Dumitru Augustin Doman - Să-i spui lui Dumnezeu: „Bătrâne!”
C.D. Zeletin - Reflecţii despre repetiţie (I)
Ionuţ Caragea - Citate şi aforisme
Nicholas Catanoy - Alambicul lui Ianus


                            Să-i spui lui Dumnezeu: „Bătrâne!”

        Solemn, mă plimb dimineața, prin iarba udă din livada de vișini, purtând paharul de vodcă rusească mai ceva ca pe Sfântul Graal. În concordanță cu atmosfera, ar trebui să am mintea doldora de scene din bătrânul Tolstoi, de citate din nefericitul Dostoievski, de scene de moșii în paragină din Bunin, de versuri din Lermontov... Dar, eu – nimic. Cititorul DAD pare a nu avea azi aplecare spre rușii lui dragi. Doar observații ușurele din Jules Renard îmi trec prin minte, observații gen: „Vezi câteva femeiuști foarte urâte și totuși însărcinate”.
                                                                                *
        La vârsta de 80 de ani și trei luni, contele Lev Tolstoi se perfecționa: „Învăț treptat să nu cuget fără iubire”.
                                                                                *
        Cum deschide gura, îți dai seama imediat că și-a făcut cultura din biletele de papagal ale țigăncii tinere din marginea pieței. Vorba lui Paul Zarifopol: „Mitică în delir cultural”.
                                                                                *
        Raportarea la timp a personajului lui Nicolae Velea: „Lui Duminică i s-a părut deodată că s-a grăbit. Și-a zis că are prea puțin timp în urmă și prea mult înainte și că poate să se mai odihnească, să se mai răsfețe. Că prea trăia iute”. Dar, Duminică a avut puțin timp înainte, foarte puțin.
                                                                                *
        Citind și recitind mari autori, încununații cu Nobel sau, fatalmente, și mai mari, nedreptățiții Academiei Suedeze din ultima sută de ani, cu fiecare carte citită, cu fiecare autor revăzut, trăiești o dureroasă nostalgie după vârstele de 9, 11, 15 ani, când descopereai lumea prin literatură: mare, mică, amestecată, fără vreun discernământ. Fericirea aceea de cititor na(t)iv nu se va mai întoarce, vai, niciodată.
                                                                                *
        Grija lui Jules Renard pentru lector: „Stil prea strâns. Cititorul se sufocă”.
                                                                                *
        Trezit dintr-un vis plăcut de un zgomot sau de ceasul deșteptător. Încerci zadarnic să readormi și să reiei visul de unde l-ai lăsat. La fel ți se întâmplă recitind Adela lui Ibrăileanu după 40 de ani. Nimic din emoțiile lecturii de atunci.
                                                                                *
        „Mirosul unei cărți pe care o deschizi. Phii! Ce-i mai pute ăsteia gura!...” (Jules Renard)
                                                                                *
        Deși se impune să fie școliți, preoții nu trebuie să ne învețe credința din cărți.
                                                                                *
        Radu Petrescu, în jurnal: „Scriind aici, ce lucru scârbos! fac fraze. Aripi! aripi! care să mă smulgă din noroi”. Din fericire, l-au smuls definitiv din noroiul cotidian.
                                                                                *
        O pânză de păianjen peste o carte întredeschisă pe-o masă acum o sută de ani. Șterg pânza de păianjen și descopăr sentința: „Să vorbesc cu Dumnezeu și să-i spun „bătrâne”: ne-am înțelege foarte bine”(Jules Renard).
                                                                                *
        Un veleitar, epigon eminescian de la anii 2000, rupe capul de bronz al lui Eminescu din statuia orașului în fiecare noapte de 14 spre 15 ianuarie; îl aduce înapoi în dimineața de 16 ianuarie și e total liniștit până anul viitor.
                                                                                *
        Scriitorul modest ca om, discret, dar tenace în a se lăsa folosit de draga de literatură în lucrarea ei temeinică; acest scriitor nimerește fără voia lui în istoria literaturii scrisă de un critic care nu-i iubește pe scriitori, ca să nu zic că-i disprețuiește, dar care știe a se folosi de draga de literatură creată de oastea tăcută de autori modești ca oameni.
                                                                                *
        Sfiala cititorului în fața unei cărți noi, sfiala și timiditatea de adolescent virgin în fața necunoscutei de până cu un ceas mai devreme.
       

