sfoara din balcon – locuiam pe atunci la bloc −, a fost smulsă de vânt și a aterizat în curtea interioară a blocului. În cele două-trei minute cât a durat să cobor de la etajul trei, a dispărut din curte!)
        Când am fost în vizită la el, pentru probe, m-am așezat pe un scăunel; îl priveam în timp ce lucra și nu-mi venea să mai plec acasă. Firav și gârbovit, cu părul complet alb, folosea, cu o dexteritate de scamator și cu o scânteiere de ironie în ochi, acul, degetarul și foarfeca. Avea în jurul lui un întreg arsenal de unelte pentru croitorie, plus accesorii: nasturi, șireturi, ace cu gămălie, fermoare. Toate stăteau cuminți, la locurile lor, astfel încât le găsea imediat când avea nevoie de ele, fără să le caute. Părea că spune tandru-șugubăț ustensilelor și pânzeturilor pe care le mânuia: vă cam opuneți, dar e în zadar, până la urmă tot o să faceți ce vreau eu!
        Mi-a povestit multe despre el și lumea prin care a trecut. Își amintea examenul pe care l-a dat, după absolvirea Școlii de Arte & Meserii, înainte de război. Era un examen cu... public! Pe un podium se afla comisia de examinare, formată din directorul școlii, un reprezentant al primăriei Bucureștiului, un croitor de lux din Capitală și un croitor de la o casă de mode din Paris. Când i-a venit rândul, elevul Burichi Ionel a urcat pe podium, a tras un bilet, l-a citit și a făcut următorul comentariu:
        − E o întrebare prea simplă!
        − Da?! Care anume? a vrut să știe directorul școlii.
        − Ce distanță trebuie să fie între nasturii cu care se încheie o cămașă bărbătească...
        − Dă-mi exemplu de o întrebare care nu ți s-ar fi părut simplă.
        − ... Cum trebuie croită o cămașă ca să-i stea bine unui cocoșat?
        − Bine, spune cum trebuie croită!
        Și atunci semețul elev a descris repede o suită de operații pentru confecționarea unei cămăși care l-ar fi îmbrăcat perfect chiar și pe cocoșatul de la Notre Dame.
        Asistența a izbucnit în aplauze și Aurel Burichi a absolvit examenul cu nota 10.
        Ce lume! Ce importanță se dădea unei profesii! Comunismul a șters din memoria noastră colectivă acest mod serios și cuviincios de a trăi. A distrus bucuria lucrului bine făcut. Culmea este că tocmai cei care au aruncat în neant civilizația românească apelau fără rușine, când aveau nevoie de servicii făcute cu profesionalism, la „oameni de altădată”. Ionel Burichi era chemat să confecționeze cămăși pentru diverși activiști ai PCR. Iar de la un moment dat i-a făcut cămăși și lui Nicolae Ceaușescu însuși!
        La primele întâlniri ale croitorului cu dictatorul participa și Elena Ceaușescu, care, enervantă ca o soacră (și anume ca aceea din Soacra cu trei nurori pentru că în realitate există și soacre agreabile), intervenea necontenit și dădea sfaturi absurde. Ionel Burichi a scăpat de ea, explicându-i lui Nicolae Ceaușescu, confidențial, că nu se poate concentra dacă nu are liniște.
        Securiștii îl spălau cu spirt pe mâini pe croitor, înainte ca el să-l atingă pe dictator ca să-i ia măsurile sau ca să-i așeze mai bine gulerul. Nicolae Ceaușescu îl plătea prost, printr-un aghiotant al lui (sau poate nici nu știa exact câți bani i se dădeau croitorului). O singură dată l-a răsplătit regește, printr-o apreciere elogioasă:
        − M-am uitat la cămașa lui Brejnev. Nu era la fel de frumoasă ca a mea.
        Păstrez cu pietate, și azi, cămașa pe care mi-a făcut-o cândva Ionel Burichi. O îmbrac rar, numai la evenimente importante, și mă gândesc de fiecare dată, cu duioșie, la autorul ei. După o recepție la Cotroceni, i-am trimis, în gând, un mesaj secret, pe lumea cealaltă: „M-am uitat atent la cămașa lui Klaus Iohannis. Nu era la fel de frumoasă ca a mea.”


Alex. ȘTEFĂNESCU








Clisura (2)

