C.D. Zeletin - E U R O P A
Dumitru Augustin Doman - „Nicolae Balotă recită frumos niște versuri necunoscute”
Florica Bud - Calea Dudului


E U R O P A

        Nimic mai ispititor decât să vedem în Europa un concept şi, dincolo de concept, o realitate. Dar conceptul se poate degrada odată cu realitatea din care a fost extras, trădând Europa într-o anumită dimensiune a profunzimii, mai subtilă, în timp ce, cum-necum, Europa totuşi se edifică. Oare nu sunt atâtea metropole americane ce poartă numele de împrumut al unor oraşe europene sau mediteraneene?! Ar fi deajuns să ne gândim la Memphis de pe fluviul Mississippi, statul Tennessee, din S.U.A., care şi-a luat cu împrumut denominaţia de la Memphis de pe fluviul Nil, capitala vechiului imperiu egiptean. Exemplele americăneşti s-ar putea multiplica, numărul, excelenţa şi mai ales strălucirea lor ascunzând trama penibilă a imitaţiei, a complexului de frustrare şi a unei lipse de viaţă istorică. Un admirabil poet român glosa, în urmă cu două-trei decenii, că patria lui este limba română. Desigur, e o metaforă puternică. Decupată de pulsaţia realităţii, e chiar seducătoare. Să ne ferească însă Dumnezeu de cine-ştie-ce spasme otrăvite ale istoriei care ne-ar proiecta cu bietele noastre bejenii în Siberia, de pildă, unde va trebui să vorbim româneşte: unde ne-ar fi atunci patria? Aşadar, se impune cu necesitate ca, dincolo de concept şi de realitatea Europei, să evocăm dreptul ei istoric şi-n el să găsim reazem. Când frumoasa fiică a lui Agenor şi a Telephassei, Europa, a fost furată de către îndrăgostitul Zeus prefăcut într-un taur alb ce a venit să i se culce la picioare îmbiind-o să-l încalece, acesta a fugit cu ea în insula Creta, deci în spaţiul mitologic elin, nu pe alte meleaguri ştiute, bănuite ori zărite de el de pe piscul Olimpului. Acolo s-a revărsat fecunditatea ei, nu în alt spaţiu, de acolo a început să izvorască neamul european. Reflectând la Europa, se cuvine să adoptăm tehnicile fenomenologice de descriere a lucrurilor prin ele însele, în afara construcţiilor conceptuale, plonjând în întreaga esenţă fizică, metafizică şi noţională a Europei.
        În ceea ce priveşte ţara noastră, România este şi rămâne una din civilizaţiile sedentare cele mai vechi ale continentului nostru şi, în acest sens, unul dintre stâlpii de susţinere a edificiului european, bântuit din veac de taifunurile migraţiilor din jur, dar rămas neclintit. Încă din perioada neolitică, deci în urmă cu 4-5 mii de ani, pe teritoriul patriei noastre înflorea civilizaţia Cucuteni, în care eu văd cea de-a opta minune a lumii. Ipostazele ei artistice uimesc şi astăzi prin rafinamentul artei ceramice, dar mai ales prin omogenitatea motivelor decorative într-un spaţiu foarte vast, dacă ne gândim la viteza lentă de expansiune a influenţelor artistice din acea vreme. Acest fapt arată că, pentru a se ajunge la această egalizare, se consumaseră înainte poate tot atâtea milenii de viaţă trăită, civilizat, în acelaşi loc. Cucuteni era un subsistem care, împreună cu altele, cel micenian de pildă, alcătuiau marele sistem de viaţă europeană. Ele îşi împrumutau substanţă fără a-şi altera identitatea, schimbul conferindu-le tonusul dinamicii, veghea inteligenţei şi farmecul existenţei.
        În ţara românilor, din Dacia s-a transmis simţământul aderenţei la vatră, iar Roma a venit să-i adauge vocaţia deschiderii la lume. Liniştea proprie structurilor sedentare s-a amestecat fericit cu nostalgia altor orizonturi: stă în genetica noastră tânjirea după Roma. Două izvoare diferite ale aducerii aminte s-au împletit în măreţia unui acelaşi fluviu. În Evul Mediu, mulţi dintre domnii fugari, cea mai mare parte a lor firi reflexive şi personalităţi instruite – şi l-am putea numi în această privinţă pe voievodul Petru Şchiopul – se retrăgeau în ţări ale Apusului, cu toate că şi acolo băteau vânturi, însă dinspre Răsărit bătea uraganul... Astrul lui Dimitrie Cantemir clipea în armonie cu cel al Academiei berlineze. Dincolo de raţiunile politice, sociale ori economice, mulţi domni fanarioţi, îndeobşte oameni cultivaţi, au venit în Ţările Române găsind aici, cu toată indiscutabila patimă arghirofilă levantină, cuget şi simţire europeană. Mavrocordaţii sunt pildă în această privinţă. Lăsăm deoparte faptul că strămoşul lor, Alexandru Mavrocordat Exaporitul, medic, istoric, diplomat şi moralist, trăitor în Italia, Turcia şi Valahia, era român prin mamă şi însurat cu o româncă... În secolul care tocmai s-a scurs, cea mai mare existenţă europeană a românilor a fost scriitoarea de limbă franceză, Martha Bibescu (1886-1973). Fresca ei istorică, proiectată în peste zece volume, La Nymphe Europe, dincolo de supradimensionarea ei şi de viziunea oarecum funambulescă, era ţesută pe ideea de familii transeuropene.
        Monometrii romboidali de aur ai colierului descoperit nu demult în tezaurul de la Hinova, pe malul Dunării, contemporan culturii miceniene, au trecut în miile de stâlpi, tot romboidali, dar din lemn, ai caselor noastre ţărăneşti şi de aici în mirabila Coloana a Infinitului înălţată în fontă de Brâncuşi la Târgu jiu. E un ax în jurul căruia se roteşte schelăria astrală a cerului Europei. Vorbim limba română, care este limba latină populară vorbită fără întrerupere, timp de două mii de ani, în spaţiul etnogenezei româneşti, casă căreia Munţii Haemus i-au stat drept temelie, iar drept acoperiş, cadrul celor patru mari ape...
        În adâncimile de aici bate inima Europei.
        Mă întreba nu-ştiu-cine dacă sunt european; cum pot să nu fiu ceea ce sunt?!


