C.D. Zeletin - Însemnări despre gânditorul Ştefan Zeletin
Dumitru Augustin Doman - Melancolia poetei
Florica Bud - Lola și Banda de pe strada Luminiței


Însemnări despre gânditorul Ştefan Zeletin

        Puţini sunt gânditorii români moderni care, asemeni lui Ştefan Zeletin, să fi fost atât de discreţi în privinţa vieţii particulare, iar după moarte biografia lor să se fi transmis atât de fragmentat, sărac, deformat ori lacunar. Cele câteva monografii ce i s-au consacrat, excepţie făcând – într-o bună măsură – studiul lui Cezar Papacostea (Ştefan Zeletin. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1935), au perpetuat unele erori de informaţie. Se impune, în consecinţă, o clarificare biografică, astăzi, când retipărirea integrală şi neştirbită a operei lui de căpetenie, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, s-a săvârşit (1991).
        Pe numele real Ştefan Motăş, Ştefan Zeletin s-a născut la 19 iunie 1882 în satul Burdusaci din fostul judeţ Tecuci, actualul judeţ Bacău, şi a murit la Bucureşti în ziua de 20 iulie 1934. Nu a fost căsătorit.
        Fiul natural, aşa cum precizează şi actul de naştere, al Catincăi Motăş (1820 sau 1821 – 1866), văduva postelnicului Dumitrache Motăş, care avea să-şi ia pseudonimul de la pârâul Zeletin ce străbate Burdusacii, s-a născut în al 16-lea an de văduvie al mamei sale, însă a crescut în mijlocul celor 6 fraţi şi al familiei Motăş, familie de răzeşi înstăriţi, ale căror răzeşii erau presărate de o parte şi de alta a Zeletinului, pe o distanţă de aproximativ 20 de km. De altfel, şi astăzi există satul Motoşeni, pe numele originar Motăşeni, atestând intrarea acestui patronimic în toponomie. Ştefan Motăş s-a înălţat într-o familie de tradiţie cărturărească. În neamul Motăş au existat numai bărbaţi ştiutori de carte şi chiar cărturari. Unul dintre ei a fost Episcopul Ioanichie al Romanului (~1700-1769), bun cunoscător al realităţilor Moldovei, ctitor de biserici (cum este biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Oprişeşti) şi reputat expert în chestiuni de hotărnicie, un fel de inginer topograf de genul celuilalt ilustru tecucean, poetul şi cărturarul Costache Conachi. Vlădicăi Ioanichie i-au premers în scaunul episcopal, printre alţii, Grigorie Ţamblac, Anastasie Crimca, Dosoftei şi avea să-i urmeze Veniamin Costachi.
        Familia e însă mult mai veche, Motăş fiind unul din cele dintâi nume întâlnite în documentele moldovene. Mihai Costăchescu ne asigură că un străvechi Motăş, care „era poate şi în veacul al XIV-lea”, a dat numele satului Motoşeni. Mihăilă Motăş este cel dintâi atestat documentar, odată cu satul Burdusaci, într-un uric din 12 mai 1555 emis de voievodul Alexandru Lăpuşneanu, la Huşi (Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, 1932).
        Mama. Catinca Motăş, născută Chiriac, a văzut lumina zilei în satul Ursa de pe valea Zeletinului, situat la 6 km. sud de Burdusaci, satul în care avea să se căsătorească şi să-şi trăiască o parte din viaţă. Cei care au cunoscut-o vorbeau despre ea cu evlavie. Era fiica lui Ştefanache Chiriac, zis Şchiopul, privighetor (subprefect) al ocolului Zeletin, cu sediul la Ursa, boier fără moşie dar bogat, venit aici din Bălăbăneştii de Tutova, însurat cu o fată din familia Taşcă. Viitorul filozof Ştefan Zeletin purta deci numele bunicului matern, de la care va fi moştenit, probabil, şi un anumit spirit justiţiar, evident în viaţa şi opera sa. Tradiţia orală spune că Ştefan Chiriac venise din sudul Dunării, fiind ori macedoromân grecizat, ori grec. Sever, uneori despotic, intrând uşor în conflict cu răzeşii Ursei, el fusese adus în părţile Zeletinului de către unii membri ai familiei aristocrate greceşti Peţa, care avea o moşie la Ţăpoaia, sat de lângă Ursa. Unul dintre aceşti Peţa fusese administrator al imenselor moşii ale Mânăstirii Răchitoasa. La Ursa, Ştefanache Chiriac va înălţa o casă imensă, întrebuinţată pe rând ca subprefectură, judecătorie, jandarmerie şi, permanent, drept locuinţă personală. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a servit de şcoală.
