C.D. Zeletin - Reflecţii despre repetiţie (III)
Dumitru Augustin Doman - Fericirea vine odată cu răsăritul
Nicholas Catanoy - Alambicul lui Ianus



                                Reflecţii despre repetiţie (III)



        Anafora (Gr. ana, înapoi, phora, întoarcere) constă în repetarea unui cuvânt la începutul versurilor sau al propoziţiilor. În poezie: Jelui-m-aş şi n-am cui,/ Jelui-m-aş drumului... şi în proză: Măria ta, ca domn, fii bun, fii blând.
        Fii bun mai ales pentru aceia pentru care toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi... (Mihail Kogălniceanu, Discursul la întronarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza).
        Antimetabola, numită şi antimetalepsă sau antimetateză, este repetiţia mai mult sau mai puţin strictă a aceloraşi cuvinte însă în ordine inversă: ...eu sosesc, sosesc eu, însă...ori Iară noi, noi epigonii? (Eminescu).
        Anadiploza constă în reluarea ultimei părţi a unui vers de către versul următor. O predilecţie pentru anadiploză a avut, în poezia italiană, Tommaso Campanella (1568-1639), iar în poezia românească, prietenul meu mai vârstnic, poetul Sandu Tzigara-Samurcaş (1903-1987): Visarea-ţi rătăceşte prin pale crizanteme,/ Nu te teme de moarte... (Oglindiri, 1972, Florile lui Luchian). Anadiploza vine cu dezavantajele rimei interioare, dar aceasta e o problemă de gust.
        În aria figurilor de stil, repetiţia e rudă cu aliteraţia, rima, refrenul, asonanţa şi apofonia. Privită ca sistem, îşi are şi ea patologia proprie, printre boli aflându-se pleonasmul, tautologia, redundanţa.
        O exegeză a repetiţiei în literatura română (una există, totuşi, a lui Ovid Densusianu) ar fi în măsură să reliefeze contribuţia acestei figuri de stil, socotită îndeobşte şi pe nedrept minoră, la adâncirea şi rafinarea expresiei artistice, la îmbogăţirea psihologismului unui text şi ar face mai înţeleasă profunda observaţie a lui Baudelaire, după care rima şi ritmul ( privite ca ipostaze ale repetiţiei răspund eternelor nevoi ale sufletului omenesc de monotonie, de simetrie şi de surpriză. În geometria unui peisaj artistic, repetiţia contribuie la întărirea percepţiei spaţiului, a unghiului şi a liniei. Mă gândesc, de pildă, la sugestia de discontinuitate în continuu adusă de repetiţie în versul lui Eminescu: Şi se duc pe rând, pe rând,/ Zarea lumii-ntunecând... (Ce te legeni, codrule). Cronicile noastre, scrise în limba vechimii, vin cu o prozodie mult mai pliată pe ritmul evenimentelor fizice şi sufleteşti. O repetiţie cutremurătoare descopăr în strigătul Elisabetei Doamna, soţia voievodului Eremia Movilă, căzută roabă la turci, în marginea pădurii Dracşani. Oprind rădvanul care-o ducea spre haremul sultanului, ea trimite către boierii îngroziţi de pe marginea drumului următoarele vorbe, de un tragism shakespearian:
        - Boieri, boieri, ruşânatu-m-au păgânul!
        Repetiţia boieri, boieri străbătuse spaţiul sufletesc şi, dincolo de el, lamentaţia se convertise deja în reproş adresat destinului ce-i hărăzise o succesiune de evenimente dureroase. Îndreptarea acestei repetiţii amare, şi practic mute, ca două aripi, către boieri subliniază neputinţa acestora, peste care sufletul ei se prăbuşea ca o acvilă săgetată... Boieri, boieri ne prilejuieşte şi reflecţia după care, dintre ritmuri, iambul este cel mai propice formulării reproşului, aşa cum troheul e mai potrivit imprecaţiei. Schimbat în troheu, de pildă, prestaţia sintagmei nu mai este reprobatorie.
       