        Trebuie să fi avut vreo şapte sau opt ani când am aflat că numele real cu care a venit bunicul din Clisura nu era Constantin Georgescu ci Cota al lui Gheorghe din Plai, nume cu rezonanţă de legendă, şi tot atunci trebuie să mă fi întrebat întâia oară ce minune să se fi întâmplat ca orăşelul nostru să fie realmente invadat la jumătatea veacului al nouăsprezecelea de o colonie atât de consistentă de aromâni, o veritabilă invazie. Fapt e că macedonenii, cum li se spunea atunci, descurcăreţi şi harnici, isteţi şi întreprinzători, deveniseră deja, la numai 15-20 de ani de la împământenire, un important actor în viaţa neguţătorească a târgului, la concurenţă cu clanul de tradiţie mai veche al armenilor. Tot centrul târgului era tixit cu prăvălii şi magazine cu mărunţişuri, stofe şi pânzeturi fine, cu sticlărie, cu sulimanuri şi parfumuri, cu cafea, cacao şi fructe tropicale aduse de patroni din Grecia, Turcia, Siria şi Liban şi chiar din India.
        Bunicul avea vreo zece ani pe vremea când a poposit în Râmnic însoţit de Dumitrache, fratele mai mic, cu care a împărţit un timp blestemul şi neliniştile sărăciei, trudind de dimineaţa până seara ca băiat de prăvălie în magazinele aliniate unul lângă altul pe strada Ştirbey Vodă, prin preajma pieţei, dormind pe apucate, supunându-se rigorii şi servituţilor impuse de condiţia de proaspăt imigrant, învăţând cu râvnă graiul colorat din partea locului pe care ajunsese să-l vorbească fără greş ca un adevărat oltean ce devenise şi ţinându-se departe de dulcile ispite ale unui târg modest şi obosit de o istorie accidentală, cu vechi biserici la tot pasul, fără localuri de perdiţie, fără taverne ademenitoare dar cu grădini întinse, ocrotite de vecinătatea copleşitoare a dealului Capela şi case albe, proaspăt zugrăvite, cu pridvor deschis şi câini în curte şi glastre cu muşcate la ferestre. În acest decor idilic compus de mine după fotografii şi relatări orale şi corespondenţă (mai ales corespondenţă feminină, cu caligrafia graţioasă a tinerelor trecute prin pensioanele străine), bunicul făcuse avere, aşa încât, pe la sfârşitul secolului devenise om chivernisit, cu două perechi de case în centrul urbei, un magazin de lux în asociaţie cu „nenea Dumitrache”, cu firma „La băieţii veseli”, situat la intersecţia Căii lui Traian cu strada Ştirbey Vodă, unde se află astăzi un Mac Donalds, avea moşie întinsă la Troian (livezi şi vie), trăsură „cu doi cai” şi vizitiu cu care, îşi amintea cu nostalgie mama, făceau picnicuri şi sindrofii în familie sau se plimbau duminicile afară din oraş, la mânăstiri, avea salon de muzică, un pian cu coadă, covoare scumpe, mobilă comandată la Viena, în sfârşit se ajunsese, un veritabil self made man.
        În epoca aceea de belşug şi bunăstare, bunicul, trecut acum de patruzeci de ani, s-a hotărât, fiind îndemnat şi de prieteni, să lase becherlâcul la o parte şi astfel a ales-o, dintre macedonencele „în floare” sosite cu al doilea val de clisureni în Râmnic (familiile Kadelcu, Papahagi, Miron, Iogu), pe Paraschiva Sina, cu mult mai tânără ca el, săracă dar frumoasă şi de familie bună, căsătorie nepotrivită în felul ei însă firească pentru anii sfârşitului de secol, când treburile matrimoniale se aranjau după tranzacţii adeseori jenante între familii şi nu în discoteci sau parcuri publice sau la petreceri. Astfel bunica s-a trezit la o vârstă tânără (avea doar şaisprezece ani) stăpână în locuinţa de pe strada Carol, luând frâiele gospodăriei în mână şi conducând cu autoritate o casă în scurtă vreme plină de copii şi doici şi o puzderie de servitorime, devenind din domnişoară nubilă o doamnă, „coana Viţa”, sigură pe sine, harnică, iubită în lumea bună a oraşului nu numai pentru frumuseţea ei dar şi pentru discreţia, tactul şi isteţimea prematură cu care întreţinea relaţiile sociale ale soţului, organiza dineuri, primea vizitatori din Capitală – oameni politici, industriaşi sau negustori –, participa la acţiuni de binefacere sau media neînţelegerile ivite în mica dar neliniştita comunitate aromână. Această căsnicie ce ar fi putut produce la început nedumeriri şi zâmbete maliţioase a devenit cu vremea o realitate obişnuită în ambianţa de plictis a vieţii de provincie, mai ales după intempestiva apariţie a copiilor care au animat an după an conacul de pe strada Carol, transformându-l într-o adevărată mini-grădiniţă efervescentă, zgomotoasă, cu guvernante, doici, subrete şi rândaşi care trebăluiau din zi şi până-n noapte ca să astâmpere cu vorba bună sau nuiaua pe năbădăioşii urmaşi ai stirpei sosite din Clisura românească. E epoca în care bunicul, urmând tradiţia localnicilor înstăriţi şi cu vederi moderne, şi-a trimis la studii în străinătate două din cele patru fete, mama fiind una dintre ele, şi cum Sibiul (Hermannstadt în vremea aceea), situat doar la câţiva paşi de Râmnic i s-a părut cea mai avantajoasă ofertă culturală din Imperiu, a ales prestigiosul pension de domnişoare al mânăstirii Ursulinelor unde copilele au învăţat până la izbucnirea primei conflagraţii mondiale.
        Prin anii '20, ani de înfloritoare prefacere a urbei, ca şi a întregii ţări, când centrul Râmnicului se popula treptat cu noi imobile cochete gen vilă, cu cafenele, restaurante de elită unde cântau la vremea serii vedetele en vogue din Capitală, când apăruseră automobilele, puţine la început, ce aveau să înlocuiască tradiţionalele trăsuri „de stradă” atât de pitoreşti în peisajul târgului de odinioară, când reputate trupe teatrale din Bucureşti făceau aici popasuri, adunând în sala Adreani de pe Bulevard mai toată suflarea amatoare de distracţii în frunte cu demnitarii urbei ce apăreau în loji în straie negre purtând cămăşi scrobite şi monoclu, când populaţia sporise simţitor, în primul rând cu oameni întreprinzători sosiţi de peste munţi în urma reîntregirii ţării – bunicul, ce se îndrepta senin spre vârsta senectuţii (trecuse bine de şaizeci), se număra printre bancherii de frunte ai urbei, stimat în societatea înaltă, preţuit, a cărui onorabilitate nu-i fusese niciodată pusă la îndoială, ducând o viaţă cumpătată, sobră, în casa de pe strada Carol unde primea după-amiezile amici sau oameni de afaceri la o cafea şi un pahar de coniac pe care-l procura direct din Salonic, tăifăsuind până spre seară în somptuosul salon cu canapele moi, pluşate şi draperii din catifea bogată, cu ciucuri, după moda vremii, acoperind ferestrele care dădeau spre strada Ştirbey Vodă.
        Prosperitatea bunicului a durat doar două-trei decenii (repetând, în variantă valahă, istoria ascensiunii şi decăderii unei vieţi de muncă după modelul ficţiunilor balzaciene), până la criza economică din '29, în urma căreia a sărăcit (mai bine zis a părăsit situaţia de om cu stare) din cauza prăbuşirii băncilor în care îşi investise agoniseala, a sărăcit cu mult mai repede decât îi trebuise ca să dobândească poziţia privilegiată la care ajunsese, şi astfel a fost silit să vândă acareturile, trăsura, moşia cu pomet şi vie din Troian şi unul din imobilele de pe strada Carol, să-şi concedieze slujitorii şi să se retragă din viaţa publică şi din afaceri, resemnându-se să-şi ducă bătrâneţea în vechea casă bătrânească, încăpătoare, confortabilă, gospodăreşte întreţinută, în care i s-au născut copiii şi o parte din nepoţi. La vârsta când am început să am întâile imagini şi amintiri-clişee despre el, bunicul era un om bătrân, sfârşit şi dezgustat de viaţă, bântuit de o artroză care-i îngreunase mişcările şi-i provoca dureri cumplite ce nu-l împiedicau să meargă drept, purtându-şi cu bravadă suferinţa. Închipuirea pe care i-am păstrat-o, săracă în detalii din cauza timpului, cu greu se potriveşte legendei care circula în familie (nu fără un orgoliu bine deghizat), a unui om activ, tenace, răzbătător şi temperamental care (dacă e să credem o istorie conservată în patrimoniul folcloric al familiei) având un diferend cu o persoană ce îl ofensase şi fiind mic de statură, s-a folosit de un scăunel şi i-a administrat ipochimenului, în fugă, două răsunătoare palme, poveste ce va fi oferit o vreme motiv de savuroase comentarii clienţilor din cafeneaua Tanţu de pe Bulevard.


