C.D. Zeletin - Bucurii scriitoriceşti (II)
Dumitru Augustin Doman - Estetic fără etic?
Florica Bud - Femeie! Ia-ți și laptopul



                                  Bucurii scriitoriceşti (II)


        O altă formă a bucuriei scriitoriceşti e jubilaţia pură, legată de întâmplările stârnite de existenţa ta artistică. Ea poate fi exprimată şi chiar narată, deoarece dispune de o istorie, între cauză şi efect aşezându-se, pururi crescător, timpul care o înzestrează cu dulceaţa perspectivelor suprapuse. Vine mai târziu, pe neprevăzute, cu întreaga savoare a surprizei. Spre deosebire de prima ei ipostază, aceasta de a doua e o bucurie "în repaus"...
        Scrierea a pornit singură în lume, bucurându-se în călătoria ei prin răsfrângerile luminoase ale sensibilităţii celui ce te-a citit.
        În seara zilei de 5 iunie 1998, mă aflam la San Diego, în sudul Californiei, invitat de George Emil Palade la cină în eleganta Marina Room, aşezată chiar pe faleza Pacificului. În faţă, apusul îşi clădea măreţiile captând în punctul lui cardinal întinderile fuziunii solare. Valurile rulau până sub ferestrele incintei. Muzica lor trecea peste noi, aşternându-se sus, pe coasta prăvălatică, încărcată cu vile albe ca omătul şi cu toate florile de pe pământ, ca o hlamidă sonoră pentru umeri nobili. Marilyn Farquhar urmărea amuzată un tânăr ce se ambiţiona cu surfingul contra valului care-l aducea înapoi, depunându-l pe plaja lagunei, Sisif voluntar schiţând numai gestul, nu şi destinul eroului mitic. Ne încercam fiecare acuitatea vizuală, pândind apariţia celei dintâi stele pe cerul Pacificului şi numărându-le pe măsură ce apăreau. Eu am zărit-o pe cea dintâi, ca pe un augur sacru. O bucurie scriitoricească personală avea să survină spre sfârşitul unor discuţii ştiinţifice şi literare, punctate cu întrebări despre neamuri. După plecarea sa din ţară, în urmă cu peste cincizeci de ani, George Emil Palade s-a interesat statornic de tot ce era esenţial în evoluţia spiritualităţii româneşti, de la săpăturile arheologice şi poezia lui Tudor Arghezi, la noile orientări artistice şi starea de spirit de acasă, uneori tragică... Deodată, uitându-mi-se în ochi cu adresa proprie celui deprins o viaţă cu preciziile microscopului electronic, mi-a zis apodictic:
        "- Dada, mi se adresă el pe numele mic, ţi-am spus la Bucureşti, încă de acum douăzeci de ani, că atâta vreme cât în România un poet scrie versuri ca:
        Împletire, despletire
        Din liane de nisip,
        Viscole de amăgire
        Troienesc pe arhetip...,
        cultura noastră nu e condamnată la moarte!"
        Recitase prima strofă a poeziei mele Asupra lumii, din volumul Călătorie spre transparenţă! Stupefacţia nu mi-a îngăduit, o clipă, să percep onoarea ce mi se făcea şi aerul de vârf alpin pe care-l respiram...Să se observe că am citat aserţiunea unui laureat Nobel care trăieşte şi va citi rândurile de faţă... Cu noi se afla şi sora mea, Gabriela. Cu ani şi ani în urmă, fusese martoră la scrierea acestei scurte poezii. Eram pe plajă când, plecat asupra hârtiei, i-am cerut un sinonim din trei silabe al substantivului plural frânghii, corzi, funii, la care ea mi-a răspuns prompt:
        - Liane!
        Aşa că lianele îi aparţin...
        Am ezitat mult să fac public acest episod intim, desigur, prea măgulitor, din teama de a nu săvârşi o indiscreţie ce riscă să pară prezumţioasă şi care e nepotrivită firii mele. Dar adevărul aduce la nivelul zero al suprafeţei lui reflectorizante şi undele pozitive, nu numai pe cele negative.

