C.D. Zeletin - Spre înălțimile alpine ale sonetului
Dumitru Augustin Doman - „O stare de nedumerire alcoolică”
Florica Bud - Sala Oglinzilor


Spre înălțimile alpine ale sonetului

        Cum sunt înrâurit într-o oarecare măsură de G. Ibrăileanu, care, în studiul său Spiritul critic în cultura română, Iași, 1909, găsește o corespondență între genurile literare și cele trei mari provincii românești, idee frumoasă, posibilă, dar riscantă, și anume că în Moldova ar prevala genul liric, în Muntenia genul dramatic și în Transilvania genul epic, mi-am pus și eu întrebarea dacă speciei sonetului i se pot atribui însușiri genetice similare, în sensul adoptării lui mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puțin, într-o parte sau alta a țării noastre.
        Evident că nu. Primii poeți ai sonetului au fost contemporani în toate țările românești. Eram dispus totuși să cred că sonetul a fost adoptat pentru întâia oară în Moldova noastră cea lirică, dată fiind fireasca obsesie eminesciană. Cel dintâi a fost, într-adevăr, Gheorghe Asachi (1788-1869), dar el a scris cel dintâi sonet sub presiunea brutală a iubirii pentru Bianca Milesi, poetă a mișcării italiene Risorgimento, și căreia îi va dedica un volum de sonete scrise în limba italiană, Leucaida, elaborat la Roma în anul 1812. Și tot Moldova a rămas întâia, probabil pentru că sonetele Trecut-au anii și Veneția ale lui Eminescu au substituit în subconștientul meu excelența cu întâietatea. Așa că toate cele trei mari provincii românești, practic, nu-și pot revendica întâietatea istorică; aceasta a impus deopotrivă pe Gheorghe Asachi în Moldova, pe Ion Heliade Rădulescu în Muntenia și pe Timotei Cipariu în Transilvania. Dar prin aceasta nu e mai puțin adevărată aserțiunea lui G. Ibrăileanu privind prevalența unuia sau altuia dintre marile genuri literare într-o provincie sau alta. Cum sonetul se remarcă prin însușiri constructiviste rigide care, cu unele oscilații, au rezistat în timp și socotind constructivitatea formei fixe ca una din multiplele forme rafinate ale epicului, putem să-l asociem genului epic, ilustrat prevalent în Transilvania.
        ...Căci despre Transilvania și despre poetul contemporan nouă, Radu Ulmeanu, vreau să scriu aceste câteva cuvinte, deși poetul (Ospețele iubirii, 2012, Ceea ce suntem, 2016 etc.) este deopotrivă romancier (Chermeza sinucigașilor, 2016, ed. II; Siberii, 2017) și publicist fecund. Domnia sa a creat și conduce de mai bine de un deceniu, la Satu Mare, împreună cu reputatul critic literar și poet Gheorghe Grigurcu, valoroasa revistă “Acolada”, ce s-a impus prin vivacitate, colaboratori de valoare și intelectualism, printr-o linie a ei în perioada sălbăticită pe care o străbatem. Evidentă în toate genurile cărora li se consacră, vigoarea scriitoricească și forța ideilor sale se explică, în bună măsură și prin ereditate, în susul arborelui său genealogic figurând personalități marcante ale luptei naționale ale Ardealului.
        Astăzi, Radu Ulmeanu ne oferă un volum de Sonete. Volum de substanță, dinamism și frumusețe, o frumusețe plină de surprize și de rezolvări rare, de cele mai multe ori, fericite. Cumintele ziditor al sonetului de altădată, și mă gândesc la cele ale lui Dante și, mai spre noi, ale lui Baudelaire, află în poetul nostru un febril urmaș dând construcției neînduplecate a sonetului de normă siciliană o vibrație ce pare, fără a fi, dislocantă, ceea ce face ca în bună măsură sonetele să fie însoțite și de evadări din sonet, o evadare fără călcare a granițelor. Bătrânul sonet, ce recunoaște o vârstă de șapte secole, în timp ce se impune să rămână același – de la sonetele pietroase ale lui Dante Alighieri la atenționările savante ale lui Théodore de Banville (contemporan și aproape de aceeași vârstă cu Alecsandri), după care numărul de silabe trebuie să fie același, 154, ritmul să fie iambic iar rimele în consecință, feminine –, bătrânul sonet spun, în timp ce se cuvine să rămână același (altfel și-ar pierde identitatea), trebuie să sufere și el schimbări ca toate de pe lumea aceasta...
        Așadar, am savurat capacitatea de a surprinde a sonetelor lui Radu Ulmeanu, puterea euristică – termen ce a intrat nu de mult în limbă dând o nuanță filozofică noțiunii de invenție – prezente atât în plinul (aș zice mai curând trupul) sonetului cât și în limbă. Excela în această privință Eminescu, chiar în mod izbitor (rime ca: un te miri-ce / Circe; băte-s-or/ profesor etc.), dar el nu pedala pe această direcție a invenției. Adaug la aceste însușiri ale sonetelor domnului Radu Ulmeanu tumultul senzual care face sonetul viu și-l întinerește pe cititor, dramatismul înălțat activ la erotic, nu cantonat în el. Există o zbatere fără răgaz în sonetul domniei sale și în iubirea simțită ca o fatalitate. Ceea ce era în sonetul matrice aulic, dolcestilnovist în frumusețea statică însoțită de angelicele însușiri ale liniștii fericite, este, în sonetele pe care cititorul le are acum sub priviri, frământat, asemeni unui cer străbătut de bombardiere sub care pământul se cutremură... Zbaterea erotică pare să încerce a zgudui autoritatea severă cu care tradiția a învestit această nobilă formă fixă. A sosit momentul să aleg, din multele, un sonet ilustrativ:
        Deschizi în mine ochiul tău adânc,
        iubita mea. Nu voi putea nici plânge.
        Mă umpli de durere şi de sânge.
        La mine nu mai pot să mă restrâng.
       
