C.D. Zeletin Însemnări despre gânditorul Ștefan Zeletin (II)
Dumitru Augustin Doman - Așchii dintr-un jurnal de cititor. Un poet din consiliul florilor
Florica Bud - Migdale dulci-amare. Linda spaima Luminiței


      Însemnări despre gânditorul Ştefan Zeletin (II)

             
        Şcoala primară. Primele 4 clase primare le-a urmat, între anii 1889 şi 1893, la Burdusaci, avându-l învăţător pe cumnatul său, C. Primicheru. Clasa a cincea a urmat-o în satul Coasta Lupei din Comuna Nicoreşti, ca elev al unui alt cumnat, învăţătorul Grigore Popa, care şi-a dat seama cel dintâi de posibilităţile intelectuale ale copilului.
        Studii secundare. Între 1895 şi 1899 urmează cursurile Seminarului teologic Sfântul Gheorghe din Roman. Este perioada acelor grave deziluzii privitoare la ambianţă care aveau să-i determine rezerva de mai târziu faţă de practica religioasă şi, într-o oarecare măsură, faţă de credinţă, o perioadă de îmbolnăviri ce-l vor marca pentru întreaga viaţă. În 1899 trece câteva examene pentru clasele superioare semestriale la Iaşi şi până în toamna anului 1902 îşi dă toate diferenţele de la seminar la liceu: în iunie 1901 trece ca particular clasa a V-a, în toamnă clasa a VI-a. Clasa a VII-a (1901-1902) o urmează înscris regulat la Liceul „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad, secţia clasică, pe care o absolvă cu premiul I, iar în toamna aceluiaşi an trece ca particular clasa a VIII-a, recent introdusă. Examenul de absolvire îl dă la Liceul Naţional din Iaşi, alegându-şi ca dizertaţie tema „cele 3 facultăţi ale sufletului”, în timp ce colegul şi prietenul său, Vasile Bogrea, îşi alege subiectul Deosebirea dintre clasici şi romantici.
      Studii universitare. Între 1902 şi 1906 urmează cursurile Facultăţii de litere şi filozofie a Universităţii din Iaşi. În 1906 îşi trece examenul de licenţă magna cum laude. Atmosfera ieşeană o evocă într-un manuscris intitulat De unde ne vine lumina, în care spune despre erou: „Era visător din fire; dar pe străzile pustii ale acestui oraş, unde totul îmboldeşte la reverie, vagabondarea neînfrântă a ideilor sale devenise o adevărată boală; în cele din urmă el ajunse a trăi mai mult în cer, încât puţin habar avea de ceea ce se petrecea pe pământ. Dulcele nostru oraş, cu viaţa sa stinsă, nemaitrăind decât din amintirile trecutului, e în adevăr pepiniera visătorilor ţării. Dar tocmai de aceea Iaşiul îmi pare ceva străin, dacă nu chiar ridicol în ţara noastră. Şi dacă la noi îndeobşte a fi visător e de râs, apoi a fi visător ieşean e de două ori de râs”.
      1906-1909. Între aceşti ani a fost secretar al Seminarului pedagogic universitar din Iaşi şi bibliotecar. De la 1 septembrie 1909 ocupă, ca suplinitor, catedra de limba germană de la liceul din Bârlad, post pe care va fi titularizat la 1 februarie 1910.
        Studii în străinătate. Între 1909 şi 1912 studiază filozofia în mai multe universităţi europene. Iată prezentarea făcută de el însuşi acestei perioade în Autobiografia (Lebenslauf) scrisă de mână în 1911 şi comunicată nouă de rectorul Universităţii Erlangen: „În toamna anului 1907, am venit în Germania şi am studiat două semestre filozofia la Berlin. În anul 1908-09, datorită stagiului militar, am fost nevoit să întrerup studiile în străinătate: în această perioadă mi-am dat de asemenea examenul de stat pentru titlul de profesor de liceu şi, drept urmare, am fost numit în toamna anului 1909 profesor la liceul din Bârlad. Îndată după numirea mea, mi s-a acordat concediu pentru continuarea studiilor în străinătate şi, în felul acesta, am studiat semestrul de vară 1909-1910 la Sorbona, din Paris, în semestrul de vară 1910 la Universitatea din Leipzig, în semestrul de iarnă 1910-11 din nou la Universitatea din Berlin şi în semestrul de vară în curs (1911) la Universitatea din Erlangen”. După vara anului 1911, Ştefan Zeletin a urmat cursuri universitare la Oxford.
