C.D. Zeletin - Moş Culiţă
Dumitru Augustin Doman - Dintre bine și frumos, a ales movul
Florica Bud - Supa de roșii U.S.R.-istă


Moş Culiţă

        Cine s-ar lua după apelativul de mai sus ar crede că e vorba de vreun moşneag pitoresc din Moldova, cu mustăţi albe, cu sacul plin de poveşti şi de seducţiile viclene ale vârstei. Nimic din toate acestea. Frate al bunicii mele, Nicolae Brăescu (1880-1960) a fost mai curând un înger nimerit printre oameni. De o nobleţe, o bunătate şi o elevaţie aproape nepământene, era frumos ca un Adonis, înzestrat ca Orfeu şi înţelept ca Seneca. Ce şi-ar dori mai mult un muritor? Exemplarul desăvârşit al neamului meu... M-am format în cultul lui. Dacă natura s-ar hotărî la un moment dat să zămislească alt fel de inşi, perpetuând numai însuşirile lor de excepţie, cu oameni ca el ar începe... Moş Culiţă ilustra rasa luminii şi subţirimilor. Moştenise frumuseţea de la tată, răzeş aspru, coborâtor din vechea familie a boierilor Brăieşti din Bucovina, atestată documentar încă din secolul al XV-lea, pornită în bejenie spre valea Zeletinului, unde s-au ascuns de prigoana lui Duca Vodă. Strămoşii lui, Ştefan şi Agafia Brăescu, pot fi descoperiţi ca protagonişti ai unei adevărate tragedii antice în cartea lui C.Gane, Amărâte vieţi... Din partea mamei moştenise firea dulce. În Măriuca Brăescu, una din cele două fiice ale preotului Petre Spiridon, natura împinsese blândeţea până spre hotarele ei ultime, în care puritatea însuşirii induce efecte magice. O chemau sătenii din Burdusaci să le prindă roiurile de albine de prin grădini. Apropiindu-se de creanga pe care se aciua forfota bezmetică a bulgărelui electrizat, îi vorbea cu afabilitate ca unei fiinţe omeneşti, îl cuprindea cu mâinile (atenţie: am subliniat!), aşezându-l cu grijă în buduroiul frecat pe dinăuntru cu aromata cătuşnică... De-a dreptul bizar e faptul că sora ei, Ilinca Alistar, care l-a crescut o vreme pe Tata după ce a rămas orfan, avea o fire plasată la antipod. O personalitate puternică, sfidătoare a asprimilor vieţii şi de o francheţe dură. Apostrofa copilele mai plăpânde, mai simţitoare ori mai bolnăvicioase:
        - 'Ăra', cotarlelor, că tare mai sunteţi coapte! Pe mine nu m-a durut niciodată nimic...
        La centenarul naşterii filozofului Ştefan Zeletin, care se înrudea din două direcţii cu mătuşa Ilinca, octogenarul Spiru Filipescu mi-a spus că năzdrăvana avea har taumaturgic, fiindcă făcuse gemeni. Când era copil, l-a vindecat de o laringită gravă spânzurându-l cu un prosop: prefăcându-se că-l descântă pe la spate, l-a săltat de-odată de trei ori ca şi cum l-ar fi urcat în furci. Spaima i-a fost cumplită, dar afonia i-a trecut pe loc! Altădată, de Paşti, şi-a lăsat copilul mort şi s-a dus la horă să se dea în scrânciob, ca să-i crească înaltă cânepa!
        Astfel, din blânda ei soră şi dintr-un tată aprig s-a născut moş Culiţă, o minune de om. Ca toţi fraţii săi, avea o voce de aur. Pe lângă Facultatea de Drept, a absolvit Conservatorul din Bucureşti, ca elev al lui D.Popovici-Bayreuth, completându-l cu studii în Italia, unde, la Domul din Milano, a devenit prin concurs prim tenor al corului. La începutul secolului 20, a cântat în una din cele dintâi opere româneşti, Fântâna Blanduziei de G.Cosmovici, unchiul lui George Enescu, pe versurile lui Vasile Alecsandri. Eşecul acestei opere controversate l-a descurajat, ceea ce nu s-a întâmplat cu prietenii lui, G.Niculescu- Basu şi George Folescu. Fructificând studiile juridice, a intrat în magistratură, judecător - absolut drept, fiind un pur - la Piatra Neamţ, Brăila şi Galaţi, urcând toate treptele jurisprudenţei până la cea de magistrat la Înalta Curte de Casaţie din Bucureşti. Noua profesie l-a obligat să-şi restrângă manifestările artistice. Cânta rareori în saloane, iar la Burdusaci în casa neamurilor, noaptea pe şes în lumina lunii ori la biserică. Opera italiană a rămas pentru el marea idealitate, dar cânta deopotrivă vechi cântece româneşti şi, în strană, Cât de mărit este Domnul în Sion, Cămara Ta, Mântuitorul meu ori Iubi-Te-voi, Doamne.
        O întâmplare din perioada gălăţeană e grăitoare atât pentru firea lui cât şi pentru o anumită rectitudine morală a vremilor apuse.
        Pe rol se afla procesul unui armator. Avocatul lui, Ionel Teodoreanu; judecător, Nicolae Brăescu. Faptul că un om blând ar putea judeca drept părea prea puţin credibil, de aceea nu o dată rechinii corupţiei au încercat să-l izbească în flanc. Astfel, vine într-o zi Ionel Teodoreanu la judecător propunându-i din partea clientului său o vilă în Sinaia. Judecătorul a refuzat calm. Calmul refuzului îl stimulă pe avocat, convins că până la urmă insistenţa biruie.
        - Vă rog nu insistaţi. Nu primesc şi nici nu mă supăr.
        Ionel Teodoreanu se îndreptă dezolat spre uşă.
        - Un moment, domnule Teodoreanu! Mi-a venit o idee.
        Ilustrul avocat se opri. Nările dilatate trăgeau comisurile gurii spre un surâs fericit.
        - Primesc numai în cazul în care pierdeţi!
        Şi armatorul a pierdut...
        - Am venit, domnule judecător, să mă ţin de cuvânt! îi zise după proces Ionel Teodoreanu, rămas între ciocan şi nicovală...
        - Refuz, domnule avocat: dumneavoastră aţi câştigat procesul cu mine...
        După această întâmplare extraordinară, moş Culiţă a fost transferat la Curtea de Casaţie din Capitală.


