C.D. Zeletin - Bucurii scriitoriceşti (I)
Dumitru Augustin Doman - Niște portrete
Florica Bud - Femeie! „Ia-ți patul tău și umblă”
Nicholas Catanoy - Alambicul lui Ianus



                                    Bucurii scriitoriceşti (I)


   Prin natura ei, bucuria se cere împărtăşită. Chiar când e vorba de trăirile cele mai personale, zăvorâte în scoica intimităţii, cuviinţa îngăduie unele fisuri prin care efervescenţa lăuntrică să iasă afară, echilibându-se cât de cât cu nebănuirile şi chietudinea ambianţei. Împărtăşirea bucuriilor reaşează dislocările sufleteşti, consolidând urzirea unei păci şi a unei armonii ce aşteaptă potenţiale în alcătuirile înverşunate ale vieţii. Această cea mai adâncă formă a comunicării recunoaşte sobrietatea distanţei celei mai scurte dintre două puncte şi acea intensitate de susur care să nu dea regretului de a o fi făcut putinţa să se nască. Dificultatea stă în a nu-i imprima extensia spectacolului care e veselia. Optica morală a lui Cicero accepta bucuria lăuntrică (gaudere decet), în timp ce găsea nepotrivită veselirea în văzul lumii (laetari non decet). Tipărirea îl va scuti pe artistul ce se destăinuie de stabilirea hotarului imperceptibil dintre ce se cade şi ce nu. El nu-i de faţă la citirea paginii scrise, care circulă în absenţa sa, astfel încât laşitatea n-are cum să-i roşească.
   Dintre bucuriile scriitoriceşti previzibile, cea dintâi, pentru mine, e corectura. E vârsta crudă când rândurile paginii sunt proteice, asemeni sistolelor meduzei avansând în purităţi marine. Ele beneficiază de sumedenia posibilităţilor de a fi şi mor numai odată cu odihna şi statornicirea. Îar pagina, odată cu consacrarea. Frazele sunt un fel de nouri raportaţi la marea în care se vor transforma. Prefirându-i-se printre degete, mâna scriitorului îi clasează pe cerul colii: cumulus, nimbus, stratus, îi amestecă ori îi rupe, le schimbă locul ori le alterează identitatea, potrivindu-se nebuniei numită fantezie şi, în adânc, demonului ei protector... Crâmpeiul artistic se află încă în centrul universului său amniotic, iar ceasul naşterii n-a sunat. Pulsaţiile inimii şi căldura mâinii modelatoare îi transmit o celestă iubire de părinte ce se întâlneşte în răscrucea suferindă a paginii cu Dumnezeu creatorul. Frisonul misterios al ivirii pe lume nu s-a stins, naşterea continuă iar uimirea nu cunoaşte margini... Pruncul încă mai poate fi altfel, pliat pe formula ideală. Zvâcnetul creator îl poartă printre bănuiri fericite, deschise la infinit. Încă n-a căzut ghilotina încremenirii în irevocabil. Ce bucurie! Mai am destul până la definitiv, până la moartea reprezentată de apariţia cărţii: vreau corecturi!
   Celelalte bucurii scriitoriceşti, cele neprevizibile, rămân un dar al lui Dumnezeu de care nu ştiu, în asceza mea, cât sunt de vrednic. Oricât de mici sau oricât de mari, ele nu sunt o răsplată, deoarece ies din ordinea cantitativului ori a echivalentului. Vin devreme, vin târziu sau nu vin niciodată. Jalonează cu stâlpi de lumină drumul vieţii artistului sau îi circumscriu cu speranţe vane pustiul existenţei nerăscumpărat... Uneori se asociază complice cu deznădejdea cea mai grea ori cu uitarea, anume pentru a surprinde.
