C.D. Zeletin - Un caracter, două caractere...
Dumitru Augustin Doman - O carte căreia i se face rău în raft
Florica Bud - Casa cu umbre ce dor


Un caracter, două caractere...

        Caracterul e construcţia înălţată de fidelitatea faţă de norma morală pe care cineva o împărtăşeşte liber. Este, în acelaşi timp, respectul autorităţii personale şi rezistenţa la presiunea influenţelor. Tentaţiile alterităţii lunecă pe el ca apa pe stâncă. De altfel, însăşi etimologia termenului, elină bineînţeles, derivă din verbul a grava, deci a scrie în piatră. Reprezentarea în vorbire a caracterului face deseori apel la sinonimiile pietrei: caracterul perfect e tare, inebranlabil ca roca şi sugerează reazemul sigur pe care îl poţi afla în om. Caracter înseamnă consecvenţă morală, fermitate faptică şi simţ al justeţei. Frumuseţea lui stă în armonia acestor trei atribute.
        Psihologia priveşte caracterul ca pe o structură a sufletului integral, adică a frăţietăţii intelect-afect-voinţă, făurită zi de zi, cu tenacitate şi pe temelia unui program personal. Este o biruinţă a instrucţiei şi, prin ea, a culturii, nu însă în afara impulsului primar al eredităţii, nu fără modulaţiile induse de ambianţă şi de experienţa proprie. Caracterul e antinomic temperamentului. Primul e opera omului, al doilea, opera naturii. Meditând asupra caracterului, Kant spunea că nu e vorba de ceea ce face natura din om, ci de ceea ce face omul din el însuşi, adică din natură.
        Stricăciunea unui neam începe cu stricăciunea caracterului. Libertatea începe şi ea să fie interpretată ca laxitate morală. Exerciţiul etic pe care îl presupune perioada de consolidare a naţiunii e producător de caractere. Naţiunea română este opera unor caractere; căutaţi-le în anii ei de slăbire şi veţi descoperi că deveniseră rare. Un caracter, două caractere... Adică ici şi colo câte unul, pilaştri prea puţini pentru a susţine acoperişul edificiului care este neamul, poporul, ţara. Eficienţa – ca să zicem aşa – nobleţei numai ele o asigură, nu laxismul comportamental, şaga cu cele înalte ori sacre, compromisul dictat de toate circumstanţele, tertipurile acomodării la orice, apetitul pentru itinerarul tortuos. Românii au nevoie, astăzi poate mai mult decât oricând, de caractere. Nu de alte virtuţi ale sufletului şi ale minţii, ca generozitatea, toleranţa ori inteligenţa, deoarece le avem prin structură din belşug, ci de pasărea măiastră a caracterului. Închipuiţi-vă, ignorând distribuţia statistică a incidenţei non-caracterelor, o naţiune formată numai din caractere. Ar fi raiul pe pământ!
        E o idealitate, bineînţeles, însă către această abstracţie a înălţimilor de neatins trebuie să privim necontenit, pentru a putea cere, nouă şi celorlalţi, tonusul vibrant al ţinutei morale fără cusur. Căci este şi caracterul, în ultimă instanţă, o cale, mai mult decât o ţintă, pentru a ne obstina în atingerea imposibilei perfecţiuni, dar întărirea caracterului e cea mai importantă măsură salvatoare.
        Un fel de a fi are tot omul, fel pe care îl putem numi caracter. Noi însă vorbim despre altceva. Există, într-adevăr, situaţii în care prin caracter înţelegem o însuşire ce asigură fiabilitatea tehnicii de viaţă. Cel implicat în aşa ceva poate fi, în cel mai bun caz, un om de caracter, dar mai puţin un caracter. Un caracter e piesa turnată dintr-o bucată, nu alcătuită prin articularea subsistemelor ei. Caracterul (substantiv!) se referă la ansamblu şi reprezintă spiritul lui unificator. Eminescu poate fi luat drept pildă în această privinţă. Se povesteşte că, într-o zi, a venit la Alexandru Philippide bătrânul un ziarist să-l intervieveze în privinţa lui Eminescu, pe care asprul filolog îl cunoscuse bine.
        – Ia citeşte-mi ce-ai scris acolo! îi ceru la sfârşit Philippide.
        Ziaristul se supuse, şi când a ajuns la propoziţia „Eminescu a fost un om de caracter”, intervievatul izbucni:
        – N-am spus asta, domnule! N-am spus că Eminescu a fost un om de caracter; am spus: „Eminescu a fost un caracter! Scurt!”
        Era exact înţelesul substantival în jurul căruia glosăm. Astăzi, când corupţia muşcă din onoare, din credinţă, din cinste, din bunul-simţ şi din toate permanenţele sedimentate din veac, astăzi când biruie principiul atoateliniştitor pe care-l recomanda Victor Eftimiu lui E. Lovinescu, formulându-l pe franţuzeşte: ça s’arrange, sau tout s’arrange, fiindcă nu întâlneşte în cale linia dreaptă a caracterului, astăzi avem nevoie întâi de toate de caractere. De oameni ca Eminescu şi ca Philippide.
        Câţiva ani în urmă, am auzit o epigramă, model al genului, intitulată Epitaf, scrisă dacă nu mă înşel de Leonida Secreţeanu. Îl reproduc din memorie:
        Sub această dală mare,
        Zace-un pumn de praf stingher
        Ce-a rămas din piatra care
        S-a izbit de-un caracter.
        Vorba lui Philippide: scurt!