                                                                                        Dumitru Augustin DOMAN




                                  Reflecţii despre repetiţie (I)



        Repetiţia e o figură de stil şi sub acest aspect ea mă interesează, dar înainte de a mă opri asupra ei, notez câteva reverii filozofice pe care subiectul mi le deşteaptă.
        În adâncul lucrurilor, mergând în susul lor, repetiţia e tot mai rar întâlnită, iar gândul, când a ajuns la sintagma nimic nu se repetă, l-a numit pe Dumnezeu. Repetiţia asigură dinamica sensului şi dă posibilitate reproducerii întru diversitate. Reluarea identicului, a stagnării, echivalează cu terapia unei maladii a desfăşurării, maladie ce constă în identitate strictă, cu dispariţia alterităţii, singura care face ca entităţile în reproducere să rămână aceleaşi în timp ce devin mereu altele. Evident, e o terapie vană. Repetarea identicului face din repetiţie un caz particular al stagnării, deoarece numai repetarea similarului ori a echivalentului exprimă mersul înainte şi e în firea lucrurilor. În Veşnica trecere, repetiţia exprimă dorinţa melancolică a revenirii. Într-un eseu tipărit în urmă cu peste 150 de ani, Sören Kierkegaard socotea repetiţia actul prin care omul, odată recunoscută imposibilitatea reproducerii identice a unei experienţe trăite, acceptă absurdul, adică viaţa ca reîncepere, exercitare a dreptului de a persista în eroare. El asocia repetiţia cu declanşarea resortului pentru divin şi miraculos al sensibilităţii omeneşti. Era o tristă icoană a zădărniciei de aici, răsplătită dincolo prin revelaţia divină. Această conversie a psihologicului în filozofie l-a apropiat pe gânditorul danez de tâlcul existenţei lui Iov, căruia viaţa i-a luat totul fără a-i da nimic în schimb, obţinând însă prin transcendere mai mult decât pierduse... Revenirea obsesivă la Iov şi la asceza lui perfectă întru Dumnezeu l-a determinat pe Kierkegaard să formuleze adevăratul sens al repetiţiei, care stă în supunerea avântată la necunoscut. Reluîndu-l pe Kierkegaard, Heidegger socoteşte repetiţia momentul cel mai însemnat al actului de transcendere, ea fiind reductibilă, în ultimă instanţă, la perceperea şi asumarea rostului greşelii, acela de a-i oferi omului posibilitatea contactului cu absolutul. La antipod stă rugăciunea, eveniment repetat, care tocmai prin repetare realizează persuasiunea sacră. „Rugaţi-vă necontenit, ne îndeamnă Mântuitorul, ca să nu cădeţi în ispită!”, iar laitmotivul liturghiei este: „Iară şi iară Domnului să ne rugăm...” Îndemnul e prin definiţia lui o repetiţie; îndemnul nerepetat rămâne un sfat ori o sugestie. Dacă metempsihoza vede în repetiţia vieţilor tehnica divină a perfecţionării, existenţialismul modern nu-i recunoaşte repetiţiei nicio valoare, omul devenind el însuşi numai prin alegerea personală, imitaţia însemnând trăirea prin procură... În situaţia în care nu-i o nouă dimensiune, repetiţia e cel dintâi atentat la unicitate, însuşirea cea mai de seamă a dumnezeirii.
