C.D. Zeletin - A învăța, a cunoaște, a ști
Dumitru Augustin Doman - „Vânători de bătrâni”
Florica Bud - Vreau și o poveste de iubire
Nicholas Catanoy - Alambicul lui Ianus



                                A învăța, a cunoaște, a ști


        Coborând din latinescul invitiare, ce s-ar putea tălmăci, mai puţin literal, prin a introduce într-o meteahnă, verbul a învăţa a debutat, probabil, în lunga lui evoluţie semantică, prin forma reflexivă: a se deprinde cu ceva neconvenabil, ieşit din convenţie, din firesc, din necunoscut. De altfel, toate trei noţiunile, învăţarea, cunoaşterea şi ştirea, recunosc etimologii latine, ceea ce indică fundamentarea pe rigoare a limbii noastre strămoşeşti şi abilitatea ei de a da veşmânt noţiunilor abstracte. Tustrele rămân legate de idealul suprem al românului, mai ales al celui de ţară, exprimat de o sintagmă rostită cu sfinţenie: a-ţi da copilul la carte, adică la învăţătură. Nu există ceva mai nobil în mentalitatea neamului nostru. E însemnul impulsului irepresibil spre elevaţie, spre depăşirea materialităţii vieţii, spre emanciparea de concretul acaparant, care opacizează în bună măsură perceperea celor înalte.
        Absolutizarea culturii livreşti lasă în umbră şi în nesocotire cultura arhaică, generatoare a limbii. Strămoşii noştri au învăţat, au cunoscut şi au ştiut, întorcând cu privirea paginile anotimpurilor în succesiunea lor lentă, propice cugetării, urmărind rotirea infinitezimală a aştrilor pe bolta cerească, observând şi contemplând natura, reflectând la eterna derulare a lumii şi la rosturile existenţei, concentrându-se în a desluşi dogma divină şi a şi-o apropia mai ales prin ritual. Analfabeţii, cum le-am spune azi, erau oameni cultivaţi. Cultul sacru al ideilor ontologice le-a fost familiar în suita de milenii pierdute în neguri. Cultura sedentară oferă posibilităţi superioare culturii ginţilor migratoare. Or, ţara noastră dispune de una din cele mai vechi civilizaţii sedentare ale Europei, puţine la număr, răsfrântă – până să ajungă la lespedea sau pagina scrisă – în structurile limbii. Energia civilizaţiei sedentare stă în rulajul unor liniştite aduceri aminte, în timp ce energia populaţiilor migratoare în disperări comprimate într-un subconştient încăpător. Cea dintâi înalţă arhitectura seninătăţilor, cea de a doua, schelăriile învălmăşite ale nevrozelor, întreţinute prin dinamica năucitoare a spaimelor înăbuşite.
        A învăţa mai înseamnă în limba românească a deprinde normele morale şi filozofice, a-ţi cultiva modularea afectivă a capitalului rece de noţiuni din cămările memoriei. Prin transmiterea lor către alţii se asigură o nobilă armonie atât între semeni, cât şi între generaţii. Ipostaza tranzitivă a verbului prevalează asupra celei netranzitive, care îl priveşte mai mult pe omul singurătăţii, al ascezei, al eului scufundat în sine, al minţii evoluând spre punct, nu al gândirii în expansiunea spaţiului înfrăţit cu timpul, pe care-l presupune viaţa trăită filozoficeşte şi dăruită cât de cât celorlalţi, nu numai pentru a se multiplica negreşit în oglinda propriei conştiinţe... Acest fel de a învăţa înseamnă să te afli veşnic în acord cu descoperirea progresivă şi neîncheiată a lumii, îmbogăţindu-ţi lăuntrul pe măsură ce te dăruieşti ambianţei. Omul care învaţă e omul frăţietăţii, propovăduitorul binelui; cât priveşte răul, el mai curând se deprinde decât se învaţă activ. Deprinderea ţine de tehnicile şi de virtuozitatea practicii, învăţarea stă sub imperiul reflecţiei. E o altă nobleţe a ei.
        A cunoaşte înseamnă, dincolo de înţelesul informaţional, a pătrunde activ în miezul şi în taina lucrurilor, însuşindu-ţi-le, şi a primi ceea ce îţi este hărăzit. Cunoscând, te împărtăşeşti cu ce ţi se cuvine şi afli semnul, simbolul ori configuraţia a ceea ce trebuie să ocoleşti şi de care să te ţii departe. A cunoaşte e un impuls uman fundamental reflectat în conştiinţă ca o datorie. Pe de altă parte, reprezintă pasul care, în timp ce este făcut, îl schiţează pe următorul, astfel încât a cunoaşte echivalează şi cu a parcurge. Cunoaşterea e mai dinamică decât faptul de a şti şi antrenează în mişcarea ei mult mai mult stările sufleteşti. Fiind şi un act al identificării, ea activează mecanismele desluşirii şi ale analizei, forjând constatarea, concluzia, sentinţa. Cunoaşterea e mâna stângă aflătoare, dreapta rămânând rezervată coerciţiilor normei. Recunoştinţa este, o ştim cu toţii, o entitate fundamentală a eticii. Răsturnând planul înţelesurilor de până acum, cunoaşterea ni se poate oferi şi ca har. În acest sens, ea este sinonim al inspiraţiei ce coboară în tine, ori al mesajului transmis de transcendenţă. Că suntem mai mult sau mai puţin vrednici de el – aceasta e o problemă ce va scăpa veşnic previziunii umane.
        A şti echivalează cu a fi informat. Ştii mai mult sau mai puţin după cum posezi o cantitate mai mare sau mai mică de informaţie. A-l exprima pe a şti prin a cunoaşte, cum o face în multe ocazii şi-n felurite forme limba română, înseamnă a-l supune unei modulări psihologice ori a-i atribui funcţii filozofice pe care nu le tolerează, nefiindu-i neapărat proprii. A şti e o entitate mai mult cantitativă, a cunoaşte implică şi calitatea actului. În polisemantismul lor, a şti are mai puţine imponderabile, a cunoaşte are mai multe.
        Supunând-o unor exigenţe rafinate şi adânci, această trinitate verbală vădeşte nuanţe felurite după activitatea umană de care e vorba. În medicină, de pildă (dau acest exemplu fiindcă cel ce iscăleşte aceste rânduri e înainte de toate medic, deci ilustrează un domeniu în care promovarea profesională se realizează prin concursuri şi mai puţin prin examene), a şti înseamnă a poseda în minte un anumit cuantum informaţional, a-l reproduce la cerere şi cu sentimentul siguranţei. E accepţiunea prin care acest verb răspunde partajării şi criteriilor elitiste. Este, observaţi, o exigenţă a spiritului intelectual european.