   ... Sunt peste douăzeci de ani de când, întâlnindu-mă cu Emil Molcuţ, pe care nu-l văzusem de multă vreme, acesta îmi recită, la ceasul unei şăgalnice causerii despre poezie, un sonet ce debuta cu endecasilabii:
   O, limbă luminată de vocale,
   Ca trandafirii albi pe spaliere...
   - Îţi place? mă întrebă cu o privire vie şi uşor amuzată prietenul meu, viitor profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti...
   - Da, însă nu ştiu de unde să-l iau...
   - O spui cu sinceritate? mă fixă el uluit... Nu ştii al cui este? dar tocmai terminaseşi demonstraţia privind o limbă neolatină căreia distribuţia regulară a vocalelor şi consoanelor îi asigură muzicalitatea! Nu-ţi spune nimic?
   Alegaţia lui mă intrigă, derutându-mă.
   - E Sonet limbii italiene, poezia ta! veni el cu fatala precizare...
   Îl uitasem cu desăvârşire. Nu ştiu ce misterios cutremur secţionase firele ce ies din centrala memoriei. Tocmai eu care, exact în perioada aceea, ştiam pe dinafară sutele de sonete alese în vederea alcătuirii şi traducerii unui florilegiu al sonetului italian de pe întinderea a patru secole, acum nu recunoscusem măcar propriul meu sonet românesc închinat - culmea! - chiar limbii din care traduceam... Îndată însă a fulgerat cerul memoriei şi-n lumina remanentă totul apăru clar, sigur, fără greş. Prea clar, prea sigur, prea fără greş pentru ca tulburarea bucuriei să nu se ivească imediat, sfâşiind perplexităţile de-o clipă şi umplându-le golul...
   Bucuria scriitoricească recunoaşte două stări diferite. Una este bucuria în sine, ascunsă în actul intim al scrisului şi în structura psihologică a caznei artistice. Esenţa ei e spirituală, căci se petrece în afara oricăror jubilări. O bucurie a lucrului înfrăţită cu sforţarea ideii, cu vehicularea în viteze mari a soluţiilor de exprimare, cu neliniştea de nestăpânit a fanteziei, cu forţa de frânare presupusă de oprirea asupra unei singure formulări şi cu renunţarea la vârtejul variantelor. Durerea acestei tiranii intră nesesizată în pagină, ca valul în nisipul plajei ce-l absoarbe instantaneu, lăsându-l aparent uscat, de parcă el, veşnic umedul, n-ar fi întâlnit apă de când lumea... Aş compara-o cu masa fotonului, care există numai în mişcare, nu şi în repaus. Sau, translocând o paradigmă tot din fizică, aş asemui-o unei componente a ceea ce se poate numi, cu un terman arid, spectrul de emisie al creaţiei. El are printre constituenţi şi această divină furoare, faţă de care tot ce se întâmplă nu ar fi putut să pornească. ea este fundamentală, celelalte componente sunt armonicele, şi rămân în afara interesului însemnării mele. Această bucurie se pretează la analiză, dar nu poate fi narată.
  

