C.D. Zeletin - Carnea străvezie a ideii
Dumitru Augustin Doman - Să scrii pe înțelesul analfabeților
Florica Bud - Dude sau pomnițe?


Carnea străvezie a ideii

        Împlinirea înţelegerii Celor de Sus a săvârşit-o mai întâi Platon, când a arătat că, în lumea suprasensibilă, Ideea este un prototip desăvârşit şi etern a ceea ce percepem în lumea reală. Căutarea celor care nu se văd căpăta îndată un sens, iar gândul se dovedea a fi cărarea abstractă a înălţării. Conceptul prezenţei Ideii în lucruri, stări şi fapte i-a fascinat progresiv pe gânditori şi pe artişti, triumfând în Renaşterea italiană. Se perfecta astfel puntea dintre noile vremuri şi vechimile Scripturii, unde Dumnezeu a fost socotit, pentru întâia oară, o abstracţie, nesupusă deci înregistrării simţurilor omeneşti. Acestora le era rezervată opera Creatorului, lumea, în fascinanta ei felurime, frumuseţe şi forţă a impactului. Dumnezeu rămânea în idee, coborând prin lucrarea proprie spre noi. Fără îndoială că regele egiptean Amenophis al IV-lea, numit şi Akhenaton, a făcut un pas uriaş spre intuirea unităţii universului, impunând, în lumea lui fărâmiţată şi degradată prin închinarea la o sumedenie de zeităţi, monoteismul, prin cultul exclusiv al lui Amon-Ra, Soarele. Dar discul solar era o entitate concretă, nu abstractă, cum era Dumnezeul lui Abraham, astfel că distanţa dintre aceşti doi mari reformatori rămâne distanţa valorică dintre concret şi abstract, reprezentarea Dumnezeului lui Abraham prevalând în măsura în care era abstractă. Dumnezeul lui exista fără să fie văzut de oameni, în timp ce Amon-Ra, discul solar al lui Akhenaton, putea fi privit şi lesne adorat de la răsăritul la asfinţitul lui. Adorarea unei idei necesită un efort spiritual mai mare şi o concentrare sufletească sporită în raport cu adorarea unui obiect, înveliş concret al ei. Arta, legată fatalmente de spaţiu, formă, culoare ori undă, rămâne hărăzită unui registru subiacent din cuprinsul existenţei, şi anume registrul perceperii senzoriale. Aceasta a înţeles Platon când a zis ce-a zis despre artă şi despre artişti. Nici de bine, nici de rău.
        Pentru Michelangelo, unul din cei mai puternici poeţi neoplatonici, conceptul frumuseţii trupeşti stătea ascuns în blocul exuberant, dar amorf al marmurei, carne străvezie a ideii dumnezeieşti care e frumuseţea. Nu rămânea decât ca mâna artistului, ascultând de Ideea divină descinsă în el prin minte, să înlăture prisosul, excedentul (superchio), oprindu-se la forma care, tocmai pentru că e fiică a Ideii, a fost numită ideală. Să ascultăm, în italieneşte, primul catren al Sonetului 151, închinat Vittoriei Colonna:
        Non ha l'ottimo artista alcun concetto
        c'un marmo solo in sé non circonscriva
        col suo superchio, e solo a quello arriva
        la man che ubbidisce all'intelletto.
        (Interpretând scriitura manuscrisului, ediţiile vechi apelau la forma soverchio, nu la forma superchio, mai recentă. Înlocuirea consoanei mediolinguale stinse v (soverchio) cu labiala explozivă p (superchio) rarefiază aerul arhaic. Faptul îşi găseşte o corespondenţă românească în evoluţia vechiului aivă în mai noul aibă).
        Iată catrenul în versiunea noastră românească:
        Artistul genial un gând nu are
        ca marmura în ea să nu-l încapă
        cu prisosinţa-i. Drum spre el îşi sapă
        doar mâna ce dă minţii ascultare.
        Conceptul mâinii obediente îl aşează pe sculptor în relaţia directă cu Ideea absolută, învestindu-l cu atributul, degradat prin păcătuire, de fiu al lui Dumnezeu...
        Ideea e reprezentarea în mintea omenească a unui lucru, a unui fapt, a unei stări. Ea poate fi deopotrivă urmarea unui ansamblu de raţionamente ori/şi a unui grup de percepţii, oricum, ea există într-un sistem. Să se observe că, pe măsură ce se izolează, rupându-se de sistemul în care e operantă, ea capătă însuşiri ale subţierii, însuşiri leptonice. Se şi spune: „cu o idee mai jos” ori „mai adaugă o idee”, în sensul de un pic, un strop, oleacă, niţel. Semantică interesantă şi oarecum paradoxală: în timp ce exprimă sumarul („mi-am făcut o idee”), exprimă şi esenţialul („ideea de om”) şi vigoarea („idee forte”) şi soluţia („dă-mi o idee”), dar şi puţinătatea, cum spuneam. Coborârea dinspre categorial (filozofie) spre noţional (limbaj empiric) o izolează de context, conferindu-i rotunjirea necesară unei mai bune prize senzoriale. Am afirma că semantica ei dispune de o mare elasticitate filozofică. În reveriile mele filologice, am catagrafiat peste 30 de accepţiuni ale acestui termen, din care nu lipsesc inspiraţia, reflecţia, şovăirea, scopul, credinţa, speranţa etc., dar mai ales îngrijorarea. Se pare că prin această accepţiune semantică a intrat în limba noastră cuvântul gând, ce-şi află obârşia în termenul maghiar ce desemnează grija. Ciudat este, de altfel, faptul că trei dintre cuvintele fundamentale şi atât de dragi sufletului românesc, gând, mântuire şi neam, coboară din limba târziilor noştri vecini: din gond, menteni şi nem, trădând latineştile cogitare, din care a apărut cuget, excappare, din care a izvorât scăpare (mântuire) şi vitea, care a dat viţă (neam). Trădări lexicale ce ne-au îmbogăţit limba. Căci are şi limba slăbiciunile ei enigmatice.