                                                                                        C.D. ZELETIN



                                    „Vânători de bătrâni”

        O prezentare exemplară a unui roman inexistent: „JACOB THERME: „Oameni în pijama”. Roman caracteriologic – „Slăbiciunea cărții – scrie George Călinescu în Istoria lucrurilor și a opiniilor, vol III, p. 62 – rezidă în stereotipia tipurilor. Autorul se multiplică pe sine la infinit, adâncind în oglinzi paralele o singură sumbră construcție, vrând ca noi să încercăm iluzia arhitecturii tentaculare”. (Editura „Coasta de fildeș”, Cairo 1939)”. (Mircea Horia Simionescu, Ingeniosul bine temperat)
                                                                                *
        Poetul X, un impostor care face pe distratul fatalmente amoral.
                                                                                *
        George Sand, la douăzeci și cinci de ani, văzută de Alfred de Vigny: „Părul negru și buclat îi atârnă pe gât ca îngerilor lui Raphael. Ochii îi are mari și negri, parcă făcuți după modelul ochilor misticilor și a celor mai magnifice portrete italiene. Figura severă și imobilă, partea de jos a obrazului mai puțin plăcută, gura urâtă. Fără grație în ținută, aspră în felul de a vorbi. Bărbat în aparență, limbaj, timbrul vocii și îndrăzneala expresiilor”.
                                                                                *
        „Când scrii un roman, e imposibil să nu ţii cont de toate romanele care au fost publicate/pe care le-ai citit până atunci. Textul tău trebuie însă să le dea cititorilor impresia că este prima carte scrisă în această lume, ca un ţinut insolit, proaspăt ieşit de sub apele primordiale” (Șerban Tomșa).
                                                                                *
        A arăta biblioteca proștilor e similar cu a-ți expune sufletul în fața criminalilor de război. Vei stârni aceeași agresivitate cinică.
                                                                                *
        „O inexactitate scrupuloasă!” (Jules Renard)
                                                                                *
        Vânători de bătrâni – povestirea lui Dino Buzzati. Într-un oraș, tinerii înființaseră un club de vânat bătrânii. Astfel, toți oamenii peste o anumită vârstă ce erau prinși noaptea în oraș erau schingiuți și maltratați. Într-o noapte, îl hăituiesc până-n zori pe unul mai tenace. Acesta aleargă încă tinerește, fuge până la ieșirea din oraș urmărit de hăitași, urcă o colină, aleargă pe culmea ei și, când e ajuns de vânători, se prăbușește într-o prăpastie. Întors în oraș, cel mai feroce dintre vânători, șeful suprem, își vede într-o vitrină părul alb. Și imediat începe să fie hăituit de ceilalți din grup. Îi venise rândul.
                                                                                *
        Portret individual dintr-o mizerie generalizată: „În fața unei izbe, un mujic deșirat, ca o arătare, ședea pe o bancă. Picioarele, două bețe vârâte în pâslari, mâinile mari, ca de mort, așezate pe pantalonii roșii care-i acopereau genunchii ascuțiți. Căciula trasă pe frunte, bătrânește, ochii cu o expresie rugătoare, chinuită, fața înspăimântător de slabă și de prelungă, buzele cenușii întredeschise... – Ăsta-i Momâie, zise Menșov. De doi ani tot trage să moară, nu știu ce are la pântece...” (Ivan Bunin)
                                                                                *
        O revistă-antologie poetică. Vreo sută de poetese (pe poeții aflați numeric în inferioritate nu-i pun la socoteală) cu poezii „frumoase”, cantabile, de of și jale, că Asachi și Ienăchiță Văcărescu le-ar fi lăudat cu entuziasm. Dacă redactorul-șef le-ar fi pus de la el, „din burtă”, în paranteză data nașterii: 1785, 1831, 1840, 1853 și tot așa prin preajmă, cartea-revistă ar fi fost una foarte reușită, cu parfum de epocă.
                                                                                *
        Costache Olăreanu: „Criticul bun este acela care îți spune, chiar și ție, autor, ce-ai vrut să scrii în cartea ta”.
                                                                                *
        Jules Renard: „De ce e voie să faci critică fără să fi dat un examen de ortografie?”
                                                                                *
        Pentru șoferul unui ministru, șoferul președintelui este Dumnezeu. Pentru un poetaș din Zimnicea, obedient regimului din anii 80, Adrian Păunescu era Dumnezeu.