Constantin MATEESCU







Vatra. Surprize colegiale. Informatorii (V)

        [Textul citit de Dan Culcer în cadrul ședinței colegiului de redacție]
        [Fără titlu]
        În cei 15 ani de când lucrez la „Vatra” am avut ocazia să văd ce consecințe pot avea respectarea sau nerespectarea unor principii de colaborare onestă. De aceea doresc să le amintesc aici și acum.
        1. Relațiile cu colaboratorii interni sau externi trebuie să se bazeze pe respectul față de munca lor. E necesară o planificare riguroasă a publicării materialelor sosite sau solicitate, ținînd seama atît de necesitățile redacționale cît și de ordinea sosirii lor, fără ignorarea ierarhiei și valorii. Respingerea trebuie făcută cu argumente, amînarea lor trebuie obiectiv justificată, toți colaboratorii trebuie să primească răspuns în cel mult trei luni, comunicîndu-li-se acceptarea sau respingerea, argumentată la nivel intelectual. Promisiunile de publicare trebuie respectate, atunci cînd nu există motive ideologice de respingere, formulate de Consiliul Culturii.
        2. Intervențiile de altă natură decît ideologice trebuie operate cu acordul colaboratorilor. În cazul în care acordul nu este obținut, textele trebuie publicate așa cum sînt. Nici argumentele de autoritate, nici motivațiile subiective (ranchiună, divergențe de gust) nu trebuie luate în considerare. Imixtiunile subiective care au ca efect cenzurarea opiniei critice în numele unei discipline interne, a unor relații de troc cu persoane influente în lumea literară sau editorială sînt neavenite.
        3. Colaboratorii interni se bucură de aceleași drepturi cu externii.
        4. Lista colaboratorilor externi se va alcătui de comun acord, pornind de la valoarea lor și nu de la atitudinea lor față de opera redactorilor revistei, fără refuzuri mascate în principii și programe redacționale.
        5. Materialele de caracter polemic să fie găzduite într-o rubrică adecvată, reprezentînd opinia autorului. Restrîngerea spiritului polemic impietează asupra succesului revistei, asupra difuzării ei, de care trebuie să ținem seama în condițiile autofinanțării.
        6. Este necesară implicarea și publicarea tuturor forțelor locale și din zonă, fără discriminări provocate de caracterul relațiilor noastre personale cu persoanele în cauză.
        7. Organigrama redacției trebuie respectată. Nu se admit nici încălcări ale responsabilităților stabilite, nici trimiterea la tipar a unor materiale neavizate de către redactori în sectorul lor, fără viza șefului de secție, secretarului de redacție și redactorului șef. Termenul pentru închiderea numărului trebuie respectat de toată lumea, fără nici o excepție. Materialele sosite pe numele conducerii sau al unui redactor să fie predate redactorului de specialitate pentru a fi pregătite pentru tipar și planificate, de comun acord cu redactorul șef. Comenzile de materiale se vor face numai după consultarea prealabilă a redactorului de specialitate, pentru a nu se produce suprapuneri, făcînd apoi dificilă planificarea unor materiale pe teme asemănătoare, identice, ducînd la dizarmonii de sumar. [Toate tipurile de disfuncții la care mă refeream puteau atunci fi ilustrate.]
        8. Structura sumarelor trebuie realizată colectiv, în cadrul unor ședințe de propuneri, în care să se definească de comun acord prioritățile, atît în funcție de opinia redactorilor cît și în funcție de indicațiile Consiliului. Respingerea unor propuneri să fie motivată teoretic, nu în baza unor criterii obscure. Odată acceptate și realizate, publicarea lor să nu fie amînată.
        9. Pentru evitarea unor încurcături în plata onorariilor în funcție de valoarea materialelor, să se introducă fișele de însoțire cu calificative. Ele să aibă înscrisă adresa autorilor pentru a simplifica procedeele de plată.
        10. Este necesară modificarea plafonului de onorarii, cei 7.000 de lei de care dispunem fiind insuficienți, în condițiile în care publicăm lunar nu 16, ci 20 de pagini. Întrucît ne autofinanțăm, propun să se ceară în scris majorarea plafonului cu 2.000 lei.
        11. Paginarea să fie asigurată prin intervenția activă a redactorilor și a secretarului de redacție, în funcție de valoarea și importanța materialului, evitîndu-se, mai ales la poezie, amestecarea personalităților cu debutanții sau cu valorile medii. Selectarea textelor și scurtarea lor să fie realizată, atunci cînd ele depășesc cantitativ spațiul programat, exclusiv de redactori, pe dactilograme, înainte de a se realiza paginația. Înlocuirea materialelor respinse să fie realizată prin solicitarea opiniei redactorului de specialitate. Să se evite trimiterea la cules a unor materiale în surplus. Pentru clarificarea limitelor cuprinderii revistei, tehnoredacția să prezinte un calcul din care să reiasă numărul total de pagini care poate încăpea într-un număr, dacă se asigură o ilustrație minimală sau maximală a revistei (adică o reproducere pe pagină, maximum trei). Paginarea să nu fie totuși rigidă, asigurîndu-se un spațiu constant pentru continuări.
        12. Hotărîrile interne să fie respectate, fără excepții. Dacă s-a limitat prezența redactorilor la un material pe număr, acest criteriu să fie obligatoriu, inclusiv pentru cei care acum sînt tratați ca privilegiați, indiferent dacă este vorba de rubrici sau colaborări ocazionale într-un domeniu diferit sau același.
        13. Spațiul notelor să fie asigurat pentru fiecare număr, dar redactarea lor să nu fie monopolul cuiva. Să se asigure dreptul de exprimare a opiniei fiecărui redactor, sub semnătură proprie sau pseudonim. Notele nesemnate să fie publicate doar dacă întrunesc unanimitatea redacției. Să se asigure publicarea unor note polemice și să se reflecte activitatea publică a tuturor redactorilor. [N. Băciuț devenise autor de note în care distribuia calificative amicale după criterii personale.]
        14. Să se precizeze în scris sarcinile tuturor redactorilor, inclusiv ale secretarului de redacție și ale tehno-redactorului, atît pentru a le defini limitele acțiunii, cît și pentru a evita depășirea atribuțiilor lor, în conformitate cu Legea Presei și cu practica revistelor similare.
        15. Să se asigure o respectare echitabilă a diferitelor generații și genuri literare, prin provocarea unor colaboari.
        16. Să se definească orientarea programatică a revistei pentru a se asigura exprimarea tuturor direcțiilor și tendințelor literare, în conformitate cu principiul diversității. Această definire să se realizeze în plenul redacției și nu în conclavuri pe sprînceană, constituite pe bază de simpatii și antipatii. Opiniile personale să nu fie confundate, după principiul « Revista sînt eu », cu programul publicației, care urmează să fie însă dezbătut în noua noastră situație, de după moartea lui Guga.
        17. Rolul redactorilor este să provoace colaborări și nu să ofere spre publicare doar materialele lor sau cele care le sosesc întîmplător. Ei se vor orienta spre cercetarea portofoliilor redacțiilor de edituri, pentru a oferi în premieră cele mai interesante materiale ce ar fi de găsit acolo, alături de orice altă formă de căutare a ineditului. Să nu uităm anumite tradiții ale revistei, cum ar fi publicarea primului capitol din romanele în curs de apariție, să valorificăm în continuare experiența publicării unor jurnale inedite etc.
        18. Să se asigure redactarea unitară a Suplimentului de istorie, prin aducerea de noi colaboratori dintre istoricii de prestigiu din toată țara, alături de cei pe care îi avem aici. Să se evite articolele oportuniste ale unor diletanți. Socot că redactarea suplimentului trebuie încredințată unei singure persoane din redacție (calificată) și consultarea colaboratorului nostru principal [istoricul Grigore Ploeșteanu] trebuie continuată.
        19. Să nu se mai repete imixtiunea investiturilor redacționale în terenul relațiilor personale, să nu se aplice decizii de autoritate pentru a pedepsi exprimarea liberă a unor opinii în dezacord cu ale altora. Și, mai ales, să nu se mascheze ranchiunele personale prin așa-zise programe redacționale și prin așa zise măsuri de instaurare a disciplinei, întrucît orice contradicție în acest domeniu se observă fără prea mare efort și s-ar putea să dăuneze prestigiului revistei, prestigiului personal al celor care confundă planurile, bunelor relații colegiale.
        20. Să se termine cu supozițiile privind existența unor comploturi de presă, montate de la Tîrgu Mureș sau din altă parte, împotriva creației cuiva din redacție. Este neavenită extinderea suspiciunii ca și presupunerea că toți vor acționa în conformitate cu metodele pe care cei ce le practică le cred universale. E mai corect să acceptăm cu toții că operele noastre nu sînt invulnerabile, decît să ne explicăm apariția unor comentarii cu obiecții drept expresia unui complot universal, așa cum ne obișnuise un Ion Lăncrănjan, de pildă.
        21. Să fie respectate dreptul la replică și la erată pentru toți colaboratorii interni sau externi, revista să-și apere colaboratorii de atacurile din exterior, dar nu după criterii de amiciție ci în baza unei solidarizări principiale.
        22. Să nu se uite că nici o decizie nu este inatacabilă și că există foruri administrative de apel în cazul unor dezacorduri sau al unor abuzuri de putere.
       