                                                                                        C.D. ZELETIN



                                              Niște portrete


   Agora, locul democrației absolute descris de Costache Olăreanu: „Cârciuma lui Butta arată, mai ales seara, ca o tavernă. Aici vin camionagii, hornari, vânzători de haine vechi, spălători de geamuri, cărăuși, samsari, tinichigii, vidanjori, paracliseri, spălătorese de morți, birjari, fierari, hingheri, curelari, florărese, jochei, chivuțe, pantofari, tăietori de lemne, gunoieri, un soi de oameni nici vii, nici morți, care își poartă unica trăsătură de caracter în numele ce poartă: Mielu, Fălosu, Maț, Bășică, Fusăloaia, Opăritu, Damblagiu, Cucu, Belitu, Găoază, Speriosu, Labă, Firfirică ș.a.m.d. Didel îmi spune că vine în unele dimineți și joacă cu patronul table, „o sută linia”. Și completează: „Se joacă la cuțit!”
                                                                                *
   Personaj și autor. La 45 de ani e locotenent de aviație, are alură de sportiv, a urmat tot felul de cursuri la Academia Militară, a fost în mai multe reprize, de câte un an, șef pe la Comandamentul de aviație, dar el rămâne un veșnic îndrăgostit de avionul lui supersonic. După mii de ore de zbor, încă e un entuziast al „vitezei printre stele”. Scrie cărți, printre altele, despre zbor, e un pictor în proză, descrie cu lux de amănunte culorile și nuanțele ce se văd din avion la diferite ore ale zilei, descrie o furtună de gheață în stratosferă sau un accident mortal. Cu foarte puțină bunăvoință, am putea vedea în el un om fericit. Stând două ore la un pahar de coniac, de vreo trei-patru ori se/te întreabă (retoric?) de ce colegi de-ai lui nu s-au catapultat și au murit. Asta era în 1986. În vara lui 1989, el însuși, Doru Davidovici, scriitor și aviator militar, s-a prăbușit cu avionul și nu s-a catapultat. Să fi murit fericit?
                                                                                *
   Cioran: „Dacă aș fi critic, n-aș vorbi niciodată despre un scriitor ale cărui merite ar fi evidente”. De ce? Ar fi superfluu? N-ar merita evidențiate aceste merite? Și cine să le facă dacă nu criticul? Ar trebui vorbit ca un avocat doar despre scriitori fără merite...evidente?
                                                                                *
   X este un scriitor cu carte... în mânecă.
                                                                                *
   Cartea a doua din „Macabei” se încheie cu o ...artă poetică: „Că precum a bea numai vin sau numai apă nepotrivit lucru este, pe când vinul amestecat cu apă este dulce și desfătează, tot așa și meșteșugul de a orândui istorisirea încântă urechile celor ce citesc”.
                                                                                *
   Un diarist maestru al amănuntului nesemnificativ, chiar insignifiant. Și totuși, cu aglomerarea asta de amănunte total inutile, scoate în relief o atmosferă fidelă a epocii în care a trăit.
                                                                                *
   Un ins în jur de patruzeci de ani, șef de formație de muzică lejeră, cântă la vioară. În timp ce chitariștii, clarinetistul, bateristul și chiar pianistul se bâțâie în ritmul muzicii, el stă țeapăn, mișcă doar mâna cu arcușul și abia perceptibil degetele de la mâna cealaltă. În rest, nemișcat. Cu un cap ascuțit, cu niște mustăți rare și lungi, cu buzele răsfrânte a lehamite, seamănă cu un șobolan plictisit. Stă țeapăn, privește invariabil de aproape corzile viorii și scoate niște sunete dumnezeiești. „Parcă vorbește cu vioara!” zice cineva.
                                                                                *
   „Natura i-a ieșit bine lui Dumnezeu, dar pe om l-a ratat” (Jules Renard).
                                                                                *
   E cunoscută în oraș drept cea mai înaltă femeie, de departe cea mai înaltă femeie din oraș. Toți bărbații pot fi mângâiați de ea de la înălțime pe creștet. După cearcănele albastre pare a avea mult peste treizeci de ani, dar are doar douăzeci și șapte. Are părul mov și e balerină la Operă. Mulți bărbați merg la Operă special pentru a o vedea doar pe ea, chiar dacă nu iubesc deloc muzica în general, cu atât mai puțin opera. Seara, după spectacol, ea mângâie în trecere ...pe creștet teii centenari din fața Teatrului de Operă.
                                                                                *
   Octavian Goga: „Pe coastele Vezuviului am văzut păscând măgari; erau liniștiți și-n calmul lor habar n-aveau ce clocotește sub ei... M-am uitat la ei și nu știu cum mi-au trecut prin minte bărbații femeilor frumoase...” Ei, nu știa Goga cum i-au trecut prin minte măgarii bipezi!...