        Doctor în filozofie al Universităţii regale din Erlangen. Disciplina principală de examen a fost istoria filozofiei, iar disciplinele secundare, economia naţională şi pedagogia. Lucrarea de doctorat a avut ca subiect: Persönlicher Idealismus gegen absoluten Idealismus în der englischen Philosophie der Gegenwart (Idealismul personal faţă cu idealismul absolut în filozofia engleză contemporană). Iată un crâmpei semnificativ din referatul profesorului Richard Falckenberg: „Domnul Motăş, care a studiat timp de 8 semestre la Iaşi, 3 la Berlin şi câte unul la Leipzig, Paris şi Erlangen şi care mi-e cunoscut de la lucrările de seminar ca o minte ageră, şi-a ales el singur tema, pesemne sub influenţa imboldurilor primite de la Paris, şi a tratat-o într-o manieră demnă de laudă. Stilul este limpede iar limba germană o stăpâneşte într-o măsură vrednică de admiraţie la un străin. El derivă în mod just mişcarea pragmatico-umanistă din opoziţia faţă de idealismul absolut al hegelienilor englezi şi le atacă ipotezele printr-o critică severă...”
        Dizertaţia a fost susţinută şi apreciată magna cum laude la 12 decembrie 1912 şi tipărită în 1914 la Editura H.Lonys din Berlin.
        1912-1920: profesor la Liceul Codreanu din Bârlad. Doctorul în filozofie al Universităţii din Erlagen a continuat să predea limba germană în liceul la care el însuşi învăţase. Într-o completă izolare de viaţa intelectuală a urbei, lucra la Evanghelia Naturii, al cărui prim volum avea să-l publice în 1915 la Iaşi, în Tipografia N.V. Ştefăniu, manuscrisul volumului al doilea dispărând în bombardamentele ultimului război. Desăvârşeşte volumul de aforisme Clipe de reverie, gata din 1911, din care va putea publica o parte sub titlul Nirvana, gânduri despre lume şi viaţă, Bucureşti, 1928. Nu ia parte la efervescenţa scriitoricească din Bârlad, ordonată în jurul lui Alexandru Vlahuţă şi al Societăţii literare Academia Bârlădeană, înfiinţată la 1 mai 1915 de către G.Tutoveanu, Tudor Pamfile şi Toma Chiricuţă. Acesta din urmă avea să devină repede cel mai înverşunat acuzator al cărţii lui Ştefan Zeletin, Din ţara Măgarilor. Însemnări, Bucureşti, 1916, în cadrul a ceea ce începuse a se contura ca un proces de presă, curmat de intrarea României în primul război mondial. Urmare a participării directe la războaiele din 1913 şi 1916, Din ţara măgarilor rămâne unul din cele mai realiste şi mai aspre pamflete din literatura română, care a atras tunetele jupiteriene ale lui Nicolae Iorga şi ale Olimpului său. Paginile negrului pamflet condensează o amărăciune adâncă, o indignare fără margini şi lucrarea unui puternic spirit justiţiar, având ca obiect neamul românesc şi ţara românească. Izvor de suferinţă, existenţa acestei cărţi îl va adânci şi mai mult în cercetarea determinismului structurilor sociale ale României, ceea ce a avut drept consecinţă elaborarea operelor lui capitale, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, 1925, şi Neoliberalismul, 1927. Ele marchează şi deplasarea interesului său dinspre literatura beletristică spre sociologie, dinspre artă spre disciplinele moralei sociale. Şocul emoţional deşteptat de scrierea pamfletului şi urmările tipăririi lui au rodit într-o înţelegere superioară a realităţii româneşti. În 1925, anul publicării Burgheziei Române, Ştefan Zeletin va scrie: „...eu m-am împăcat sufleteşte cu această ţară”. Angajarea sufletească în cercetarea devenirilor sociale româneşti era pentru el o asceză căreia nu i se poate înţelege tragismul înainte de a i se înţelege seriozitatea şi absolutul. Tot în episodul bârlădean scrie şi reflecţii psihosociale de pe front, nu fără repercusiuni asupra viziunilor lui sociologice ulterioare. Colaborează cu studii şi cercetări la revistele: Convorbiri literare, Ideea europeană, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială.
         