        Și acum cîteva întrebări la care aștept răspuns din partea persoanelor vizate.
        1. De ce nu a apărut erata la filtrele semnate de Stefan Borbely, deși ea a fost acceptată de redactorul șef și figurează în seria ultimă semnată pentru bunul de tipar de capul limpede, Mihai Sin ?
        Rîndurile după B.T. [bun de tipar] sunt rărite, deci nu e o neglijență a tipografiei și nici a capului limpede.
        2. De ce consideră Anton Cosma că prezența lui N. Manolescu la Colocviul nostru despre roman ar fi fost indezirabilă, întrucît a afirmat că între programul lui N. Manolescu și programul revistei « Vatra » ar exista o incompatibilitate. Cine și în ce imprejurare a formulat acest program în astfel de termeni? Cum se explică atunci prezența lui N. Manolescu printre colaboratorii noștri de pînă acum? În ce măsură un specialist de talia lui ar fi fost indezirabil la un colocviu național, cu invitați din toate colțurile țării? Nu putem permite nici aici, la Tîrgu-Mureș, ca români, să apărem cu astfel de obiective discriminări.
        3. Care sunt dovezile lui Mihai Sin că aș fi organizat la Tg. Mureș receptarea critică parțial negativă a cărții lui Anton Cosma? De ce mă acuză că tonul articolului lui Val. Condurache ar fi fost dictat de faptul că am scris despre el în « Vatra » ?
        4. Care este criteriul obiectiv în baza căruia a încercat, tot Mihai Sin, să mă convingă să resping colaborarea lui M.D. Gheorghiu, altul decît cel pe care ni l-a menționat în discuția cu el și Moraru, adică tonul cronicii scrise de M.D. Gheorghiu despre romanul « Ierarhii ». Ce are asta a face cu principialitatea?
        5. Care sunt motivele pentru care Mihai Sin l-a pălmuit pe colaboratorul nostru Teodor Borz?
        6. Care sunt motivele pentru care o piesă, semnată Florin Sicoe, predată de mine colegului meu, nu apare de doi ani? E proastă, prea lungă, nu se putea cere alta mai scurtă?
        7. De ce nu au apărut articolele comandate de Anton Cosma și publicate după doi ani de așteptare în alte publicații? E vorba de profilurile despre fondatori [Caragiale, Coșbuc, Slavici] semnate de Al. Mușina și Gh. Crăciun. Se leagă nepublicarea lor de calitatea scrisului autorilor ?
        8. Rog să se precizeze pricina pentru care am fost obligat să renunț la [rubrica] « Pietre peste rîu ».
       