                                                                                        Dumitru Augustin DOMAN



                                Vreau și o poveste de iubire

       
        Pamflet de Florica Bud
       
        Sau măcar o scrisoare de dragoste, veți pune lucrurile la punct de la bun început, Cumpănici Tiporari Lunatici, aruncând în aer atmosfera romantică pe care am dorit să o creez. Și faceți asta înainte de primul cântat al cocoșului și înainte de a putea face eu ceva. Acțiunile mele fiind plasate între al doilea și al treilea cântat al cocoșului, evropean sau nu. Când te naști cu un noroc precar ți se poate întâmpla orice, ar zice Postursitoarele Vinerial Veseline, abia întoarse de la Summitul Arțăgoșilor Intergalactici Temători. Nu că ar fi mare lucru de acest summit, atâta tot că el se desfășoară pe calapodul conferințelor despre salvarea planetei, a stratului de ozon, a atmosferei, a balenelor ucigașe, a urșilor furăcioși, a furnicilor roșii și salvarea tuturor celor care se află pe cale de dispariție.
        Până și ritualurile sunt aceleași: deschiderea congresului cu primirea oaspeților, înmânarea mapelor de lucru, a binecunoscutului stilou cu însemnele S.A.I.T., a ecusoanelor cu fotografiile invitaților. Fac o paranteză, se observă o descreștere îngrijorătoare a Ursitorilor, Vrăjitorilor și Ieliților. Adică oponenții genului misterios și binecuvântat, plictisiți de moarte, fug de acțiunile umanitare dedându-se la lucruri groaznice: pescuit în ape dulci, vânare de vrăjitoare, pardon, de căprioare și de alte vietăți. Unii chiar urmează cursuri pentru a se recalifica, Moși Crăciuni, Spiriduși, Elfi ori chiar Reni. Unul dintre căpoși, încearcă imposibilul, dorind să devină chiar trăsura Moșului. O roată treacă-meargă, veți obiecta Spițieri Arganți Pendy, dar chiar trăsură… Desigur sondajul este îngrijorător, lipsa Vrăjitorilor înseamnă prea multe Vrăjitoare la un loc, ceea ce nu este de dorit; poate să aibă un efect bizar asupra noilor botezați, care așteaptă prorociri numai una și una.
        Așadar, cu ecusoanele odihnindu-se pe piepturile invitaților, urmează prima dezbatere: Ce se va întâmpla dacă va dispărea omenirea sau dacă muritorii se vor muta pe alte planete, ostile traiului vrăjitoresc? Abia pauza de cafea și prăjiturile sterg îngrijorarea de pe fața partcipanților. Urmează o nouă dezbatere cu o altă temă: Este cazul ca Magia să accepte un al treilea gen? Propunerea vă destabilizează și pe voi, Călăuze Parplante Zordezi. Urmează poza de grup, întâlnirea cu Press Pasărea Intergalactică. O nouă vizită de lucru la noii născuți, cina și stabilirea unei viitoare reuniuni care va pune invitaților întrebări esențiale: Oare topirea ghețarilor și scăderea producției de tătarcă, sorg până la dispariție va conduce la prăbușirea producției de mături? În aceste condiții înlocuirea mijlocului clasic de deplasare, mătura, cu elicoptere sau avioane mici va aduce goluri în bugetul vrăjitorial? Dacă lumea Magiei va urma transhumanța Oilor Domnului în altă galaxie, nu ar strica achiziționarea a ceea ce orice luptător pentru pace deține în garaj, o rachetă sol-sol?
