C.D. Zeletin - Reflecţii despre repetiţie (IV)
Dumitru Augustin Doman - Scrierile buruienoase stilistic...
Florica Bud - Help cel Bătrân
Nicholas Catanoy - Alambicul lui Ianus



                                Reflecţii despre repetiţie (IV)



        Una din subtilităţile structurale ale rugăciunii e repetiţia. Ea îi conferă cantabilitate, procedeu mnemotehnic, dar şi mijloc prin care sufletul se concentrează în actul stăruinţii. Or, stăruinţa ne adună în noi, izolându-ne de zbârnâirile felurite ale ambianţei şi ne plasează în poziţia sunetului muzical faţă de zgomot. Dumnezeu este izvorul armoniei universale, iar cadrul vieţii noastre rămâne între stăvilarele şi malurile unde se zbate şuvoiul învălmăşirilor de tot felul şi al zgomotelor ce ne îndepărtează de auzirea pură a armoniei celeste coborâtoare prin gând. Această uşă a felurimii şi a multelor chemări trebuie să o părăsim. Prin repetiţie trăim şi mai vie speranţa că ruga ne va fi auzită şi, mai ales, primită.
        Repetiţia rămâne procedeu al rugăciunii curente, dar ea este şi o străveche disciplină duhovnicească în ceea ce se numeşte Rugăciunea inimii. Prin ea e chemat, chemat, chemat la nesfârşit numele lui Iisus, într-o simplificare progresivă prin puterea căreia spiritul se desprinde din schelăriile reprezentărilor lumii acesteia, ca o stea ce traversează glonţ bolta nocturnă. Obârşia Rugăciunii inimii urcă la părinţii deşertului, în secolul al IV-lea. Pustia le venea în ajutor prin anularea zbuciumului din afară şi a absorbţiei sufletului de către realităţile lumii fizice. Ea implică însă şi o primejdie, şi anume, aceea de a deveni repetare mecanică a unei formule, goală prin trecerea tehnicii în locul scopului. Miza însă e obţinerea conţinutului pe care unda nesfârşită a repetiţiei îl trezeşte, îl amplifică şi îl poartă, şi care constă în credinţă. Graţie repetiţiei, rugătorul se zideşte lăuntric prin coborârea asupra lui a harului Mântuitorului, al cărui nume e repetat la infinit. Urmarea repetiţiei e, într-adevăr, simplificarea lumii lăuntrice, dar mai importantă decât aceasta este urzirea păcii în lumea interioară, putinţa de a auzi cuvântul dumnezeiesc. Rugăciunea inimii e o şcoală a tăcerii în care repetiţia e marele pedagog. Anahoreţii pustiurilor era încredinţaţi perfect că repetă nu numai un nume, ci un nume sfânt, numele lui Iisus. Or, simpla lui pronunţare are valoarea invocării. Numele însuşi e plin de har, izvor de tărie spirituală. Evocarea lui în felul specific Rugăciunii inimii, în respectul presupus de rugăciunea adâncă, rămâne o taină ce scapă tuturor interpretărilor carteziene. Rostirea repetitivă a numelui sfânt al lui Iisus înseamnă dăruirea numelui Său nouă înşine, realizarea prezenţei lui Iisus în sufletul ce se roagă. Nu este întru nimic un efect de magie, deoarece acesta se înfăptuieşte în absenţa lui Hristos şi în lipsa cerinţei fundamentale care e credinţa. Repetiţia e scara urcată, treaptă cu treaptă, de suflet spre comunicarea cu Fiul lui Dumnezeu.
        ... La urma urmei şi înainte de toate, însuşi numele lui Dumnezeu e alcătuit prin comprimarea a două apelative, Dominus Deus, ce sunt în fond două sinonime repetate. Pe de altă parte, copiii înşişi îi spun, de când lumea, Doamne, Doamne, formulare repetitivă cu mai multă putere evocatorie, în care rugăciunea se confundă, în sufletul lor plasmatic şi în formare, cu Dumnezeu însuşi. Nu numai copiii, ci şi preotul din faţa altarului se roagă repetând prin următorul mirabil crâmpei din limba noastră românească: "Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează lumea aceasta pe care a făcut-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea!"
        Mult zicea Doamne, Doamne şi cel ce se descoperea uitat în nenorocire până şi de Dumnezeu, mult-chematul:
        Doamne, Doamne, mult zic Doamne,
        Dumnezeu şade şi doarme
        Cu tâmpla pe-o mânăstire
        Şi de mine n-are ştire...
        Michelangelo poetul se întreba, la rându-i:
        E cu putinţă a nu-mi mai aparţine?
        O, Doamne, Doamne, Doamne, cine
        Lăuntrului mă scoate?...
        Repetiţia exprimă dreptul nostru la timp şi, în consecinţă, la apelul către el. La fărâma temporală a clipei, care ne este hărăzită din abundenţă. Necontenita ei repetiţie, îmbrăcată în haina cuvântului, înseamnă elogierea Timpului absolut.
        ... Noi, entităţi dumnezeieşti încheiate, nu avem parte decât de fragmente de timp, de clipe, şi elogiem Timpul absolut prin mărunţişul clipelor, anilor şi celor câteva din deceniile noastre. Dacă...
        Noi, repetitorii de crâmpeie...