        Ascendenţa grecească, pusă totuşi sub semnul întrebării, a lui Ştefan Zeletin, care i-ar fi venit aşadar din partea mamei, a avut însemnătate în viaţa lui spirituală. Conştiinţa elenică explică în bună parte afinitatea sa pentru gândirea Greciei antice, ilustrarea Catedrei de Introducere în filozofie şi istoria filozofiei vechi şi medievale a Facultăţii de litere şi filozofie din Iaşi, traducerile sale din Sextus Empiricus, apărarea traducerilor din Platon ale lui Cezar Papacostea, lectura neistovită – chiar şi pe liniile frontului din primul război mondial – a scriitorilor Greciei antice, atestată de corespondenţa cu Vasile Bogrea. „Sângele elenic, va scrie Ştefan Zeletin (Cuvânt de lămurire, în: Şt. Zeletin, Neoliberalismul,1927), pe care nu fără fior îl ştiu pulsând în vinele mele, mi-a creat sălaşul sufletesc în templul uman al filozofiei romantice germane, ea însăşi plămădită în spiritul şi pe temeiurile elenismului”.
        Tatăl. Postelnicul Dumitrache Motăş, mort cu 16 ani înainte de a se naşte Ştefan Zeletin, rămâne prin urmare numai tată de jure al viitorului filozof. Era destul de bogat: Gh. Ghiţulescu, în Monografia istorică a Târgului Tecuci, publicată în foileton (Curierul Tecuciului, 1939) îl numără printre proprietarii tecuceni de moşii din anul 1856. După moartea lui timpurie, moşia şi bunurile aveau să scadă, fie prin vânzare, fie prin împărţire între urmaşi. Din prima căsătorie, cu Maria D. Brânzei, va avea un fiu, Mihalache Motăş (1850-1908), erou în războiul din 1877, iar din a doua căsătorie, cu Catinca Chiriac, va avea pe Maria, căsătorită Primicheru (1859-1935) şi pe Alexandru (1860- 1926), fratele mai mare, „Bădia” care l-a ajutat în perioada studiilor din ţară şi din străinătate pe Ştefan Zeletin. Ceilalţi copii ai Catincăi Motăş, Natalia, Safta, Dumitru şi mezinul Ştefan sunt născuţi în văduvie. Oameni sobri, discreţi şi buni, Motăşenii i-au înconjurat cu dragoste pe copiii ultimi ai Catincăi Motăş.
        Problema paternităţii lui Ştefan Zeletin, prea puţin sensibilă la completări viitoare, poate fi pusă astăzi, când protagoniştii acestei istorii neguroase, pe care filozoful o ocolea, au trecut de multă vreme în lumea umbrelor, astfel că discreţia, cuvenită până acum, îşi pierde temeiul. Puţinii contemporani ce i-am cunoscut vorbeau despre Ştefan Zeletin ca despre o fiinţă reţinută şi tainică în toate privinţele, dar mai ales în cea a confesiunilor privitoare la familie. Discreţia lui era pusă pe seama firii de taciturn şi de om singuratic. Rezerva lui era datorată însă faptului că se ştia bastard. Însăşi adoptarea unui pseudonim, când numele de Motăş era şi vechi şi cunoscut, măsoară distanţa ce dorea s-o ia faţă de numele lui Dumitrache Motăş. În monografia pe care i-o închină postum, Cezar Papacostea ocoleşte cu delicateţe aveastă chestiune... N-o ocolesc însă nici Valeriu D. Bădiceanu, nici Dr. Dumitru Mureşan în monografiile lor, oferind însă informaţii eronate. Mărturii contemporane şi de familie au menţinut ştirea după care tatăl real al lui Ştefan Zeletin ar fi fost Neculache Brăescu, răzeş înstărit şi primar al Burdusacilor, ce avea şi alţi copii din flori... Ştefan Zeletin semăna la înfăţişare cu fiul acestuia, Nicolae Brăescu (1880-1960), magistrat la Înalta Curte de Casaţie, dar şi tenor în tinereţe, care a jucat un rol pozitiv în impunerea creaţiei româneşti de operă. Vărul lui Nicolae Brăescu, doctorul Alexandru Brăescu (1860-1917), a fost creatorul învăţământului universitar de psihiatrie din Moldova şi ctitor al Spitalului Socola din Iaşi. Extrem de instruit în specialitate, doctorul Alexandru Brăescu studiase în cele mai reputate universităţi din Franţa, Belgia, Elveţia şi Anglia şi nu ştim dacă acest fapt nu l-a influenţat pe Ştefan Zeletin, în periplul său prin universităţile din Germania, Franţa, Anglia... La o lună după moartea lui Ştefan Zeletin, Cezar Papacostea face aluzie, pentru întâia oară într-un text tipărit, la paternitatea incertă a prietenului său: „El era, cum se zice «singur pe lume». Ceva colaterali, da: de dânşii, în zece ani, abia mi-a vorbit de 2-3 ori şi numai spre a mă lămuri asupra unei realităţi pe care am înţeles-o şi am aprobat-o fără a o comenta (s.n.)... Ca lucrul să fie complet (...) şi-a păstrat mai departe, şi pentru viaţa de toate zilele, pseudonimul literar...” (Cezar Papacostea, Post mortem Ştefan Zeletin, Îndreptarea, 18 august 1934).