        O viaţă dublă port în trup, ca viţa
        de vie altoită. Nobil soi
        mă face-n vântul morţii să mă-ndoi.
        Sunt fruntea şi, acoperind-o-ncet, şuviţa.
       
        Sunt vinul, dar şi-acela care-l bea
        şi totodată sunt beţia sfântă
        ce năruie a lumii cercevea
       
        şi-adânc vederea-n coastă o împlântă
        la cel care de sânge şiroia,
        să-l bem cu sete, limpede, la nuntă.
        ( LXXVI )
        Radu Ulmeanu nu ideologizează estetic fixitatea și, uneori, inițiatica formei fixe. Dimpotrivă, pare să-i exprime forța fecundității. O năzdrăvană erotică de tip rimbaldian se împletește uneori cu melancolia dezolată al cărei izvor e femeia, ineluctabilă – ca în cazul lui Baudelaire, în aria sufletească a bărbatului. Frecvența, ce nu trece neobservată, a ingambamentului, pare, uneori și privită de sus, o rupere a oaselor în bătălia erotică, departe de suavitatea, care nici măcar nu ajunge la tandrețe, a sonetului celebru al lui Félix Arvers, cunoscut după capoverso: Mon âme a son secret, ma vie a son mistère..., considerat vreme de 200 de ani cel mai înalt model al genului – și era, deși factura prozodică se îndepărtează de modelul ancestral dolcestilnovist.
        Evadările din sonet, care nu-și pierd deloc statutul de sonet, au căpătat de multă vreme autonomie, începând cu francezii care au preferat endecasilabului italian hexametrul și cezura. Ele reprezintă transformarea necesară a repetiției, creatoare de forme noi întru fixitate, abandonarea unor cuirase ori chingi. Sunt, în ultimă instanță, admisibile forme de neascultare creatoare în programul de fixitate stabilit de tiranul monah care este sonetul clasic, sușă, obosit de biruințele veacurilor parcurse.
        Cu virilitatea sa neliniștită, cu talentul său mereu proaspăt, cu o efervescență deținătoare a inteligenței de a ști să-și exprime adâncimile în forme artistice restrictive, Radu Ulmeanu joacă liber și în splendoare pe un teren tixit. El respiră adânc și fericit pe înălțimile alpine pe care i le oferă gustul artistic și vocația.