                                                                                        C.D. ZELETIN



                            Scrierile buruienoase stilistic...

        Literatura modernă americană – „rapidă, confortabilă, cu frâne hidraulice și cu semnalizatoare de direcție...”
       
        Nu poate citi nimic dacă nu se identifică instantaneu cu autorul și cu personajul sau cu „eul poetic”, ba încercând și să modifice imaginar scriitura. E un cititor implicat, un autor la mâna a doua.
                                                                                *
        Din aventurile vântului: „...printre vârfurile brazilor a-nceput să treacă vântul; un zgomot liniștit peste păduriștea părăsită. Se distrează, vântul se distrează; el, care vine de departe, nu se oprește să vadă cine e ascuns. A întâlnit fumul împușcăturii, l-a luat cu el, îl duce în înalt, îl împrăștie printre ultimele creste, solitare ca totdeauna”. (Dino Buzzati – Barnabo, omul munților)
                                                                                *
        Din goana mașinii, observ pe marginea drumului buruienile, bălăriile cât niște arbuști. Ca pretext de conversație, deplâng lăsarea în paragină a mănoaselor noastre terenuri agricole. Dar, tovarășul de călătorie îmi spune: „Nu trebuie să ne plângem. Totul are un rost. Din florile acestor buruieni albinele fac o miere deosebit de gustoasă. De când s-au înmulțit pământurile necultivate, a apărut așa-zisa miere de pârloagă”. Hm! Să fie la fel și cu literatura? Scrierile buruienoase stilistic să ascundă vreo mișcare literară revoluționară?
                                                                                *
        Vedenie de prooroc: „...am văzut lângă heruvimi patru roți, câte o roată pentru fiecare heruvim.../.../Când ele mergeau, mergeau în toate părțile și în vremea mersului nu se întorceau, ci încotro era îndreptat capul heruvimului, într-acolo mergeau, și în vremea mersului nu se întorceau./Tot trupul heruvimilor, spatele lor și aripile lor erau pline de ochi; asemenea și roțile, toate cele patru roți de jur împrejur...” (Iezechiel, 10, 9-12)
                                                                                *
        Minciuna, ficțiunea pot fi scrise în nenumărate feluri și cu farmec narativ și stilistic; realismul și adevărul – într-un singur mod, și nici acela savuros, ci rece și neutru.
                                                                                *
        „Cheia plictisului e să vrei să spui tot” (Voltaire). Cred că se referea la a spune tot în scris. Deși, provoci plictis și încercând să pălăvrăgești tot ce-ți trece prin minte.
                                                                                *
        Fonfleul este inventat în anii 90 ca promotor al tabloidelor și este, în limbajul jurnalistic, o știre falsă, exagerând peste poate realitatea descrisă, sau pur și simplu falsificată, dar ținând să aibă aspect de veridicitate. De fapt, inventatorul fonfleului este Mircea Horia Simionescu în anii 70 cu Ingeniosul bine temperat, unde scrie fonfleuri superioare, livrești, cu care însă îi păcălește și pe gazetarii profesioniști (mă rog, cu facultate de jurnalism și angajați la ziar!) cu o știre, de pildă, în care doamna Marioara Sachelarie din Găești, fiică de preot, este descrisă ca – nici mai mult, dar nici mai puțin – fiind creatoarea literaturii moderne americane, de la care s-au inspirat Poe, Caldwell, Hemingway... Gazetarul anilor 2000 a preluat, la a treia mână, informația și a făcut-o publică, fără să se încurce în amănuntul că literatura modernă americană se dorea una „rapidă, confortabilă, cu frâne hidraulice și cu semnalizatoare de direcție...”
                                                                                *
        „Eliberarea” în Arhipelagul Gulag: „Există o eliberare anticipată pe care nicio caschetă albastră nu i-o poate lua deținutului. Această eliberare e moartea. Din toamna lui 1938 și până în februarie 1939, numai în lagărul Ust-Vin, din 550 de oameni au murit 385. Unele brigăzi au pierit în întregime, cu brigadieri cu tot. În toamna anului 1941, lagărul feroviar avea un efectiv scriptic de 50 000 de deținuți; în primăvara lui 1942 rămăseseră 10 000” (Soljenițân). Eliberare anticipată!
                                                                                *
        „Bibliologia”, știința lui Mircea Horia Simionescu, începe cu descrierea „mașinii de smântânit” sau, pe scurt, „smântânitoarea” care în 1916 a mers câteva zile în gol pentru că satul pe care-l deservea era pustiit de război. Nici după aceea însă mașinăria n-ar produce smântână rece, puțini fiind la număr care găsesc că mașina e perfectă și că nu le rămâne decât să se apropie cu felia de pâine de utilaj pentru ca acesta să le-o întindă cu unt. Nici nu mai contează dacă mașina produce ceva sau nu, contează doar opiniile comunității, „în funcție de categorie socială, clasă de salarizare(...), meserie, rasă, grupă sangvină, apartenență psihosomatică, grad militar, circumferință craniană, circumscripție financiară, parohie”, în sfârșit, oamenii reacționând „după cum le dictează interesele, obiceiurile, tradiția orală, culoarea veșmintelor, preferințele culinare și practica sexuală. Opiniile se mai împart după atitudini și avere, talent și idealuri, posibilități și năzuințe, după netto și brutto, după caracterul continentelor și zonelor de influență. Se așteaptă părerea Angliei și Republicii Dominicane”. Cum „smântânitoarea” a fost descoperită de MHS la nu mulți ani după război, la începuturile comunismului, chiar dacă publicată mai târziu, aș zice că Anglia se antepronunțase prin Churchill, iar părerea Republicii Dominicane chiar nu mai conta.