        Raportând imensa reproductibilitate de sine care e lumea la gratuitatea supremă reprezentată de Dumnezeu, m-a intrigat întotdeauna, în liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cuvântul folos: „cele bune şi de folos sufletelor noastre”. Dumnezeu, Cel dinainte de întâi şi Cel etern după, şi deodată noi, cu folosul nostru... Desigur, folosul e o modalitate de a articula moralul, de la nivelul individului, cu determinarea metafizică. Utilul ne îndepărtează însă de gratuitatea fundamentală a existenţei, făcându-ne robi repetiţiei pe care o constituie lungul rozariu al clipelor noastre de viaţă şi ţinându-ne departe de surpriză, de hazard ori nebunie. Rupte din timp, acestea nu-şi găsesc replică exactă. Tâlcul cel mai adânc şi mai încifrat al repetiţiei pare să fie unul moral, legat de marele mister al înmulţirii...
        În stilistică, repetiţia se emancipează de conotaţiile stagnării: ea devine activă, produce, vehiculează ori sugerează expresie. E popasul pe care îl face exprimarea în progresiunea ei, introducând limbaj în limbaj, căpătând astfel figură, pe fundalul mai larg al unui stil. Cu alte cuvinte, repetiţia ia parte, împreună cu celelalte figuri de stil, la sculptarea reliefului, altfel mai amorf, al exprimării, stilul însuşi, conceput în semantica primară a termenului, coborând din latinescul stilus, stilet, daltă, adică instrument al sculptării... Pe de altă parte, alternanţa popasului repetitiv echivalează cu introducerea unui element discontinuu în continuitate, exact caracterul ce se află la temelia structurii muzicale. Sunetul muzical constă în emisia unor frecvenţe discontinui, spre diferenţă de zgomot, care, conţinând cât mai multe frecvenţe cu putinţă, dacă se poate pe toate, este spectru continuu. În felul acesta, repetiţia, atunci când priveşte grupări de litere sau cuvinte, e înrudită cu rima, cu refrenul şi cu aliteraţia, iar când priveşte accentul tonic, e înrudită cu ritmul.
*
        Privită prin optica informaţională şi în ansamblul elementelor ei, repetiţia scade cantitatea de informaţie, deoarece repetabilitatea vocabulei ce urmează să se repete e maximă şi datorită faptului că, prin însăşi aceasta, nu înlătură vreo nedeterminare, nu vine cu nicio surpriză. De aceea ascultarea unei muzici ştiute e o regăsire dulce, fiindcă nu surprinde, după cum regăsire poate fi şi muzica pe care o asculţi pentru întâia oară, aici însă regăsirea priveşte împletirea ei cu stările sufleteşti. Poţi să te regăseşti, de-odată, într-o piesă muzicală pe care o asculţi întâia oară. E cunoscut faptul că informaţia adusă de realizarea evenimentului sigur e nulă, iar cea adusă de evenimentul imposibil e infinită.
        Sufletul se complace mai mult în a regăsi decât în a descoperi. E o inerţie proprie lui, dulcea plăcere a întârzierii. Ei i se opune iniţiativa minţii, căreia îi place să descopere ceea ce urmează să existe, pe cât îi place sufletului să reînvie ceea ce a existat. Repetiţia rămâne hrana secretă a sufletului...
        Răzbind din adâncurile subconştientului, unde formulărilor embrionare ale zicerii li se imprimă un caracter ritmic, repetiţia conferă o combustie particulară naraţiunii şi realizează efecte pe care demersul narativ propriu-zis nu le prevede. Observ chiar o competiţie repetitiv/ narativ, în care repetiţia, încercând să întârzie prin frânare, dă avânt discursului şi-l precipită. I-aş găsi o echivalenţă psihologică în dramaticul „mai stai puţin” de pe morminte, unde invitaţia la inutila repetare a secundelor, sporeşte perceperea rapidei noastre treceri pe pământ.