        Nu aș fi adus în discuție aceste cîteva probleme dacă ele nu ar avea o legătură evidentă cu principiile pentru aplicarea cărora am pledat. Cum în discuții personale nu am primit răspunsuri convenabile la aceste întrebări, presupun că este util să le supun atenției colegiului, întrucît, prin însăși natura lor, faptele la care se referă impietează asupra bunei funcționări a redacției și asupra prestigiului ei în mediul social și literar în care trăim. Se spune, în anumite cercuri, că în redacție există conflicte. Nu cred că există conflicte reale, ci mai degrabă că se caută cu lumînarea provocarea unor conflicte. Presupun că punerea deschisă a întrebărilor de mai sus, pentru clarificarea situației, este preferabilă oricărei escamotări. Am constatat, de pildă, că discuția mea cu colegul N. Băciuț, după apariția unor comune nedumeriri, a fost cu efect pozitiv asupra relațiilor noastre, pe care le consider cordiale, acum. Pe de altă parte, mi se pare că existența în exterior a unei imagini conflictuale despre relațiile dintre noi, alimentată de suspiciuni și sensibilități provinciale, pune în mare încurcătură pe mulți dintre colaboratorii noștri, dintre care unii socotesc că trag scurta din pricină că mențin relații cordiale cu unul sau altul dintre noi, ceea ce, cred ei, ar fi pricina unor acțiuni de represalii din partea altora, cărora faptul pare să nu le convină. Nu cred că în minuscula noastră comunitate intelectuală ne putem permite să lăsăm să planeze astfel de ipoteze și este bine să evităm deciziile și măsurile care ar putea să le alimenteze.
        Privesc cu nedumerire o anumită orientare a revistei spre intrarea în orbita unor publicații bucureștene și chiar dacă ea este doar aparentă, cred că e bine să evităm să se fixeze în mentalul colectiv. « Vatra » s-a vrut o revistă independentă și, în majoritatea cazurilor, a știut să-și păstreze echilibrul și independența pînă acum. Sper că vom reuși să facem asta și de acum înainte printr-un efort colectiv onest și sincer.
        Dacă e vorba doar de o impresie, cu atît mai bine.
        8 februarie 1986, Dan Culcer, ss descifrabil
        Prezenta copie este conformă cu orginalul. Ss Cornel Moraru


Dan CULCER







Shiva, Mahabharata şi vacile sacre (V)

Ceea ce căutam în India este ceea ce am pierdut în noi: ritmul vieții și calmul inteligenței. India este un alibi, un loc mitic unde se cristalizează fragmente sufletești pierdute. Dorința de-a sonda aceste fragmente își găsește izvorul în trăirea purității spirituale depline, eliberându-ne de miasmele malefice ale cotidianului. Descoperirea inocentă a vieții, a esenței – sunt orchestrări fericite ale rânduielii de-a fi. Arta echilibrului psihic implică o disciplină interioară, începând cu o eradicare treptată a stărilor mintale destructive, înlocuindu-le cu forțele pozitive constructive simple: toleranță, indulgență, gentilețe. Elemente benefice care nu sunt de ordin religios. Spiritualitatea indiană (expresie folosită abuziv) începe cu experimentarea acestei triade, într-o asceză severă, nu cu o solitudine impusă sau cu o meditație forțată. Ea e o directivă, după o îndelungată rătăcire în zonele „răului”, între dezgust și revoltă. Accentele sunt pure, ca într-o rugăciune suspendată. Voi ajunge sau nu, vreodată, să practic evangheliile acestei interiorități?                                                                               &
Mount Road (Drumul muntelui) ce duce la Muntele Sfântului Toma (la 10 km de Madras), în vârful căruia se află biserica cu același nume, se bifurcă, locul fiind accesibil fie pe un drum ocolit, în serpentine, fie direct, printr-o scară cu 140 de trepte tăiate în granit. Biserica construită de portughezi în 1547, ridicată în amintirea Sfântului Toma, a fost restaurată și înfrumusețată în 1707, păstrând stilul colonial portughez. Interiorul e dominat de o cruce nestoriană. Deasupra altarului se află o inscripție în limba persană: „Omul drept este binecuvântat de cel ce poartă Crucea.” Loc predilect pentru o reînnoită meditație, urmând drumul sinuos al necredinciosului Toma. Botezat în apele creștinismului, nu am moștenit harul credinței. Sfântul Toma a fost un credincios sfâșiat de îndoieli. Eu, sfâșiat de necredință. Lucrurile stau altfel. Dar cum? Numeroși creștini doresc să fie înhumați în apropierea Sfântului Toma. Dalele mortuare sunt așezate de-a lungul scărilor. Inscripțiile sunt redactate în limba portugheză, engleză, armeniană și în limba latină. Locul e frecventat nu numai de creștini, ci și de alți pelerini având alte confesiuni. Indienii însă rămân indieni, trăind cu divinitățile lor, în misticismul ezoteric al mitologiei lor. Englezii colonialiști, în ciuda inteligenței și a curajului, nu au înțeles niciodată mentalitatea indienilor. Nici argumentele lor, nici favorurile lor, nici concesiunile lor, nici execuțiile sumare nu au reușit să transforme India. Visul de a guverna acest continent mistic după legile economiei libere a eșuat. În avântul lor disprețuitor englezii au umilit națiunea, antrenând o reacție violentă anti-britanică, transformând zenitul în nadir. Visele imperiale s-au ciocnit de naționalismul indian. Nicio putere nu poate învinge o țară mistică, în care cetățenii sunt invulnerabili și nemuritori. Morga britanică a rămas împietrită în Fortul Saint-George (construit de Fancis Day, în 1644), în jurul căruia s-a dezvoltat orașul Madras. Ansamblul a servit administrației locale (Biserica anglicană, cazărmi, Amiralitatea). Guvernul regiunii Tamil Nadu a succedat regimul guvernatorilor britanici, după independența Indiei, și Marina indiană ancorată în portul orașului a înlocuit flota Royal Navy. Muzeul militar din apropiere păstrează vestigiile colonialiștilor (costume militare, arme, monede, manuscrise și portretele vechilor guvernatori).                                                                               &
Orașul modern se întinde pe o lungime de 30 de kilometri, concentrând industriile în partea de nord. Industrii de lână și de mătăsuri, industrii de automobile (Standard), de camioane (Leyland) și de tractoare (Massey-Ferguson). Construcții moderne, dezolante, dezumanizante, vitale totuși pentru o parte a populației. Peisajul urban, cu monstruozitățile lui inerente, e departe de spiritualitatea indiană, departe de pelerinul care se lungește pe burtă, cu mâinile întinse, pe drumurile prăfuite ale Indiei, parcurgând în această postură rituală zeci de kilometri, animat de adorarea divinităților indiene. Două lumi antagoniste, în care modernitatea și spiritualitatea își caută un refugiu, pe planuri diferite, încercând să salveze supraviețuirea unei populații care crește vertiginos, sufocant. În definitiv, un popor nu poate ajunge la apogeu decât în momentul în care sufletul lui – geniul care prezidează asupra destinului, – se manifestă în numele adevărului, într-o Epocă de Aur (Satya Youga), cum spun indienii, când conștiința va sorbi direct adevărata realitate a lucrurilor. Lumea actuală, așa după cum spun legendele, trăiește încă în epoca tenebrelor (Kali Youga) care va lua sfârșit, cândva, fără a putea reprezenta înfățișările viitorului. The End is coming! A existat întotdeauna. De unde vine acest sentiment al aventurii umane care este pe punctul de-a se încheia? Dintr-o culpabilitate colectivă? Din acumularea „răului” ancestral? Dintr-o priză acută a conștiinței alarmată de imperfecțiunile scandaloase ale lumii?