                                                                                        C.D. ZELETIN



                                          Estetic fără etic?


        Un triunghi echilateral: scriitor-critic-cititor, acesta e idealul. Altfel, în realitate, de la caz la caz, triunghiul este uneori isoscel, neregulat, obtuz, alteori unul oarecare.
       
                                                                              ***
        Portret suprealist al lui D. D. Roșca văzut în 1952, pe stradă, de studentul Costache Olăreanu: „Poartă o pălărie cum n-am mai văzut dinainte de război. Este gri și are borurile tari, întoarse în sus, precum și o panglică subțire de un gri mai închis ce-i înconjoară marginile. Calota, tăiată în vârf de o crestătură, duce, fără a putea fi văzută de jos, apă pentru porumbei. Ar putea să crească din ea și frunziș des, și flori, și crengi singure, ar putea fi și cupolă bună pentru cuiburi. Și lilieci ar putea țâșni din ea, și pajure”.
                                                                              ***
        Poezia lui X nu are nimic din lirica actuală, ci pare a fi fost îngropată undeva timp de opt decenii, ca o bombă din Al Doilea Război Mondial în grădina unei case părăsite.
                                                                              ***
        Cehov: „...fecioara care tace tot timpul ascunde atâtea taine! E ca o sticlă care nu știi ce conține – ai bea, dar ți-e teamă: dacă e otravă?” Nu e la fel și cu o carte necunoscută dintr-un raft uriaș de librărie sau bibliotecă?
                                                                              ***
        Jules Renard: „Să numim poezie o creație prin imagine și vis”. Ce simplu și concis! Ce să-i mai adaugi după o sută de ani?
                                                                              ***
        „Portretul: necrologul unei clipe”. (Octavian Goga).
       
                                                                              ***
        Stare de reverie: „noaptea stă întinsă în zori mulțumită/cântă zglobiu te face să înțelegi clipa/care-i mai valoroasă decât veșnicia” (Maria Pal).
                                                                              ***
        Portret din contraste: „Aleksei Alekseici este un bărbat înalt, bine legat, cu mers falnic și cu fața rasă, rotofeie, ca un uger de vacă. Înfățișarea lui impunătoare și bărbia cu două caturi îl fac să semene mai curând cu un înalt dregător decât cu un țârcovnic. Era ciudat să-l vezi pe omul ăsta chipeș și arătos făcând vlădicăi închinăciuni până la pământ, sau - cum s-a întâmplat odată în urma unei gâlceve cu Evlampi Avdiesov - stând două ceasuri în genunchi, la porunca cuviosului părinte. Măreția se potrivește mai bine cu înfățișarea sa decât umilința” (Cehov).
                                                                              ***
        Costache Olăreanu consemnând în jurnal calitățile de crai ale tânărului Mircea Horia Simionescu: „Țoncu îi face curte Lianei. Spre deosebire de alți bărbați, el știe de minune să folosească micile pauze, tăcerile care se aștern între amorezi. Merită să vezi cum își așează capul pe aerul ce-l desparte de ea și cum buzele se umflă de așteptare...”
       
                                                                              ***
        Estetic fără etic? Opera primează, chiar dacă omul e amoral/imoral – teoretizează unii ...teoreticieni. Gheorghe Grigurcu explică de ce nu se poate: „Imoralitatea omului se transmite operei, aidoma unei boli contagioase și implacabile”.
                                                                              ***
        Un primar recunoaște că și-a cumpărat și el un doctorat să-l aibe în CV, că așa e moda. E ca și cum cineva își umple casa cu trofee de cerb, de urs și de mistreț, chiar dacă n-a ajuns niciodată în vreo pădure cu pușca-n mână...
                                                                              ***
        O femeie în jur de 35-40 de ani. Mică, slăbuță, sfrijită, cu o bluză închisă la culoare și strânsă pe gât sau cu o cămașă gri. Are niște ochi foarte vii. E o somitate în domeniul ei: critica de artă. A scris cărți de artă, vorbește la vernisaje de pictură/sculptură, scrie cronici în reviste. E foarte activă. Reușește să fie și o bună gospodină, chiar și o soție la locul ei. Dar, defectul ei major e modestia. Se poartă cu o umilință nemaipomenită față de oameni, animale și lucruri. Când vorbește de lucrări mai puțin reușite, aproape că-și cere iertare că nu le poate lăuda.

