C.D. Zeletin - A turna, turnătorie
Dumitru Augustin Doman - Bibliotecă de necititor
Florica Bud - Help cel Tânăr și zodiile
Nicholas Catanoy - Alambicul lui Ianus



                                        A turna, turnătorie



        Turnarea a fost de la începuturi o ipostază a Răului. Psihanalitic, ea poate fi privită – în ultimă instanţă – ca o formă ranchiunoasă a singurătăţii şi mecanism de autoîntreţinere a ei, cu urmări maligne. Turnătoria rămâne implicit şi un exerciţiu al laşităţii, nu însă al unei laşităţi în care anonimatul e păstrat negreşit din frică, ci fiindcă îi este impus turnătorului. Dincolo de actul ticălos, poate zâmbi obrăznicia sau rânji cinismul, aţâţate amândouă de participarea autorului plasat în culise la spectacolul trist ori tragic pe care l-a organizat. O crimă la vedere şi un călău invizibil. Dacă demersul i-ar fi spus omului verde în faţă, fapta nu ar intra în rândul ticăloşiilor, dar cum sistemul politic din care ne zbatem pentru a ne desprinde impune obligativitatea secretului, informarea devine pâră, fie că e adevărată, fie că e – lucrul cel mai grav – inventată. Cum turnătoria se săvârşeşte în umbră, în spate, în taină, turnătorul prin vocaţie îşi savurează cu pipeta deliciile feloniei. Cât de tragicomică trebuie să fie întâlnirea dintre sicofant şi denunţat, acesta din urmă senin şi poate chiar fericit în neştiinţa lui!...
        Interesant e faptul filologic al trecerii acestei noţiuni prin sinonimii argotice. Nevoia iniţială de a te feri să-i spui pe nume actului mizerabil arată abjecţia lui. Eufemizarea măsoară uriaşa distanţare pe care o luăm faţă de imoralitatea delaţiunii şi, înainte de a stârni hazul lexical, se înscrie totuşi în cuviinţa strămoşească.
        Nu s-ar putea spune că actul turnătoriei se explică numai prin slăbiciunea umană, atâta vreme cât de multe ori îndârjirea în invidie şi înclinarea de a face rău sunt cele ce regizează energic delaţiunea. Suzeranitatea otomană, sub care Ţările Române au trăit câteva secole, a conferit pârei valoare de funcţie socială, transformând-o astfel în beneficiara mizeriilor sufleteşti ale pârâtorului. Nu o singură dată, perna aşezată pe tronul noului domn uns la Stanbul era burduşită de ghimpii şi ácele unei atare vinovăţii...
        Metafora turnătoriei ar fi extraordinară dacă am şti sensul pe care i l-a dat cel ce a creat-o. M-am întrebat de ce această abjecţie s-o fi numind aşa cum se numeşte. Nu cred că descinde din turnarea unui lichid dintr-un vas în altul. Turnătoria e mai curând termen împrumutat din metalurgie, unde metalul topit e „turnat” în forma pe care o doreşte cel ce toarnă, adică „turnătorul”. Libertatea fluidului incandescent de a se plăsmui într-un infinit de forme e brusc redusă la una singură, încremenită, dictată de cel ce manevrează instrumentele turnării. Fluidul roşu e prezentat altfel decât este şi decât poate fi. Din viu, deodată e mort, nu mai mişcă. Ansamblu alcătuit din numeroase subsisteme articulate mobil între ele, omul turnat devine piesă unică, imobilă, anchilozată, fără să i se dea posibilitatea de a replica ori de a se apăra prin mişcare. Piesa turnată nu mai poate fi descompusă şi realcătuită din părţile iniţial libere: şi-a pierdut pentru totdeauna supleţea funcţională, cu alte cuvinte s-a nenorocit...
        E bizară înclinarea acestor acte reprobabile de a-şi lua numele din stările de agregare a materiei. Observ că, tot argotic, verbul a lichida a început, în vremuri mai apropiate nouă, să fie sinonim eufemizant al verbului a omorî. În felul acesta, verbul sărea înapoi la izvoarele semanticii lui primare, când însemna a-şi achita datoriile, lichidatorul târziu rezervându-şi libertatea de a socoti uciderea cuiva drept datorie... Viaţa politică şi viaţa subterană s-au şi repezit să-l asume. Amintiţi-vă că lichidarea era o preferinţă bolşevică. Rivalii nu erau înlăturaţi, suprimaţi ori – Doamne fereşte! – ucişi: erau lichidaţi. Lichelele îşi păstrau volumul, dar luau forma pe care le-o imprima biruitorul partid! Forma omului mort. Turnătorul cataliza de cele mai multe ori monstruozitatea. Schizoidia socială îşi vedea de treabă în cele două registre ale ei: la suprafaţă şi în subterană, adică la lumină şi în întuneric. Şi Hefaistos tot în împărăţia beznei îşi turna armele.
        Socotind verbul a turna, în înţelesul lui de pâră, ca fiind unul dintre ultimele cuvinte apărute în limba română, mă întristez aducându-mi aminte că tot el este, însă cu sensul de a se întoarce, cel dintâi cuvânt al limbii noastre atestat documentar! Cronicarul bizantin Theofan aminteşte în Cronografia lui cazul soldatului din oastea condusă de Martin şi Comentiolus împotriva avarilor, în anul 579, care a strigat unui companion căruia îi căzuse încărcătura de pe spinarea asinului şi nu observase:
        Torna, torna, fratre!
        Cuvintele fuseseră rostite „în limba ţării”, precizare de natură să atenueze scepticismul unor savanţi care au văzut în nobilul îndemn doar un vestigiu de grai romanic şi nu plasmă de limbă românească.
        ...Vai, prin câte mai trec şi bietele cuvinte!