C.D. ZELETIN







Dintre bine și frumos, a ales movul

        Recluziunea cuvintelor în idee, precum recluziunea apei în fântână.
                                                                              ***
        Criticul, iubind o carte, o vede mai obiectiv sau mai deformat? Dar, neiubind-o?
                                                                              ***
        Jules Renard cel vetust: „Poți fi poet și având părul scurt. Poți fi poet și plătindu-ți chiria. Chiar poet fiind, poți să te culci cu propria nevastă”.
                                                                              ***
        Fișă de istorie literară: Dintre bine și frumos, a ales movul pe care, în mai puțin de un secol, teoreticienii l-au descompus în simboluri ermetice, postrealiste și bleu-pasionale.
                                                                              ***
        „Macii cu creier negru vor cugeta în amurg” (Pavel Bellu)
                                                                              ***
        Dacă la Pavel Bellu, macii au creier negru, la Georg Trakl, „în tăcere/ se deschid albaștrii ochi de mac ai unui înger”.
                                                                              ***
        Din ficțiunile năstrușnice ale lui Mircea Horia Simionescu: „Un inginer și doi medici descoperă în ființa omenească un biocurent extrem de slab, dar care indică exact gradul de inteligență al individului. Construind un aparat special, ei determină că inteligența este rezultatul unui fenomen simplu: acumularea mângâierilor. Mama care își alintă odorul prin frecarea repetată a creștetului, a mâinilor sau obrazului, stimulează producerea biocurenților și înlesnește stabilizarea lor. Copilul crește și inteligența lui sporește o dată cu sporirea și rafinarea mângâierilor. Un băiat alintat de mama și de două mătuși dădea dovadă de o rară capacitate de înțelegere a lucrurilor, în timp ce un altul care nu-și amintea să fi fost vreodată mângâiat avea toate caracterele imbecilului”.
                                                                              ***
        „Fără efort, ca ridicarea unei zile” (Daniel Turcea)
                                                                              ***
        Dacă ar exista un instrument sensibil care să măsoare în timp real dispariția unei opere sau a unui autor din memoria colectivă...
                                                                              ***
        Istoria literaturii scrisă de el nu are nici un fel de bibliografie. Nu citează pe nimeni. A, doar din loc în loc mai scrie: „Ca să-l cităm pe Dumnezeu!” Îl citează doar pe Dumnezeu, dar și atunci cu inima strânsă.
                                                                              ***
        Cioran: „Nu face doi bani scriitorul care, în viața personală, nu e timid”. Cu atât mai mult, cititorul, cred eu.
                                                                              ***
        Poeme de Trakl ca niște interminabile valuri de catifea neagră strălucind ici-colo în razele soarelui. Un spectacol între culoare întunecată și-o lumină sau, mai bine zis, între culoare și lipsă de cromatică.
                                                                              ***
        Blaga, recapitulând „îmbolnăvirea ” de metafizică pe când era elev în clasa a VI-a la Liceul „Șaguna”: „Metafizica devenea tot mai mult viciul meu fără leac, de o mică patimă. Dincolo de orice rezerve kantiene, începeam să-mi alcătuiesc noi criterii de apreciere a creațiilor metafizice în calitatea lor de creații ca atare, și intram în robia lor cu un sentiment de sacră beție”.
                                                                              ***
        Mircea Horia Simionescu parodiind cu nesaț: „RUGGERO QUINTHAL: „Banchetul” – Replică strălucită la Platon. Comesenii tac tot timpul, ocupați peste măsură să îngurgiteze tot ce se aduce pe masă – bucate de un gust ales, gătite excelent. Un incident: unul dintre meseni refuză nisetrul la grătar. Se tace și în partea a doua a cărții, dar cu mai multă prudență, într-o curgere epică îtrucâtva mai accelerată. (Editura „Pro Arte”, Geneva 1940)”.