                                                                                        Dumitru Augustin DOMAN



                            Femeie! „Ia-ți patul tău și umblă”

       
        Pamflet de Florica Bud
       
  După ce am tastat din prima acest titlu, l-am șters grabnic. Mi s-a părut că a venit prea repede și că nu-l merit. Pe deasupra eram suspicioasă pe mine, pe ziua purtătoare de nume, nu orice zi, ci una cu trei sfinți ian-treizeciști. Și de ce nu, eram supărată și pe luna plină de noaptea trecută. Am lăsat la o parte eclipsa albastră, întâia din ultimii o sută cincizeci de ani, din motive ce mă depășesc. Dacă nu vedeți vreo legătură între noi și cei trei sfinți, înseamnă că nu există niciuna, dragi Trigemeni Tripolari Tricepși. Și pentru asta îmi fac cruce bucuroasă, chiar nu doresc să supăr niciun sfânt. Nu aș dori să creadă „vreun cineva”, cum ar zice precocele Tudor’S, că nu aș fi evlavioasă; ca atare nu aș voi să se spună despre mine că voi fi vrând să iau numele Domnului în deșert. Bine că primul cuvânt venit pe vârful degetelor a fost deșertul și nicidecum desertul, cum mi se întâmplă în zilele în care nu sunt eu. Nu este ușor „să fiu eu”. Cu atât mai mult îmi vine greu, când mi se propune sau ajung singură în faza „să nu fiu eu”. Mi se pare a fi o cerere-opțiune de-a dreptul imposibilă.
  Mi-ar plăcea o carte cu titlul Nu am fost eu. Nici nu pun bine punctul, că mă și reped să dau o căutare pe Google – mulțumesc că există – să văd dacă vreun confrate sau vreo consoră, cum m-ar completa Tudor’S, nu a fost mai rapid ca mine. Pot răsufla ușurată. Nu a scos, nu a editat și nici nu a botezat nimeni vreo carte cu acest titlu. Dacă dorința mea ar fi fost la prezent și nu la trecut, alintându-mă cu titlu „Nu sunt eu”, ar fi fost sfârșitul textului, deoarece au fost alții mai iuți, formulând acest titlu înaintea mea. Fiind mai matinali, ca atare au fost și mai inspirați.
  Mă rog de dodoloțul „deoarece” să se afle în starea de grație și să nu mă dea pe mâna Vânătorilor Gram-Vis-Carnali. Adică a V.G.V.C-iștilor de prima generație. Aici trebuie să mă mai gândesc, dacă nu ar trebui să îi trec, meghiș-meghiș, într-o generație mai avansată, cât de cât compatibilă cu calculatoarele, zicem de pildă. Unii din Astro Bâlba Tassa ar dori ca V.G.V.C-iștii să fie de aceeași generație cu navetele spațiale sau chiar cu Blidele Zburătoare. Bănuiesc că tot românul știe că un blid nu este altceva decât o farfurie. Dincolo de faptul că este de genul neutru, un gen important, este un cuvânt scurt, cu mult bun simț care nu îți risipește energia. Până pronunți o dată farfurie, apuci să pronunți de două ori blid. Din păcate, deși simpatic, el este un cuvânt atipic.
  Cu toate că la prima impresie ar accepta neutralitatea supunându-se ritualului substantivelor care nu ne dau de furcă, adică un blid – două blide, pe parcurs, regretând, devine șovăitor. I se pare că îi este afectată demnitatea și respectul ce i se cuvin. Dacă îl întâlniți în deriva semnalată de mine, într-o zi de 1 Aprilie, mai ales când se află în seturi de șase, doisprezece sau douăzeci și patru, mai rar opt, ar fi bine să folosiți formula: „Doamnă, blidurile ăstea cât să facă?”. Cât o vacă, se va repezi un voluntar din O.N.G.-ul Nolusc Aprod Utilitar. Mereu trebuie să închid paranteze după câte unul, unii. În mod excepțional se pot numi, dacă ele sunt din argint, blid-uri. Cel care întreabă ar putea să se simte undeva în nori. Ca și cum ar pronunța building-uri.