                                                                                        C.D. ZELETIN



                                    Bibliotecă de necititor

        Mircea Horia Simionescu vorbind ireverențios de cititor, de fapt, citând dintr-o falsă operă: „George TAKTILL: „Despre imbecilitatea cititorului” – Autorul își propune să nu vorbească despre persoane care nu sunt de față. Nu e frumos și nici estetic. El se adresează cititorului, pe care-l surprinde din momentul ce deschide cartea. Taktill demască naivitatea cititorului dispus să ia în serios născocirile unui oarecare, îl acuză de neatenție sistematică, de stupiditate. Cititorul e un imbecil, - lecturile lui sunt mai penibile decât căderea pe scări în timpul unei recepții, iată-l cum repetă numele eroilor cărții, spre a putea reproduce o întâmplare (întotdeauna lipsită de semnificație), iată-l alegând în același scop, o sentință a cărei înțelepciune se consumă în cuvintele „viață”, „să fii întotdeauna” și „adevărata cale”. Cititorul nu e decât un actor care-și repetă rolul de mașină de spus banalități. Taktill batjocorește superficialitatea, graba, impertinența, falsa cultură, imperfecțiunile la citit – opinteala, bâlbâiala, confuzia și înțelegerea anapoda a termenilor. Parcurgerea unei cărți de la prima până la ultima pagină e un act inutil, atenția cititorului neputând rămâne realmente încordată mai mult de trei pagini. Spre sfârșitul cărții autorul trece la jigniri directe, la insulte grosolane, la înjurături pe care, credeam, cititorul nu le merită. (Editura „Papagal”, Brasilia, 1964)”.
                                                                                *
        A vorbi cu un străin în limba lui. Gândind românește și vorbind în franceză – o ipocrizie și o fandacsie. Chiar dacă ești împins de necesitate.
                                                                                *
        De-a dreptul superb: „Să nu fii contemporanul nimănui”! (Cioran).
                                                                                *
        Într-un autoportret la persoana a treia, Costel Stancu își declamă originalitatea într-un mod...original: „el se deosebește de ceilalți tocmai fiindcă nu-i poate imita”, adăugând că „știe că nu există sfârșit și trebuie mimat unul” și că, în fine, „moartea e trișorul pe care îl prinzi/dar de fiecare dată el îți arată mâinile goale”.
                                                                                *
        Îi invidiem pe cei care observăm mereu că au toate defectele noastre, plus altele și mai grave, și totuși „s-au ajuns”.
                                                                                *
        Jules Renard: „Să scrii cu vârful inimii”. Hm! Să citești cu rotundul ochiului.
        *
        Universul (literaturii) i se pare atât de mic încât mereu e în căutarea lupei pentru a-l privi.
                                                                                *
        Iată hoțul candid, ceea ce nu mai există în vremurile noastre: „Administratorul Azilului nr. 2 al Prevederilor Sociale din Stargorod era un hoțoman timid. Se revolta cu toată ființa lui împotriva furturilor, dar nu se putea stăpâni să fure. Fura și îi era rușine. Fura mereu și mereu îi era rușine. De aceea, obrăjorii lui bine bărbieriți erau totdeauna acoperiți de o roșeață pricinuită de sfială, rușine, stânjeneală și jenă. De când lumea nu s-a pomenit hoț mai candid ca Aleksandr Iakovlevici” (Ilf și Petrov).
                                                                                *
        E într-atât de discipol bolnav al lui Don Quijote, că visează să citească mai mult decât s-a scris vreodată. O gospodină din cartier a depus mărturie la o televiziune cu acoperire pe trei cartiere că i-a văzut creierii curgând pârâu pe stradă.
                                                                                *
        Ion Caraion: „soarele picura întins pe garduri”.
                                                                                *
        Privind pozele și filmele promoționale din Japonia, înțelegem fenomenul Sakura, în sensul că acolo cireșii sunt tot timpul anului înfloriți, nu fac niciodată cireșe și nu le cad frunzele.
                                                                                *
        Bibliotecă de necititor. Un ins de 25-30 de ani, cu o vioară la o cârciumă din Reșița. Cântă minunat, așa i se pare, cel puțin, poetului Costel Stancu care, ca omagiu, îi oferă o carte proprie cu autograf. Omul cu arcușul o primește emoționat peste poate: „Eu nu știu să citesc, dar vă mulțumesc. O voi duce acasă, că mai am una de la dl. Octavian Doclin”. Are deci două cărți, deja o bibliotecă suficientă pentru un necititor ca el.