C.D. ZELETIN







„O stare de nedumerire alcoolică”

        Otrava care distruge toate celelalte otrăvuri e mai puțin otravă? Impostorul care denunță pe ceilalți impostori e mai puțin impostor?
                                                                              ***
        Îl văd pe poetul X în plină stradă, răsfoind o carte pe taraba de difuzare a presei. Știind că n-a citit nici o carte niciodată, mă sperii ca și cum m-aș întâlni cu un om pe care l-am condus pe ultimul drum acum zece ani. Cum nu mă observă, mă fac și eu a nu-l observa și trec mai departe, rămânând cu îndoiala (!) dacă este el sau altul.
                                                                              ***
        Pentru corporatiștii anilor 2000, Cioran al anilor 60: „Munca neîntreruptă are ceva tot atât de prostesc ca și odihna”.
                                                                              ***
        O povestire într-un roman (Viața și opera lui Tiron B. de D. R. Popescu): Într-o zi fierbinte de vară, într-un tranșeu, printre morții aflați în descompunere, se află și trei vii: sublocotenentul Belmega, soldatul Dobre și soldatul Iordan, acesta din urmă rănit grav, delirând și înjurând în continuu. În tranșeul din fața lor se aflau rușii. Spre miezul zilei, muribundul Iordan cere apă. Între cele două tranșee se afla o fântână cu cumpănă. Nimeni nu putea însă ajunge acolo. Situația e rezolvată în cele din urmă de ruși care ridică un steag alb. Dobre se duce împreună cu rusul și ia fiecare câte un bidon de apă. Apoi, ca să pară mai mulți, să-și impresioneze inamicul (în acest sens așezaseră și mantăile celor morți pe marginea tranșeului, și puștile acestora sub mantăi), Dobre se duce să ia apă pentru mai mulți, în mai multe bidoane. Ajuns la fântână, Dobre simte nevoia să se răcorească: se dezbracă și se scaldă în jgheab. Revine cu bidoanele de apă. Scena se repetă cu rusul. Dar, pe când se zbenguia și se răcorea rusul în jgheab, surprinzător, acesta este împușcat de sublocotenent. Dobre nu poate lăsa nepedepsită încălcarea unei legi emise/admise ad-hoc între cele două părți. Îl scoate din tranșeu pe sublocotenent și-l duce cu mâinile sus spre tranșeul inamicului pentru a-l preda. Acolo nu găsesc însă decât morți. Rusul de la fântână fusese singurul viu. Dobre îl împușcă pe sublocotenent.
                                                                              ***
        Holden Caulfield (De veghe în lanul cu secară) întâlnindu-se întâmplător în tren cu mama unui coleg și turnându-i minciuni, apoi regretând: „Apoi m-am apucat să citesc mersul trenurilor pe care-l aveam în buzunar. Numai ca să nu mai mint. Când încep să mint și am chef, pot să mint ore întregi. Ore.”
                                                                              ***
        La o nuntă dintr-o povestire de Cehov, socrul mare se află „într-o stare de nedumerire alcoolică”. Mai mult, „sforăie ca o jivină”!
                                                                              ***
        Mizeria extremă descrisă de Ivan Bunin în nuvela Satul: „Prin bezna din încăpere nu vedeai pe nimeni, dar ghiceai că stăpânul șade pe laviță – o luminiță roșie licărește în răstimpuri – luleaua lui. Gospodina, o muiere liniștită, tăcută, cam țicnită, hâțâna ușurel un leagăn scârțâitor, în care se bălăbănește un prunc rahitic, galben ca ceara, veșnic somnoros din cauza foamei. Ceilalți copii stau îngrămădiți pe cuptorul abia călduț și își povestesc ceva în șoaptă. Sub prici se aude foșnet de paie putrede: foiesc capra și purcelul – doi buni prieteni. N-ai curajul să te îndrepți de mijloc, de teamă să nu te lovești cu capul de tavan...”
                                                                              ***
        „În urma mea, în oraș, pe străzile mari și drepte, la lumina felinarelor, agoniza un formidabil eveniment social: sfârșitul duminicii”. (Antoine Roquentin în Greața de Sartre).
                                                                              ***
        Vidul unui text înghițind un alt text.
                                                                              ***
        Dragostea moartă dintre Oblomov și anosta lui proprietăreasă: „Oblomov o privea ușor tulburat, dar ochii nu-i ardeau, nici nu se umezeau de lacrimi. Nu simțea în suflet nici un avânt spre înălțimi, spre fapte eroice. Nu dorea decât să se așeze pe divan și să nu-și ia ochii de la brațele ei”. Iar ea, îl iubea și ea la modul cel mai banal: „Se îndrăgostise de Oblomov în chipul cel mai simplu, cel mai firesc – cum ai fi căpătat o răceală ori niște friguri fără leac”.
                                                                              ***
        Dacă am avea candoarea să recunoaștem precum Holden Caulfield (De veghe în lanul cu secară): „De fapt sunt foarte incult, dar de citit citesc mult”!...