                                                                                        Dumitru Augustin DOMAN



                                      Femeie! Ia-ți și laptopul

        Criticului Gheorghe Grigurcu
        O migdală dulce-amar-aniversară
        ... de Florica Bud
       
        Acum, dacă tot se vorbește atât despre adevărul absolut, dacă există și cine îl deține, ar fi bine să pornesc și eu în căutarea lui. Tanti dragă, cam târzior, ar spune Tudor’S. Cedez absolutul unora mai tineri și revin unde și la ce se poate. De fapt subconștientul meu ar fi dorit ca titlul Femeie! Ia-ți patul tău și umblă să fie de fapt Femeie, ia-ți laptopul tău și fugi. De ce nu și versiunea aceasta? ar întreba cei din haita Guesto Para Durici. Why not? ar întreba și Tudor’S, minișeful întrebărilor ce încep cu „De ce?” M-am conformat și iată-mă pornind la drum și sub acest fason. Dar cum, între timp, am făcut un curs intens de Imobilizare, Întărire, Reorganizare, Reconfigurare Gândire Pre și Post, nu m-am lăsat ispitită și nici aruncată în brațele blasfemiei. Și așa, cu titlul îmbunătățit, tot mi-am făcut o samă de păcate. Ca să nu mai amintesc zgubilitica virgulă, care ar trebui să despartă, și într-o versiune și în alta, femeia de verb și de pat, respectiv laptop, dar pe care am avut curajul s-o folosesc doar în gând.
        Apoi, de parcă nu aș fi știut că nu se repară o gafă făcând alta, am înlocuit imperativul „Ridică-te” cu substantivul „femeie”, într-un loc unde ele nu sunt văzute cu ochi buni. Să zicem că pentru asta am putea să îți dăm doar o atenționare, din partea noastră a Prevent Pro Zornăităricilor, cum v-ar boteza Tudor’S. Adică pedeapsa ar fi, începând de astăzi, să îți tastezi numele cu litere mici. Ar fi minunat, răspund. Dar asta nu se poate numi pedeapsă. Și dacă nu este nici pedeapsă, nici grea, voi nu veți avea satisfacții. Vă las să vă elaborați strategiile pe termen lung. Pe mine mă scuzați, voi ieși din această frază. Dar vă voi propune unui for internațional, ca posibile noi unități de măsură ale vitezei.
        Mă voi întoarce la substantivele ce merită mai mult decât a fi… comune. Se vor orașe? ar întreba Tudor’S? Nostimă întrebare puștenească. Mă bucur de prezența tânărului coleg Tudor. Voi, Țepi Fâlfâl Maturoși, nu prea îndrăzniți să puneți întrebări de genul acesta. Mai ales dacă e vorba despre femei, dacă ele au rămas tot în aceeași categorie. Firește, într-o lume ideal-masculină ar trebui alocată o capsulă-gen doar pentru ea. Tanti bumb? ar întreba Tudor’S. Cu bumbul este altă poveste, dar una simpatică. Are un plural decent bumbdi. Îmi place sau nu, dacă se pronunță așa cum o făceau bunicii, se aude acel „d” antipatic. Dar trăind, între noi, în bună înțelegere, îl acceptăm tacit. După cum mai trântim câte un bumb în loc de capsulă, medicament, sau… altele.
        Îmi închipui o lume ideală în care medicul, orice specialitate ar avea, să fie bun psiholog. Se știe, în fața medicului și în general în fața lumii este necesară o uniune de monolit, individ-subconștient. Imaginăm o scenă. Medicul întreabă: Doamnă dragă, ce medicamente folosești? Îndreptându-mi spatele, scuturându-mă de rugina anilor, de zgura societății și de cea a depunerilor mâloase ale tuturor tarelor socio-politico-morfologice, care își ascut ghearele pe pielea noastră, răspund: Doar un bumb de tuse. Tusea fiind o afecțiune de sezon, poți da mereu vina pe ea. Mă vindec pe loc doar urmărind reacțiile lui.