                                                                                        Dumitru Augustin DOMAN


                                          Help cel Bătrân



        J’ai la crainte de toute idée fixée, une méfiance accrue de tout ce que „je pense”. Alors, que reste-t-il? Mais sur le champ, je n’ai peur de rien. Je finirai par écrire des lettre tout la journée.
        Paul Valéry
       
        Quant on se plainte de tout, il ne vous arrive rien de bon.
       
        Cher Ion,
        Mulţumiri pentru „Gramofonul de pământ”. Am citit – şi recitind placheta, mi-am dat seama că e vorba de-o nouă etapă lirică pe care ne-o prezinţi: incursiuni tăioase socio-politice şi, neaşteptat, un portret al femeii, eminovicia, între „Venere şi Madonă”.
        Mai la vale, un „colaj” nonşalant şi gimnastica stilistică reverberând temele abordate:
       
        Ego-ul multiplu, gângav, cu „ochelari de rouă” (7) în negaţii repetitive: „Nu sunt eu cel ce mă înec în oceanul unei lacrimi” (9), fugind, „Mă voi muta nu ştiu prea bine unde” (11),poate acolo unde poetul va fi întrebat „dacă citeşte ziarul, dacă scrie poezie (singurul viciu), dacă e credincios” (16), „dacă respectă cele zece porunci, dacă iubeşte aproapele crede în Dumnezeu” (20). „Asta şi mai multe altele trec prin câmpul părăginit al creierului” (18). Şi din nou multiplele identităţi, „Uneori găsesc în camera mea tot soiul de străini obosiţi de drum/ Şi culmea e că unii îmi seamănă îngrozitor” (24).
        Doar om politic refuză să fie, căci „e atât de simplu să faci dintr-un zero barat un senator” (28), refuzând în continuare să aparţină unui veac de asasini, de semidocţi, de plagatori şi oportunişti.” (31). Priveşte în schimb „indiferenţa” lumii de la etaj (31) şi „ultimele ştiri, câteva explozii, câteva falimente, câteva accidente” (33). Este mersul vremii, „ştim prea bine că Istoria e mereu şi mereu Aceeaşi/ neînchipuit de sălbatică şi de murdară” (35). Şi viaţa se stinge treptat – „deodată te simţi bătrân ca pietrele zidurilor/ sub zăpada ce începe să cadă albă ca o fecioară.” (36
        Neaşteptat portretul femeii între Venere şi Madonă: „şi mă gândesc la o femeie/ cu ochii verzi ca şopârlele” (43), sau „ca sânii femeii străine ca două grămezi de sare” (58) sau ca „părul unei femei fluturând la marginea mării” (69).
       
