C.D. Zeletin - Reflecţii despre repetiţie (II)
Dumitru Augustin Doman - O lucrare urgentă, pentru posteritate
Nicholas Catanoy - Alambicul lui Ianus



                                  Reflecţii despre repetiţie (II)



        Repetiţia se realizează, de cele mai multe ori, prin trei monomeri: of, of, of, din lamentaţiile lăutarilor de odinioară şi ale bolnavilor de totdeauna, situaţie în care exprimă confuzul stărilor sufleteşti, sila de istorisire, disconfortul şi nevoia de descărcare. De ce trei, rămâne un mister, încă unul care creşte caracterul fatidic al anumitor cifre.
        Prevenitoare, blândă şi plină de iubire, mioriţa laie îl roagă pe stăpânul ei, fixat deja de ochiul fratricid:
        Stăpâne, stăpâne,
        Mai cheamă şi-un câne!
        Observaţi că repetiţia Stăpâne, stăpâne trezeşte şi impresia de compătimire anticipată şi de preludiu al unui bocet...
        Descântecele româneşti sunt pline de evocarea lui trei. Trei îl fascina pe Arghezi: Nu ţi-am spus, seara şi-n zori,/ Toate de câte trei ori? (Lingoare). Având o structură impară, non-finită, trimerul repetiţiei sugerează deschiderea afectului căruia îi dă chip şi nu închiderea, cum o fac numerele pare. Aceasta nu înseamnă că stilistica literară nu cunoaşte repetarea unui cuvânt de mai multe ori şi-n maniere diferite. Dacă geminatio (lat. dublare) este numele dat repetării de două ori a unui cuvânt: Iară noi?Noi epigonii (Eminescu), repetiţia împinsă până la un număr de n ori, la sfârşitul fiecărei propoziţii ori la sfârşitul fiecărui vers, poartă numele de conversie. Conversia survine în unele descântece sau cimilituri: Lată,/ Peste lată,/ Peste lată,/ îmbujorată... Artur Gorovei, Cimiliturile românilor, Faţa casei sau în poezia cultă: Dormeau adânc sicriile de plumb (...)/ Şi-i scârţâiau coroanele de plumb./ Dormea întors amorul meu de plumb (...)/ Şi-i atârnau aripile de plumb (Bacovia, Plumb). Când se repetă primul şi ultimul cuvânt din vers ori din propoziţie, repetiţia poartă numele de complexiune, formă de repetiţie proprie mai ales artei oratorice: Pe acela pe care senatul îl va fi condamnat, pe acela pe care poporul roman îl va fi condamnat... (Cicero, Catilinare).
        În retorica antichităţii, repetiţia avea o funcţie patetică. Ea realizează efectele stăruinţei ori ale întăririi, care altfel ar fi rămas mai slabe. Legitimând insistenţa înainte ca aceasta să devină siluire, indiscreţie sau băgare pe gât, repetiţia se opreşte exact în punctul în care nuanţa trece în culoare şi sugestia în aserţiune. Deşi la o repede privire ar părea invers, ea rămâne unul dintre instrumentele artei scriitoriceşti în redarea spaţialităţii şi a succesiunii în timp a evenimentelor. Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară... (Alecsandri, Iarna). Altădată precipită ori slăbeşte parcurgerea spaţială, realizând fie impresia de iminenţă: ...vine, vine, vine, calcă totul în picioare... (Eminescu, Scrisoarea III), fie impresia de încremenire în incertitudine: ...- Vine, nu vine (Bacovia, Rar).
        Alteori repetiţia deţine valoarea regresiunii în tăcere: Ei, ei, ei! sau extinderea lui Alei! (Alei, codrule fârtate) în alelei! În acest caz ea răspândeşte sugestii privind bogăţia unui conţinut pe care nu-l exprimă ci numai îl semnalează prin repetarea interjecţiei, sporind aerul de discreţie, de cuviinţă, de şovăire între a înfrâna ori a exprima un simţământ. Tăcerea este doar arătată prin repetiţie; nearătată, rămâne victima propriului ei absolut.
       