                                                                                        Dumitru Augustin DOMAN


                                      Help cel Tânăr și zodiile



        Desigur că voi, Dubicieni Mâțifori Psipsoheidici, mari iubitori ai șaradelor, enigmelor și ai altor giumbușlucuri, ați putea să răspundeți pe loc întrebărilor despre Help cel Bătrân. Cine să fie acel Bătrân? Ar putea fi tatăl lui Help cel Tânăr. Ori să fie doar o fantomă a trecutului îndepărtat? Poate să fie o mlădiță mai tânără din neamul Bătrânenilor, de-al lui Plinius. Sau poate este coautor al minunatelor versuri, „să mă săruți dulce-dulce până la sânge” și în acest fericit caz ar putea fi invitat să susțină o dizertație la una dintre conferințele dedicate tinerilor. Această categorie binecuvântată abia așteaptă să i se țină un discurs despre cum pot să conviețuiască în același ou-vers, binele și răul, iubirea și violența, plăcerea și durerea. Întrebarea „Există coabitare între bine și rău?” este depășită și scoasă din orice manual de profil care se respectă.
        Acum, Poftibuni Zeerici Coloștri, veți întreba pe bună dreptate, „... dulce-dulce...”? în rând cu seculicul azi, în care suntem avertizați pe toate canalele media că zahărul produce diabet? Și consumul nervos și grijile duc tot într-acolo, dar ele nu au culoarea albă a triumviratului SEFEZE adică sare, făină, zahăr. Necazurile sunt mai mult gri sau negre. Și atunci, când vremea își scoate ghearele, bulversându-ne existența, ce ne mai rămâne de făcut? Ne mulțumim să îi bifăm ravagiile și să o luăm în răspăr, privind cum își însușește cu nonșalanță partea de vină ce i se pune în cârcă. Nu mai punem întrebări, răspunsurile se cunosc. Nu vom ține seamă, oricum nu mai ține nimeni, de schimbările bruște ale vremii, nici de noile tendințe ale curenților oceanici, toate duc la eroziune... a solului, a minții, a răbdării sau a pielii umane.
        Doamne ferește! Nu aș vrea să mă leg de sensul sado-senzual al versurilor ce fac furori estivale. Dacă alegem un vers din „Sărutul de foc”, interpretat de Nat King Cole, vom simți mângâierea lină a autorului. Pe când autorii actuali biciuiesc versurile până la sânge. Ori chiar asta așteaptă publicul contemporan de la niște biete versuri, să sângereze? După ce ani la rând au furat banana, nu au dormit o vară întreagă, au urmărit-o pe Veta stricând chiuveta și cum un sinistru autor dorește ca iubita să rimeze cu... mă-ta. Certamente, tot săpând cu ajutorul cuvintelor, undeva va țâșni ceva. În locurile unde omul sapă îndărătnic, pot țâșni țiței, ape sulfuroase sau doar termale. Mai rar, spun studiile de specialitate, chiar pierzând uzul rațiunii, ar putea țâșni sângele.
        Sunt sigură că Help cel Tânăr este binecunoscut, iar vouă, Facebookici Festboocieni Nonstopați, vă este atât de familiar, încât nu veți risca alte întrebări legate de el. La urma urmei, Help cel Bătrân poate fi chiar omul cu șarpele sau omul care poartă șarpele, întruchiparea celei de-a treisprezecea zodii. Legenda celor treisprezece zodii se plimbă demult prin lume. Neluată în seamă nici de numero-futuro-bobiro-cafeto-imaturologi, vestea-poveste a înțeles că ideea pe care o materializează s-a născut moartă, ea fiind liber profesionistă fără funcții la activ. Tristă, se învârte cât colo prin lume, acum fiind la Polul Nord, mâine la Polul Sud. În zilele de sărbătoare este mai temperată și se plimbă agale ba pe Podul Grand, ba pe Turnul Eiffel sau se înclină odată cu cel din Pisa. Nici pe fundul Oceanului Planetar nu și-a găsit alinarea până când a fost înghițită de un rechin balenă. Dar nu i-a plăcut nici acolo și, prinzând momentul când mamiferul a adormit cu gura căscată, eroina noastră a ieșit călare pe un val de plancton regurgitat. Groapa Marianelor a încercat-o? mă întreabă grijulii, niște Oameni Valabilus Panticis, crezând că sunt purtătoarea de cuvânt sau că îi fac management-ul global. Da, și-a căutat Eu-ul și pe acolo.