        La televizor un film magistral, Madam du Barry (regia Lubitsch). – Viaţa intimă şi romanţată a a amantei lui Louis XV, sfârşind sub ghilotina revoluţionară (1793). Scenele decapitării de-o cruzime bestială, într-un decor infernal.
       
        A învinge fără glorie este poate singura şansă de-a triumfa fără pericol.
       
        Les livres ne servent qu’à cacher les choses pour que les autres ne les trouvent pas.
       
        Citind biografia lui Erik Satie de Carolline Potter – Erik Satie a Parisian Composer and His World. „Satie prodused works of urbane suavity and mystic nobility that attracted the admiration of such contemporaries as Debussy, Ravel, Stravinsky, Roussel, and Poulenc. Among Satie’s most alluring is the ucanny Socrate described by the composer as a symphonic drama in three parts.”
       
        Comunismul s-a prăbuşit, însă influenţa lui Karl Marx a rămas validă. Convingerea autorului Gereth Stedman Jones – Karl Marx. Greatness ans Illusion.
       
        Exilul nu este şi nu poate fi decât o imagine deformată a stării de spirit de-acasă.

                                                                                        Florica Bud




                                        Alambicul lui Ianus



        Ce poate fi mai drăguţ decât o floare galbenă de pătlăgică roșie, alcătuită ca în desenul ce-o reprezintă: cinci petale, cinci sepale… Despre pistil nu spune nimic „cartea sfântă” a Facebook-ului. Îmi mut privirea la altă plantă, studiez ceea ce a rămas dintr-o floare, ce abia şi-a scuturat petalele. Este un exemplar proprietate personală, plantată în ghiveci. Din păcate, grădina mea nu mai primește nicio rază de soare din cauza copacilor prea deși. Lucrul acesta li se întâmplă celor care vor să fie „Și cu mândra și cu draga”, mă veți apostrofa demult pățiți, Pilduitori Dumneavoastră Stanchiști. Da, am sperat să păcălesc natura, silind roșiile să se înroșească la umbră, dar până aici mi-a fost. E adevărat că nu chiar la umbra nucului, el ducându-și deceniul ceva mai încolo.
        Dar m-am repliat repede. Mi-am înghițit epitetele pe care le pregăteam să le înșir, toate adresate mie. Cui altcuiva? Mă veți sprijini, Chendrici Suitologi Nuntiferi, în această acțiune benefică Universului? Cine a plantat tot felul de pomi începând cu nuci, salcâmi și terminând cu hăituitul și hulitul soc? Am dat bice neascultând sfatul vecinului ce privea perplex, urmărind acțiunile mele, peste gard. Nu îi venea să creadă că voi fi atât de necugetată încât să plantez socul în curte, când el crește pe unde vrei și nu vrei. Adevărat, în fiecare toamnă îl toaletez în așa fel încât coroanele celor câteva exemplare de soc – care sunt atât de harnice că își fac copii, de parcă ar avea un Xerox plantifor – să nu se extindă pe via vecinului.
        Doar salcâmul le mai întrece în grija de a nu își pierde seminția, deși l-am tăiat și pe el la sânge, recunoscând, ca o greșeală elementară, plantarea lui. În ciuda operației de ciuntire, el tot a reușit să îmi umple curtea de pui de salcâmi. I-am lăsat și pe ei, nu aveam suflet să îi tai, îmbărbătându-mă că, de fapt, mi-am dorit în curte o pădure, nicidecum un stadion golaș de fotbal cu gazonul perfect tuns, specific lui. După eșecul cu grădina sufocată de prea multă umbră, încerc să mă autoconving că de fapt mi-am dorit să plantez roșiile în ghivece și nicidecum în grădina rămasă loc de plimbare al mierlelor. Adevărat, pământul din ghivece este adus de pe malul Someșului. Nu chiar din Horgoș, Solangeri Podzoolici Hectarieni! Horgoșul ulmenenilor a fost înghițit, Someșul harnic depunându-l pe malul celălalt spre bucuria chelințenilor. Someșul este un râu flămând de… pământ, la fel cum a fost și țăranul român.