                                                                                *
       
        Repetiţia cunoaşte patru forme: antanaclaza, anafora, antimetabola şi anadiploza, dar existenţa lor nu e de natură să blocheze fantezia poeţilor în a crea altele. Deşi a insista asupra lor e poate excesiv pentru o reflecţie ca aceasta, nu trecem peste ele, întrucât pot fi utile cititorilor care sunt devotaţi ai artei sciitoriceşti. Şi poate sunt cu atât mai folositoare cu cât în poezia actuală delabrarea prozodică şi neantul intelectiv pe care limba le vehiculează atentează la fiinţa inefabilă - dar care poate fi definită din punctul de vedere al osaturii sonore - a poeziei.
        Antanaclaza (gr. antanaklasis, răsfrângere) e repetiţia în care acelaşi cuvânt e reluat succesiv dar în înţelesuri diferite. E o formă a omonimiei, care scontează pe efectul derutei, surprizei, hazului. Cea mai interesantă poezie structurată în întregime pe antaclază, din câte cunosc, este Cântec de ciuciulete al regretatului meu prieten, poetul şi traducătorul din engleză Tudor Dorin (1919- 1982), coborâtor din părinţi de pe Valea Zeletinului moldav. Avea, indiscutabil, geniul limbii. Iată două crâmpeie antanaclazice: Plouă, plouă, plouă,/ Plouă până trece,/ Ce ne pasă nouă?/ Ce ne pasă zece... şi: Plouă, plouă, plouă,/ Plouă-ntr-o ureche,/ Ce ne pasă nouă?/ Ce ne pasă veche... O variantă a antanaclazei, pretabilă termenilor polisemnatici, este diafora, în care variaţia sensului în repetiţie priveşte o singură accepţiune semantică.

                                                                                        C.D. ZELETIN



                        O lucrare urgentă, pentru posteritate

        Cititorul auriu. Carasul auriu mai este denumit și peștișorul de aur din acvariu. E unul dintre cei mai longevivi pești, trăiește și douăzeci de ani, poate pentru că are cea mai scurtă memorie; după trei secunde uită tot și, deci, ia viața de capăt. La fel poate exista un cititor auriu, unul care să uite totul după trei secunde, așadar fiecare pagină, fiecare paragraf să fie mereu ceva nou, apoi șters precum cu un burete tabla pe care a stat o scriere cu creta nu mai mult de trei secunde.
                                                                                *
        Vers-sentință de Ion Caraion: „Să descoperi oameni – asta face cât aroma tuturor fructelor lumii”.
                                                                                *
        Portret într-o frază: „O femeie în vârstă, spăsită, în sala de așteptare a gării Blaj; tristă că viața i-a trecut, că lupta e de pe-acum pierdută; ea nu se mai poate bucura că moartea nu vine astăzi” (Ion Lazu)
                                                                                *
        Titlu de poveste din O mie și una de nopți: Poetul Find și cele două fete viteze ale sale Ofaiirah-Soarele și Hozeilah-Luna. O adevărată poezie, doar titlul.
                                                                                *
        Spital militar, opt răniți într-un salon . Cel de lângă fereastră e solicitat de ceilalți să relateze ce vede afară. Le povestește de o stradă frumoasă, luminată, cu lume multă și o fată blondă care trece de patru ori pe zi. Cam totul se învârtește în jurul acestei blonde frumoase descrise cu lux de amănunte. Numai despre ea se povestește. La un moment dat, cel de la fereastră moare. Îi ia locul altul din salon și când acesta se uită pe fereastră nu vede decât un zid cenușiu. Totul fusese fabulație, imaginația militarului rănit, poate pentru a le mai alina durerea camarazilor săi imobilizați. Acesta e rezumatul povestirii O fată blondă de Maurice Druon.
                                                                                *
        Șeherezada zilelor noastre și-ar amâna moartea ispitindu-l pe sultan noapte de noapte cu filme în serial pe internet. Epilogul fiecărui episod ar suna astfel: „Când filmul ajunse aici, Șeherezada văzu zorii mijind și, sfioasă, închise tableta”.
                                                                                *
        Oul sau găina? Oare, ce-a fost mai întâi: scriitorul sau cititorul?
                                                                                *
        Există o poezie așa-zis feminină, o poezie a sensibilității feminine? Dacă da, se încadrează aci și Angela Marinescu cu versuri precum: „sunt o doamnă cu plămânii bolnavi/o doamnă cu coaie de lup tânăr/am înjurat./respir prin pereți”?
                                                                                *
        Fervoarea distrugerii la d. Lefter, înainte de a deveni Eleutheriu: „Așa sunt eu galant, cocoană! când am chef, sparg; sparg, cocoană, când am chef, farfurii de câte zece mii de franci una! sparg, mă-nțelegi, sparg al dracului!
                                                                                *
        Școala de literatură a lui Jules Renard: „Limba are înfloririle și iernile ei. Există stiluri despuiate ca scheletele copacilor, apoi vine stilul înflorit al școlii frunzișului, stufosului, hățișului. Apoi, astea toate trebuie tunse”.
                                                                                *
        Din punctul de vedere al scriitorului, criticul este un ins acolo și el care-i dă un certificat de talent, cu puțină bunăvoință chiar de geniu.
                                                                                *
        Cioran n-ar fi dezamăgit că-l citesc deja de zeci de ani și încă nu mă sinucid. Ar fi dezamăgit că-l citesc în timp ce am salariul pe care-l am și totuși continui să trăiesc.
                                                                                *
        Jules Renard, mereu în răspăr: „Am o lucrare urgentă, pentru posteritate”