                                                        C.D. ZELETIN



Așchii dintr-un jurnal de cititor 

         
                      Un poet din consiliul florilor

         
        Poetul privindu-ne din lumea lui, dintr-un consiliu ales: „Un poet își caută rădăcinile, își caută stelele/în oamenii de pământ! Și el, el/e în consiliul florilor”. (Dimitrie Stelaru)
                                                                            *
        Toaleta lui Madam Georgescu din Tren de plăcere plecând la Sinaia: „bluza vert-mousse, jupa fraise ecrasee și pălăria asortată; umbreluța a roșie, mănușile albe și demibotinele de lac cu cataramă; ciorapii de mătase vărgați, în lungul piciorului, o bandă galbenă și una neagră, despărțite cu câte un fir stacojiu”. Rogvaiv în toată splendoarea!
                                                                            *
        Cioran, considerat cel mai mare stilist al literaturii franceze după Flaubert, plângându-se pentru greuacomodarea în limba lui Flaubert: „Ceea ce mă împiedică să inovez în franțuzește e ambiția mea de a scrie corect. Acest scrupul, împins până la nuanță, se explică prin faptul că am început să „compun” în această limbă la treizeci și șapte de ani. E ca și cum aș scrie într-o limbă moartă, și se cunoaște diferența, potrivit lui Meillet, cred, dintre o limbă vie și una moartă – în cea din urmă nu ai dreptul să faci greșeli...” Așadar, stilul impecabil al lui Cioran constă în corectitudinea până la nuanță!
                                                                            *
        Personajul veridic din romanul autentic este victima ușor ipocrită și închipuită. Cu cât e mai închipuită, cu atât e mai autentică artistic.
                                                                            *
        „sicomorii-n floare/un om mort zâmbind” (Daniel Turcea)
                                                                            *
        Personaj balzacian, Emil Blondet apare în nouă cărți din Comedia umană. Scriitor și ziarist, unul „dintre cei mai spirituali, dar și cei mai leneși scriitori” din epocă, celebru „în cerc restrâns”. Conștient că e „lăudat de ziariști, dar necunoscut mai departe”, nu-și face iluzii, spunând sentențios că „gloria e o otravă în doze mici”. Meseria lui era de a batjocuri totul și fără a fi de partea cuiva, ținea la toată lumea. Era „spiritul cel mai înțelept al epocii, dar înțelept pentru altul, niciodată pentru el, asemeni acelor avocați care își fac prost propriile treburi”. E redactor pe la diferite gazete, „om plin de duh, dar împrăștiat, sclipitor, capabil, dar leneș, care se lasă exploatat cu bunăștiință, când perfid, când generos, după toane”. În concluzie, zice Balzac, Blondet este „unul dintre acei oameni pe care-i iubești, dar nu-i stimezi”, fiind viclean „ca o subretă de comedie”, fără o conștiință artistică sau civică, „incapabil să refuze condeiul său oricui ar vrea să i-l cumpere”, oferind galant inima cu împrumut oricui i-o cere, în fine „fiind cel mai fermecător dintre acei bărbați cu apucături de curtezană”. Ce-ar mai fi de spus după acest portret?
                                                                            *
        Primesc, cu autograful de rigoare, în medie, două cărți pe zi și citesc trei pe săptămână, nu neapărat din cele primite. În acest caz, îi anunț cu onestitate pe domnii autori că nu mai sunt de mult timp un cititor credibil.
                                                                            *
        O artă poetică: „A vedea totul dintr-o interioritate/adâncă și depărtată” (Aurel Pantea).
                                                                            *
        Unul dintre „proiectele” literare ale ingeniosului temperat Mircea Horia Simionescu sintetizat în câteva rânduri: „GERYON  TYR: „Despre șapte profesiuni”. Roman – Cele șapte profesiuni sunt: medicina, zootehnia, brutăria, anticariatul, trasul cu urechea, vidanjatul și papalitatea. Fiecărei profesiuni îi este dedicat câte un capitol. Fiecare capitol este împărțit în paragrafe. Capitolul despre brutărie este împărțit în versete. (Editura „Termopile”, Atena 1936).
                                                                            *
        Cum se racola un turnător în Gulag ne spune Soljenițân. U., intelectual aflat într-un lagăr siberian, e chemat la ofițerul CEKA. Acesta îl ia direct: „Dacă vrei să rămâi în viață, trebuie să te desprinzi de țărmurile putrede ale capitalismului și să acostezi la celălalt mal. (...) Cum o mai duce familia dumitale? Și îi citează toți membrii de familie pe nume! Știe câți ani are fiecare dintre copii! (...) Ești, bineînțeles, conștient că dumneata și familia dumitale alcătuiți un tot. (...) Așa că alege între cele două lumi. Între viață și moarte. Îți propun să-ți asumi angajamentul de a sprijini serviciul operativ al CEKA! În caz că refuzi, întreaga dumitale familie va fi trimisă imediat în lagăr...” U. semnează angajamentul, dar nu toarnă. E trimis într-un lagăr special, cu regim mai aspru, desigur. Familia îi e trimisă și ea în lagăr. Dar, omul se simte liber, liber, liber...
                                                    Dumitru Augustin DOMAN