C.D. ZELETIN







Să scrii pe înțelesul analfabeților

        Pe poetul X cel prolific, cu două-trei plachete pe an publicate, nu l-am citit deliberat timp de zece ani, ca să-i văd evoluția după un deceniu. Constat că e la fel de tânăr, de îndrăgostit de poezie sau de Dulcineea lui, la fel de candid, uzând fără milă aceleași metafore-sintagme, scriind aceeași poezie buciumist-jeluitoare, că nu pot decât să-l invidiez pentru mersul egal al fiecărei lui zile lirice.
                                                                              ***
        Scriitorul imoral, chiar în timp ce se scaldă în mocirlă, sperând ca peste decenii opera lui să-l curețe de impurități precum timpul cadavrul, lăsând în mormânt doar oasele albe ca de marmură.
                                                                              ***
        Jules Renard despre stil, despre eforturile scriitoricești spre concentrare: „Idei largi, pe care le țin strâns”.
                                                                              ***
        Un epitaf: „Aici zace un grădinar care a udat o viață întreagă florile. Într-o zi a intrat în pământ să vadă unde s-a dus atâta apă” (Costache Olăreanu – Ucenic la clasici).
                                                                              ***
        Lev Tolstoi, în 1909, cu un an înainte de moarte, anticipând: „..de plecat nu se poate, nu trebuie, dar să mor totuși doresc, deși știu că-i păcat, chiar un mare păcat...” Iar peste un an, a și plecat, a și murit...
                                                                              ***
        Zice: talentul criticului – în tot ce scrie e răzbunarea, mai directă sau mai subtilă, pentru scriitorul din el care a murit.
                                                                              ***
        Portret subiectiv și... concesiv de Cehov: „Această doamnă nu era nici prea tânără, nici prea frumoasă, dar pe întuneric, domnilor, poți lua și un stâlp de telegraf drept sergent de stradă și apoi, în treacăt fie zis, plictiseala, ca și foamea, te face să înghiți orice”.
                                                                              ***
        Comparația dintre doi poeți de facturi, de stiluri total diferite, încercarea lor de ierarhizare – ca și cum i-ai pune să se întreacă în ruperea unui iadeș de oțel.
                                                                              ***
        Biblioteca Babel a lui Borges este compusă „dintr-un număr nedefinit și poate infinit de coridoare hexagonale”. Ipotetic, biblioteca are toate cărțile posibile (prin toate combinările posibile ale celor douăzeci și cinci de semne – douăzeci și două de litere, punctul, virgula, spațiul alb). Și încă o precizare: „Nu există, în vasta Bibliotecă, două cărți identice”. Mă fac a nu pricepe despre ce e vorba și-mi place să cred că-n Biblioteca ideală a lui Borges nu s-a inventat plagiatul.
                                                                              ***
        Portretele fizice ale personajelor lui Balzac, de neîntrecut. Colonelul Victor d`Aiglemont, soțul Femeii de treizeci de ani, e „înalt, bine legat și zvelt”, iar „chipu-i bărbătesc și oacheș avea acel farmec de netălmăcit pe care desăvârșita regularitate a trăsăturilor o dă unei fețe de bărbat tânăr”. Ochii „de foc, adumbriți de sprâncenele stufoase și mărginiți de gene lungi, se conturau ca două ovale albe între două linii negre”, „nasul „avea grațioasa curbură a unui plisc de vultur”, purta o „inevitabilă” mustață neagră, iar obrajii „lați și puternic colorați aveau niște tonuri smead-palide ce mărturiseau o vigoare extraordinară”.
                                                                              ***
        Visul lui de scriitor: să scrie pe înțelesul tuturor, mai ales pe înțelesul analfabeților, că acestora, vai! nimeni nu le dedică o carte bună.
                                                                              ***
        Cioran: „Omul uită atât de ușor că e blestemat pentru că-i blestemat dintotdeauna”. Nu uită neapărat, ci blestemul i-a devenit condiție sine qua non și i se pare normal, precum porcului să stea în cotețul lui.
                                                                              ***
        Hm! Un manifest împotriva maniheismului: „Nu toți oamenii răi au făcut numai răul/ nu toți oamenii buni au făcut numai binele” (Ion Caraion)