        Râul și țăranul au iubit pământul pe viață și pe moarte. Parcă niciunul dintre ei nu a mâncat de secole nimic, nimicul săracului. Or fi având și bogații nimicul lor. Dar să ne întoarcem în prezentul complicat. Floarea acestui fir de Solanum Lycopersicum poate să se scuture, nu a trăit degeaba. Rămâne în urma ei un fruct, zic unii, o legumă, zic alții. Și apoi, vorba aceea, „fie ce-o fi”, să fie dulce, cărnoasă și, dacă se poate, să fie din soiul „Inimă de bou”.
        Va fi, va fi, mă încurajează tabăra adversă, dacă sămânța a fost din soiul respectiv. Dacă ai semănat altceva va fi o inimă-ou sau de lup, tare ca din cauciuc. Nu este cazul acestui pup, unul deocamdată mic cât un punct, încât trebuie să-l priveşti cu dioptrii multe ca să poţi să fii sigur că el va deveni peste vară un gogonel. Sub razele Soarelui se va colora în roșu, galben, mai nou și în mov și negru, putând să ajungă în greutate până la un kilogram.
        Se va întâmpla acest lucru, dacă va scăpa cu bine de capcanele pe care i le întinde, mai nou din belșug, mama natură. Să nu mă atrageți, Suavi Sumatrologi Sammitri, în capcana summit-urilor care vor să salveze planeta, eliminând urmările acțiunilor neomenești asupra naturii. Nu azi, când mi-am propus să mă bucur de lucruri mici care îmi dau bucurii mari… plus mierlele care vin să se scalde în vasul în care am pus apă pentru ele, vrăbii, porumbei și guguștiuci. Alte vietăți nu mă vizitează, poate… Sfântul Petru.
        Minunea s-a produs, în ghiveci voi avea o roșie şi nicidecum o iluzie optică postcaniculară. Piersica lup, cum se traduce din latină, stârnește antipatie și simpatie, în aceeași proporție. Majoritatea o adorăm. Dar sunt medici care o interzic mai ales bolnavilor atinși de boala secolului. Stârnește spiritele cu ușurință, în America ea fiind declarată legumă, pe când în Europa, fruct, veți completa, Cusurgii Vinovați Necsitarieni. Ciudat, atâtea lucruri au rămas nedefinite de către omenire. Cum se face că aceeași mamă, ciumă pentru unii, s-a străduit să devină mamă bună pentru… roșii, simțind nevoia să delibereze rapid. Și totuși nu au reușit să bată în cuie statutul plantei legumă-lup-fruct.
        Ce poate fi mai drăguț decât…? Mai drăguț ca o pătlăgică cap de gămălie poate să fie… să fie… Beethoven, câinele care a devenit star, punând bază la Hollywood dinastiei beethoveniene. Mai drăguț ca Beethoven poate să fie Dostoievski? Tot un presupus cățel star? veţi sări cu întrebarea, voi, Bumbărici Novcodei Pătlăginaţi. Aveți chef de joacă, odihniţi cum sunteți după concediile petrecute hai-hui prin lume, pe mări și pe oceane, în păduri și munți alunecoși. Sunteți proaspeți şi mai ales cu temele literare de vacanță făcute ca la carte.
        Nu, sigur că nu poate fi mai drăguț! Este greu de crezut că – dacă, prin absurd, Dostoievski ar fi acceptat să-i fie numele folosit ca nume patrupedian – i-ar fi făcut plăcere să fie folosit ca unitate de măsură a drăgălășeniei. Sau, cine știe ce efect ar putea avea farmecele feminine contemporane asupra sa? După cum nu sunt sigură dacă scriitorii acelor timpuri agreau cuvântul drăguţ, mult prea siropos pentru acele vremuri tumultoase. Nu… că între timp ele s-ar fi liniștit. Nici pomeneală. Dar împăciuitoare şi înţeleaptă cum mi-am ales să fiu, nu vreau să mă las ademenită într-un dialog despre drăgălășenia clasicilor și nici despre beneficul prezenței acesteia în operele literare. Și apoi mă ajunge din urmă, ca un cățel de pripas, întrebarea Vornicăresei Liberta Ilasindo: ce să aibă Help Cel Bătrân cu toate acestea?

                                                                                        Nicholas CATANOY