Nicholas CATANOY







Un mare român: Aureliu Răuţă

        Revenit oficial în ţară în 1992, când Academia Română i-a făcut cinstea, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, de a-l investi în calitatea de membru de onoare al său, într-o convorbire purtată cu savantul în ambianţa casei părinteşti de la Moroieni, revăzută după 43 de ani de exil (vezi Ştefan Ion Ghilimescu, România exilată. George & Alexandru Ciorănescu, Editura Paralela 45, 2008; apud Manuscriptum 2001), Alexandru Ciorănescu a făcut referire în treacăt, atunci, la o aşa-zisă „vizită clandestină” pe care ar fi întreprins-o în ţară imediat după evenimentele revoluţionare din 1989, însoţit de Aurelio Răuţă… Avid, evident, să aflu cât mai multe despre fascinantul om de cultură care îmi stătea cu o rară disponibilitate şi rasată eleganţă în faţă – stăteam de vorbă cu unul dintre ultimii mari enciclopedişti, în fond, ai lumii –, afirmaţia profesorului n-a ridicat în mine, pe moment, în mod curios, nicio întrebare, rămânând până în 1996 (!!!) cumva ascunsă, dar totuşi vie, într-un cotlon tăinuit al minţii. Sigur, la vremea respectivă, nu ştiam aproape nimic, dacă nu cumva chiar nimic nimic – efectiv – despre Aureliu/(o) Răuţă, unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Alexandru Ciorănescu, altminteri, indiscutabil, una dintre cele mai mari şi mai pline de relief personalităţi ale exilului românesc, întemeietorul celebrei Fundaţii Culturale Române de la Madrid (fundată de el în 1983), sub egida căreia, în 1991, apărea pe propriile-i speze superba sinteză exegetică omagială (de negăsit, astăzi) Alejandro Ciorănescu, L’Homme et l’oeuvre. De-abia în 1996 (vezi, Alexandru Ciorănescu: „Pentru orice popor o jumătate de secol de brambureală fără Dumnezeu nu e puţin! E Iadul!” în „Nord Literar”, nr. 1(68)/2009), după ce între timp îi adusesem de mai multe ori aminte, în treacăt, lui Alexandru Ciorănescu, afirmaţia făcută în 1992, am formulat o întrebare care îl viza pe marele hispanist Aureliu Răuţă şi episodul despre care îmi pomenise în treacăt. Din păcate, foarte obosit, după o zi în care alergase de la Bucureşti la Buşteni şi Sinaia, Târgovişte şi Moroieni, râzând misterios, profesorul a amânat discuţia în felul său mucalit şi inimitabil pentru altă dată, „când – mi-a spus – poate ai mai mult noroc şi îţi înşir mai multe minciuni adevărate…”. Viitor care, în mod fatal, s-a întâmplat de nu a mai venit…
        Cunoscând şi înţelegând foarte bine, astăzi, cum Alexandru Ciorănescu, asemeni tuturor marilor exilaţi anticomunişti, a visat şi şi-a dorit cu o ardoare patriotică neostoită în toţi anii grei ai pribegiei să-şi mai vadă o dată ţara, dezamăgit, pe de altă parte, şi cu siguranţă speriat, ca aproape toţi refugiaţii români din afara graniţelor, de cursul imprevizibil pe care îl luau în ţară evenimentele politice la începutul anilor nouăzeci, posibilitatea ca, în 1991, cu tot curajul unei disperări magnanime, împreună cu Aurelio Răuţă, să fi dat fuga până în ţară nu e deloc o glumă. Personal, am credinţa, şi am mai spus-o şi cu alte prilejuri, că, în 1991, împins de la spate, doar ca impuls iniţial, de curajul de mare bărbăţie al unui om de acţiune ca Aureliu Răuţă, Alexandru Ciorănescu a poposit la Bucureşti împreună cu acesta fie şi pentru a vedea cu ochii săi că România, dacă nu scăpase încă definitiv de comunism, în orice caz scăpase de Ceauşescu… Or, despre acest amănunt, Al. Ciorănescu mi-a vorbit, în diferite contexte, nu o dată, mai mult decât explicit…
        Aureliu Răuţă a fost un nume binecunoscut şi unanim respectat al exilului românesc, un intelectual de marcă de un efervescent activism în slujba cunoaşterii şi emancipării culturii româneşti, un militant activ şi deosebit de eficient, în ordinea practică, al cunoaşterii şi recunoaşterii în Occident a situaţiei politice a ţării noastre căzută, după cel de al doilea război mondial, în hulpavele mâini ale Rusiei sovietice şi ale ferocelui totalitarism bolşevic. Sub auspiciile amintitei Fundaţii Culturale Române de la Madrid (înfiinţată la iniţiativa sa, împreună cu Vintilă Horia, Alexandru Gregorian, Radu Enescu şi Al. Mircea Suciu), Aurelio Răuţă n-ar trebui uitat niciodată că este organizatorul unor manifestări culturale de marcă („Românii între Apus şi Răsărit”; „Ortodoxia şi Apusul”; „Exilul românesc. Identitate şi conştiinţă istorică”), evenimente de multă vreme intrate în conştiinţa backgroundului cultural european. În ocurenţă, iată şi textul care a fost inscripţionat în latineşte pe pergamentul actului de constituire al Fundaţiei Culturale de la Madrid, semnat, potrivit mărturiei iniţiatorului, pe una din lespezile ruinelor Teatrului din Italica, lângă Sevilla, „acolo unde s-a născut şi a crescut Traian, marele împărat, creatorul neamului nostru”: „În ziua de azi 9 aprilie 1983, cei ce semnăm acest act, am decis să creăm în Spania o Fundaţie Culturală Română, ca să conservăm esenţele pure ale creaţiei culturale române, în plină libertate, în timp ce ţara noastră, România, zace în cea mai mare tiranie, pe care nu a cunoscut-o niciodată în toată istoria ei bimilenară – tirania comunismului.