Dumitru Augustin DOMAN





Dude sau pomnițe?
Pamflet de Florica Bud


        Am primit sugestie divină în legătură cu subiectul frământat de mine, cu atâta elan. Până la urmă orice aluat – cu maia sau nu – trebuie copt, altfel munca cu asogatul a fost degeaba. Ar fi bine să pun punct subiectului despre Eve ori să-l uit la dospit până la anul. Dacă tot va fi să închei, atunci să o fac așa cum se cuvine. Aici voi cere ajutorul distinșilor ce poartă bătălii sub numele Agnostic Hanno Optateci. Cu toții cunoaștem exemplare feminine superbe, care își văd de drum. Unele sunt atât de dulci, când promit și ceea ce nu au, încât nu poți să te superi pe ele. Altele sunt drăcoase, vânzând și paiele de pe casă la preț de pene de lebădă, deși, în afara rândunicilor, niciun muritor nu a locuit într-un cuib acoperit cu pene, nici de lebădă, nici de altă zburătoare.
        Dacă vom căuta cu aplecare vom da peste cele anacronic de cuminți și liniștite, dar și peste cele enigmatice și imprevizibile. Subiectul nu va putea fi închis niciodată și nici epuizat. În acest caz punctul este provizoriu. Mi se pare că problema nu este pentru cei mici, oftează Tudor’S, trist, nevoit să aștepte să crească. Declarăm ziua de azi o zi fără regrete, melancolii și fără concluzii care să ne apese. Nici noi, nici Tudor’S nu ar trebui să ne facem griji. Vrem, nu vrem, anii trec ca niște clipe. Nu trebuie să ne înfășurăm în nicio spaimă. Ne înscriem și așa debusolați în normele universal draconice. Se știe, încă de la „Războiul celor două roze” încoace, că în dragoste și în război se permite orice, chiar și folosirea țepilor de trandafiri, otrăviți. Este bine sau este rău? Depinde cine este învinsul și cine învingătorul. De pe margine privind, ar fi bine să nu mai fie nici războaie și nici chinuri amoroase. Deveniți patetici, Cuscus Prădalnici Simbru!
        Binevoitorii arată calea. Rău intenționații încearcă să pună stavile care să blocheze orice mijloc de acces. Neutrii, „nici nu put, nici amninoasă”, sunt moluște ce nu stau în calea nimănui, dar nici nu se dau la o parte. Cine a vrut să ajungă în rai a ajuns. Mulți cred că sunt pe drumul cel bun. Cei mai mulți au credință și este minunat că pot să o aibă. Unde ești îngerașul meu, ar întreba Tudor’S. Stă lângă tine, te păzește de tot ce e rău. Mai trist este pentru cei care nu cred în nimic. Sunt fără sprijinul pe care îl refuză din start. Vor să se simtă și ei reprezentați acolo, în locul tainic, prin trimiși aleși democratic. Cei care trăiesc ipotetic în rai, afirmând că am putea trăi cu toții acolo, nu ar trebui să-i deplângă pe ceilalți, ci să se bucure de tranziția în care sunt prinși.
        Se poate trăi peste tot, veți dori să punctați și voi, Asha Neutron Gama, făcându-vă noi adepți peste noapte și peste zi. Mă voi feri să introduc răul în ecuație. Ar fi trebuit să o fac de la început, ca să știm pe cine trebuie să neutralizăm. Dacă nu am făcut-o atunci, voi renunța la el ca la o țestoasă care a crescut prea mare pentru bolul lui Cleo. Cine este Cleo? ar întreba Tudor’S, care între timp s-a dus la culcare. Voi știți că acel Cleo nu vine de la Cleopatra, pe care am pierdut-o pe parcurs plictisiți, cu grupul cleopatricienelor cu tot. Cleo ește peștișorul roșu pe care îl simpatizăm cu toții, reminiscența copilăriei. Unii l-au ținut un timp prizonier în acvariu, alții doar în gând.