C.D. ZELETIN







„Nicolae Balotă recită frumos niște versuri necunoscute”

        După ce inventează cărți și edituri, Mircea Horia Simionescu deturnează și cărți reale, cu umor, cu savoare, senzațional: „GEORGE BACOVIA: „Plumb” – Apărută în Biblioteca pentru metalurgiști, cartea atrage atenția asupra acestui element pe nedrept disprețuit. Se trece în revistă larga utilitate a metalului, din care se pot face margini de linii ferate, clavire, chioșcuri pentru fanfare militare, aparate vonematografice, decoruri teatrale și chiar sicrie. Informații interesante despre intoxicația cu plumb la muncitori (simptome și procese). Scrisă concis, însoțind faptele cu formule ce nu depășesc niciodată jumătate de pagină, cartea se citește cu ușurință de specialiști, ca și de cei cărora le plac chimia, fizica și spectroscopia metalurgică. (Editura „Lakustris”, St. Gall 1958)”.
                                                                              ***
        Puterea exemplului?! Un popă din Vicovul de Sus intră în Ierusalim călare pe-un Lamborghini.
                                                                              ***
        Un șarlatan cu stil, Jeff Peters în chip de magnet personal, din povestirea cu acest titlu de O. Henry, un medic fără diplomă care-și face o prezentare de zile mari: „Sunt unul dintre sanhendrinii singuratici și tararamii ostensibili ai Amvonului Interior. Șchiopii încep să vorbească și orbii să audă când le fac pase. Sunt mediu, hipnotizator de coloratură și controlor spirtos. Numai prin mine, la ultima ședință de spiritism ținută la Ann Arbor, defunctul președinte al Companiei de băuturi oțetite a putut să revină pe pământ pentru a lua legătura cu sora lui, Jane...” La o așa carte de vizită, să te tot lași păcălit!
                                                                              ***
        Artă...prozastică, după arta croitorului: „Trăiește de zece ori și scrie o dată!” (Costache Olăreanu).
                                                                              ***
        Cioran, ținând să fie paradoxal (și ipocrit!) până la capăt. În timp ce era numit la Paris cel mai mare stilist francez de după Flaubert, el notează sentențios: „Adevăratul scriitor nu se gândește la stil sau la literatură; scrie – pur și simplu, adică vede realități și nu cuvinte”.
                                                                              ***
        Funes cel ce nu uită, povestirea lui Borges. Autocaracterizarea lui Funes: „Eu singur am mai multe amintiri decât toți oamenii de când e lumea lume. (...) Memoria mea este asemeni unui depozit de gunoi”. În final, „Ireneo Funes a murit în 1889, de congestie pulmonară”!
                                                                              ***
        Personaje de istoria literaturii române descrise de studentul Costache Olăreanu chiar în ziua cunoașterii lor: „Revelionul (1953; n.m.) la Radu Enescu, pe strada Voltaire, unde vine și Titus Mocanu. Un actor de la Sibiu, înalt și slab, Radu Stanca, stă mai tot timpul trântit pe pat și-și strânge de mijloc nevasta foarte frumoasă, de parcă ne-ar spune la toți: „Vedeți ce frumoasă e? Ei bine, îmi aparține!” Altul, cu nas ascuțit și greseind, Nic. Balotă, recită frumos niște versuri necunoscute”.
                                                                              ***
        „Omul? Un fel de zeitate a clipei” (Ioan F. Pop).
                                                                              ***
        Deosebirea dintre literatură și publicistică: „...beletristica este exprimarea unor lucruri vechi într-un chip veșnic nou, pe când ziarele sunt exprimarea realității veșnic noi într-un chip consacrat și neschimbat” (Karel Capec).
                                                                              ***
        Profesorul Lamis de la Universitatea din Roma, profesor de Istoria religiilor. Își ținea de obicei cursul cu doar doi studenți, singurii care-l apreciau, îl respectau și-l iubeau. Într-o dimineață urma să le vorbească despre Erezia catară și cei doi studenți așteptau nerăbădători lecția aceasta care era, de fapt, o aprigă polemică la o lucrare pe aceeași temă a unui german. Profesorul și-a pregătit un discurs strălucit. În dimineața cu pricina însă era o ploaie torențială nemaipomenită. Profesorul s-a dus totuși la universitate ud leoarcă. Intrat în amfiteatru, rămâne plăcut surprins că în bănci se află, de data aceasta, o mulțime de studenți. Se urcă pe estradă și-și ține discursul cu voce puternică. Spre sfârșit, apare unul din cei doi studenți și rămâne surprins că în amfiteatru se află atâția auditori. Uitându-se mai atent, observă că de fapt profesorul vorbea unor mantale de ploaie lăsate, probabil, de studenții dintr-un amfiteatru vecin. Aceasta este Erezia catară, povestirea lui Luigi Pirandello.