                                                                                        C.D. Zeletin



                                        Citate şi aforisme*

        Mulţi vorbesc din suflet, dar nici unul nu dă suflet vorbei aşa cum o face un poet.
        În faţa morţii, poetul are întotdeauna un as în mânecă: metafora.
        Şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte sau exilat departe pe o insulă pustie, poetul tot poet rămâne, cu inima lui uriaşă, cât o Patrie, bătând în pieptul unui copil.
        Poeţii – piscurile pe care zăpezile cuvintelor nu se topesc niciodată.
        Poeţii – apele răzvrătite de propria curgere, întorcându-se în propriul izvor secătuit de dor.
        Examenul de capacitate al unui poet este acceptarea şi înţelegerea suferinţei. Cel de maturitate este metamorfoza, iar cel de genialitate este transcendenţa.
        Cine crede că existăm doar în poemele cioplite de un orb pe o lespede de hârtie, se înşală. Prin poet Dumnezeu reinventează lumea.
        Poetul este cea mai frumoasă rugăciune pe care viaţa o face pentru statornicia clipei.
        Nu în biblioteci trebuie căutată istoria poeziei, ci în arhivele sufletului.
        Poezia – cea mai bună porţie de fericire pe stomacul gol.
        Poezia este fericita întoarcere la copilăria sufletului meu.
        Poezia e plânset dublu rafinat.
        Respiraţiile – repetiţiile pentru ultima scenă în care-ţi vei da sufletul.
        Degeaba scrii lucruri frumoase dacă nu arăţi nimănui ceea ce te defineşte. Să fii sincer şi apreciat pentru sinceritatea ta este mai important decât să fii înconjurat de numeroşi adulatori pe care i-ai minţit constant, înşirând cuvinte goale.
        Nu trebuie să-ţi impui singurătatea pentru a deveni un geniu. Trebuie să fii apropiat oamenilor pentru că ei îţi vor oferi, întotdeauna şi când te aştepţi mai puţin, şansa de a rămâne singur…
        Sunt două cimitire între care omul îşi plânge singurătatea: cel din privire şi cel din inimă.
        Poate că părerea noastră de rău când părăsim această lume este şi părerea de rău a Dumnezeului din noi care se întoarce la marea S I N G U R Ă T A T E.
        Dacă Soarele mi-ar dezlega umbra de picioare, probabil că aş rătăci printre stele...
        Plouă cu soare, toate speranţele vor înmuguri...
        Strigătul meu va avea ecou într-o altă lume, de care mă desparte doar o viaţă închinată pământului.
        Sufletul – chipul nevăzut al lui Dumnezeu.
        Sufletul se oglindeşte în fântâna propriilor noastre lacrimi.
        Dacă trupul meu este casa sufletului, sufletul este azilul singurătăţii.
        Sufletul – firul invizibil dintre oameni şi stele.
        Sufletele dansează hora nemuririi.
        Sufletului nu îi este somn niciodată. De aceea zburdă prin vise şi ne învaţă nemurirea.
        Sufletul – cârpa curată cu care ne ştergem în fiecare dimineaţă pantofii.
        Dacă cineva renunţă cu uşurinţă la ideile sale măreţe, înseamnă că n-a pus o fărâmă de suflet în ele.
        Timpul nu-i decât un angajat al nimicniciei care ridică resturile de pe strada speranţelor deşarte şi le depozitează în spaţiul insalubru al morţii.
        Nu uita trupul care a sângerat pentru viaţa ta şi nici sufletul care a lăcrimat pentru fericirea ta.
        Umbra trăieşte jumătate din viaţă în afara omului, iar cealaltă jumătate în interiorul lui, respirând vise.
        Umbra este cea dintâi cruce răsărită din pământ.
        Frumuseţea vieţii constă în descoperirea miracolului în toate formele materiei care ne înconjoară şi ne alcătuieşte.
        Viaţa – muzeul cu oameni de ceară care fug speriaţi de umbre, topindu-se.
        Viaţa – jocul de cărţi în care-ţi licitezi anii, mizând pe nişte atuuri şi cel puţin o strigare. Dar, până la urmă, totul depinde numai de cel care face cărţile.
        Viaţa – stratul subţire de pământ sub care morţii se pot întinde cât vor.
        Viaţa e un calcul – simplu cum sunt Eu, însă Eu² = Dumnezeu.
        Viaţa – magazinul de cumpărături în care unii oameni pot proba orice suflet în faţa oglinzii, până se plictisesc.
        Viaţa – haina scumpă cusută cu firul amintirilor.
        Viaţa omului este o floare ruptă din veşnicie şi pusă într-un vas plin cu sânge.
        Viaţa – arborele amintirilor în care înfloresc morminte.
        Viaţa noastră este doar un oftat care răscoleşte praful uitării.
        Visăm cu deşteptătorul la tâmplă.
        Visele sunt doar nişte monede de schimb aruncate de zei în palmele cerşetorilor mutilaţi de amintiri.
        Visul e o rană întunecată care supurează iluzii.
        Zâmbetul – floarea eternităţii dăruită efemerului.