        Răul s-a strecurat discret între substantive . Unul comun, care ne dă dureri de cap, neutru și el ca ultimul val. De nu s-ar fi dat în stambă, Domnul nu ne-ar fi alungat din Paradis. Dar cum răul a fost înfăptuit, noi am fost expulzați cu repartiție republicană; pe unde s-au găsit locuri libere. Împachetați și expediați cu adresa scrisă pe frunte. Noroc că au apărut curieratele care au impulsionat și Poșta R. Altfel ajungeam în alt secol, alt oraș, altă țară, pe alt continent sau chiar pe o altă planetă. Știu că aveți multe de spus despre mondo-răul. Locul și timpul sunt prea înghesuite ca voi, Poștărici Pogorâți Lerler, să aruncați, acum și aici, în aer „instituția” sa transeculară.
        Ce să aibă dudele și pomnițele cu toate acestea? Și mai ales cu eternul feminin? Să fi rămas ceva așchii costeline bărbătești din care să fi răsărit duzii? Vor fi fiind niscaiva legende despre Morus alba, Morus nigra. Sunt și dude roz, dulci și modeste, se bucură pruncește Tudor’S. La mine acasă dudul se numește pomnițar, iar dudele pomnițe. Dar pomnițe spunem și la frăguțele de pădure. Răspunsul la întrebarea „dude sau pomnițe?” se află în Casa Țării și în casele noastre. El mai depinde și de care pomnițe mă întrebați, pomnița dudului sau pomnița fragului. La urma urmei orice m-ați întreba, Transcenzi Voraci Tubsi, uneori răspunsul este același, unul comic ca în vorba veche „Tot atâta la Nichita și mălaiul ca și pthita”. Nu pot să răspund decât că privirea trebuie îndreptată spre același pomnițar, pardon, dud, evocat de minunatul meu subconștient, tot mai des, în ultimul timp. După sfaturile primite de la cei care cunosc dedesubturile vieții, subconștientul trebuie luat doar cu binișorul, altfel riști să se întoarcă împotriva ta. Dudul, pomul care face dude, este pe cale de dispariție. Nu am văzut dude în piață, dar am înțeles că sunt la supermarket și mi-am permis să mă mir. De ce oare? Ar trebui să ne fi obișnuit cu palmele pe care le primim mereu. Chiar am putea să le clasificăm: Palme cu E-uri, palme cu medicamente, palme-preșuri, palme cu prețuri; toate fiind de proastă calitate.
        Încasăm senini, zilnic, ghionturi economice, agricole, bancare, școlare, culturale și sănato-gripale Cele mai usturătoare, care ne lasă pe obraji urme greu de înlăturat sunt cele date trecutului nostru, trecut de care chiar unii dintre noi ar vrea să ne debarasăm. Exemplu ar fi chiar duzii. A fost o luptă discretă împotriva lor. Nu știu câți au mai rămas prin curțile oamenilor. Nu prea mulți, desigur. Adevărat, nu mai sunt prin acele bătături nici prunci, care să se bucure de ele și nici rățuști și gâște, care să le înghită ca pe niște trufe. Supărarea gospodinelor de altădată este ușor de înțeles. Fiind mici și mălăiețe făceau multă mizerie în odor. Recent am citit că dudele sunt foarte sănătoase. Vor fi fiind. Dar să ajungem să le cumpărăm din supermarket? Cine să facă caraghioșenia asta, noi, Cerici Produd Premoni?!
        Spre deosebire de pară, biată dudă nu pică în gura lui nătăfleață, ci pică în curte făcând murdărie. Desigur este greu să lupți cu legea gravitației și dacă îți este sortit să cazi, ar fi greu să te opui destinului. Dacă cele albe sau roz mai sunt cumva acceptate, cele negre sunt complet dezavuate. Și conform legilor ironice ale naturii, duzii care fac dude negre sunt mai mulți. Dacă sunt dude albe și dude negre, înseamnă că se poate juca șah cu ele? ar întreba Tudor’S. Da, s-ar putea încerca pe o tablă de șah imprimată pe caldarâm, ca, după victorie, înfrângere sau remiză, să o spele ploaia. De ce nu? Tot se poartă desenele pe asfalt pentru copii și pentru genii în derivă!


Florica Bud