Migdale dulci-amare

         
                      Linda, spaima Luminiței

        Linda, care Linda? Evanghelista, vă ofer pe tavă răspunsul așteptat de voi Croco Zumzer Varnici. De ce să nu existe și în lumea patrupedelor o divă cu acest nume? Nu știu când a intrat Linduța în viața mea, un ghemotoc cu blană roșcată care calcă atât de mândru, dând din codița sa de vulpiță în toate părțile, încât aștepți din moment în moment să se descompună în părțile sale componente. Dar de cele mai multe ori nu se întâmpla așa. Eventual câte un smoc de blană rămânea trist în urma sa, o boieroaică alintată.
        Dacă față de Lola am un sentiment de milă, fiind un câine pe care nu îl mângâie nimeni, pe Linduța o iubesc. Lolei îi dau de mâncare, dar nu am curajul să intru în țarcul ei. Din păcate s-a sălbăticit, îmi este greu să deslușesc care sunt sentimentele ei față de mine. Chiar și Mamei Ani care îi dă zilnic de mâncare îi este frică de ea. Nu zăbovește prea mult în țarc. Lola este o corcitură între lup și rottweiler. Între curtea Lolei și cea a Linduței, acum doi ani a apărut un pui de lup, Demon, care acum este un exemplar superb. Mușcă? ar întreba Tudor S. Nu, niciun câine de pe strada noastră sau de pe strada Luminiței nu a mușcat pe nimeni. Nici măcar un alt câine. Deși concerte la garduri sunt zilnic.
        Dar să ne întoarcem la eroina mea de astăzi, Linduța, care apără cu strășnicie curtea stăpânilor și cele câteva mașini. Din păcate, în timpul zilei, porțile sunt deschise, linduțienilor le vine greu să se dea jos din mașină să le închidă. Așa că Linda iese în stradă și latră după oameni și mașini de bagă spaima în toți. Mai înspăimântați sunt școlarii. Asta este un lucru grav, veți sublinia voi, Contro Alduiți Liliputeni. Îngrijorător, chiar, întărește și Tudor’S.
        Am intervenit mereu în problema porților deschise, nu că ne-ar păsa de stăpâni ci de dragul Lindei, să nu o bată vreun furios. Lucrurile acestea se întâmplă la gardurile dinspre Luminiței. Când are poftă și este liberă, Linda face lungi plimbări blănoase. Stăpânii ei lipsesc în weekend, în toate sărbătorile religioase și laice și bineînțeles în vacanțele școlare. La început se ocupa de ea, în lipsa stăpânilor, un vecin trecut de nouăzeci de ani, bunicul lui Demon. Cum părinții vitregi au cam uitat să îi dea bani pentru mâncarea Lindei, încet-încet Linduța a trecut în Asociația Mamelor Ani, condusă chiar de către Ma Ani.
        Noroc că ea merge spre serviciu chiar pe strada Luminiței așa că se oprește pe la toate porțile cu plasele de mâncare. La întoarcere face același lucru. Eu merg doar sâmbăta și duminica dimineața. Să nu uit, dacă toți faceți recesământul Numerology Tabelari Cântec, să nu uitați pisicile din curtea Lolei. Sunt între două, până la șapte pisici de toate vârstele. Unele mai dispar, sunt date sau pur și simplu furate. În clipa aceasta sunt patru. Unele au fost castrate, altele nu, așa că pui vor fi mereu. Voi accesa și eu un pisoi, zice Tudor’S.