                                                                                *
        O vizită la Retrospectiva Ion Ţuculescu m-a obligat să privesc filozofic pictura celei de a doua perioade, zisă totemică. Mai bine spus, să o contemplu sub imperiul actului ontologic fundamental care e repetiţia, act mai mult decât o evidenţă. Într-un fel, epitetul totemic nu e cel mai potrivit, deoarece sugerează, până una alta, exoticul. Or, imaginile picturii artistului-medic, repetate prin naştere una din alta ca într-o diviziune celulară, exprimă, dacă nu ceea ce e propriu adâncimilor autohtone, ceea ce stă ascuns în esenţa universală a firii: repetarea.
        Nu vorbesc de repetiţie ca decizie a mentalului, ci ca dicteu pulsatil al subconştientului, al autarhiei subsolurilor fiinţei, reprimate amândouă de către conştientul ce se consacră preferenţial creaţiei. Atribut al supremei minţi. Act demiurgic, creaţia este irepetabilă. Petre Ţuţea vorbea undeva despre "păcatul de neiertat al repetării". Într-adevăr, omul e fapt repetat, urmare a corupţiei lui Adam, consemnată de neîntrerupta proliferare omenească. Ne îndepărtăm astfel de Creator, adică de Unicul, dar ne şi apropiem, întrucât continuăm să-I fim asemănători, fiecare dintre noi fiind unic: până şi cel mai neînsemnat om de pe pământ îl reproduce pe Demiurg prin unicitate şi ne poate salva însuşirea divină. Repetiţia e o pauză în mersul creaţiei, iar în cazul de mai sus, cazul păcatului originar, e un răgaz ce îngăduie ispăşirii să se poată înfăptui. Repetiţia rămâne fisură în continuum-ul căruia creaţia, irepetitivă în măsura în care e unică, îi dă chip.
        În artă, impulsul repetitiv scapă de cele mai multe ori din chingile mentalului şi poate că tocmai emanciparea aceasta este inspiraţia. El neantizează odată cu unicitatea evenimentului şi surpriza prin care se recomandă, întărind ceaţa contururilor suprapuse mai mult sau mai puţin şi ascunzând în mod paradoxal ceea ce exhibă. Evenimentul devine previzibil, autonom şi automat, impresia fiind aceea de urnire inertă, placiditate şi melancolie. Dând glas mai mult negurilor simţirii decât clarităţilor minţii, întâmplarea repetată devine din colţuroasă tocită, dulce, lesne asumată de către sufletul dispus să colecţioneze suita ei confortabilă. Cu câtă plăcere se regăseşte sufletul în oul pietrelor şlefuite prin rostogolire de mileniile apelor curgătoare!
        Mijloacele de comunicare ale picturii lui Ion Ţuculescu sunt ritmul în sine şi obsesia ritmului. Ritmul în sine figurează discontinuitatea - deci muzicalitatea - lumii, rânduiala vieţii şi timpul definit prin succesiunea de elemente identice: ochi repetaţi, chipuri repetate asemeni unor fişicuri magice răsărite din pustietăţile unde te aştepţi mai puţin. Învers, ritmul ca obsesie, izvorăşte din tendinţa irepresibilă spre continuu, accelerarea înecând prin ea însăşi înmulţirea, împingând-o spre distrugerea succesiunii motivelor prin îngrămădire. Există în pictura lui Ion Ţuculescu o întrecere între emiţător şi receptor, între emisie şi recepţie, între enigma exprimată ritmic şi sensibilitatea receptoare a celui ce o priveşte. Repetarea vădeşte o insistenţă din adânc, ce transcende aşezarea firească a alcătuirilor naturii. Înmulţirea progresivă a motivului nu mai lasă loc interstiţiului, petecului de spaţiu indiferent, propice sedimentărilor şi liniştii. E o lume cu sufletul la gură, presărată de gheizere astmatice în care frecvenţa sporită a inspirului lipseşte de timp expirul. Spaima de ceea ce stă să se întâmple şi de înţelegerea scăzută a mesajelor de dincolo diminuează metafizic priveliştea. Universul lui Ion Ţuculescu nu este un univers părăsit. Reprezentările lui sunt înglobate într-o altă viaţă, presupusă, care te pândeşte de pretutindeni: frunzele arborilor se convertesc în ochi, covoarele olteneşti în anotimpuri, plasma înserării în fantome iar amurgul într-un Elsinor în care Hamlet tatăl deplânge destrămarea repetării sale în fiu... Natura moartă e moartă atât cât este o picătură de apă din lacul Tekirghiol pusă pe lamă de microscop, dar privită cu ochiul liber şi nu cu miraculosul instrument de mărire... Nu suntem părăsiţi! Întunericul naşte făpturi mai mult decât lumina iar heruvimii cei cu ochi mulţi ne arată un exces de veghe în toate. Fuga de unicat pe care o citim în obsesia multiplicării trezeşte în suflet aprehensiunea diavolescului. Cutezanţă faţă de neant, repetarea vine cu imaginile mascate ale expansiunii păcatului originar. Aceasta e departe de a se fi consumat, ca şi afişarea dreptului la timp prin repetare. Aversiunea retroproiectată către Punct organizează înfrumuseţarea prin număr şi, în timp ce ne înstrăinează de Dumnezeu, ne pătrunde cu ubicuitatea şi permanenţa Lui.