C.D. ZELETIN







O carte căreia i se face rău în raft

        Dilemă. Ce să alegi? Biblioteca rarefiată fizic, cu dinamica zilnică a cărților, dar cu atât mai fragilă, în pericol permanent de a se risipi sau de a ajunge toată la gunoi sau biblioteca monolit, compactă, de nedistrus nici cu picamerul, dar în același timp și de necitit?
                                                                              ***
        Zice: Eseistul? Ruda săracă a prozatorului.
                                                                              ***
        Citadela lui Saint-Exupery este o carte-poem, alcătuită din numeroase poeme apoftegmatice ca acesta: „Nu cunosc nimic măreț în afara războinicului care-și lasă armele pentru a legăna copilul sau a soțului care pleacă la război./Nu e vorba de o mișcare de la un adevăr la altul, ci de două adevăruri care n-au înțeles decât împreună. Faci dragoste ca războinic și faci război ca bărbat care iubește”.
                                                                              ***
        „Și-am stat singur supărat/În zăvoiul decadent/Și prin crengile-ncâlcite mi-am notat/Versuri fără de talent” (Bacovia). Hm! Zăvoiul decadent care inspiră versuri netalentate.
                                                                              ***
        Criticul este ceea ce citește? Sau ceea ce interpretează, ce nuanțează?
                                                                              ***
        Blaga, în clasa a patra la Liceul „Șaguna”, face portretul lui Aurel Vlaicu, venit să le arate modelul aeroplanului său: „Apariția tânărului inventator ne-a cucerit mințile. Silueta lui zveltă amintind liniile unei elice ne-a rămas în minte”.
                                                                              ***
        Șerban Cioculescu în Amintiri, despre bunicul său: „Când l-am cunoscut, tata-mare venea la București și trăgea la noi, ca senator, în timpul sesiunilor. Mi-amintesc că întrebându-l ce face la Senat, mi-a răspuns într-un singur cuvânt: - Dorm”. Iată că dormitul în Parlament e deja o tradiție.
                                                                              ***
        Mircea Horia Simionescu extinzând absurdul urmuzian: „AUBERT D HONFLEUR: „Durerile omenești ascultate la cască” – Roman în patru părți, inspirat de marea construcție epică a românului Urmuz. „Cu o lampă CR 10 și un condensator variabil – scrie criticul literar Frederic Champion -, neliniștitele stări sufletești ale protagonistului ar putea dobândi o mai mare amploare și s-ar auzi chiar într-un difuzor de sală. Printr-o mai justă utilizare a heterodinei, episodul cu surorile gemene ar putea realiza chiar efecte stereofonice”. (Editura „Figaro et Nancy”, Grenoble 1932).
                                                                              ***
        Cum scria tânărul Hemingway? După cum mărturisește unui patron de restaurant de la Paris: „Când lucrez, sunt ca un porc orb”.
                                                                              ***
        Van Gogh: „Nici nu știi cât e de deprimant să fixezi cu privirea o pânză albă care-i spune pictorului: nu ești în stare de nimic; pânza are o privire fixă și idioată și fascinează în asemenea măsură pe unii pictori, încât devin și ei idioți”. Hm! Nu e similar și cu foaia albă pentru scriitori?
                                                                              ***
        Cum se încheie De veghe în lanul de secară: „Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ți se facă dor de toți”.
                                                                              ***
        Jules Renard: „O carte căreia brusc i se face rău în raft și cade”. Ei, dar aceasta e o carte norocoasă, a scăpat din sarcofag.
                                                                              ***
        Praful de pe fila cărții uitată deschisă cu anii – o brumă