Dumitru Augustin DOMAN







Supa de roșii U.S.R.-istă
Pamflet de Florica Bud


        Nici nu a trecut bine un an de când ne-ai servit supa, care este însăși imaginea unui regim drastic de slăbire eficientă, acum vrei să ne îndopi cu o altă supă, care pare la fel de consistentă ca sora ei mai mare. Spune-ne, te rugăm, o ciorbă de burtă, una de potroace sau alta de văcuță, nu vei fi având pe lista ta suicidară de bucate? mă veți apostrofa emfatici Domnitori Cruețiști Gruizi. Sunteți nedrepți mai ales că departe de mine intenția să vă arunc în bucătărie și să vă las acolo printre oale. Și să nu uităm că „Supa de varză” a fost un film la care am râs cu poftă ca pe vremuri, unii asemenea mie au și plâns.
        „Supa de roșii” nu poate fi „un fel de două feluri”, cum mă păcălea mama în copilărie, când deveneam prea iscoditoare în legătură cu micile comori din oală. Ea nu ar putea fi nici ceea ce credeți, voi, Golgo Laboși Nuntologi „o zamă lungă să ne ajungă, zi de vară până-n sară”. Ci este însăși regina supelor de bulion sau a pastei de roșii, ea fiind nici mai mult nici mai puțin decât „Supa de roșii U.S.R.-istă”. Și uite cum o biată supă a devenit deja... istorie. La fel ca „Supa de ouă” sau „Supa de chimen” de la cămin? îmi sare în ajutor Tudor’S. Da, sunt pe același palier; de vor mai fi fiind la modă aceste supe copilărești, nu ale prunciei mele, ci ale copilăriei altor copii.
        Onor „Supa de Roșii U.S.R.-istă” este cea mai simpatică și valoroasă dintre supe. Ea a gâdilat papilele gustative și sucurile gastro-umane ale multor scriitori care au poposit la Restaurantul sau pe Terasa Casei Monteoru. Sper să suportați cu stoicism, voi Neomelanco Bubuizi Greneeni, să mai întâlniți, vorba vine, încă o dată, minunatul nume, Casa Monteoru. Acest așezământ a adăpostit atâtea personalități, în calitatea sa de sediu al Uniunii. Este vorba de U.S.R.-ul scriitorilor, nu U.S.R. –ul... vuvuzelelor. Totdeauna am fost indignată că având nevoie de hrană trebuie să ne pierdem vremea și să coborâm atât de jos... printre cratițe. De aceea vor fi fiind atâtea bucătării la subsol. Afirmând acestea solidarizez cu indignarea voastră, Stelari Purtători De Nouri. Da, sunt vinovată că vă răpesc din timp cu problemele insignifiante ale stomahului. Tocmai de aceea sunt prima care exclam: Ce bine ar fi, dacă ne-am putea hrăni cu pastile în loc să ne pierdem vremea, servind de zor cratițele și memorând legile bucătăriei!
        Cei care am gustat respectiva supă, neîncrezători fiind, am cedat degrabă recunoscându-i meritele, o supă între supe! Cazul ei ar fi unic și pentru că era de obicei singura supă. Mai avea o calitate, nu numai că era unica supă dar, nefiind ciorbe în meniul nostru scriitoricesc, o puteam savura și pe post de ciorbă. Depinde cu ce doreai să te hrănești în ziua respectivă, cu ciorbă sau cu supă. Cât despre felurile doi nu vă voi plictisi dragi Grătargii Omeno Snifițiști, chiar nu merită să ne pierdem vremea. Erau cele normale, care se servesc zi de zi, la restaurante și terase... văcărienilor, porcifriților, puiroților sau piscifanilor.