        Veselie mare a găsit pe unde a umblat, fiecare om fiind mulțumit de zodia în care s-a născut. Plângerile sunt legate de calitatea vieții Terra. A rămas cu gura căscată la câte pretenții aveau muritorii de la niște amărâte de semne zodiacale. Să oprească topirea calotei glaciare, să îl demaște pe Nostradamus, să o renege pe Baba Vanga. Să dea vina pe niște zombi, care au luat în greutate, pentru schimbarea anotimpurilor. Ba mai mult, să suprapună canibalii, veganilor. Să adopte Falia San Francisco, treacă-meargă, dar să răstoarne Statuia Libertății Bis, ar depăși nebuniile Grovorilor Albaștri Sinvalnici, pe care îi cunosc toate vietățile pentru trăsnăile pe care le fac. Ar mai rămâne, pentru Oneghurile Vărsatusiabile Omeroase, cutremurele, inundațiile și secarea râurilor. Iar Asbaschia ar trebui să transmute populații, profitând de războaiele fratricide. Cât ai zice… Cleo, se poate face ordine în Univers.
        Liniștea ca liniștea, dar nimic nu îi putea aduce consolarea. A luat la rând cascadele lumii, dorind să își pună capăt zilelor. Gândea că, poate, dispariția sa o va aduce pe prima pagină a ziarelor. Ghinion, o să mi-o luați înainte, Zuzucombi Vahpunju Cerulofobi. Șirul cu cei care vor să se arunce în ape este tot mai mare. Poate își va găsi liniștea în America Trumpeniană. A sperat poate că Irma va întoarce capetele înspăimântate înspre cititorii în stele. Dar muritorii penibili își fac rezerve de apă potabilă în loc să își descâlcească soarta, ca apoi să o accepte ca pe un dat stelar. Nici astrele nu au primit-o prea bine.
        Ar fi nevoie de un trust de presă sau măcar de un Zmeoziar, veți exclama Lăpticoși Voiangeni Cieni. Nu mai încapi de polimondoticieni care au ajuns să ia locul pe paginile ziarelor până și celor plecați într-o lume mai bună. Mereu comit câte o faptă care trage omenirea înapoi, apoi își iau câte o binemeritată vacanță. Nici atunci nu eliberează paginile ziarelor, mereu fac o boroboață, de data asta ageopolitică. Își căsăpesc abcmetrese.ue, defsecretare.ue, gâhamiratoare.ue căci xyzneveste.ro sunt puse la păstrare în bănci de date.
        NASA este agenția ce aduce respect pe buzele tuturora. Și când ne-am așteptat mai puțin, a sărit iepurnasarașul. Când temutul organism a anunțat existența celei de a treisprezecea zodii, au tăcut și greienasarii. Da, există a treisprezecea zodie, suntem avizați, dar fără… suport lunar. Ar trebui înghesuită o lună printre celelalte douăsprezece. Și ce mare lucru? vă veți încrunta Domnitori Trueri Postvidum, pe cine să deranjeze încă o lună? Ar avea suport și cel de al treisprezecelea salariu, ar mai pica niște zile libere la drum de seară și zi, s-ar dubla numărul cititorilor în stele, planete, ochi, cești, mărgele și bobguiaș. Iar copiii nesupravegheați nu ar mai cădea în fântâni.
        Şi apoi poate că Help cel Bătrân nu este chiar atât de bătrân pe câte fete de măritat avem. Îl simt mai degrabă modern și iubitor de adevăruri istorice. Sper că nu începi cu cele de pe vremea lui Noe! mă veți înghionti, Stegarus Vremelnis Mracogeni. Nu! Pentru toate întrebările am vrut să vă cer ajutorul, chiar dacă bătrânețea lui se referă la înțelepciune. Dar renunț să îl mai cer, așa cum nici nu vă laud, doar spun adevărul balaurilor. Tronc, Mărico! Ai sfeclit-o... treisprezece în una! Să fie Help cel Tânăr sau Help cel Bătrân dascălul ce mă ceartă?