C.D. ZELETIN







Melancolia poetei

        Mircea Horia Simionescu, în începutul fanteziei/ficțiunii ISTORIOGRAFUL, „Istoria literaturii pertineze” (!)– „Remarcabilă pentru informația largă și buna selecție, pentru ideile abil reliefate privitoare la curentele literare. Nu putem fi însă de acord cu punctul de vedere al autorului după care orice lucrare literară este produsul unui dezechilibru psihic. Toți scriitorii sunt ipocriți, arțăgoși, cinici, mazochiști, zgârciți, bârfitori, peltici, strâmbi la vedere și șchiopi la scris, bețivi, copilăroși în afaceri, plăpânzi în războaie, stupizi în societate, rigizi în pat, afemeiați la serbările școlare, cruzi, copți, chiori la cinemascop, solemni la chef, vorbăreți la înmormântări, gurmanzi la aeroport, stângaci la popice, migăloși la înot, democrați cu nevestele, principiali cu servitoarele, virili la mașina de cusut, glumeți la academie, prudenți în baie, eroici la Simfonia „Oxford”, ignoranți în Apocalipsă. Falsificatori de bani și desenatori de scene rușinoase. Artileriști”. Câtă imaginație la MHS pentru a-și „demasca” pseudorevoltat colegii de suferință!
                                                                              *
        Personaj cehovian, Ippolit Ippolitici. Personaj șters, banal, care „ori tăcea, ori spunea lucruri de toți știute”!. De la el aflăm că „vara nu este același lucru ca iarna”, că „iarna trebuie să faci foc în sobă, pe câtă vreme vara e cald și fără foc în sobă”, că „omul, încetând să mai fie burlac, începe o viață nouă”, că „Volga se varsă în Marea Caspică”, și: „caii mănâncă ovăz...” Și așa și moare, spunând lucruri știute de toți.
                                                                              *
        „noaptea ca o batistă neagră îmi bea plânsul” (Delmira Agustini).
                                                                              *
        Melancolia poetei X. Unii colecționează timbre, alții cutii de chibrituri sau fotografii de artiști ori etichete de bere. Poeta X colecționa cărți cu defecte. Era bibliofil, făcea turul anticariatelor, în biblioteca-i voluminoasă își rezervase un raft cu cărți cu defecte. Asta colecționa ea: cărți cu defecte. Mergea pe pereți când descoperea o carte cu două capitole inversate, sau cu coperta răsturnată față de conținutul cărții, cu o pagină împărțită pe diagonală în două triunghiuri – unul alb și unul tipărit. Rarități bibliofile – așa le numește. A descoperit un exemplar din Lumea în două zile a lui George Bălăiță care începea cu pagina 33. Apoi, primul volum din Ulise al lui Joyce avea 16 pagini albe. În schimb, de la pag. 385 până la sfârșit (pag. 420) filele sunt duble și tot așa. Dar de vreo 20 de ani nu mai colecționează astfel de cărți pentru simplul fapt că nu mai sunt rarități bibliofile, ci sunt obișnuințe cotidiene. Din această pricină, poeta X e melancolică.
        Dacă s-ar scrie un roman Don Quijote al României de la 2018, acesta ar avea ca personaje mii de Sancho Panza care și-ar dori fiecare insula lui pe care s-o guverneze, dar ar lipsi din carte tocmai Don Quijote cel utopic și altruist.
                                                                              *
        Câtă imaginație și câtă atenție dedică Balzac unui personaj secundar, unui figurant, ce risipă de detalii! Babylas, din nuvela Albert Savarus, tânărul lacheu care se ocupa de caii contelui de Soulas era îmbrăcat „cu o redingotă scurtă din postav cenușiu, strânsă în talie cu un cordon de lac, pantalon de catifea albastră, jiletcă roșie, cizme de lac cu carâmbul răsfrânt, pălărie rotundă cu panglică neagră și cataramă, nasturi galbeni purtând blazonul familiei de Soulas”. Contele era generos cu...tigrul său, „îi dădea mănuși albe de ață, îi plătea spălătoreasa și treizeci și șase de franci pe lună, ceea ce li se părea monstruos ucenicilor de la casele de modă din Besancon: patru sute douăzeci de franci unui copil de paisprezece ani, plus cadourile!”
                                                                              *
        „și ce e omenesc rămâne-n urmă ca pielea unui șarpe”. (Daniel Turcea)
                                                                              *
        Chinuri de cititor: „Am citit prea mult... Cititul mi-a devorat gândirea. Când citesc, am impresia că „fac” ceva, că mă justific în fața „societății”, că am o ocupație, că-mi spăl rușinea de a fi un trândav – un om inutil și inutilizabil” (Cioran).
                                                                              *
        „de, gelozia e vulturul dragostei” (Dimitrie Stelaru).