        Una dintre mâțe s-a împrietenit cu Linda, dormind cu ea în cușcă. În afară de ea, niciuna dintre pisici nu sunt agreate de niciun câine. La un moment dat, Linda a primit în grijă un pui Shar Pei, Șasa. Era tare drăgălaș. Cu exces de blană? Întreabă Tudor’S. Da. Obraznic și indolent, rodea totul. Spre disperarea reginei vitrege. Aproape zilnic mergeam la ele. Iarnă- vară erau afară amândouă. Până la urmă stăpâna s-a plictisit de ea. Cine să o scape din bucluc?
        Spre indignarea comico-tristă a Mamelor Ani, într-o zi a declarat ritos că nu mai vrea să o vadă prin curte pe Sașa. Să vă fie clar, ea o adusese, nicidecum noi. Dar nu am făcut caz, așa că Ma Ani i-a găsit stăpân, iar mie mi-au rămas fotografiile, pe care i le-am făcut. Să înțelegem că voi și Mamaridele Ani intrați în curțile oamenilor? Nu contenești să ne furnizezi mirări. Doloue Gurtivi Observatori, garduri nu am sărit, am intrat doar pe poartă. Linda a rămas singură, așa cum a rămas după ce i-au fost luați puii.
          Să vedeți, oameni buni și răi, într-o zi mă strigă vitrega Linduței la gard. Intru în grădinița mea, față de care mă simt mereu vinovată. Am cam lăsat-o de izbeliște. De când au crescut pomii nu mi se coc roșiile. Neavând încotro, am început să plantez roșiile în ghivece, iar în grădină doar ceapă, usturoi și salată. Ajung la gard să văd ce a pățit blonda vecinică. Am șobolani în curte, se văicărea. Sunteți șefe și peste ei? Mirarea poartă numele vostru, Vremelnic Udoki Werbec. Mirarea vă va da… gata. Mă uit peste gard și văd două vietăti cenușii. Erau de fapt puii Lindei, aduși de berze. Credeam că doar pe bebeluși îi aduce barza! Exclamă Tudor’S. Despre berze vom vorbi la primăvara viitoare.
        Nimic nu v-ar face mai bine decât să numărați tutulucii de pe cele două străzi de poveste, Precursori Homini Dolomit. Așteptați totuși până la recesământul celălalt. Linda fiind cam rotunjoară de felul ei și necunoscându-i aventurile, nu am bănuit nimic. Până la urmă, după ce au crescut puțintel, puii au fost plasați tot cu ajutorul Mamei Ani. Nu este ușor să găsești un stăpân bun  să-i iubească. Stăpâni sunt pe toate gardurile, dar mulți uită și să le dea apă.
        Era într-o vinere de Paști, iar Linda tot lătra. Casele noastre sunt înghesuite, cu puțin spațiu între ele, așa că se aude și ce vorbesc vecinii, iar lătrătorii se aud din orice parte a casei. Nu intenționam să-i fac o vizită Lindei de care mă desparte, după cum vă spusei, doar grădinița mea cultivată cu ce-o da Domnul. Dar cum guraliva nu mai termina, am luat ceva de-ale gurii și am purces pe strada Luminiței să văd ce probleme are.Puteam să îi arunc și ei peste gard, dar am vrut să văd ce-a pățit. Nu pățise nimic, era doar moartă de foame. Draga de ea era singură, plecaseră stăpânii să cinstească Paștile. Așa a intrat Linda pe lista zilnică a Mamei Ani. Doar nu ai fi vrut să o lași să moară de foame, biata fetiță. Tot pățitul să fie vinovat? Intră și Tudor’S în jocul vostru. Când imperativi, când întrebători, vă duceți zilele de pe azi pe mâine, Sifonabil Gulupi Harhar.
         
                                                                                 Florica BUD