        M-ați îndepărtat de dorința mea de iubire, exprimată sincer și deschis. Desigur, în situația gravă în care se află omenirea, încerc să îmi dozez egoismul și să mă mulțumesc cu mai puțin. Adică dacă nu se poate să mă aleg cu o poveste, atunci m-aș mulțumi și cu un poem de iubire. Risc, timidă, un ceea ce ar trebuie să fie apel provocator. Ajunsă la masa negocierilor, trebuie să am o propunere sau o inițiativă. Vai, vai, vai! Ce înțeleaptă ai devenit, ajungând să cobori ștacheta pretențiilor! Atunci hai să îți facem hatârul și să înșirăm mărgăritar după mărgăritar într-un poem, acum cât mai întruchipăm Haidinnoi Verbalis Worba. El sună cam așa:
        Poem Pilot
        când în zare se vede marea, punctual întrevezi vapoare,
        pe câmpuri silabisesc cadențat durerea recoltei, tractoare.
        este ziua licuricilor iar noaptea lumina apusă mă doare,
        petrec cu gândul umbrele în care sălășluiesc imuabile reactoare
        iubirea lor fuzionară, o fostă reacție în lanț, rapace mă doare,
        focosul în trepte ar puncta noi diode frigide sub soare
        eu de aș fi TU, necesarmente tu ai fi chiar EUL ce moare
        pacea intrauterin.terra, coloane de îngeri urcând înspre soare.
        toate acestea torc vise un munte ce, vai, cu zăpezi mă înfioară
        când anul fu veacul și ceara fu foc și pară fremătătoare
        iubirea iubind moartea, trădarea de-o clipă încă mai doare
        nu plâng, nu cânt, nu zburd, aștept reduceri la aripioare.
        de vrei doar iubire alege măsura port voce lentoare
        deschide acum pumnul, lăsând porumbeii să zboare
        poemul e gata, iubirea suspină hrănită în incubatoare
        inima sălășluiește în vița de vie, tic-tacul zălud în mioare,
        toți se luptă cu toate iar moara de vânt plutind în derivă
        incubă fresh, coole, sorry, hot, și mult cancan în poezioare.
        Privesc pe geam să mă asigur că lumea mai există. Da, rezistă. Dar se precipită luând forma unei zile de toamnă însorită, cu multe frunze căzute din copaci în timp ce altele își așteaptă cu tristețe rândul. Poate cunoști limba frunzelor, ori de unde pricolici poți să știi ce este în sufletul unei frunze? Vă veți sumeni, voi, Hoinarii Căilor Greșite. Hai treacă-meargă de la noi, admitem că ai putea bănui ce simt cele ce îngălbenesc, formând covorul frunzelor căzute. Dar să vorbești în numele celor ce așteaptă să cadă, unele încă neatinse de ruginire, ni se pare mult prea mult. Poate că am fost în altă viață copac, mă apăr în cumpănă fiind. Și apoi orice copac ar trebui să știe ce simte fiecare frunză în parte. Un pom fructifer sau unul neroditor cel mult pot oferi un ceai de tei sau o socată. Poate că ești un plop și atunci poți împrăștia în jur cel mult o tulpină de alergii. Că doar nu vei fi fiind vreo tisă ce străjuiește omenirea în veacuri! Pofta unei biete povești de amor a venit după ce am răsfoit cartea nordicului istoric literar G. G., volum ce cuprinde fragmente de scrisori și crâmpeie din viața destinatarelor iubirii unor autori români, de acum intrați în rândul clasicilor. Vinovatul pomenit se odihnește cuminte, așteptând ochii curioși ai cititorilor, și se strecoară printre alte cărți pe masa de birou a… Uite că nu vă voi spune pe masa cui. Vă voi lăsă să vă frăgeziți în suspansul pus la rece, pe parcursul a douăsprezece ore.