                                                                                        Ionuţ Caragea





                                        Alambicul lui Ianus



        Tout manque
        c’est notre secret
        au miroir d’une roche nue
        qui ne reflète
        que des blessures d’instant
        sans passé ni futur
        sans force
        sans certitude
        dans le clair obscur
       
        Există o formă de cunoaştere a experienţei mistice? Există posibilitatea unei universalităţi comunicabile? Răspunsurile au fost evazive în lucrările lui Leibniz şi ale lui Jean de la Croix!
       
        Moi, je ne suis pas à la hauteur de ceux qui savent qu’ils croient, ni de ceux qui croient sans le savoir. Mais peut-être que je crois moi aussi, sans croire que je crois, sans savoir trop si je crois ou si je ne crois pas. Mon Dieu, faites que je crois en Vous.
        (Journal)
       
        La littérature est l’extase du langage, la lecture, au contraire, est un retour au langage inconvertible.
       
        Don Juan / Casanova
        Don Juan este o figură romantică, cunoscut graţie comediilor lui Molière şi a operei lui Mozart. El este un erou al plăcerii masculine şi al prefacerilor feminine.
        Casanova nu este un personaj, ci creaţia propriului mit. În jocul seducţiei el este contrarul lui Don Juan.
        Casanova s-a născut la Veneţia, fiu al unui comerciant. El este un libertin. Morala lui este lejeră şi iresponsabilă. Este un gurmand apreciind vinul şi hainele extravagante. Hedonismul lui este convivial. Mare voiajor, Casanova, între anii 1734 şi 1797, – 70.000 de kilometri.
        Moare în 1798 în castelul Dux (Boemia). Aventurile lui au fost descrise în autobiografia L’Histoire de ma vie (3.700 de pagini). Manuscrisul a fost achiziţionat în anul 2010 de către Biblioteca Naţională, la preţul de 7 milioane de euro.
       
        Ianus. Le sentiment d’étrangeté au monde et en même temps l’apartenance au monde, cette dualité magnetique qui nous avertit et nous conduit, je la choisi encore et toujours comme le seule garante de ces heures sans nom où se joue en moi quelque chose qui me contient et me projète, de ces heures pendant les quelles j’attends et j’écris.
       
        Ceea ce nu ştim este adesea o binefacere.
       
        Ornitoparchus Andreas (Meiningen 1490-...?). Muzicolog german. A predat teoriile muzicale la universităţile de la Heidelberg, Tübingen, Leipzig, între anii 1515-1518. A publicat o gramatică latină (Enchiridion latinae constructionis (1515). Apoi tratatele de specialitate muzicală Musicae activae Micrologus (1517), tratate de o universalitate comunicabilă.
       
        A.Z. Îmi spune, printre altele, de-o mărturisire a lui Tolstoi care recita de mai multe ori, zilnic, – Pater Noster.
       
        Nici prietenie, nici toleranţă. În mod perfid, oamenii îşi creează „alibiuri”. Ei ucid pentru o idee, pentru un ideal, pentru un Dumnezeu...
       
        Charles Le Brun (1619-1690). Retrospectiva C.L.B. Le Brun este simbolul picturii numită Style Grande Siècle, ce foloseşte sinteza unind barocul lui Rubens cu clasicismul lui Poussin. Remarcabile tablourile La chute des anges rebelles, Le sacrifice de Polykene, Le massacre des innocents. Şi un tablou monstruos ce reprezintă un câine lingând sângele unui copil asasinat şi un grup de soldaţi scoţând ochii sugarilor.
       
        Eu iubesc compania femeilor: frumuseţea lor, delicateţea, vivacitatea şi tăcerea lor.

                                                                                        Nicholas CATANOY