Dumitru Augustin DOMAN







Dude sau pomnițe?
Pamflet de Florica Bud


        Dacă tot am pornit pe Calea Dudului, mi-aș dori să mai zăbovesc o țâră. Îmi este dor de pomnițarii de la Someș și în aceeași măsură de cei de pe CaleaVictoriei și din curtea Casei Monteoru, fosta Casă a Uniunii Scriitorilor din România. Întorc spatele fluviului de mașini care curge fără oprire pe bulevardul meu preferat și pășesc, nu fără o doză de sfială, pe una dintre cele două porți de fier forjat, în curtea nedrept de strâmtă. O curticică? ar întreba Tudor’S, mai noul meu prieten-puștan. Da, ăsta ar fi termenul potrivit pentru cele câteva pietre de pavaj care o potcovesc. Dau peste un strat, voi fi mărinimoasă și-l voi aproxima rondou, cu câteva flori sălbăticite și fără urme de grădinar. Un locșor sub cerul Capitalei ce se întreabă cum de nu îl alungă oamenii sau vreo lege repeticită, undeva într-o mahala sau chiar pe un maidan. Te-ai gândit la Maidanul cu dragoste? mă veți chestiona ca la televizor, Danibal Amo Preacucernici. Fie cum întrebați voi! Vă las să faceți ce vă taie capul.
        Poate modestia și o anumită resemnare transformă curtea într-un fost concurent, care nu își mai dorește să lupte pentru vreo titulatură. Ce curte vei fi vrând să aibă o casă de pe bătrâna Cale a Victoriei? vă veți rățoi, semn de prostdispunere, System Lopătari Univoci. Credeam că dormiți la ora aceasta, când până și cocoșii abia încep să își bea gălbenușul, ca să își dreagă glasul. Acum, dacă tot mi-ați agresat melancolia, voi refuza să intru, încă, în Casă.
        Voi face ocolul ei, culmea, fără să îmi intre tocurile în pavajul repectuos, așa cum se întâmplă cu noile împletituri ce înlocuiesc trotuarele din asfalt sau din beton. Piatra cubică actuală fiind pusă în „dorul lelii”, cu spații mari din care ploile spală nisipul, riști să rămâi desculță sau detocată. Desculță mai merge cum merge, rimează măcar cu cuvințelul culți, cum ar spune Tudor’S, dar cu acest detocată ai cam sfeclit-o. Îți propunem, noi, Bumem Boliv Pretinses, variante cum ar fi: atocată, sanstocată, netocată, retocată, alocată, desatocată, desdetocată. Mă cam obosiți. Am ajuns pe culoarul îngust dintre gardul de pe Bulevardul Dacia și clădirea ușor tristă și prostfardată. Mai mergem puțin și în stânga ni se așterne în fața ochilor priveliștea atrăgătoare a Terasei, de fapt o curte umbrită de copaci. Sunt și duzi și copacul albastru. Mi-a plăcut de la început gândul celui care nu s-a îndurat să taie de tot acel copac. A lăsat tulpina care, vopsită în albastru electric, să rămână un punct de sprijin pentru cer.
        Se aude un mda ironic. Apoi cineva râde pe săturate, auzind zicerea mea cu sprijnirea cerului. Cine să fie altcineva decât colegii din Partida Aninaților Voit Amandieni. Să râdă cu gura până la urechi. Viermișorii îi vor răsplăti. Departe de mine gândul să vă ofer o scenă sadică cu monștri grețoși, mici sau mari. Aveți parte zilnic de ele. Curg din toate părțile Tv-atice dornice să împartă groază și dezgust. Pentru unii, pentru alții, ele sunt porția de dulce sau de aer proaspăt. Nu aș vrea să omit nici filmele care repetă până la saturație cele n posibilități de sfârșit al lumii. Ca de altfel cele cu Apocalipsa Galaxiei, cu reînvierea dinozaurilor și în final cu explozia Pământului. Unii regizori au o plăcere sadică de a reinventa mereu scene cu ultima zi pe Terra.