                                                                                        C.D. ZELETIN



                            Fericirea vine odată cu răsăritul

        Visează că ar vrea să recitească din Ivan Bunin nuvele cu nobili scăpătați, dar și povestiri scrise în Insula Capri, visează atmosfera din Satul, sentimentul zădărniciei din Domnul de la San Francisco, viața amară din Ograda veselă, toată noaptea asta visează. Tristețea mare a visului e că nu mai are cartea, că a dispărut în neant, nu doar din biblioteca lui, dar din toate librăriile și bibliotecile lumii. Sare din somn speriat, mâna-i rătăcește mecanic pe noptieră și, sub ochelari, descoperă cartea lui Bunin, ferfenițită. Fericirea vine odată cu răsăritul.
                                                                                *
        „Să nu gândești este o fericire; să știi că nu gândești e-o fericire și mai mare.” (Cioran). De n-ar fi o chestiune de nonsens...
                                                                                *
        Mâhniri de tânăr cititor. E supărat că nimeni n-a observat și comentat ultimele sale lecturi, lecturi ce-i place să creadă că sunt esențiale.
                                                                                *
        Imperfecțiunea perpetuă a cititorului: „Ai citit enorm, dar ei au citit o carte pe care ar trebui s-o citești și tu, iar asta le conferă o superioritate care anulează toate lecturile tale” (Jules Renard).
                                                                                *
        Ion Zubașcu, inspirat numindu-l pe Adrian Păunescu „Vulcanul noroios”! Și Zubașcu l-a cunoscut bine. A fost redactor la revista Flacăra și a cântat vreo zece ani în Cenaclul Flacăra. Știa lucrurile bine de la poalele vulcanului.
                                                                                *
        Cititorul trebuie să depășească micile drame ale omului din viața de zi cu zi. Citind pe-un autor, nu se impune să se despartă de un altul.
                                                                                *
        Jules Renard: „Trebuie să fii discret când vorbești despre propria ta fericire, și s-o destăinuiești ca și cum ai mărturisi o hoție”.
                                                                                *
        Melancolia unei cărți deschise sub o cratiță cu tocană de cartofi. Pe paginile negre de funingine răzbat totuși niște raze de soare în care copilul de 11 ani citește trei fraze care s-ar putea să-i lumineze mintea.
                                                                                *
        Moșierul scăpătat Tihon Ilici din nuvela Satul a lui Ivan Bunin meditând pe întuneric la rușii lui: „Ciudat popor mai suntem! Avem un suflet pestriț! Când suntem răi ca niște câini, când triști, când miloși, când ne jelim pe noi înșine...”
                                                                                *
        Libertatea cititorului în bibliotecă precum libertatea peștelui lăsat o noapte întreagă în juvelnicul pescarului din marginea lacului.
                                                                                *
        Costache Olăreanu își notează în jurnalul pe 1949: „Într-un sat din apropiere agitatori au strâns oamenii la primărie. Abia au scăpat cu fuga. Agitatorilor li se spune „gentari” (de la geantă)” . „Agitatorii” de acum vin cu laptop, deci sunt...laptopiști.
                                                                                *
        Câte o carte e un fel de mormânt. Citești, citești și la un moment dat ai impresia vinovată că ești un profanator de cimitir.
                                                                                *
        „Date fiind principiile mele, n-ar trebui să public nimic. Public însă atât de puțin! Abia ceva mai mult decât scriu”. Câtă decență la Cioran! Acum se publică mult mai mult decât se scrie.
                                                                                *
        „Toată viața lui, Kuzma visase să studieze și să scrie. Dar nu versuri. Făcea versuri numai ca să-și piardă vremea. Altceva ar fi vrut. Să istorisească cum pierea el încetul cu încetul, să-și zugrăvească, cu o necruțare nemaiîntâlnită, mizeria, viața lui atât de groaznică, searbădă, care-l schilodea sufletește, făcând din el un smochin neroditor” (Ivan Bunin – Satul)

