Gerard Manley Hopkins - Traducere de Miron Kiropol
Olimpia Iacob - Voci pe mapamond. Tino VILLANUEVA


          Gerard Manley Hopkins - Traducere de Miron Kiropol




Sonetele groaznice

3
Mai rău nu-i răul

Mai rău nu-i răul. Dincolo de chin
Școlit la săgetare-s chiar durerea.
Mângâietor, unde ți-e mângâierea?
Maică Maria, unde ești alin?

Strigătele-mi se-nalță-n turmă mare,
Abis al lumii pus pe nicovală,
Apoi se sting. Și Furia dă năvală
Grabnic silind crudă să mă doboare.

În duh, în duh, sunt munți, faleze, stânci
De groază, în vârtej; nesuspendat
Nicicând de margini, cum să le ajungi,
Să le sondezi, să fii cel ce le-ndură.
Sub uraganul consolării-ai stat
Zi moartă-n somn târându-te-n făptură.

                                  Traducere Miron Kiropol




      Olimpia Iacob - Voci pe mapamond. Tino VILLANUEVA



        S-a născut la 11, decembrie,1941, în San Marcos, Texas. Este poet, scriitor și pictor american. A urmat studii universitare (BA at Southwest Texas State University, an MA at State University of New York at Buffalo; a PhD at Boston University). Scrie în spaniolă și engleză. Temele predilecte ale poetului rămîn amintirea, dorul și istoria. Este autorul cîtorva culegeri de versuri, incluzînd Hay Otra Voz: Poems(1972);Scene from the Movie GIANT (1993), distinsă cu prestigiosul premiu American Book Award; So Spoke Penelope (2013). A tradus volumul lui Luis J. Rodríguez, La Llaman América (1998). Poemele lui au fost traduse în italiană, franceză, germană, portugheză, greacă și coreeană. Lucrările de artă apar în Green Mountains Review, Tri Quarterly, şi Parnassus. A fondat Imagine Publishers, Inc., și a editat Imagine: International Chicano Poetry Journal și antologia Chicanos: Antología Histórica y Literaria (1980).Universitatea Texas State University-San Marcos i-a acordat premiul Distinguished Alumnus Award pentru lucrările cu caracter academic, păstrate în Wittliff Collections, Texas State University.
        A desfășurat o îndelungată activitate de predare la Wellesley College și Boston University.Locuiește în Boston.


AȘA VORBEA PENELOPA

Iată palatul: aici am învățat să supraviețuiesc,
aici l-am îmbrățișat ultima oară pe Ulise,
fiul cel voinic al lui Laerte –
o lungă-mbrățișare, atîta doar,
o singură bătaie de inimi la plecare în Troia.

Iată palatul în care mă plimb dintr-o încăpere într-alta,
într-o lume din piatră și lemn, lumea mea.
Iată odaia în care țes
și stau de vorbă cu mine;
cînd încă trează nu-mi aflu locul,
plimbîndu-mă în miez de noapte încoace și-ncolo,
convingîndu-mă, pentru a cîta oară,
că dragostea lumească e sîngele trupului meu.

Iată palatul: aici îmi port coroana fidelității,
aici glasul mării e glas al gîndurilor mele.
Stînd, așadar, la fereastră mereu, așteptînd să zăresc
o corabie venind spre mine,
nu-i asta dragoste, pasiune pentru Ulise,
nedomolită de timp,
soț adorat cu minte isteață, pe care îl aștept.

Așa vorbea Penelopa, azi-dimineață la deșteptare,
cînd pînza de aur a zorilor
se ridica din mare.

AȘTEPTARE

A așteptat ca mine vreo femeie vreodată . . .
a așteptat, a așteptat?
Și dacă nu,
atunci mult ar fi avut de pierdut ––
i-ar fi lipsit teribil un bărbat,
nemaivorbind de livezi multe,
de turme de oi și de porci, de cîmpurile mănoase dimprejur,
de coardele-mpletite ale viței de vie, de vin.

Cîte femei, mă-ntreb, au așteptat ca mine,
ca mine, lîngă mare, cu inimă mereu neobosită,iubitoare,
femei care au așteptat ca mine,
în picioare ori întinse?

De sus, unde ești noapte de noapte, Zeus, tu, Zeul Cerului,
vreau să aud din gura ta sinceră,
fără înconjur vreau să îmi spuneți, Atena și Apolo, zei și zeițe
luminoase, stăpînind bolțile-nalte ale Olimpului,

cîte femei înaintea mea
au așteptat ca mine?

STRĂLUCIND CA MAREA

Fiindcă dragostea dragoste caută,
vrednic de dragoste-n multe feluri
e Ulise, în dar el primind inima mea;
și știe, știe că trebuie să se-ntoarcă,
mai știe că multe ne leagă pe noi
pe vecie.

Gîndurile astea nu pot fi tăinuite, nu acum
cînd soarele rotund și roșu, imens și singur
asfințește. Iată-mă din nou cerînd
tot ce-i cu putință dintr-o asemenea dragoste,
o dragoste nemărginită –

dragoste pornită din inimă,
dragoste de trup nestatornică.

ACEASTĂ ZI

plumburie
searbădă
rece

supărătoare
neliniștită
agitată
exasperantă
mizerabilă
chinuitoare

nemîngîietoare, mohorîtă
sumbră
ostenită
abătută

goală
văduvită
deprimantă
fără noimă, banală

această zi

CUPRINSĂ DE ÎNDOIALĂ

Să nu-mi porți pică Ulise,
pricină a frămîntării, a suferinței mele,
cînd uneori te urăsc pentru nopțile de nesomn
pe care mi le dărui, nopți macinîndu-mă adînc.
Mai mult se cade a spune pe cîmpul de luptă al dragostei:
te iubesc, neîncetat te iubesc,
apoi mă răzgîndesc
și nu te mai iubesc.

Zi de zi mă chinuie ziua
cînd mă simt uitată, cînd
gîndurile-mi treze sunt de neoprit,
îți strig numele, miere pe limbă
pare să-mi fie –glasul răsunînd în încăpere,
dînd speranță acestui tărîm, și mie, singură.
Zîmbesc apoi rîndunelelor
sus în aerul cald, trecînd cu dorință de zbor.
Curînd în stelele împrăștiate
găsesc temei să te iubesc,
apoi altul...și altul.

Și totuși, Ulise,
soț, pricina suferinței mele,pustiitor al inimii,
nu mă lăsa să mor suferind într-un loc.
Te urăsc pentru că nu ești lîngă mine,
pentru suferința care mă leagă de pat, plîngînd:
așteptarea nesfîrșită a fiului nostru, Telemah,
și a mea, soața ta;
pentru vestea netrimisă acasă peste ani –
niciun ultim cuvînt măcar să domolească supărarea,
inima, pe cale să se lase cuprinsă de îndoială.

                                  Olimpia IACOB