        S-a ales ca loc pentru semnarea acestui document, ITALICA, patria Împăratului Traian, întemeietorul patriei române.
        Să dea Dumnezeu ca acest mic grup de români din exil, care trăiesc în această ţară ospitalieră, să poată aprinde flacăra învierii poporului român şi să-i arate drumul spre libertate, pe care o dorim cât mai degrabă. Această instituţie născută azi din voinţa noastră să fie permanent călăuză, ca să servească departe, însă puternic, limba, cultura, sufletul şi spiritul român. Amin!”.
        Potrivit comunicării lui Pavel Chihaia: O personalitate de seamă a exilului – Aurelio Răuţă („Jurnalul Literar”, nr 21-24/2003), “la 11octombrie 1985 a avut loc la Paris o altă manifestaţie culturală, iniţiată de asemenea de Aurelio Răuţă, la care s-a hotărât editarea cărţilor: Mihai Eminescu, Poezii alese (introducere de Alexandru Ciorănescu), Poezii (traducere în italiană de Rosa del Conte), Mihai Eminescu, Poezii (traduse în germană de Wolf von Aichelburg), G. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Eugenia Adams Mureşanu, Cântarea psalmilor în versuri, Pavel Chihaia, Immortalité et decomposition dans l’art du Moyen Age.
        Editarea poeziilor lui Mihai Eminescu şi a traducerilor lor în italiană şi germană, mai scrie Pavel Chihaia, au fost realizate în legătură cu comemorarea de la Paris, din 1989, când s-a împlinit un secol de la moartea poetului. Această festivitate, organizată de Aurelio Răuţă, în cadrul Fundaţiei Culturale Române, a durat o săptămână, cu un amplu program de conferinţe şi discuţii, la care au participat personalităţi din toată lumea (s.n.). Cu acest prilej, Aurelio Răuţă şi George Ciorănescu au hotărât să se realizeze chipul în bronz al lui Mihai Eminescu de către preţuitul sculptor Ion Vlad”. Vizavi de acest amănunt vreau să fac câteva precizări.
        În lumina dezvăluirilor lui George Ciorănescu (vezi Jurnal parizian (1989), în George Ciorănescu Pagini de jurnal. Portrete, Amintiri, Editura Institutului Cultural Român, 2003, pregătirile pentru comemorarea în 1989 a 100 de ani de la moartea poetului naţional, au debutat sub conducerea profesorului universitar, jurnalistului, traducătorului şi omului de cultură Aurelio Răuţă (şi, hotărât, nu a altcuiva, cum susţin aberant vitejii unui fals război, astăzi!) încă din 1985, cu ocazia simpozionului din 11 octombrie 1985 de la Paris, când se pune pentru prima dată problema ridicării în bâtrânul Oraş al Luminilor a unei statui dedicată lui Eminescu. Grupul de iniţiativă (Aurelio Răuţă – George Ciorănescu!) se orientează spre oferta sculptorului Ion Vlad, care le pune la dispoziţie macheta unui mirobolant Eminescu purtând sprijinit de braţul stâng filele-tăbliţe ale unei cărţi pe care scrie în română şi franceză „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;/ Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi”( „Je ne pensais pas apprendere a mourir/ Jeune a jamais, drapé dans ma cape”) din Odă ( în metru antic), iar, la picioare: „Viaţa e un bun pierdut/ De n-o trăieşti cum ai fi vrut” de George Coşbuc. Dar hotărârea transpunerii la scară a acesteia în bronz (la dimensiuunea de 2,5 m. pe înălţime!) va fi luată numai după ce Aureliu Răuţă ia asupra-i acoperirea aproape exclusivă a costurilor întregului monument… Mai mult, cu concursul viitoarei sale soţii (actriţa Silvia Bădescu, fostă Perissot), ajutată de Ioana Brătianu (fiica în exil a cunoscutului om politic George Brătianu) se vor depune serioase diligenţe la Primăria Parisului, Arondismentul 5, pentru obţinerea autorizaţiei amplasării monumentului în strada Jean Beauvais 44, lângă Biserica Ortodoxă Română, spre Rue des Ecoles, cu faţa, aşadar, către celebrul Pantheon, ca răspuns la una din dorinţele cele mai vii ale grupului.
        De un meritat prestigiu şi acelaşi bun nume s-a bucurat, în organizarea Institutului Cultural Român de la Madrid, condus de Aurelio Răuţă, în colaborare cu Centre roumain des recherches – Paris, Institutul Român din Freiburg-im-Breslau şi Asociaţia Culturală din Hamilton – Canada, şi simpozionul din 1994 intitulat „Exilul românesc. Identitate şi conştiinţă istorică”. Cu prilejul lucrărilor lui, Aurelio Răuţă considera cu pertinenţă exilul românesc drept capitolul cel mai important al demnitătii româneşti din ultimii cincizeci de ani, îndemnând, în consecinţă, pe delegaţi să îl trateze ca pe o adevărată entitate şi să găsească neîntârziat „o punte de înţelegere între lumea din ţară şi noi, cei din exil”. Cu participare extrem de bogată şi semnificativă (Emil Constantinescu, Corneliu Coposu, Doina Cornea, Octavian Paler, Alecu Paleologu, din România!), simpozionul despre exilul românesc din 1994 are poate meritul de a fi făcut pentru prima dată o distincţie corectă între conceptul de exil şi diaspora la noi, un distinguo necesar menit, cum aprecia Alecu Paleologu, a clarifica viziunea diferită a anumitor grupuri de intelectuali din ţară, nemulţumiţi de încetineala cu care opera acestor reprezentanţi ai săi, trataţi altădată cu ostilitate de satrapii comunişti, şi poate încă priviţi chiorâş în anumite cercuri, este efectiv recuperată în mod democratic, cu corectitudine şi spirit