        Nu doresc să devin macabră, nici dacă aș fi plătită pentru asta. Dar, chiar este o poveste adevărată. Mulți dintre noi - cei care ne aflam în acea vară pe Terasa Casei Monteoru, încă sediu al U.S.R. - își amintesc că Terasa a fost invadată, posibil comandă specială, de niște omizi curioase și obraznice. Se pare că micile târâtoare erau dornice să bea o cafea, vreun vinișor, sau măcar un fresh, cum m-ar completa Tudor’S, cu scriitorii ce își făceau siesta pe terasă, dornici să se bucure de răcoare și antren. Pot să afirm cu mâna pe inimă că nu am auzit țipete nici măcar dinspre partea feminină. Locuind mult prea departe de București, ca să pot să vin mai des, oricât aș fi dorit, am rămas cu un sentiment ciudat că acolo se întâmplă lucruri interesante și eu voi lipsi. Doamne ajută, ne-a fost dat să auzim și pe asta, vă veți văicări, MândroVacsici Bruitori. Nimeni nu poate fi prezent peste tot. Și la urma urmei, în orice loc cât de neînsemnat ar fi el, tot se întâmplă ceva, vă veți completa voi învățăturile.
        Așadar am fost prezentă mai rar, dar cât am fost m-am bucurat discret, de ceea ce se cheamă scriitorimea românească. Unii erau prezenți mai mereu, alții asemenea mie erau doar în trecere. Nici Terasa de la Muzeul Literaturii nu era de lepădat, voiți să mă întrerupeți invidioși pe amintirile mele, Deturnori Navisal Grupici. Niște nenea băgăcioși, v-ar cataloga Tudor’S. Nu am apucat să spun nimic de acea terasă, nu văd de ce reacționați de parcă v-a mușcat musca Țețe. Am fost și acolo, nu puteam să nu ajung la Muzeul Național al Literaturii Române, chiar am lansat o carte. Atunci muzeul mai funcționa pe Bulevardul Dacia. Altă casă pierdută, alte locuri populate cu stafii memorabile au fost deratizate. Pe terasă și în „bomba” de la subsol era o lume mult prea colorată pentru gustul meu. Când doresc să mă gândesc la ceva frumos, închid ochii și mă amăgesc că mă aflu într-o zi de vară pe terasa Casei Monteoru. Pot să fie și niște viermișori care coboară de pe umbrele, dacă acesta este tainul.
        Atenție, când plutești prin ceruri, ai grijă să te menții la o anumită altitudine, alfel riști să dai nas în nas cu măgarul lui Nastratin, mă veți pune binevoitori în gardă, Ostași Fionici Hașhaș. Trec peste voi ca să pot să mă transpun sau mai bine zis să revin în vis, dar de data aceasta, fiind iarnă, acțiunea se petrece nu pe Terasă, ci în Restaurantul Casei Monteoru, care pe final a purtat numele „Gatapardo”. Restaurantul, până la o anumită oră, era al scriitorilor. Mai precis beneficiam de un fel de Meniul zilei. După acea oră, el devenea un restaurant scump și asediat. Dragă portpană, să nu uiți să ne reamintești și de „Supa de roșii”, mă veți atenționa, Bulio Tocar Cepere. Nu aș putea uita în niciun chip celebra supă pe care am putea să o asimilăm cu puțină bunăvoință cu o supă-cremă. Va veni și rândul ei, în curând. Vă invit la festin… de pe acuma!


Florica Bud