Dumitru Augustin DOMAN







Casa cu umbre ce dor
Pamflet de Florica Bud


        Vă las să vă consumați dialogul-amor cu tocurile mele, rămase intacte prin bunăvoința pavajului de modă veche, pavaj ce înconjoară Casa Monteoru, pe care o regret ca pe un prieten plecat prea devreme. Toți plecăm din viața cuiva, aceasta este dinamica trecerii noastre pământene. Să accept consolarea model Do.Re.Mi., venită din partea lui Tudor’S sau pe a voastră plină de patetism, Corasari Qroce Erasm. Îmi place să scriu despre bătrâna casă de la numărul 115, fostul cuib al scriitorilor. Îmi face bine, mai ales că, pentru a găsi piesele puzzle-ului, trebuie să mă întorc în trecut. Îmi place să mă întorc în timp. Am dorit să trăiesc în trecut încă din adolescență, când totul mă cam speria.
        Am pășit acum mai bine de douăzeci de ani în imobilul de pe CaleaVictoriei, colț cu Bulevardul Dacia. Ea nu este doar o casă armonios construită, este locul cel mai des călcat de pașii scriitorilor români, într-o epocă propice scrisului. Este martor al unei epoci literare clădite de nume mari, atât de dragi și cunoscute nouă, scriitori talentați și cu personalitate. Probabil, vii fiind nu și-ar fi permis nimeni să-i scoată din ea, ca pe niște chiriași care nu mai au bani de chirie. Dar ei au plecat încet-încet, câte unul, mai triști sau mai veseli, împăcați sau nu cu norocul sau nenorocul lor. Cu ei s-a dus o epocă romantică și fecundă ca un strat de cernoziom bărăganic. Poate că lor nu le-ar conveni să fie țintuiți într-un etaj romanțios cu lift, în Pantheon; de mai repeți o dată cuvântul romantism în orice context l-ai plasa, nu mai răspundem de noi. Și dacă nu ești sigură că Domnul te are pe lista scurtă, atunci stai cât mai departe de persoanele care suntem, Voi vo Nuaq Dezideri. Mă voi opri, nu atât pentru voi cât din respect pentru ei. Temperamentul, condeiul, vocabularul, vorbele grele sau cele măiastru puse pe hârtie, urletele de bucurie sau de durere i-ar îndreptăți să protesteze. Romantice au fost doar pietrele pe care pașii lor au călcat apăsat, mă veția admonesta Șturlubatici Agnon Durbicus. Poate veți fi având dreptate. Dar după un număr de ani, rămâne partea frumoasă a vieții lor, ceea ce au creat. Dacă epoca aceea nu poate fi considerată una de vârf a scrisului românesc, atunci nu vom avea niciodată o epocă la care să ne raportăm. A fost o perioadă fertilă în care scriitorul român își avea locul bine definit în societate și respectul ei. Cărțile se vindeau pe sub mână, oferind o hrană spirituală de care aveam nevoie în acea epocă. Și acum este nevoie de ea, dar s-au schimbat prioritățile.
        Holul strâmt, pretențios numit așa, fapticeste un biet spațiu între două uși masive, ușa de la intrare și ușa de la sala de primire. Când închizi după tine a doua ușă, sau în anumite cazuri se închide ea în urma ta cu un zgomot greu, primul lucru care te surprinde este generozitatea spațiului în care abia ai intrat. Este o încăpere spațioasă, dar slab luminată. Practic lumina de afară este ca inexistentă. Lumina lumânărilor a fost înlocuită cu aplice care îți captează mai mult sau mai puțin interesul. Spațiul în care tocmai ai intrat – tu și ciudata ta curiozitate de a face cunoștință cu interiorul locuințelor, în speranța că vei afla mai multe despre cei care le populează – poate să aibă mai multe destinații. Este simplu să brodezi povești. Noi Rapți Ydrerero Bosckili, ne abținem.