  Fără doar și poate că astăzi am o zi bună. Până și verbul „a plăcea” a fost mărinimos cu mine și nu m-a pălmuit, așa cum a făcut-o în mii și mii de zile ale existenței mele. Mă bucur că nu m-ați cunoscut într-una din acele zile înfiorătoare, în care acest „a plăcea” mă supunea la mari chinuri. Pentru răutățile pe care mi le-a făcut, l-aș propune pentru radierea din lumea verbelor. Ce ar spune Lumea gramaticală și Lumea literară? Ar lua atitudine. În paralel unii dintre luptătorii sub steagul Sensual Albastru Amorași Comp ar merge până la a cere imperios, dacă nu radierea verbului pomenit, măcar o impozitare usturătoare, încât să-i mai treacă pofta să mă supere pe mine sau pe oricine în starea mea. Ce stare o fi fiind? Ce aș putea spune despre ea? Nu, nu încă.
  Să ștergem acest verb șmecheraș de pe fața lumii. El te joacă când îți este lumea mai dragă. Ai și tu, biet muritor, zile când îți alunecă de pe limbă forma populară. Nu știu dacă a fost în tinerețea sa un verb-majoretă ca să aibă dreptul de a fi popular, dar se poartă ca atare. Este vorba de acel jalnic „mi-ar place” în loc de mi-ar plăcea. Acum chiar dacă V.G.V.C-iștii ar accepta forma populară, nu se știe cine ar avea dreptul să o folosescă și când. În zilele de post ori în cele de dulce? Categoric nu în zilele de sărbătoare, că ar fi mare păcat. Niciodată! vor striga pe bună dreptate, în cor, Strum Basbu Novdorienii.
  Dar pe noi cui ne lași? mă veți aduce cu picioarele pe pământ, voi Vevetoto Lolo Antifumuri. Încearcă să devii cât de cât umană. Ba chiar ai putea să mai calci în câte o baltă-ialtă, cum ar spune Tudor’ S, cu drăgălășenie. Nu mi-aș permite să o fac, știind că nu sunteți prea dulcifori. Fiind mai aparte, Zbură Torri Vrednici, ați putea să vă înfoiați în pene. Sumețiți-vă, puișori, Gât Golași de Transilvania! Slavă Domnului! La soiul acesta doar gâtlejele le sunt golașe. Bine că sunteți în formă. Credeam că v-am pierdut pe drumuri de munte sau în vreo peșteră numărând cu sârg stalactite și stalagmite.
  Nu, chiar nu am nimic cu Asociația Multiculturală Stalagmitele Derutate. Când am studiat acest capitol, asistentul ne-a întins o mână de ajutor la seminar și ne-a spus: Tații sunt pe tavan, mamele pe solul peșterii, sol impropriu spus. Adică sus sunt stalactații și jos stalagmamele. Drăguț din partea lui. Ne-au fost de real folos învățăturile sale.
  Noi, Învățăceii Ante Portas, nu ți-am fost de folos? Noi cei care am fost și suntem alături de tine la bine și la rău, dispuși mereu să îți scoatem gărgăunii din căpșor. Mi-ați fost, cum să nu, voi și luna plină de azi noapte! Acum să mă întorc la titlul ce mi s-a părut că mi-a venit prea simplu. După ce l-am șters, l-am rescris repede pe locul rămas cald, ca să nu încep să gândesc prea mult. Știe el ce știe, Măria Sa Subconștientul, cu cât gândesc mai mult cu atât gândesc mai prost. L-am lăsat așa cum a venit pe lume, mai mult reîncarnat decât nou născut. Pe voi, Doorici Finfologi Pasivi, vă voi lăsa dorului, în lumea stalactitelor și a stalagmitelor. Fără peșteri-aluzii, vă las acolo, de dragul vostru și a liniștii… ca punct de sprijin.