Dumitru Augustin DOMAN







Sala Oglinzilor
Pamflet de Florica Bud


        Rămânem tot pe Calea Victoriei nr. 115. Nu știm despre care dintre victorii este vorba, dar oricare ar fi ele, când se schimbă regimurile, bulevardul tot victorios rămâne. Onorabili Moncheri Ptolo Voce, simțiți nevoia, în bună dimineața, de a mă trimite din nou în vreun colț al măgarului? Cu toate că știm foarte bine că instituția „Colțul Măgarului” a fost desființată prin lege, până și în grădinițe și școli. Un colț dintr-o piesă pentru copii care nu se mai joacă. Sunt Tudor’S și mă bucură acest lucru. Suntem cu toții convinși, mari și mici, că nu ar strica o reactualizare a codului personal de conduită și al modului de percepere a lumii; cel al mediului și cel al zmeo-tărâmurilor.
        Din păcate pentru scriitorimea română membră U.S.R., adică a Uniunii Scriitorilor din România și nu a circarilor din Parlament, Calea Victoriei a devenit Calea Înfrângerii. O înfrângere după o luptă pe viață și pe moarte. Indubitabil, dacă cei ce gândesc și votează legi ar fi dat de la bun început o lege a caselor – pentru sediile care reprezintă ceva pentru Cultura Română și ar fi despăgubit la timp proprietarii caselor, fără să-i aducă în starea de agonie – Casa Monteoru ar fi rămas ceea ce se cuvenea să fie, punctul zero al culturii scrise. Din păcate nu s-a întâmplat așa, deznodământul s-a produs, întristându-ne pe toți. Cei care au înțeles că evacuarea prezentului din această sală nu înseamnă doar mutarea unor birouri în altă parte, ci înseamnă scoaterea în stradă a trecutului literar, au încercat să fie de ajutor. Dar nu s-a mai putut face nimic. Cât despre viitor, noi, Benet Croce Mialfi, nu putem decât să oftăm, „Dumnezeu cu mila”.
        Am fost scoși nu dintr-o clădire, ci dintr-un spațiu cultural care merita mai mult respect. Și mai știm că nu este vorba doar de un afront și lipsă de respect pentru scriitorii în viață, ci de un afront adus unor personalități plecate dintre noi. Ei și cărțile lor și-au lăsat amprenta pe întreaga societate românească într-un interval de timp zbuciumat pentru țară. Decenii la rând cartea a fost refugiul românului asediat de regulile impuse, cărora nu le făcea față, singur. Urâte timpuri, veți adăuga și Domniile Voastre Postscriptumi. Librăriile erau luate cu asalt mai dihai ca alimentările. Se cunoaște, cărțile se vindeau pe sub mână. Bibliotecile publice erau o alternativă, dar cei mai mulți dintre noi voiam să avem cărțile în propriile biblioteci. Nu era casă sau apartament care să nu aibă, dacă nu o încăpere sau un perete întreg, măcar câteva rafturi cu cărți.
        Nu doresc să dau verdicte, nici să fiu patetică. Nici cât Filă Frunză Verde Iepurilă? Încercarea de a risipi norul se datorează lui Tudor’S. A ascultat fără să respire jelania mea, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. Ajutorul său sincer ar putea să ne aducă un zâmbet în colțul gurii. Datorăm copiilor zâmbete. Din păcate nu pot să nu aduc pe tapet Lada cu Lozinci Neo, cu ziceri din același filon cu cele de care am crezut că am scăpat. Care ladă a rămas întreagă, doar lozincile sunt adaptate vremurilor noi. Este plină ochi cu fraze sforăitoare gen: Cultura este cea care ne poate salva, Cultura ne-a păstrat ființa neamului. Cultura ne-a făcut cunoscuți în lume. Cultura ne unește. Fără cultură suntem ca bucatele fără sare, ar completa Tudor’S, proaspăt cititor al basmelor. Ori ca moara fără pietre și fără morari, vor completa, Vrednicii Ovizi Stol Pașmiri.