ştiinţific; valorizată cum se cuvine, adică obiectiv, şi aşezată scalar corect în marea albie a canonului culturii naţionale… Orice s-ar spune de unii sau alţii, simpozionul despre exil organizat la Paris în 1994 de catre Aurelio Răuţă rămâne o bornă importantă a demarării reale a procesului de normalizare a relaţiei dintre exilul românesc şi factorii responsabili din ţară în privinţa recuperării tuturor valenţelor lui politice, morale şi culturale. Din acest punct de vedere îmi pare cel puţin şocantă, dacă nu de-a dreptul stranie şi total absurdă informaţia furnizată de Liviu Vălenaş în cartea „Mişcarea legionară între adevăr şi mistificare”, Editura Marineasa, 2000, potrivit căreia, tributare unor vechi clişee şi dogme ideologice, noile servicii secrete româneşti, SRI şi SIE ar fi hotărât – de la faţa locului – pentru iniţiatorul acestei manifestări (i.e. Aurelio Răuţă) nici mai mult nici mai puţin decât condamnarea lui la moarte… (eveniment tragic petrecut, cu şiinţa sau nu a Securităţii, în 13 iunie 1995!).
        Născut la 10 februarie 1912 la Câmpulung Muscel, Aureliu Răuţă era fiul Domnicăi (născută Tuţuianu, sora institutorului Bucur Ţuţuianu; – pe această linie genealogică, trebuie spus, Aureliu Răuţă a fost, aşadar, văr primar cu criticul Al. Ţuţuianu, cumnatul lui Vladimir Streinu) şi al lui Ioan Răuţă. În România, din care viitorul disident anticomunist pleacă încă din 1941 pentru susţinerea unui doctorat în Germania, după studii agronomice şi de farmacie, Aureliu Răuţă a lucrat eminamente puţin – un an sau doi – ca asistent universitar la Institutul Agronomic din Bucureşti, ceea ce, desigur, nu l-a împiedicat toată viaţa să se manifeste ca un mare patriot şi un bun român, oriunde s-ar fi aflat. Stabilit o vreme în Italia, unde face temeinice studii de filologie romanică, în 1944, îşi trece cu brio la Roma licenţa în litere, ocazie cu care, se poate spune, devine perfect conştient de adevărata vocaţie şi îşi încercuieşte în linii mari domeniul favorit de cercetare în care, altminteri, va face o strălucită carieră. În acest scop, va părăsi definitiv Italia pentru a alege Spania, unde se stabileşte într-un relativ mic dar prestigios centru universitar, aflat la circa 200 de kilometri de Madrid, la Salamanca (cu universitatea cea mai veche din întreaga Europă!). După ce în 1946, fusese pentru prima dată invitat de către bordul universităţii amintite să ţină un curs de filologie romanică, în anul următor se hotărăşte şi ocupă aici, prin concurs, o catedră de literatură romanică, pe lângă care, în curând, va pune bazele unui tot mai solicitat şi audiat curs de limba română. Pentru cursul său de limba română, la care ţinea enorm, Aurelio Răuţă alcătuieşte o unanim apreciată Gramatica rumana (1948), ba chiar şi un Dicţionar spaniol-român. De altfel, 1947 este anul în care profesorul Răuţă fundează, în spiritul cunoaşterii reciproce a culturii şi istoriei celor două ţări latine, Asociaţia Hispano-Română din Salamanca. Pe lângă ea a înfiinţat cam în acelaşi timp şi o editură cu o bogată activitate, sub egida căreia au fost traduse în spaniolă pentru prima dată poeziile lui Eminescu, proza lui Caragiale şi o foarte frumoasă şi relativ-masivă antologie de poezie populară românească (în propria sa tălmăcire). Pe de altă parte, să nu uităm, sub înaltul patronaj al Universităţii din Salamanca, Aurelio Răuţă a organizat de-a lungul timpului o serie de manifestări culturale de anvergură, precum, printre altele: „Gândirea filosofică şi istorică a lui Lucian Blaga”( 1950); ”Problema relaţiilor dintre cultura română şi Occident” (1963); „Vintilă Horia şi romanul contemporan” (1966); „Congresul al X-lea al Societăţii Academice Române” (1966): „Romanidad, Hispanidad, Rumanidad” (între participanţii de marcă, Mircea Heliade!). În 1981, împreună cu L.M. Arcade, şi cu sprijinul lui Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Matei Cazacu, Theodor Cazaban şi Basarab Nicolescu, Aurelio Răuţă pune bazele unui „centru de promovare a cărţii româneşti”, la Paris, centru intulat „Cercul Hyperion de la Paris”. Acesta avea ca scop principal dirijarea apariţiilor editoriale ale nu mai puţin de şapte edituri din exil (Ethos, Limite, Destin, Revue des études roumaines etc.) către toate ţările cu emigraţie românescă. Prin intermediul „Cercului…” – de ce să nu declar acum o experienţă pe care am trăit-o personal la cea mai înaltă tensiune? –, cu infinite avataruri, unele dintre aceste reviste ajungeau pe diverse căi chiar şi în interiorul României, în mâinile unor intelectuali care, la rândul lor, cu incredibile precauţii, multiplicându-le uneori cu mijloace artizanale, şi le treceau clandestin pentru o noapte de lectură!
        În total acord cu aprecierile lui Pavel Chihaia din deja citatul articol intitulat „O personalitate de seamă a exilului – Aurelio Răuţă”, am găsit de cuviinţă să fac această fugară evocare, întrucât, pe măsură ce privilegiile şi promisiunile viitorului devin tot mai obsedante, suferinţele trecutului şi eforturile celor care şi-au propus, întreaga viaţă, să păstreze valorile ameninţate de comunism, sunt tot mai rar amintite.


Ștefan Ion GHILIMESCU