                                                                                        Florica Bud




                                        Alambicul lui Ianus



Orașe tentaculare. Tokio (I)
       
        Kinniki va! Bună ziua!
        Aplecat mă înclin în fața prietenului meu Andy Horvath (vezi portrete), profesor de literatură canadiană și ghidul meu pe meridianul japonez, timp de-o lună.
        Tokio, orașul vechi și cel nou sunt contopite într-o singură metropolă. Totul e modern, nimic tradițional la orizont, orașul e construit pe o triadă arhitectonică solidă: Tokugava – Schogunats – stil burghez (?).
        Până în anul 1868, orașul s-a numit Kyoto (capitala imperială), Tokio numindu-se Edo (golful celor trei fluvii). Vestigii ale vechiului oraș au fost descoperite recent (Perioada Jomon, anul 100 a.H.). Un eveniment important îl constituie budismul, importat din Korea, în 1457. Cult fixat în jurul Teplului Kannon de la Asakusa.
        În mers, Horvath îmi atrage atenția asupra variantelor arhitectonice, hibrizi caleidoscopici. Eu sunt în schimb atras de pietonii orașului, de automatismele lor, o armată de roboți tehnicizată la maximum. Impresie puternică de duritate, de ritm mecanic, de asfixie.
        Horvath reia cursul expunerii.
        În 1549, Franz Xaver introduce creștinismul în Japonia. De scurtă durată, fiind interzis în anul 1612, – consecințe grave – deportări, asasinate, pogromuri.
        În 1612 apare moneda – Ginza.
        Urmează o perioadă culturală intensă: literatura, muzica,pictura, teatrul (Kabuki – prezintă folclorul japonez). (Teatrul No Dans și cor, expunând în stil budist principiile, între bine și rău).
        În 1690 este inaugurat templul Seido, închinat lui Confucius.
        Între anii 1765 și 1860, Japonia își deschide porțile, se europenizează masiv. Japonia este o țară ultramecanizată. Până la exces și neverosimil. Când se strică o mașină se produce o adevărată dramă, deoarece o pană tehnică atrage pe alta și așa mai departe, în serie.
        Ultimul shogun este obligat să abdice, fiind înlocuit cu tânărul împărat Matsuhito, noul reformator al Japoniei.
        În Primul Război Mondial, japonezii au luptat alături de aliați.
        Între anii 1923 și 1926, modernizarea orașului merge paralel cu înarmarea și militarizarea țării.
        1926, încoronarea împăratului Hirohito.
        În 1937 izbucnește războiul cu China.
        Cel de Al Doilea Război Mondial se termină abrupt odată cu bombele atomice lansate la Hiroșima și la Nagasaki. Un cenotaf (Ruinele Institutului Astronomic de la Hiroșima) amintește de pustiul nuclear. Două momente privind dezastrul apar în romanul Hiroshime, mon amour de Marguerite Duras și în poemul Surâsul Hiroșimei al lui Eugen Jebeleanu. Ambele, cu iz sentimental. Fără a uita accidentele nucleare de la Cernobâl și Fukuyama.
        După război, orașul crește anarhic, în toate direcțiile, culminând în 1958 cu construcția unui turn gigant (Tokio Tower).
        Metropola este împărțită în 46 de prefecturi. Casele și adresele sunt înregistrate într-un sistem complicat. (Cho/ Machi). Americanii au simplificat sistemul, folosind nomenclatura engleză (Street și Avenue).
        A doua zi continuăm explorarea orașului.
        Curioasă senzație de provizorat etern, de readaptare rapidă și, totuși, de a fi mereu en sursis, a nu avea stabilitate. confort și posibilitatea unui mare randament.
        Încep, evident, cu tradițiile culturale – religia, istoria, arta, muzica.
        Trei religii: Shintoismul, Budismul, și Confucianismul domină sfera credinței.
        Fac cunoștință cu Japonia tradițională, ce păstrează încă stil și gravitate.

                                                                                        Nicholas CATANOY