Dumitru Augustin DOMAN







Lola și Banda de pe strada Luminiței

        Dimineața când trag jaluzelele și îmi arunc privirea pe geam, în speranța ca Sfântul Soare să se fi trezit înaintea mea, prima ființă pe care o văd este Lola. Dacă draga de ea doarme, atunci mă bucur de priveliștea acareturilor sale. Lola Care Lola? Lola Falana? mă veți descoase dis-de-dimineață voi, Zori Dezi Noptatici, îngrijorați că aș putea avea asemenea vecini importanți. Fără doar și poate nu voi lua mirarea voastră drept un atentat la importanța vecinilor. Ei sunt vizibili mai ales prin vedetele pe care le adăpostesc. Una dintre ele ar fi chiar Lola. Sper din suflet că nu voi fi întrebată din nou care... Lola, despre care nu îmi dați voie să vorbesc, este cățelușa ce, spre deosebire de noi, care locuim pe strada Teodoroiu, își duce crucea pe Luminiței. Care Teodoroiu, care Luminiței? Vă las în plata Domnului ori vă dau pe mâna lui Tudor’S.
        După cum am spus, nici nu apuc să ridic bine jaluzeaua că Lola ridică privirea în sus, eu locuind la etajul unu. O informație prețioasă pentru cei care vor dori cu disperare să vă dea vreo serenadă, concluzionați, Pioneri Vatmani Botgroși. De ce nu? Chiar dacă am renunțat la balcon. Lola este prima cățelușă din Trupa de pe strada Luminiței. Membrii trupei își duc viața de căței, unii mai bună, alții mai rea, sub zodia ne... sau norocului. Pe jumătate dintre ei pot să-i văd pe geam. Pe ceilalți îi întâlnesc doar când le fac vizite la domiciliu. Lola este și cea mai tristă dintre toți. Nimeni nu o scoate din țarcul de doi pe doi și jumătate. Sunt generoasă acordându-i un spațiu mai mult decât are în acte.
        Când m-am mutat pe strada E. Teodoroiu, de pe strada Oituz, am aflat uimită că jumătatea coroanelor celor doi cireși, ce au rădăcinile în curtea Lolei, sunt ale mele. După cum m-a înștiințat proprietarul lor, puteam să le tai dacă mă deranjează. Dacă nu, pot să culeg toate cireșele care mi se cuvin. Ce norocoasă! se vor exprima Guler Egătorii Fruttini. Da, sunt. Unde mai pui că este vorba de doi cireși bătrâni ce ajung cu crengile la geamul meu. Primăvara când înfloresc o văd pe Lola printre flori. Este atâta pericol în florile albe. Parcă o zăpadă întârziată, poate a mieilor, s-a așternut nu oricum, ci în matrițe de flori de cireș. Atâta risipă de alb încât nu o dată mă întrebam dacă voi rezista tentației de a coborî printre ele. Când te gândești că din toate aceste flori, plus minus, vor ieși acele minunate cireșe grase și zemoase de iunie. Cele mai bune cireșe se coc și pe jumătatea mea de cireș. Și toate acestea fără să am vreun merit.
        Cealaltă jumătate nu ne interesează nici chiar pe noi, Amicii Uniți Saturnieni, nici pe împăratul și nici pe cititorul sastisit să te asculte debitându-ți poveștile... Cu cireșe la urechi, mă salvează Tudor’S. Din păcate șansa de a pluti printre flori s-a înjumătățit. Acum trei ani un cireș a fost tăiat. Stăpânii mai tineri ai Lolei vor să își construiască un garaj și sunt pregătiți să-l taie și pe cel rămas.