                                                                                        Dumitru Augustin DOMAN




                                        Alambicul lui Ianus



A.L. Încă o cruce, încă o absenţă la apelul zilnic...

La televiziune filmul A Clock-work după romanul lui Anthony Burges. Regia, Stanley Kublick. Este scenariul unui viitor monstruos, plin de violenţe, de agresiuni şi de crime, concentrate în personajul Alex, şeful unei bande de sceleraţi. Aceste tablouri au apărut în secolul nostru, într-un preludiu evocator.

Das Schicksal der Wahrheit ist der Tod.
(Reinhold Schneider)

Peur, infiniment peur que nous perdions, Marie Claude et moi, ce qui nous reste de valabilité intelectuelle.

On dit que les Hommes sont fous, mais dans la mesure où ils raisonnent, ils n’ont pas le choix.

S.M. Siluetă fină, înalt, cap de o rară frumuseţe, personalitate total deosebită de intelectualul francez. Afabil, ospitalier, mare amator de călătorii. Discutăm despre “Ingeniosa comparacion entre lo antiquo y lo presente de Cristobal de Villalon” (Valladolid, 1539). O seară bogată în detalii şi reflecţiuni.

Art may err, but nature cannot miss.
(Dryden John)

O zi în Cartierul Latin care-mi place, poate, fiindcă este mai puţin “francez” şi deci mai aproape de mine. Cel mai universal şi cosmopolit cartier al Parisului, primeşte pe oricine cu totală dezinvoltură şi perfectă indiferenţă. Este individualist şi exaltat, cinic şi afectuos, iluminat şi egoist, închis în sine şi expansiv, exploziv chiar, adesea în proporţii nebune, uluitoare. Mă simt reintegrat într-un peisaj familiar.

Les Muses, qu’invoquent les poètes grecs, les poètes latins, sont née des neuf nuits d’amour de Zeus et de Mnémosyne, déesse de la mémoire.
(Dictionnaire poétique)

Din învolburările lui Paul Celan:
“An beiden Pole
der Kluftrose, lesbar:
dein geächtetes Wort!
Nordwahr. Südhell.”

Besoin de se faire aimer. Et pour en être digne aussi bien que pour pouvoir aimer en retour, nécessité d’être beau à l’intérieur de soi, d’approcher une certaine perfection, d’atteindre à ce détachement de cette transparence faute desquelles l’amour n’est qu’un mot.

Îmi amintesc de colegul meu de la spitalul Fundeni, Dr. Arcadie Perceck, oncolog şi fotograf. Îl regăsesc din nou cu o carte apărută recent, “Universul complex al insomniei”. Artist până-n vârful unghiilor.

The blind lead the blind. It’s the democratic way.
(Henry Miller)

Ajungerea la sine. Avem cu toţii nevoie de o traumă care să ne aşeze pe drumul nostru, care să ne scoată din rutină şi să ne focalizeze către acel punct final al existenţei datorită căruia fiecare traiectorie ajunge să semene cu coarda bine întinsă a unui arc...

Elitele se fardează. Gloata se sulimăneşte.

                                                                                        Nicholas CATANOY