                                                                                        Florica Bud




                                        Alambicul lui Ianus



Orașe tentaculare. Tokio (II)
       
  
  Shinto (drumul zeilor). Este cultul strămoșilor și cel al naturii. Panteonul lor conține opt milioane de zei și o zeiță matroană Amaterasu-Omikami. Toată filozofia Shinto e bazată pe credința în „bunătatea personală inspirată de-o inimă caritabilă”, după formula „eu sunt bun – tu ești bun”. Aerul de fraternitate artificială și fantomatică e nota dominantă. Un catharsis etic, elegant.
   Budismul a apărut în anul 530 (Mahayana-Buddism). Cu teza inflexibilă care consideră viața un izvor de suferințe și de iluzii, propovăduind renunțarea la plăceri. O variantă importantă o reprezintă secta Nichir impregnată de un fanatism naționalist aberant.
   Numărul religiilor recunoscute în Japonia se ridică la 120.
   Creștinii formează o minoritate (260.000).
   Note practice.
   Transportul personal e scump și traseul labirintic, infernal.
   Cumpărături. Prăvăliile cele mai asortate se află în districtul Ginza. Ieftine sunt doar aparatele electronice.
   Obiceiuri. Moravuri. Salutări. Ticuri. Înclinarea femeilor în fața bărbaților și a tinerilor în fața bătrânilor a început să dispară, înlocuită fiind cu salutul vulgar HI ! (americanism). Cuvântul cel mai frecvent uzitat / mulțumesc / O-kage-sama-de.
   Informații: Japan Travel Bureau Adresa: 1-6-4 Marunochi Chy-ku.
   Hotel. Hotel Tokyo Hilton Adresa10-3,2-chromeNagatacho-ku.
   Teatru. Cinema. Concerte. Muzee. Circ. Cabarete.
   Toate manifestările între orele 18-24.
   De două zile nu fac decât public relations: telefoane, vizite, întâlniri, scrisori, biblioteci. Ceea ce mă surprinde adesea, în cel mai înalt grad, după câteva zile de viață japoneză este neașteptata integare și adaptare în ambianța și ritmul orașului. Totul se petrece ca și cum familiarizarea mea cu stilul său de existență ar fi fost nu numai firească, dar și definitivă sau foarte veche, intrată de mult în reflexe. Nimic nu mă irită, nimic nu mă contrazice, nimic nu mă respinge.
   Metropola are șapte orchestre simfonice. O mie de cinematografe și 15.000 de cabarete, baruri și cluburi. Saloanele Geishas. Atenție! La cele autentice și la dublurile vulgare. Cele autentice sunt stilate și cultivate, întreținând bărbații în arta conversației, a recitalului și a dansului. Este o gafă din partea celor ce consideră Geisha o prostituată.
   Teatrul japonez are o tradiție îndelungată și o triplă identitate. Teatrul Nō (secolul al 14-lea) este un joc muzical, combinând magistral lupta dintre „rău și bine”. Teatrul Kabuki (secolul al 17-lea) este un spectacol de dansuri, pantomime, măști și costume multicolore. Iar Bunraku este un teatru de marionete, acționat de păpuși (dimensiuni umane).
   Gastronomia japoneză
   Dejunul (choshoku) este complicat, începând cu câteva prune (umeboshi) înmuiate într-un ceai verde. După aceea, neuitatul orez (gohan), un ou (tamago), pește și o supă (misoshiru). La prânz (chushoku), hrișca (soba), iar seara (yushoku). Zece varietăți de pește și faimosul sushi (pește crud).
   Băuturi. Ceai verde. Bere. Sake. Totul comestibil. Doar mânuirea bastonașelor (hashi) a fost o tortură, fiecare îmbucătură fragmentată plonjând pe haine. Nu mai puțin dramatică a fost ceremonia ceaiului, ceaiul fiind sorbit între două aforisme delicate, într-o ambianță muzeală (vezi Portrete).
   Cumpărături. Tentațiile sunt mari. Pentru a nu ofusca vânzătorii japonezi, am cumpărat un kimono pentru Marie-Claude.

                                                                                        Nicholas CATANOY