        Vinovată pentru cireșul tăiat am fost eu, indirect. Vorba bunicii Valeria, „Cine face ca mine, ca mine să pățească”. Tratamentul pe care îl are Lola l-au avut și cireșii de-a lungul timpului. Nu au fost curățați niciodată. Într-o primăvară m-am hotărât să fac o acțiune extinsă. După ce vor termina cu pomii mei, băieții să mergă în curtea Lolei să curețe și cei doi cireși, de care beneficiam și eu, la urma urmei. Când m-am întors de la birou, am avut un șoc. La insistențele vecinului, băieții în loc să curețe pomul cu pricina l-au tăiat. Este atât de dureros când faptele bune se întorc împotriva ta. Părerea de rău după copacul tăiat se împletea cu sentimentul de vinovăție. Nu e cum spune Biblia? Întreabă, luându-vă înainte, Tudor’S. Vă las să-i răspundeți voi, Cojoți Vartici Imemo.
        După cum ați dedus, părinții adoptivi ai Lolei și cei bătrâni și cei tineri sunt de treabă. Bubița? întreabă Tudor’S. Ea apare în teoria lor despre animale. Adică ei consideră că dacă Lola are casă și țarc, i-a pus Dumnezeu mâna în cap. Dar ea ar avea nevoie și de puțină libertate și joacă. Când a fost mică, mă exaspera cu lătratul ei. Deși poate o să vă întrebați prin intermediari, Voluți Purnici Cireșloga, cum poate fi deranjat cineva de lătratul unui cățel când el a avut, la un moment dat, patru câini adulți și șase pui. Iar în rest, între trei și cinci capete. Uite că se poate. Lola doarme chiar sub geamul meu, iar ai mei dorm cuminți în casă. Stăpânii Lolei își duc veacul pe partea opusă, normal că nu aud nimic. Ca urmare, ieșeam noaptea la gard să-i dau ceva de mâncare. Fiind pui, era mereu flămândă. Mama vitregă a Lolei se lăuda că ea și-a luat câine, nu porc. Ea luându-și câine, suportam eu partea porcească a Lolei, foamea.
        Acum știm cu toții că marile prietenii se nasc între oamenii care au aceleași vicii. Spun vicii, vădit contrariată. Mi-a explicat un nene că bunătatea și modestia sunt și ele o dovadă de egoism, cum ar zice Ptelo Meri Vioducți, sunt vicii cu ștaif. Acum e momentul să introduc un nou personaj, mama pisicilor și câinilor flămânzi, Mama Ani. Am învățat multe de la ea, chiar nu știam nimic despre câini. Îmi dădusem doctoratul în pisici, copil fiind. M-am mutat la casă cu doi câini pe care îi ținusem la ai mei, primiți de la fiica mea, ce mi-a făcut cadou din cadoul ei. E vorba de un ciobănesc german și puiul corcitură ce aducea cu lupii neaoși. Pe vremea aceea nici nu visam că le voi ceda biroul meu.
        Într-o zi trece un copil pe drum și mă întreabă: sunt vaccinați câinii? Nu placasem încă gardul rar cu plastic, se vedea în curte. Spun un „Da” mecanic, dar întrebarea mi-a rămas în minte ca un cui. M-am interesat, asta era acum vreo paisprezece ani, ce este cu vaccinul și am deschis drumurile fără sfârșit la veterinar și prietenia cu cei care iubesc animalele. Au mai venit și alți copii la gard. Cuca era prietenoasă, dar Dolce, fiica ei, îi lătra. Într-o zi a venit un copil cu un pistol cu capse. Atunci mi-am dat seama că va trebui să dublez gardul, dacă mai doresc să am câini cu ochi. Aștept reacția lui Tudor’S, că pe a voastră, Batrați Violar Unici, o cunosc. Să mă întorc la Lola. Așa, am decis ca eu și Mama Ani, mama tuturor cățeilor, să-i dăm mâncare Lolei. Am ales calea cea bună. Într-adevăr, când Lola este sătulă, avem și noi liniște. Măcar noaptea.


Florica Bud