                                                                                        Dumitru Augustin DOMAN




                                        Alambicul lui Ianus



        L’histoire, qui se mondialise, place Eros devant un défi crucial; se redefinir à l’échelle des masses, de l’industrie culturelle, des cycles courts et de la consommation. La révolution sexuelle a libéré le désir, mais cette victoire l’a métamorphosé; il cesse insensiblement d’être l’expression de l’individu pour apprendre à devenir, sans tabous ni obsession, un art de vivre collectif où se joue peut-être une nouvelle valeur de l’humain.

Freud a găsit un sens al vieţii lui, şi nu o vindecare a simptomelor lui.

„Purpurea rosas sobre Galatea
la alba entrelilios cándidos deshoja.”
(Gongora)

Lyon. Colocviu. Discuţii privind influenţa WEB-ului asupra Culturii/ literaturii. Cultura numericului.

„La ce bun literatura? La multe. E un viciu solitar. Unii se masturbează, alţii scriu.”
(Al. Muşina)

Vreme închisă.
Şi mă sigilez în mine
Ca într-un bârlog.

Le maître mot en littérature?
Le mot-clé, le mot alpha et omega, c’est „jeu”.
Jeu d’esprit, jeu de mots, libre jeu,
jeu de dé, jeu d’orgue, jeu de la fortune, je
de l’amour et du hasard, jeu de prince,
jeu d’épreuves, règle du jeu, jeux dangeureux,
avoir du jeu, n’en plus avoir, se prendre au jeu,
jouer gros jeu, mettre sa vie en jeu, écrire
quoi...

Răsfoind o antologie recentă – The Anthology of Rap Edited by Adam Bradeley and Andrew Du Bois / Yale University Press.
Istoria Rap-ului (920 pagini), între anii 1978 – până în prezent (2010).

„Problema nr. 1 a culturii (literaturii) române contemporane e această marginalitate genialoidă, ţâfnoasă.”
(Al. Muşina, Vatra)

Paris. Hotelul „Le Ritz”. Locul preferat al lui Marcel Proust. O noapte în suita „Vendome”: 18.000 Euro.

O triadă bizară. Trei intelectuali germani poartă prenumele de Martin (Luther), Martin (Heidegger), Martin (Walser). Toţi trei fiind antisemiţi. Gurile rele botezându-i „Cei trei crai de curte veche”.

Frumuseţea nu este carosabilă.

Fatalitatea. Toate promisiunile care nu s-au împlinit.

Les Grecs, qui ne croyaient plus à leures dieux, tous les faux chrétiens de tous les temps, ont vécu de l’ombre d’une songe...

„La postérité qui est peuplée d’érudits”, dit Valéry. Non! Elle est peuplée des badauds, comme le présent.

                                                                                        Nicholas CATANOY