                                                                                        Florica Bud




                                        Alambicul lui Ianus



        Primesc de la amicul Ludwig Zeller volumul Salvar la poesia , quemar las naves, o colecţie cuprinzând toată opera poetică. Zeller s-a născut în 1927, la Rio Loa, o aşezare în deşertul Atacama (Chile). Pentru Zeller suprarealismul este un instrument prin care îşi inventează destinul, o viaţă dedicată total promovării esteticii suprareliste, ca mod de a fi. Călătoreşte mult şi expune colajele sale în centrele mari ale globului.
       
        O lămurire etimologică. Vacanţa = Lipsa. În vacanţă dispari, ieşi din joc, din mecanism (aşa se pare, aşa simţi, aşa vrei să simţi). Nu mai eşti... nimic; dar asta, oricum, e mai mult decât să nu fii nimic. A nu fi nimic e un început, o potenţialitate.
       
        Noi, the romanian style, suntem încă prea complicaţi sufleteşte. Occidentalii, cum îi cunoaştem mai bine, ne apar ca... simpluţi, dintr-o bucată (din topor, ar zice unii), dar meschini (adică simpli, calculaţi). N-avem scriitori pentru ce suflete complexe ascundem.
       
        Frankfurter Buchmesse (Târgul de carte). Invitaţi, scriitorii Israelului. Începând cu secolele XII (a.Hr.) apar scrierile ebraice, care cuprind textele ebraice, în limba arabă, în limba greacă, în limba spaniolă şi în limba idiş.
        Începând cu secolul al XII-lea apar primele texte biblice – inspirate de subiectele biblice (Tora, Cărţile Profeţilor), concomitent texte din Talmud, comentarii etice şi teologice (Halacha). Începând cu secolul al V-lea apar scrierile liturgice şi grupul poeţilor Pijjjut (Saadija ben Josef Gaon).
        În jurul anilor 800 apar centre culturale în Spania şi în Europa centrală.
        Importante în epoca Evului Mediu sunt scrierile savante ale exilaţilor (babilonieni). Epoca se îmbogăţeşte cu scrierile filozofice ale autorilor Maimonides şi Mose de Leon.
        Epoca modernă încurajează, alăduri de dogmele iudaismului, scrierile profane (filozofia, matematica, astronomia, istoria). Secolul al XX-lea extinde sfera literară, sub pana romancierilor Tschernichovsky, David Frischmann şi a nobelizatului Agnon (1966).
        Epoca contemporană aduce o tematică nouă: holocaustul, războiul israeliano-palestinian, problemele sociale, politica, justiţia, amorul, ura etc.
        Patru figuri marcante – Davis Grossman, Amos Oz, Avraham B. Yehoshua şi Aharon Appelfeld reprezintă avangarda literelor ebraice.
        Absenţa avangardistului Paul Păun m-a întristat. De neînţeles această uitare sau omisiune. L-am întâlnit cu câţiva ani în urmă, la Ierusalim. Mereu prietenos, precis, afabil, timid. Comentariile şi confesiunile, în spirit amical, ne-au apropiat fratern. La plecare, Rashel, soţia lui Paul, m-a onorat cu o acuarelă reprezentând Zidul plângerii.
       
        O seară cu A.R. Vechi cunoscut, apropiat, refăcut după o operaţie dificilă, puţin albit, cu intenţia de-a reveni la literatură, pasiune de tinereţe, după un lung intermezzo de anglistică. Spirit interiorizat, de calitate, de transplantare dificilă.
       
        Postquam docti prodierunt, boni desunt. (Când au apărut savanţii, înţelepţii au dispărut)
        Lucius Annaeus Seneca
       
        Vorbirea e plină de necuvinte (în umbra lui Nichita).

                                                                                        Nicholas CATANOY