        Și totuși pentru unii cultura este un cuvânt fără conținut, bun să fie scos ca un as din mânecă, când este nevoie de discursuri sforăitoare. În rest demonstrează zilnic că de fapt cultura nu are nevoie de locuință pentru că nu este ceva palpabil. Este, acolo, un cuvânt în vocabular. Iar cei care o slujesc să se descurce cum vor și cum pot. În schimb ni se oferă porții mari culturnice pe sticlă, veți găsi de cuviință să mă amărâți și mai mult, Dohotari Chesche Duhnici, o cultură plină de E-uri cum ne este și mai noua existență fizică.
        Este regretabil cum și-a propus media, cea mai des accesată, să formeze omul nou, Omul violențelor. Să fie vorba de o acțiune dirijată sau doar de delăsare? Prima generație care a crescută în felul acesta are deja copii care suferă de o dublă influență negativă. Prima este cea a părinților formați și ei la rândul lor de Tv-uri și a doua, cea directă, cea a televizorului și a mediului on-line care s-a degradat și se degradează văzând cu ochii. Oare până când și până unde? Nu voi obosi întrebând, cine are interesul ca violența să devină stăpână pe desenele animate, filmele pentru copii și adolescenți. Să nu vorbim de cele pentru măgarii mari. Retrag ultimele două cuvinte. Nu de alta, dar Tudor’S a rămas fără replică și a făcut niște ochi mari cât ai lupului. Deviza sub care curge viața unora în România este scoasă din cufărul bunicii: „Hai mălai să te mănânc, vino noapte să mă culc”... după ce se termină toate programele TV. Vor fi fiind mulți care nu au de ales, dar cei mai mulți se complac, cei cu gură mare și obraznici.
        Sala Oglinzilor a rămas pustie și tristă. Dacă ea ar fi singura care și-ar scrie amintirile, ar furniza tomuri editurilor. Fiecare cameră, hol sau cotlon e doldora de povești nescrise despre cei care au luptat sub o singură armă. Cea a tocului și a peniței. Desigur, urmașii lor au ținut pas cu schimbările. Și-au transferat talentul mașinii de scris, apoi laptopului și calculatorului.
        Fără îndoială, trecerile de orice natură sunt dureroase, unii se pot adapta, alții mai puțin sau chiar deloc. Au avut loc atâtea acțiuni frumoase în această sală. Am participat la câteva lansări de carte organizate aici, în Sala Oglinzilor. M-am clătinat și am vibrat odată cu parchetul care scârția sub greutatea pașilor noștri, probabil că dublam pașii celor plecați. Am prins o lansare a lui Evgheni Evtușenko. A fost una din zilele mele norocoase. Cu multă lume prezentă, întreaga casă se însuflețise. Am avut răbdare și am așteptat la rândul cu autografe. Ți-a fost frică vreodată că vei cădea cu tavan cu tot în restaurantul de sub sala fantastică a oglinzilor? Veți rămâne fără răspuns, Acva Olind Purpur.
        Am participat și la Ședințele de Consiliu unde am aflat prima dată de pericolul care ne paște. Casa nu a fost niciodată a noastră cu acte întăbulătorii. Nu mi-a trecut prin minte că realitatea va fi atât de dură. Cum poți să visezi, cum poți să creezi, dacă problemele ce țin de contabili și notari dau buzna peste noi? Am cunoscut în acel loc mulți scriitori, unii m-au cunoscut și ei pe mine, vorba lui Ion A Pupezei lui Creangă, nu? întreabă curajos Tudor’S. Vorbele lui trezesc hilaritate în tabăra Guvizi Grand Zulu. Mi se părea minunat că Uniunea și Muzeul Literaturii Române se învecinau. De ce nu țin minunile? Pentru că nici acțiunile noastre nu au continuitate. Unii fac, alții strică. Din păcate, ajung din nou la o vorbă din bătrâni: „A fost și a trecut.” Doar o minune ar face ca factorii de decizie să ne redea Casa Monteoru, măcar pentru acțiunile de amploare.


Florica Bud