        Ne întristăm că zăpezile nu sunt ca altădată, aerul respirat nu mai este ca pe vremea bunicilor, ploile sunt acide pentru sol și vegetație. Să nu mai vorbim despre crimele agrofi-horti-viti-pesci-serci-moluscoculturice și de capcana pesticidelor. Victime colaterale sunt albinele, al căror număr scade văzând cu ochii. Am trece cu drag peste toate schimbările, dacă femeia ar fi rămas, măcar ea, neschimbată. Așa cum ne-o descriu povestitorii mileniilor trecute, sau cum o dovedesc tablourile din muzee, o ființă dulce și feminină. Așa ne-ar plăcea și nouă, Nuniților Obscar Draponici, să rămână pe vecie.
        După ce rezolvăm problema cu dulceața feminină, ar fi necesar să rezolvăm apartenența cuvântului „femei” de substantivele comune. Noi, bărbații secolului, nu mai vrem să fim vinovații de serviciu, atunci când ne vine din ce în ce mai greu să ne îndrăgostim sau să păstrăm dragostea rotundă, după cum doar perfecțiunea umană poate să fie. Suntem dornici să schimbăm răul în bine. Sper să fiți de acord că este greu să faci o pasiune pe seama unui substantiv comun, fie și feminin. Să recunoașteți și voi asta, dragilor Octo Frust Marriculari. Apoi vom declara că misogino-știința este o boală, nu ca să ne scuzăm, ci ca să o putem trata. Să fie o boală orice știință? va întreba candid Tudor’S.
        Să remediem răul degrabă până nu iese adorațiunea din uz. Femeia însumă calitățile care fac din verbul a adora un verb atât de folosit. Despre ele s-au scris biblioteci întregi, s-au declanșat războaie și alarme, s-a înființat bombmoda, s-au construit orașe, s-au deviat râuri și s-a definit sfertul academic. Pentru ea s-au inventat roata, acul și s-au născut păcatul și industria cratițoferă. Tot pentru ea a fost creat Adam, că altfel cui ar trebui să-i cârpească pieile și mai târziu nasturii și șosetele. Nici șarpele nu a coborât din pomul raiului degeaba. Eva trebuia să se încalțe în pantofi din piele, ca apoi să se poată înălța… La ceruri, mă veți întrerupe Neloiali Ursiți Uto Transeculari . Nu, încă nu la ceruri, ci să se înalțe pe tocuri ca să vadă ce este dincolo de linia orizontului. Aș îndrăzni să afirm că tocurile au fost mai importante ca roata.
        Te miști de acolo sau ai de gând să rămâi stană de piatră între cer și pământ? cică l-ar fi întrebat Eva pe bărbatul-orizont. Dar se pare că nu a fost înțeleasă. Încă limba engleză nu era cunoscută celor din rai. Simțeau ei că le lipsește ceva, limbajul trupului nefiind suficient pentru câte urma să li se întâmple pe tărâmul făgăduinței. Pe moment au adoptat limbajul șarpelui. Era suficient, mai ales că tăcerea era și ea ruptă din rai. Vă veți juca folosind vorbe mari, Dab Vyrusoli Lilieciformi, bine ascunși după pietrele Gomorei. Ciudat, în timp ce aducem ode tăcerii și ne apărăm cu dinții liniștea personală, ni se spune mereu că toate relele din cuplu sau dintre oameni vin din lipsa comunicării. Oare tot păcatul ancestral să fie de vină?

                                                                                        Florica Bud