        Primirea o face un pian, acel pian trist rămas fără voia sa de la vechii proprietari. După ce ochii s-au obișnuit cu lumina de împrumut, privirea îți cade pe sofaua galbenă, așezată undeva la mijlocul sălii de primire. Oare ce destinație să fi avut în trecut această încăpere? Poate a fost folosită ca sală de bal. Poate că a fost un loc de joacă pentru copii. Se precipită Tudor’S, dorind să fie primul care introduce mici personaje în decor. Ori poate este locul unde erau primiți solii aducători de vești și daruri. Vă veți simți datori în felul vostru pompos, Fuertas Rubins Oloftoli, să vă aduceți aportul povestic. Ce a fost a fost. Acum este un hol imens aproape gol. În afară de sofa mai sunt și câteva taburete îmbrăcate în acelaşi pluș. Stau cuminți pe lângă pereți. Nu îți prea venea să te așezi pe ele. Sunt mesageri ai altei lumi, se plâng și Pano Gruppici Modificatore.
        Îți este frică să iei loc, mai ales dacă locuiești într-un corp care nu consideră că totul i se cuvine. Trăiești cu spaimă că dacă te vei așeza pe sofa s-ar putea să sari ca ars, cineva oftând ca și cum ai fi o povară prea grea. Poate că vei sta pe pieptul, brațele sau și mai rău, pe gândurile rămase acolo, uitate de către cei ce nu mai sunt, plecați în grabă. Nu, nu eram pregătită să calc pe urme reci și nici să mă suprapun pe conturul vreunui spirit ce nu a dorit să părăsească casa; ce nu se putea apăra și nici nu avea destulă forță să ne alunge din sanctuarul lor.
        Din păcate eleganța ușilor a fost bruscată de câteva yale comuniste, care au violentat broaștele vechi ce nu mai doreau să închidă uși ce încă plâng. Până la urmă am luat loc, pe unul din taburetele dreptunghiulare, îmbrăcate în același pluș galben. Nu doream să conturb liniștea. Mă bucuram că fac parte din acel decor, deși gândurile se întorceau în trecut, dorind să recompună scene din viața celor care nu mai erau. Unii scriitori vor fi trântit ușile de la etaj cu putere, simțându-se siguri pe ei, având dreptul să vorbească cu voce ridicată, să coboare scara generoasă călcând apăsat, ca apoi, la ieșire, să trântească cele două uși.
        Îi închipuiam, ridicând capacul pianului, dezacordat ca toate pianele melancolice, rămase fără stăpânul preferat. Agitați își aprindeau țigara, aruncând chiștoacele cu indiferență peste tot. Fumatul nu ucide? Ba da, Tudor’S. De aceea vorbim la trecut. Vor fi fost printre ei și unii timizi ce se prelingeau pe lângă peretele marmoreean în aparență, mângâind pianul ce păstra amintirea gesturilor anterior-brutale. Simțeam peste tot prezența tulburătoare a celor pe care aș fi dorit să-i întâlnesc în carne și oase. Totuși pe unii i-am prins în viață.
        Mulțumesc cerului că am avut posibilitatea de a trăi momente de înălțare sufletească în Casă și pe Terasă. Trecerile scurte prin acele locuri mi-au creat atâtea emoții. Clădirea ne-a fost luată, dar amintirea celor care i-au trecut pragul rămâne. O casă minunat clădită, aparținând unei lumi în care cei ce construiau case și cei ce țeseau ițe și însuflețeau cărți și-au întretăiat destinele într-un mod armonios, imposibil de imitat de mimii cei falși. Pentru cei care pot să înțeleagă, veți interveni, Turpini Hum Benevoli. Sunt unii care nu respectă nimic călcând trecutul cu dispreț, crezând că pot să umple ei vidul literar pe care îl proclamă. Ar vrea ca literatura română să se nască odată cu ei. Deocamdată să își umple propriul gol!


Florica Bud