        Minunate vremuri! Ce păcat că toate legile firii se adeveresc. Nimic din ceea ce este frumos nu ține. Chiar și așa, faptul ar putea să vă scoată din sărite pe cineva ca voi, Moscofiți Feldefel Sovăinici. Dar ce putem face decât să oftăm ca niște băbuțe, pardon cuvântul este intraductibil în alte limbi, în care nu există decât femei. Ferice de ei că nu au decât tinere, post-tinere, ante-post-tinere și post-ante-post-tinere. Acum nu știu dacă vreun poet a dedicat vreo odă „Supei de Roșii”, dar ar fi frumos ca cineva să o facă grabnic până când ea nu devine marcă înregistrată. Desigur că s-ar putea pune bazele unui concurs creativ pe acestă temă. Supița caldă, aproape fierbinte, ar sugera Tudor’S. Zâmbesc silit, dar ce poți să faci, copiii se maturizează forțat, văzând atâtea…
        Cel puțin eu o voi păstra în amintire ca pe o supă bună de roșii. Nu chiar de Premiul Nobel, dar de un Pulitzer ar merge. Mă miră și undeva amintirile mele sângerează sau poate doar se rușinează de ce deprinderi am căpătat. Nu mi-ar fi trecut prin gând să îi dau un loc pe lista mea de preferințe, nici în copilărie, nici mai târziu. Faptul că iarnă, vară, o mâncam cu plăcere la Restaurantul Uniunii rămâne un mister pentru mine. Cum s-a ajuns ca această supă să fie singura supă-ciorbă a scriitorului român, nu am de unde să știu. Poate cei din generația Garddeni Fiscus Homear ar putea găsi un răspuns ori să ne deschidă ochii. Nu-mi aduc aminte să fi întâlnit fire de orez prin ea. Or fi fost. Nu am trecut mai mult de jumătatea cănii, poate ele odihneau mai jos. Sau poate or fi rămas pe fundul cazanului. Cuvântul cheie este cazanul.
        Se știe că tot ceea ce fierbe la cazan este delicios, chiar dacă nu face întotdeauna „mărgele”. Imi amintesc cu drag de ceapa tăiată foarte mic, pe care o striveam în dinți. Cronț-cronț, cum ar zice Tudor’S. Asta însemnând că era proaspătă mereu, mă veți liniști Aitari Gogoloși Rarurieni. Vara, încărcată de rod, însemna o supă făcută din roșii proaspete, iarna nu avea cum. Era fie din bulion, fie din pastă de roșii. Acum, dacă mă prind în vorbă cu voi s-ar putea să vă dau dreptate. Am mâncat „Supa de roșii” de plăcerea celor din jur.
        Aș vrea să număr mâinile ridicate ale celor care au savurat supa de roșii nu fiindcă erau flămânzi, ci așa pur și simplu. Mai ales că după ea nu mergea nicio bericică și niciun vinișor. Poate un suculeț, mă ajută Tudor’S. O savurau pur și simplu de dragul celorlalți comeseni. Nu fi credulă, mă veți atenționa, sper pentru ultima dată pe ziua de azi, Stoperi Mutanți Bionumeri.
        Mă simțeam importantă, respirând același aer cu cei pe care îi prețuiam, chiar dacă deodată cu ei inspiram și câte o pală de fum cancerigen. Trecând peste asta, eram alături de cei a căror egalitate o doream. Egalitate nu este chiar cuvântul potrivit, fiind considerat în anumite medii compromis. Dar îl voi păstra. M-am bucurat de prezența unor scriitori, fie în carne și oase, fie doar în amintirea povestitorilor de la mese. I-am invidiat pe cei care au trăit acea epocă, poate cea mai importantă. Nu pot decât să regret că nu m-am născut mai repede. Nu pot să-i înteleg pe cei care au prins-o din plin ori doar pe final că nu apreciază acest lucru. Sunt mulți care ar trebui să mulțumească Domnului, pentru asta și pentru harul primit. Căci, fără el poți să păcălești câțiva cititori, poți să primești chiar și premii, dacă te naști cu noroc, dar nu te poți minți. Dacă părerea ta despre tine contează, va puncta la timp Tudor’S.


Florica Bud